În lipsa instrucțiunilor de montaj folosiți creierul

O doamnă încercă ore întregi să monteze, fără ajutorul manualului de instrucțiuni, un aparat de bucătărie nou și complicat, pe care-l cumpărase de puțină vreme. După câteva ore renunță și lăsă piesele răspândite pe masă, și plecă de acasă.

Reîntorcându-se, nu mică îi fu mirarea văzând că aparatul era montat și funcționa perfect. Cum ai reușit să-l montezi?, întrebă femeia de serviciu. Iată, spuse aceasta, atunci când unul nu știe să citească, este constrâns să folosească creierul, replică aceasta liniștită.   

Oprește-te și gândește

Într-una din zile Andrew Carnegie a fost întrebat: Este adevărat că ați fi putut să vă opriți în orice moment, deoarece aveați mai mulți bani decât v-ar

fi fost de folos? El răspunse: Da, este adevărat. Dar nu reușeam să mă opresc. Nu-mi mai aminteam cum se făcea acest lucru.

Morala: mulți sunt convinși că dacă se opresc și reflectează, nu vor mai fi capabili să plece din nou.

Doriți să mergeți în Paradis? Da, dar nu acum

Un preot intră într-un bar și descoperi cu mare indignare că mulți dintre enoriașii lui se aflau acolo. Îi adună pe toți și-i duse în biserică, și începu să le vorbească: “toți cei care vor să meargă în Paradis, să treacă în dreapta meaˮ. Cu toții ascultară, în afară de unul care nu se mișcă un centimetru de

la locul lui. Preotul îi fixă cu severitate și-l întrebă: “tu nu vrei să mergi în Paradis?ˮ “Nu!ˮ, replică acel enoriaș. Îi spuse preotul: “nu cred că atunci când vei muri tu nu vei dori să ajungi în Paradisˮ! Enoriașul replică din nou: “Sigur că vreau să merg, dar când voi muri. Eu credeam că dumneavoastră voiați să mergem imediat!ˮ.

Morala: Am face orice numai în momentul în care frânele nu mai funcționează, dar probabil atunci este prea târziu.  

Cine urăște își injectează singur venin în suflet

Într-o noapte, un şarpe, în timp ce căuta de mâncare, intră într-un atelier de tâmplărie de la marginea pădurii.

Tâmplarul, om priceput dar cam dezordonat, lăsase câteva unelte pe jos.

Unul dintre ele era un fierăstrău. Pe măsură ce şarpele umbla

prin atelier, se suie pe fierăstrău făcându-şi o tăietură mică.

Imediat, crezând că este atacat, se încolăci în jurul fierăstrăului atât de tare încât începu să sângereze pe gură. Asta îl infurie şi mai tare şi îl făcu să strângă cu toată puterea fierăstrăul, umplându-l de sânge.

La scurt timp, şarpele îşi dădu ultima suflare, strângând cu toate forţele fierăstrăul, şi muri.

Morala: Câteodată reacţionăm cu furie şi nu ne dăm seama că ne facem rău. În viaţă este bine să ignorăm unele persoane sau situaţii cât şi comportamentul nociv al celor din jurul nostru.

Oamenii spun şi fac lucruri diferite, dar decizia de a reacţiona pozitiv sau negativ este numai a ta.

Răspunsurile calde alungă supărarea, iar cele dure stârnesc furii.

Povestea măgarului dezlegat de diavol

Un măgar era legat de un copac.

Un diavol a venit și i-a dat drumul.

Măgarul a intrat în grădina vecinului și a început să mănânce tot.

Proprietara grădinii, când a văzut acest lucru a luat o pușcă și a împușcat măgarul.

Găsind măgarul mort, proprietarul măgarului s-a dus la proprietara grădinii și a ucis-o.

Reîntorcându-se acasă țăranul și găsindu-și soția moartă l-a ucis pe proprietarul măgarului.

Fiul proprietarului măgarului, privindu-și tatăl mort, a dat foc fermei țăranului.

Țăranul, ca răzbunare, l-a ucis pe fiul proprietarului măgarului.

Apoi l-au întrebat pe diavol ce făcuse, iar acesta răspunse:

- Eu nu am făcut nimic, numai am eliberat măgarul.

- Ai văzut? Numai diavolul face lucruri simple…

Pentru că știe că restul este făcut de răutatea noastră.

De aceea să ne gândim înainte să ne răzbunăm, și să stăpânim inima noastră…

Deoarece diavolului îi este de ajuns să elibereze măgarul din noi

Sfânta Biserică a păcătoșilor

Sfânta Biserică a păcătoșilor

Într-o conferință ținută Colegiului Postulatorilor Generali în ziua de 12

ianuarie 2016, Eminența Sa Cardinalul Angelo Amato, acum Prefect emerit al Congregației pentru Cauzele Sfinților spunea: „Sf. Părinte Papa vrea să dea Bisericii un semnal urgent. Trebuie să reglăm bine radarul nostru spiritual pentru a identifica, dincolo de ceața produsă de rău, persoanele bune și sfinte prezente în Biserică. Aceasta este și o invitație presantă adresată păstorilor, ca să fie atenți față de bunătatea existentă în familii, în parohii, în dieceze. Este vorba de persoane bune, laici, preoți diecezani, persoane consacrate care, – așa cum îi numește Papa – sunt sfinții ascunși, dar reali și activi, și pe care trebuie să-i descoperim cu toții.

Împărtășesc în totalitate această viziune, exprimată de Sf. Părinte Papa mai pe larg și în ultima Exortație Apostolică: Bucurați-vă și tresăltați de veselie, și nu cred că este vorba de un optimism naiv, ci de o citire a semnelor timpului în optica credinței: și în timpul nostru, deși caracterizat de atâtea slăbiciuni și contradicții, balanța înclină net în favoarea binelui, a sfințeniei, a frumosului. Evident, pentru a putea vedea tot acest bine, este necesar să setăm corect radarul nostru spiritual, evitând să alegem „căile largi” ale pesimismului și ale cârcotelii, și să le preferăm pe cele „strâmte”, care te ajută să vezi direct, mai de aproape, și mai sigur realitatea, și poate chiar să pătrunzi mai bine în profunzimea realității omului, care substanțial este bună, și răscumpărată, deși având rănile păcatului la vedere. Și nu trebuie să uităm niciodată că omul este o ființă cu rănile răscumpărate, vindecate, nu o ființă infectă și care milogește recunoașterea semenilor pentru a putea trăi. Să vezi binele din om înseamnă a-i sta aproape, a asculta direct de la el bucuriile și tânguirile sale, și nu a-l cunoaște din informații SH (second hand), culese de pe calea cea largă, mai dulci, mai sigure, deoarece culese din pomul sălbatic de măr din adâncul codrului.

Am cunoscut și cunosc mulți copii sfinți, extraordinari, care mă fac să roșesc numai dacă îi privesc; adolescenți rebeli cu ei înșiși, cu părinții și cu Biserica, pentru că nu reușesc să înțeleagă ce se întâmplă cu ei, răzvrătiți pentru că vor să fie și ei înțeleși și tratați în starea adolescențială în care se află, și să nu fie văzuți numai ca niște potențiali adulți; tineri încă visători într-o lume mai bună, în ciuda pesimiștilor de rând, care le spun că „n-are rost; așa s-a făcut tot timpul...”, și care se iau la trântă chiar și cu Dumnezeu, și care se roagă cu „suspine negrăite” pentru ei și pentru toți ai lor; părinți pentru care îndrăgostirea și iubirea nu s-au terminat în ziua cununiei lor, dar care se privesc și se iubesc după 50 de ani de căsătorie ca atunci când l-i s-au încrucișat privirile pentru întâia oară; mame și tați care știu să împartă o felie de pâine întregii familii, și mai rămâne o bucată și de dat la săraci; bătrâni senini și care țin lumea în brațe cu rugăciunile lor murmurate ziua și toată noaptea; episcopi, seminariști, persoane consacrate și preoți, mai tineri și mai vârstnici, ca pâinea lui Dumnezeu, nu alta, de-ți vine să guști din ei, cu gura de aur și mâna binecuvântată, din care curge abundent balsamul uleiului iertării peste capetele bolnavilor care cer tratament pentru bolile lor.

Opss, a căzut un copac în pădure, și a trosnit urât de tot! Nu mai avem pe unde trece, de parcă pădurea aia imensă era alcătuită numai din acel copac! Și totuși, dacă mă gândesc puțin, parcă-i mai bine că a căzut copacul, așa văd mai bine miile de copaci, care stau bine înfipți în pământ, cu coama semeață îndreptată spre cer, și care mă țin și pe mine la suprafață, să nu casc în groapa produsă de cel căzut.

             Vrei să vezi binele din jurul tău, cetele de oameni sfinți care umblă ca și tine pe drumurile acestei lumi: abia te-ai trezit și ți-ai deschis ochii, în fiecare dimineață, conectează radarul tău la sursa de actualizare și de programare, la Dumnezeu, prin rugăciune. Fii sigur că te va duce pe drumul cel corect, și vei vedea cum mișună binele în jurul tău. 

„Mergi, și fă și tu la fel!” (Lc 10, 37)

Pr. Pătrașcu Damian

articol publicat în revista Mesagerul, nr. 151/2018

Dumnezeu nu mi-e de ajuns!

Dumnezeu nu mi-e de-ajuns!

Aud din ce în ce mai des, îndeosebi din gura unor persoane mai evlavioase

o afirmație care îmi zgârie urechile din ce în ce mai tare: mie Dumnezeu îmi ajunge; restul nu contează, dacă-l ai pe Dumnezeu, nu-ți mai trebuie nimic…

Și omul? Să fie oare adevărat că omului îi este de ajuns Dumnezeu? Că poate să fie împlinit numai cu Dumnezeu în inimă, și pe buze? Personal mă îndoiesc de veridicitatea acestei afirmații, iar dacă unul se poate mulțumi numai cu Dumnezeu, fără să vrea și pe om alături și în inima lui, cred că acela nu este un om mulțumit pe deplin, sau mai bine zis, mântuit pe deplin. E ca și cum cineva ar merge la medic și i-ar cere să-i taie un picior sau o mână, că-i e de-ajuns numai una,… pentru câtă muncă face!

Citesc în cartea Facerii, la capitolul al II-lea că Dumnezeu, văzându-l pe bărbat singur, înconjurat numai de copaci și de plante, a exclamat: „Nu e bine ca omul să fie singur. Îi voi face un ajutor pe potriva lui”. (2, 18). A făcut așadar și animalele, dar omul tot singur era, deși dăduse nume tuturor fiarelor pământului. Nu-și găsise pe cineva pe potriva lui. Omului nu-i era de ajuns că a dat nume animalelor, că îl avea pe Dumnezeu, dar avea nevoie ca și pe el să-l poată numi cineva, nu de alta, dar ca să nu vorbească în gol, iar lui nimeni să nu-i vorbească. Și, astfel, văzândul-l însingurat, Dumnezeu crează ceva asemenea lui, crează un alt om, însă numai asemenea lui, nu la fel întru totul ca el, căci aceasta nu mai era bărbat, ci femeie. Iar bărbatul văzând această creatură, se bucură și o recunoaște ca fiind ceva potrivit cu el. Și așa începe aventura umană pe pământul nostru: doi oameni asemănători, dar nu la fel, nu identici, vor continua opera lui Dumnezeu până-n pragul veșniciei, zămislind fete și băieți, spre mai mare glorie a lui Dumnezeu.

Nimeni, în cazuri normale de viață, nu poate fi mulțumit numai cu Dumnezeu, oricât de spiritual sau de mistic ar fi. Și gândesc că nici Dumnezeu nu cere o asemenea jertfă din partea omului, indiferent în ce stare de viață ar trăi acesta, mă refer aici mai ales la persoanele consacrate, care nu se căsătoresc, dar nici nu trăiesc separați de oameni, pe vârful unui munte plin cu zăpadă. Cu toții avem nevoie de un om, bărbat sau femeie, în funcție de genul propriu, și nu neapărat din necesitate, cât mai degrabă datorită generozității înscrisă de Creator în inimile noastre. Mai exact, nu am nevoie de celălalt pentru că mă poate ajuta, sau pentru că poate face ceea ce eu nu pot face, dar pentru a putea dărui generozitatea cu care m-a înzestrat Dumnezeu. Iar numele dăruirii, a generozității este GRATUITATE. Nu dau ca să primesc, nici ca să-mi mai dezmorțesc mâinile lipite în buzunar, ci pentru că am fost făcuți generoși din natură, așa cum cântecul, pentru a fi gustat de mine, trebuie să-l scot din inimă și să-l expun. 

Nu e bine ca omul să fie singur; nu e bine ca omul să fie numai cu Dumnezeu; însă e un mare bine ca omul să stea împreună cu unul potrivit lui; iar acesta nu poate fi altcineva decât un alt om. Restul, în afară de Dumnezeu, sunt auxiliari. De altfel, nici Dumnezeul Treime nu a rămas închis în propria-i persoană, ci s-a făcut cunoscut nouă, ca noi să-l cunoaștem și să fim cunoscuți de el.

Doamne, care este porunca cea mai mare, este întrebat odată Isus de un oarecare. Cunoaștem cu toții răspunsul: să-l iubești pe Dumnezeu…, și pe aproapele tău…, ca pe tine însuți. Așadar 3 în 1: pe Dumnezeu, pe aproapele tău, pe tine însuți. Nu se poate renunța la nici una din acestea trei, fără să se ciuntească totalitatea iubirii, și integralitatea unei vieți cu adevărat creștine. Restul sunt spiritualisme ieftine, care nu merită experimentate nici dacă le-am primi gratis. 

Pr. Pătrașcu Damian

articol publicat în revista Mesagerul Sf. Anton, nr. 150/2018

Nostalgia după prazul din Egipt, alias, după comunism

Nostalgia după prazul din Egipt,

alias, după comunism

Pr. Pătrașcu Damian

Nimic nou sub soare! De când omul este om, el uită repede suferințele

îndurate, mai ales dacă a fost spălat bine pe creier, și redus la un simplu animal, care se mulțumește cu mâncare, muncă, și câte o mică distracție. Observ, mai ales din miile postări pe rețelele de socializare, dar și din discuțiile avute, și nu neapărat cu oameni mai în vârstă că, deși comunismul a căzut de acum de 30 de ani, dorul după acele vremuri crește din ce în ce mai mult. Acest lucru arată o nostalgie bolnavă, dacă nu chiar sadică, după acele vremuri de restriște, în care, pe lângă lipsa de mâncare și de strictul necesar, libertatea de conștiință, de exprimare și de religie era dată cu picătura, ca nu cumva să n-i se urce la cap, și să vrem mai mult de la viață.  

Aud, sau citesc deseori: „pe vremea noastră nu mâncam chimicale, ca acuma! Toate alimentele erau sănătoase” (mai ales sutele de specialități de mizel, adidași de porc și gheare de pui, și alea cu porția în galantarele așa numitelor magazine!!!); „pe vremea noastră toți aveau de muncă”, deși la muncă mulți se prefăceau că muncesc, pentru că statul atotputernic se făcea că-i plătește; „pe vremea noastră școala era școală, nu ca acuma, o golănie totală”, deși numai școală nu se putea numi, de cele mai multe ori, ceea ce se făcea în clasele alea înghețate și care dura câteva luni, căci în rest eram duși pe câmp, să culegem porumb, să contribuim și noi la propășirea statului socialist multilateral dezvoltat.

Acum nu mai înțelegem nimic: tinerii au trebuit să plece din țară, hoții se înmulțesc ca ciupercile, iar în țară au rămas numai pensionarii. Peste câțiva ani, când o să moară toți, o să închidem baraca numită România, și gata. Peste ani și ani o să treacă pe acolo copii și nepoții noștri în excursie, și o să privească cu tristețe coșciugul, și o să spună: Să se odihnească în pace! Tare bine era, spuneau ai mei, după ce au plecat, pentru că nu se mai putea trăi aici.

Exact așa s-a întâmplat și evreilor după ce au fost scoși din țara Egiptului, cu mână tare și braț puternic:„… fiii lui Israel au început să plângă din nou şi să zică: „Cine ne va da carne să mâncăm? Ne aducem aminte de peştii pe care-i mâncam în Egipt gratis, de castraveţi, de pepeni, de praz, de ceapă şi de usturoi. Acum ni s-a uscat sufletul: nu este nimic decât mană înaintea ochilor noştri” (Num, 11, 4-6). Deși încă cu urmele schingiuirilor suferite, evreii voiau praz, castraveți…,pentru că erau gratis. Cu alte cuvinte, dacă-i gratis, luăm și noi; dacă-i gratis, merită să fi sclav: tu lucrezi gratis, statul îți dă gratis. Logică curată, nu alta! Asta-i numai una din apucăturile pe care le-au moștenit și le perpetuează în societatea noastră cei care tânjesc cu gândul, cuvântul, fapta și omisiunea după iepoca de aur, atunci când era așa de bine încât unii nu-și aminteau când au mâncat ultima dată carne, ca să nu mai vorbim de faptul că, mai ales în prima perioadă de teroare (când toată intelectualitatea țării, împreună cu majoritatea preoților au fost aruncați în pușcării, pentru că erau periculoși pentru societate!), trebuia să vorbești numai la ureche, așa încât unii încă și azi mai au obiceiul să vorbească numai așa, de frică că „te ascultă ăștia!”.

Comunismul nu a fost o doctrină bună, dar aplicată prost, așa cum unii oameni „generoși” transmit noilor generații, înbolnăvindu-i și pe aceștia cu virusul dihoniei comuniste, din moment ce în crezul lor (Manifestul Partidului Comunist) este prevăzut clar că toți cei ce nu sunt de acord cu ei trebuie uciși. Chiar și numai din acest motiv, comunismul, dacă este aplicat bine, conduce în mod necesar la crimă, la subjugarea omului, la sărăcie, la abrutizare, la îndobitocire. Din fericire, la noi în țară comunismul nu a fost aplicat la literă, altfel la ora asta nu aș fi putut așterne aceste gânduri fără să fi fost imediat arestat.

Citeam zilele trecute prin dosarul unui preot condamnat la 25 ani de temniță grea. Prima acuzație, gravă, sună așa: dădea bomboane la copii! Meriți douăzeci și cinci de ani de închisoare, pentru că ai îndrăznit să dai bomboane la copii. Da!, pentru că ai fost idiot și ai dat bomboane copiilor, noi te închidem.

Să medităm înainte de a mai spune cuiva: ce bine era în timpul comunismului! Aveam praz, și castraveți, și pepeni, gratis.

articol publicat în revista Mesagerul Sf. Anton, nr. 154/2019      

Hanul

Hanul

Ca un han este ființa umană,

În fiecare dimineață cineva sosește.

Bucurii, tristeți, mizerii,

grăbite și fugace se prezintă în fața conștiinței,

oaspeți neașteptați.

Primește-i cu bucurie!

Chiar dacă o mulțime de necazuri

năvălește impetuos în casa ta

măturând orice mobilier,

cinstește pe fiecare oaspete.

Poate că te curăță

Ca să te pregătească pentru o plăcere nouă.

Gânduri negre, rușini, resentimente:

deschide-le poarta, răzând,

invită-i să intre.

Mulțumește oricui ar veni,

Pentru că este o călăuză

Care ți-a fost trimisă de departe.

Rumi

Reflecție la sărbătoarea Întâmpinării Domnului

„După ce s-au împlinit zilele…”. După Evanghelie, timpul nu curge, nu se termină. Se împlinește. Nu este un timp care se consumă, care trece. Este un timp care se umple. Este cu totul altceva timpul trecut, timpul care s-a terminat, timpul trecut de la „timpul împlinit”. Timpul este viață, viața nu trece, se umple, se împlinește, și este o împlinire. Acest lucru vrea să spună că viața are un sfârșit. Iar a ne îndrepta spre un sfârșit este diferit de a „dispărea”, adică vrea să spună că viața și-a atins obiectivul, viața s-a realizat.

Exemplu în acest sens ne este dat de bătrânul Simeon și bătrâna profetesă Ana. „După ce s-au împlinit zilele…”, s-au împlinit promisiunile lui Dumnezeu, pentru că Isus este împlinirea lui Dumnezeu, iar Simeon și Ana sunt martorii fidelității Domnului, cei care văd umplută așteptarea lor a Mesiei promise, ei care și-au trăit întreaga existență în așteptarea acestei împliniri : „Acum, slobozeşte-l pe slujitorul tău, Stăpâne, după cuvântul tău, în pace”. Perseveranța și fidelitatea lor nu le-a împietrit inima, dar i-a făcut capabili de discernământ, de duioșie, de ospitalitate, de iubire. În puține cuvinte, au avut viață atentă, în așteptarea trecerii, a sosirii lui. L-au căutat peste tot, deseori și cu bucurie în ordinaritatea micilor fapte, a simplelor întâlniri, și L-au găsit. Dumnezeul-copil și-a ținut cuvântul, s-a lăsat îmbrățișat așa cum promisese. Își dau seama numai ei – Simeon și Ana – că este El, acolo, în acel spațiu distrat și plin de obișnuințe, așa cum este Templul. Nu-și dă seama cel care prezidează ritul, preotul și ceilalți „funcționari” ai Templului, și ei în așteptarea împlinirii promisiunilor lui Dumnezeu. Dar promisiunile cărui Dumnezeu? Pe care Dumnezeu îl așteptau ceilalți? Da, pentru că Dumnezeu se arată „în ascuns”, ascuns în fragila condiție umană, adică ascuns de acea realitate de care, deseori și cu bucurie ne îndepărtăm și noi. Dar tocmai acea realitate devine locul întâlnirii cu Dumnezeu, dezvăluindu-ne astfel că drumul spre împlinire, spre plinătate, trece prin acceptarea imperfecțiunilor și a golurilor noastre. Așa se întâmplă întotdeauna cu întâlnirile la care Dumnezeu ne convocă: niciodată făcând abstracție de uman. Dorința lui Dumnezeu este ca nimic din om să nu fie mortificat, dar toate să cunoască împlinirea lor. Evident, toate acestea au un preț. Nu se dă posibilitate de împlinire decât numai prin dezvăluirea a ceea ce purtăm în inimă: „semn de contradicție, pentru ca să fie dezvăluite gândurile din multe inimi”. Întâlnirile, atunci când sunt adevărate, te lasă gol și, în consecință, lasă semne.

„L-a luat în braţe şi l-a binecuvântat pe Dumnezeu”. A-L avea în brațe pe Domnul. Cine este Domnul? Cel care s-a predat brațelor oamenilor. Dumnezeu este unul care se predă mâinilor noastre, brațelor noastre, ca viață a noastră. Atunci când îl ții în brațe pe El, totul este împlinit. Duhul Sfânt îi revelase lui Simeon „că nu v-a fi văzut moartea fără să-l fi mai înainte văzut pe Cristosul Domnului”. Cuvinte pe care Duhul le păstrase în Scriptură, pentru ca eu să le păstrez în inimă: Tu nu vei muri fără să-l fi văzut pe Cristosul Domnului. Viața mea nu se va stinge fără să fi primit răspunsurile la întrebările puse, fără întâlniri, fără lumină. Va veni și pentru mine Domnul. Va veni dacă voi ști să aștept, dacă ochii vor fi atenti, pătrunzători, vigilenți și capabili să vadă. Dar…, cu ce fel de întâlniri îmi umplu eu viața? Cu ce așteptări îmi umplu existența? (Lc 2, 22-40)   

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

Sursa: #CercatoridiPerle