Când reînnoim iubirea față de cei dragi ai noștri care au murit, noi învingem moartea, pentru că reînnoim o relație vitală

La Stampa, 1 noiembrie 2009
de ENZO BIANCHI

În fiecare an revin “morții”, zi în care sunt amintiți cei care “au plecat și nu mai sunt printre noi”. Încă din timpul preistoriei, de când omul este om, moartea este o enigmă, o nedreptate trăită de om ca destin, dar niciodată acceptată cu simplă naturalețe. Pentru cel care moare, moartea este un eveniment necunoscut: este sfârșitul a toate sau deschidere spre o altă lume? Din acest motiv, frica de moarte este altoită în fiecare viață umană și, de fapt, este, așa cum spune Iob, “regina fricilor”, rădăcina tuturor fricilor. Din acest motiv, autorul Scrisorii către Evrei are o afirmație puțin amintită și încă și mai puțin explorată, dar care are o importanță decisivă pentru dezvăluirea care conține  “din cauza fricii față de moarte, (ființele umane) sunt supuse alienării pentru toată viața” (Ev 2, 15).

În zilele noastre acceptăm cu o și mai mare dificultate să privim moartea, deoarece societatea noastră se aseamănă cu palatul pe care tatăl lui Gothama Buddha îl construise fiului: un loc din care fusese eliminat orice semn al bolii, al bătrâneții și al morții. În ciuda faptului că mijloacele de comunicare în masă sunt pline de moarte – astăzi moartea este sistematic crezută ca fiind obscenă și, în consecință, eliminată. Dar aceasta este moartea altora, moartea care este facută cunoscută, cu atât mai spectaculoasă cu cât mai puțin este moartea mea. Astfel, rezultatul acestui exces de reprezentare provoacă expulzarea morții din viața noastră de fiecare zi și o prezintă îndepărtată, improbabilă pentru noi.

Da, dar morții noștri? De fapt, mai degrabă sau mai târziu moare și cineva de lângă noi. Și, cu condiția să nu fie vorba de o moarte neașteptată, și pentru ei este în act un proces care-i face să devină pentru noi tot mai înstrăinați: perioada finală a vieții lor este ținută departe de cotidianul nostru, în spital, în locuri dedicate bolnavilor terminali. Alții sunt chemați să însoțească pe cel ce moare, iar când aceasta sosește, totul este pregătit pentru ca mortul nici măcar să nu mai treacă pe acasă dar, cu toate onorurile funeraliilor, să ajungă cât mai repede la cimitir, unde și acolo există din ce în ce mai puțin spațiu și timp pentru morți. După care ne grăbim să învățăm tehnici pentru “a elabora durerea”, pentru că se crede că durerea pentru pierderea celui pe care l-am iubit și îl iubim trebuie să fie îndulcit și făcut să dispară cât mai repede posibil: trebuie să uităm, iar uitarea trebuie accelerată…

Această încercare de a ascunde moartea și a uita morții o regăsim prezentă și în macabrul carnaval celebrat ca Halloween – sărbătoare străină tradiției culturale italiene, dar care a fost impusă pentru aspectele ei comerciale, crezând în principiul că “totul se poate vinde și cu orice ne putem distra” – în care copii sunt induși să se distreze parodiind moartea: este o încercare disperată și din punct de vedere antropologic fals de a exorciza moartea. A îndepărta privirea de la acest eveniment ineluctabil este imposibil, deoarece moartea este numai forma mai decisivă și definitivă a suferinței care însoțește întreaga viață, iar durerea nu poate fi eliminată. Astfel că moartea care se vrea a fi ignorată devine asuprire, coșmar, fantomă, iar noi rămânem inconștienți de ce anume ne așteaptă, alienați de frica de moarte. De ce s-a ajuns astăzi la această parodiere a unei zile care odată era foarte umană, o zi a memoriei pe care toate ființele umane – și numai ele – au creat-o și trăit-o prin ritualuri diferite, dar totdeauna îndreptate să le amintească de cei care i-au precedat pe drumul vieții și al morții, și să se antreneze să pună în practică pentru ei semne de atenție? Pare imposibilă această înfricoșătoare pierdere a memoriei. Generația mea a cunoscut această nevoie de a vizita mormintele persoanelor iubite: rit uneori chiar săptămânal, dar simțit ca o datorie absolută al acestui anotimp de toamnă, când întreaga natură ne vorbește de un sfârșit, o moarte, un somn și o odihnă. Nu se punea problema dacă unul era sau nu era credincios: exista în inimă o relație de iubire trăită, iar aceasta cerea să fie amintită și, în vreun fel, retrăită.

De altfel, dintre toate animalele, numai ființa umană a simțit dintotdeauna nevoia de a înmormânta pe cel ce murea, și să pună un semn vizibil și tangibil acolo unde trupul fusese pus în pământ, și se unise pentru totdeauna cu el. Iată, de aceea, necesitatea umanissimă de a vizita mormântul, mai ales cu ocazia unor evenimente personale – ca de exemplu aniversarea morții sau a nașterii – sau cu ocazia unor comemorări colective, ca de exemplu de “ziua morților”, sau de “ziua eroilor”. A curăța mormântul, a spăla piatra pe care este scris numele răposatului, a înfrumuseța cu flori mormântul, a-l ilumina cu o lumânare, sunt toate gesturi îndreptate să celebreze mortul și să reînsuflețească comuniunea vitală cu acesta. Cult al morții? Mai degrabă, într-un anumit sens, cult al morților: în aceste gesturi nu există venerație pentru cadavre, cu atât mai puțin evocare a spiritelor, ci dorința de a aprinde un raport imposibil în prezent, dar care în trecut a fost unul autentic, semnificativ, vital. Nevoie de reculegere, de un moment de tristețe sobră și de conținută nostalgie pentru istorii umane, dificile și grele, dar în care s-a găsit un sens care nu poate fi făcut dispărut odată cu moartea.

Dar astăzi, când Biserica  “permite” incinerarea, adică a reduce imediat trupul la puțină cenușă, apar probleme noi: unde să se depună urnele dacă nu sunt prevăzute locuri speciale care să le adune, permițând astfel să aibă rolul lor de memorial, de  “loc” pentru un trup mort, dar pentru care simțim nevoia să fie localizat undeva? Vor fi păstrate în casă, într-o optică fetișistă, care vrea să elimine distanța creată de moarte? Vor fi dispersate în pâraie sau în mări, sau în vânt, într-o ideologie new age, care dizolvă persoana, istoria și raportul personal de comuniune cu Dumnezeu? Iar pentru creștini, sacramentalitatea morții lui Isus, îngropat în pământ, cum va putea fi menținută și să rămână exemplară? În celebrarea sărbătorii Tuturor Sfinților creștinii afirmă că îi văd pe cei morți în cadrul speranței unei mari comuniuni în care moartea a fost învinsă, învinsă de iubirea umană trăită până la extrem de Isus din Nazaret.

Eros și Thanatos, Iubire și Moarte: iată duelul adevărat și definitiv, un duel care, pentru creștini, a avut loc deja, deoarece încă de acum peste moarte domnește iubirea, dar un duel la care putem participa și astăzi. Atunci când reînnoim iubirea față de cei dragi ai noștri care au murit, noi învingem moartea, pentru că reînnoim o relație vitală, în timp ce, a uita de morți și a ne fie frică de propria moarte înseamnă a nu mai fi real și autentic persoane vii. Iubirea ne face să simțim că moartea este un dușman, dar iubirea față del cel mort ne poate vorbi de viață.

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

Sursa:    https://www.monasterodibose.it/fondatore/articoli/articoli-su-quotidiani/4689-non-si-uccidono-cosi-anche-i-morti?start=2

Joaca de-a creștinismul

Abraham, părintele credinței

Kierkegaard a așezat figura lui Abraham în centrul stadiului credinței, deoarece, prin excelență el este prototipul ei. Kierkegaard s-a oprit îndelung să comenteze acea dramatică pagina din cartea Genezei, capitolul XXII, unde se narează sacrificarea lui Isaac. Abraham este complet singur, fără posibilitatea de a împărtăși cuiva dificila hotărâre pe care se pregătea să o pună în practică. Dacă cineva ar afla ceea ce el vrea să facă, Abraham ar fi obiect de ceartă și de condamnare. Nimeni și niciodată nu va putea să-l justifice: nici societatea, nici prietenii, nici măcar soția lui, Sara. Acțiunea sacrificială pe care Abraham, în credință, se pregătește să-l pună în practică, este o absurditate, deoarece merge împotriva oricărei logici, împotriva oricărui principiu religios și împotriva oricărei norme morale. Este lucru plin de oprobriu și absurd! Etica ne învață că tatăl și mama trebuie să-și iubească proprii copii, și trebuie să-și de-a viața pentru ei. Dacă Abraham ar fi murit pentru a-l salva pe Isaac, ar fi fost aplaudat de toți oamenii. Oricine ar fi înțeles sacrificiul lui, iar Abraham ar fi devenit un erou etic, adică un sfânt. Câte mame au murit în momentul în care dădeau naștere unui copil: eu sau el. Este mai bine ca eu să mor, dar copilul meu să trăiască. Sfinții pe care noi îi recunoaștem ca atare sunt cei ce mor și se sacrifică pentru alții. În fond, sfinții sunt bărbați și femei de înțeles la nivel etic. Sunt sfinți pentru că au trăit bine, după principiile religiei și ale moralei. În mod paradoxal, ar putea fi chiar oameni fără credință. În fond, nu este chiar așa de greu să fim sfinți. În schimb, Abraham este complet în afara acestor scheme. El trăiește credința într-un mod atât de mare și de absolut încât nu are nevoie de justificări la nivel moral, nu caută compromisuri care să-l salveze pe plan religios. Abraham este adevăratul om de credință, deoarece trece dincolo de morală și de religie. Mai mult, prin credință, el poate face exact contrariul a ceea ce prescrie morala și religia. Din acest motiv este definit de către Kierkegaard erou al credinței, singur, total singur în fața lui Dumnezeu. Aici se observă enorma diferență care-l separă pe Kierkegaard de Hegel. Kierkegaard exaltă individul în identitatea și în solitudinea lui în fața lui Dumnezeu. Hegel, în schimb, nu are nici o considerație pentru individ: acesta este un simplu fragment fără identitate, rătăcit în absolut.

Pentru a înțelege distanța dintre morală și credință, Kierkegaard, în opera Exercițiul creștinismului, a analizat un episod narat de toate evangheliile sinoptice. Un oarecare merge la Isus și-l întreabă: „Învățătorule, ce trebuie să fac bun pentru a avea viața veșnică?” Răspunsul este scontat: este suficient să observi legea. Dacă vrei să fi sfânt, trăiește după porunci, conform normelor moralei și religiei. Dar tânărul replică: „Am observat totdeauna aceste lucruri; ce-mi mai lipsește?” Dacă vrei să fi perfect, adică dacă vrei să anticipi aici pe pământ viața veșnică, dacă vrei să trăiești liber de boala mortală, care este disperarea, trebuie să renunți la tot ceea ce ai. Numai atunci vei fi liber și vei fi perfect: „Mergi, vinde tot ce ai, dă-l săracilor și vei avea un tezaur în ceruri; apoi vino și urmează-mă”. Trebuie numai să te încrezi. Așa este cu credința! Într-o pagină a Jurnalului său, comentând această pagină, Kierkegaard a scris: „Observă cazul tânărului bogat (Mt 19, 16 ss.): ce anume cere Isus de la el în primul rând? Cere un atare act, prin care, cu ajutorul acestuia, el va fi complet aruncat în brațele infinitului. Iată de ce anume avem nevoie: trebuie să ieși în largul mării, acolo unde apa are o adâncime de 70 000 de coți: aceasta este situația. Acum este vorba de a avea credință sau de a dispera”.

A ne elibera de toate, a ne arunca în brațele infinitului, a ieși în largul mării: este lucrul cel mai greu care i se poate cere unui om. Cum va putea să se justifice în fața soției, a copiilor, a prietenilor, a societății? Este mai ușoară viața morală decât viața de credință! Este mai ușor să fim oameni religioși decât oameni de credință, deoarece religia, ca și morala, reintră oricum în parametrii logicii și a raționalității. Numai credința dă omului acea detașare și acea libertate față de cazuistică, pe care religia și morala nu o pot da.

De fapt, rădăcina înseși a termenilor lege (lego) și religie (relegare) trimite la legătură, la obligație, la constrângere. Numai credința permite omului să se detașeze de lege și de religie, și să obțină o stare de libertate. De mai multe ori Sf. Paul, facând referință la figura exemplară a lui Abraham, a tratat tema raportului antitetic dintre operele legii și darul credinței: „A fost așa că Abraham a avut credință în Dumnezeu, iar aceasta i-a fost creditată ca dreptate. Știți, așadar, că fii lui Abraham sunt cei care vin din credință. Iar Scriptura, prevăzând că Dumnezeu îi va fi îndreptățit pe păgâni prin credință, i-a dat de mai înainte lui Abraham această veste bună: în tine vor fi binecuvântate toate neamurile. În consecință, cei care au credință sunt binecuvântați împreună cu Abraham care a crezut. Cei care, în schimb, fac apel la operele legii, se află sub blestem, deoarece este scris: Blestemat oricine nu rămâne fidel față de toate cele scrise în cartea legii, pentru a le practica. Și pentru ca nimeni să nu se poată justifica în fața lui Dumnezeu pentru lege, rezultă din faptul că cel drept va trăi în virtutea credinței. (...). Astfel legea este pentru noi ca un pedagog care ne-a condus la Cristos, pentru ca să fim jusitificați prin credință. Dar abia a ajuns la noi credința, noi nu mai suntem sub un pedagog” (Gal, 3, 6-11.24.25).

Traducere: Pr. Patrascu Damian

L. Cortesi, L’inutilità di Dio, Tau Editrice,  pp. 149-152.       

Nu eu, Doamne, Eva

Un bărbat merge la medic și-i spune că i se pare că

soția lui nu mai aude. Medicul îi spune să meargă acasă și să facă niște probe, după care să revină să-i comunice rezultatul. Merge omul acasă, se pune vreo trei metri în spatele soției și o întreabă:
- draga mea, ce vom mânca la cină în seara asta?
- Nimic (aude el)
Se apropie la doi metri și o întreabă din nou:
- draga mea, ce vom mânca la cină în seara asta?
- Nimic (aude el din nou)
Se pune chiar în spatele ei, și o întreabă din nou:
- draga mea, ce vom mânca la cină în seara asta?
La care ea, se întoarce spre el și, contrariată, îi spune:
- Friptură de pui, dragul meu. Este a treia oară că-ți repet! 

Despre Sfinții tineri și tinerețea sfinților, pentru noi toți

Tinerețea, un timp pentru sfințenie

213. Convinși fiind că „sfințenia este chipul cel mai frumos al Bisericii” (GE 9), înainte să fie propusă tinerilor, suntem chemați cu toții să o trăim ca martori, devenind astfel o comunitate „simpatică”, așa cum narează de mai multe ori Faptele Apostolilor. Numai plecând de la această coerență devine important să însoțim tinerii pe căile sfințeniei. Dacă Sf. Ambroziu afirma că „fiecare vârstă este matură pentru sfințenie” (De virginitate, 40), fără îndoială aici este inclusă și tinerețea! În sfințenia a numeroși tineri, Biserica recunoaște harul lui Dumnezeu care previne și însoțește istoria fiecăruia, valența educativă a Sacramentelor Euharistiei și a Reconcilierii, fecunditatea itinerariilor împărtășite în credință și în dragoste, puterea profetică a acestor „campioni” care deseori au sigilat cu sângele identitatea lor de discipoli și misionari ai Evangheliei. Dacă este adevărat, așa cum au afirmat tinerii în timpul reuniunii presinodale, că mărturia autentică este limbajul cel mai cerut, viața tinerilor sfinți și cuvântul adevărat al Bisericii, și invitația să întreprindă o viață sfântă este apelul cel mai necesar pentru tinerii de astăzi. Un autentic dinamism spiritual și o fecundă pedagogie a sfințeniei nu amăgesc aspirațiile profunde ale tinerilor: nevoia lor de viață, de iubire, de expansiune, de bucurie, de libertate, de viitor și de îndurare și reconciliere. Pentru multe Conferințe Episcopale rămâne o mare provocare a propune sfințenia ca orizont de sens accesibil tuturor tinerilor, și realizabil în viața de fiecare zi.  

Tineri sfinți și tinerețea sfinților

214. Isus invită pe fiecare discipol al său la dăruirea totală a vieții, fără calcule și interese umane. Sfinții primesc această invitație exigentă și se pun cu umilă docilitate în urmarea lui Cristos răstignit și înviat. Biserica contemplă în cer sfințenia unei constelații tot mai numeroase și luminoasă de copii, adolescenți și tineri sfinți și fericiți care, încă din timpul primelor comunități creștine ajung până la noi. Invocându-i ca protectori, îi indică tinerilor ca referințe pentru existența lor. Diferite Conferințe Episcopale cer să se valorifice sfințenia tinerească pentru educație, iar tinerii înșiși recunosc a fi „mai receptivi în fața unei «narative a vieții» decât în fața unei predici teologice abstracte”. Deoarece se vede că tinerii afirmă că „viețile sfinților pentru noi sunt încă relevante”, devine important ca aceștia să fie prezentați în mod potrivit vârstei și condiției lor de viață.

Un loc cu totul deosebit revine Mamei Domnului, care a trăit mai înainte ca ucenică a iubitului ei Fiu, și este model de sfințenie pentru fiecare credincios. În capacitatea ei de a păstra și medita în propria inimă Cuvântul (cf. Lc 19, 51), Maria este pentru întreaga Biserică mamă și maestră a discernământului.

Merită să amintim că, împreună cu „Sfinții tineri”, există și necesitatea de a prezenta tinerilor și „tinerețea sfinților”. Într-adevăr, toți Sfinții au trecut prin vârsta tinereții, și ar fi util tinerilor de astăzi să li se arate în cel fel Sfinții au trăit timpul tinereții lor. S-ar putea observa astfel multe situații de tinerețe care nu au fost simple, nici ușoare, însă unde Domnul este prezent și în mod misterios activ. A arăta că harul Lui este în acțiune prin itinerariile sinuoase ale unei răbdătoare construcții a unei sfințenii care se maturizează în timp, prin căi neprevăzute, poate ajuta tinerii, nici unul exclus, să cultive speranța unei sfințenii în totdeauna posibile.

Instrumentum Laboris la Sinodul Episcopilor, nn. 213-214.

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

Unde locuiește Dumnezeu? Dumnezeu locuiește la picioarele omului

(In 13,1-15)

Într-o zi, în timpul unui rebus teologic, una din studentele mele m-a lăsat fără

cuvinte când, comentând evanghelia spălării picioarelor, aceasta a scris aceste cuvinte emoționante: „Aici Isus a răspuns la întrebarea primilor ucenici care-l întrebaseră: «Învățătorule, unde locuiești?». Dumnezeu locuiește la picioarele omului. Cine și-ar fi putut imagina un asemenea răspuns? Cel PreÎnalt coboară. Putem să-l căutăm în înălțimi, dar nu locuiește acolo, deoarece Dumnezeu în Cristos a arătat că măreția lui se exprimă în a se face mic, sublimitatea lui se manifestă în coborârea lui, iar plinătatea și gloria lui se manifestă în nimicirea lui, în dezgolirea lui, pentru a ne umple de sine. Să ne oprim în adorație tăcută în fața acestei revelații. Focul a coborât în săracele noastre ruguri. (Robert Cheibac)

Libertatea de eroare a celor aleși

de ENZO BIANCHI

În ultima vreme cuvântul “discernământ” este foarte prezent pe buzele catolicilor, mai ales după alegerea papei Francisc, care și-a manifestat imediat convingerea că discernământul este unul din operațiile cele mai urgente de făcut în Biserică, până la a o indica ca temă a apropiatului sinod al episcopilor (“Tinerii, credința și discernământul vocațional”, octombrie 2018).

Dar operațiunea discernământului a fost totdeauna prezentă în viața Bisericii,

plecând de la discernământul asupra persoanelor în vederea asumării unui minister sau a unei slujiri în comunitatea creștină. Tocmai asupra acestui discernământ asupra persoanelor aș vrea să mă opresc, pentru a-i prezenta toate dificultățile, pentru a delinia cum poate avea loc, dar fără a ascunde faptul că, uneori, rezultatele pot fi în contradicție cu intenția discernământului. În discernământul asupra persoanelor nimeni nu este infailibil: se poate greși, și se poate face un discernământ care, lăsând intactă libertatea persoanelor, se demonstrează a fi catastrofal.

În această privință este bine să amintim Evanghelia: Isus a chemat la sine, în urmarea lui, oameni care au răspuns în mod liber și pozitiv, abandonând totul – familie și meserie – pentru a-l urma. Deja în această acțiune, dincolo de stilizarea narațiunilor evanghelice, putem observa că Isus a făcut un discernământ, deoarece ne este chiar mărturisit că unul ar fi vrut să-L urmeze, dar el l-a împiedicat, trimițându-l înapoi.

Mai târziu, după o lungă împărtășire a vieții și a învățăturii dăruite, Isus trebuie să aleagă din acel grup pe cei doisprezece reprezentanți ai celor douăsprezece triburi ale lui Israel, poporul lui Dumnezeu ales și binecuvântat: Isus petrece noaptea în rugăciune, reflectând în fața Tatălui, sub călăuzirea Duhului Sfânt, tovarășul lui inseparabil, pentru a discerne pe cine trebuia să aleagă și să orânduiască în acel grup ca “apostoli”. Iar dimineața “a chemat la sine pe cei pe care i-a voit” și “a constituit doisprezece, ca să fie cu el, și pentru a-i trimite să predice” (Mc 3, 13-14). Discernământ cu ajutorul etapelor: a cunoaște – a vedea (a chema pe nume), a reflecta și a se ruga în fața lui Dumnezeu, a decide și a face alegerea.

Dar evangheliile ne dau mărturie că tocmai între cei doisprezece există un discipol care-l va trăda pe Isus, favorizând capturarea și, deci, patima și moartea: Iuda Iscarioteanul, pus pe ultimul loc în listă de către evangheliști, și totuși, un om chemat, ales și iubit de Isus! Cum a fost posibil? Pe de o parte alegerea are loc oricum plecând de la persoane reale și nu de la profiluri ideale: se alege între cei care există! Pe de altă parte, rezultatul negativ al alegerii este posibil deoarece discernământul alegerii nu anulează libertatea celui ales, care poate apuca drumul de-vocației, al revoltei, al negării întregii istorii împărtășite cu Isus. Aceasta este enigma răului, acțiunea satanei într-un discipol al lui Isus: imposibilă de explicat, de înțeles, de justificat…

Acest eveniment al vieții lui Isus ar trebui meditat mai mult, nu numai în rezultatul lui final. Deseori în Biserică, papa sau un episcop aleg colaboratori, numesc episcopi auxiliari care, apoi, prin stilul și acțiunea lor nu numai că se arată a fi inadecvați față de ministerul încredințat lor, dar și în adevărată contradicție cu cel care i-a ales. În discursul ținut Curiei în ziua de 21 decembrie a anului trecut, Francisc a vorbit de “trădători ai încrederii” pusă în ei. Trădători care sfârșesc prin a aduce diviziuni, nedumerire și scandal în Biserică, și astfel întunecă intenția celui care a privit spre ei, sperând de la ei un ajutor, și găsind în schimb piedici, rebeliuni și contestări.

De acum bătrân, trăind prietenia și confidența unor episcopi, printre care Michele Pellegrino și Carlo Maria Martini, pot mărturisi că acesta este un risc permanent în Biserică. Discernământul asupra persoanelor se poate revela uneori un faliment și o deraiere de la intențiile care stăteau la baza alegerii. Dar este drept să fie astfel, așa cum ne învață istoria celor Doisprezece, deoarece libertatea lăsată de Domnul fiecăruia, scapă chiar și unui discernământ cu autoritate.            

Pubblicato su: Jesus

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian