Ce vrem să avem mai mult?

Plimbându-se prin sat, un boier s-a întâlnit cu un ţăran sărac şi a început a se lăuda cu averile lui: - Vezi tu livada de pe deal ? E a mea. Pădurile care înconjură satul sunt şi ele ale mele. Până şi pământul pe care calci acum al meu este. Tot ce vezi, de jur-împrejur, e proprietatea mea. Toate astea sunt doar ale mele. - Dar acela ? - l-a întrebat ţăranul, arătând cu degetul spre cer. Nu cred că şi cerul este al tău. Acela este al meu - a mai spus ţăranul şi, cu zâmbetul pe buze, a plecat liniştit, lăsându-l pe boier mirat şi cu ciudă în suflet.

Cine ne dă putere în viață

În anul 1901, la Reims, câțiva consilieri comuniști trebuiră să viziteze un spital pentru boli contagioase și fără vindecare, numit Saint Maclou, și să facă un raport.

Se prezentară la opt dimineața, fără să anunțe mai înainte pe nimeni din conducere. Văzură că bolnavii erau îngrijiți de Surorile Carității, pentru că nici un infirmier nu rezistase, deși fuseseră plătiți bine.

În primul salon văzură nefericitele victime ale cancerului; trecură repede. În al doilea, mai rău; iar consilierii cei deștepți își acoperiră nasurile cu batistele. În celelate saloane nici nu mai priviră bolnavii, dar, palizi și muți, nu vedeau momentul să scape cât mai repede de acolo. Odată ieșiți, unul din acei domni o întrebă pe Maica superioară: „Soră, de cât timp lucrați aici?”.

-      De 40 de ani, domnule.

-      Nemaiauzit! Dar cum faceți voi, surori, să aveți atâta curaj?

-      Oh, încă nu ați văzut totul, replică maica, și îi conduse din nou în spital. Merseră, și în mijlocul saloanelor maica deschise o ușă. Era capela: aici găsim noi curajul, ascultând Sf. Liturghie în fiecare zi și împărtășindu-ne. Dacă nu am avea aici această capelă și mângâierea Sf. Împărtășanii zilnice nici una dintre noi nu ar rezista nici măcar o zi

Fratel Remo di Gesù, Virtù in esempi)

Ciupercile otrăvitoare

Într-o zi ploioasă de octombrie mă aflam în fața unei sobe, discutând cu un magistrat, prieten de-al meu, despre o carte rea, de care se vorbea foarte mult.

Ai citit-o? – întrebai pe oaspetele meu.

Eu nu; mă bazez pe criticile cu autoritate ale celor care au citit-o

Greșești : trebuie să judecăm de la noi înșine.

Mă pregăteam să critic acest paradox, când cineva bătu la ușă. Era un văcar în vârstă, care avea în mâini un coș plin cu ciuperci frumoase. Stăpânul casei se uită la ele, apoi cu o privire puțin satisfăcută spuse :  - nu mă încred… Întrebați-o pe bucătăreasă.

Aceasta, interpelată, se uita bine la ciuperci:  - Cum e, Gina?

Sunt otrăvitoare, spuse ea cu voce sigură.

Aruncă-le, spuse stăpânul.

Scuzați, spusei eu: - de ce să le aruncați, fără să le fi gustat mai întâi?

Vrei tu ca eu să risc să mă otrăvesc, pentru a vedea dacă sunt otrăvitoare?

Iar tu, nu voiai să mă expui otrăvii, făcându-mă să citesc opera despre care vorbeam?

Prietenul întinse mâna spre mine: înțelesese lecția

(Fratel Remo di Gesù, Virtù in esempi)

Ce este mai prețios: darul sau inima darnică?

Odată, un călugăr, în timp ce se afla într-o călătorie, găsi o piatră prețioasă și o luă cu sine. În dimineața următoare se întâlni cu un alt pelerin și, când deschise desaga pentru a împărtăși cu acesta hrana lui, acesta văzu piatra și i-o ceru. Călugărul i-o dădu bucuros. Pelerinul plecă plin de bucurie pentru darul neașteptat al pietrei prețioase care i-ar fi fost de ajuns pentru a-i garanta bunăstare și siguranță pentru tot restul vieții.

Dar, după câteva zile se reîntoarse la călugăr și, găsindu-l, îi restitui piatra, spunându-i: „acum dă-mi, te rog, ceva mai prețios decât această piatră, ceva cu o valoare egală cu aceasta. Dă-mi ceea ce te-a făcut capabil să mi-o dăruiești. 

Am îngenuncheat în faţa sufletului meu

După ce m-am întâlnit cu mine însumi, în miez de noapte, cercetându-mă în fiecare ungher al trupului meu şi făcând curăţenie, am dat de sufletul meu şi am îngenuncheat. Nu ştiu cât timp a trecut, sau poate că stătusem în afara lui, dar venele din creştetul genunchiului mi-au şoptit că ajunge. Şi am început să rememorez ce-i spusesem, ce auzisem de la el, sufletul meu cel atât de des părăsit şi lăsat în paragină. Şi sunt sigur că nu mă lăsase să vorbesc, să mă tânguiesc, să-i spun că n-o să se mai întâmple, că sunt hotărât să nu mai plec de acasă; el, plin de răni, sărise la gâtul trupului meu şi, slăbit peste măsură, fără vlagă, dar plin de limfa vitală primită încă de la cufundarea în apa divină şi uns cu uleiul frumos mirositor, parcă se sprijinea de mine, sigur că n-o să mai plec niciodată departe de mine, dar tot atât de sigur că de lângă el plecarea era iminentă. Nu vorbea, nu scotea niciun sunet, pentru că voia să mă recunoască, să mă umple din nou de el, şi ştia că nu am nevoie de cuvânt suflat de vânt, ci numai de rouă divină, tocmai esenţa fiinţei lui. Mi-am plecat capul spre sânul lui şi l-am privit: un străin, şi totuşi unul atât de cunoscut. Un străin care mi-a stat alături, în mine, tot timpul cât eu rătăcisem departe; un străin care îmi iluminase potecile strâmte şi străzile largi pe care le străbătusem în pelerinajul meu fără ţintă, dar care avea peste tot indicatoare făcute din luminoase roşcove mestecate de porci, de parcă tot pământul ar fi fost o crescătorie de patrupede.

Liniştea era fierbinte, aspră şi ucigătoare! Spune ceva? Reproşează-mi înstrăinarea? De ce-ai plecat? Linişte... pietre surde şi văzduh încins de tăcere. Am căzut din nou în genunchi în faţa sufletului meu şi am văzut sânul cald care mă cuprinsese. Sângele cald şi sărat ţâşnea prin venele lui şi mă încălzea, şi dădea culoare şi viaţă trupului meu descărnat şi palid ca un soare de sfârşit de toamnă, din care a rămas numai conturul şi lumina. Mă simţeam greu ca plumbul tras dintr-o puşcă în inima unui tânăr soldat căzut pe câmpul de luptă. Un trunchi imens de plumb trupul meu, sprijinit şi susţinut de o pană firavă de porumbel, care-mi era sufletul. Aş prefera să lupt, să uit, dar nu mă lasă adierea lui. Prea blând eşti, suflete al meu, prea blând! Dacă eşti atât de uşor, pentru ce nu alergi după mine, în fugile şi peregrinările mele prin colbul lutului din care am fost plămădit? Iarăşi linişte, zâmbet, forţă cerească, şi o mână întinsă: ridică-te, căci tu eşti slab; aşa s-a întâmplat; ai păcătuit şi ţi-ai pierdut vlaga primită de la Creator. Eu în schimb sunt puternic; nu sunt rănit. Eu îţi sunt dator şi vreau să-mi iau revanşa. Ridică-te, căci cel care trebuie să cadă în genunchi sunt eu, cel puternic din cel puternic; plin de viaţă din izvorul vieţii. Sau mai bine îţi zic: hai să ne aruncăm amândoi în genunchi în faţa lui, a celui care poate să facă să înflorească praful de sub picioarele noastre, iar din aceste flori să stoarcă cerneala cu care să ne scrie numele în cartea vieţii Mielului. Ştii că noi putem sta în genunchi numai pentru că Răstignitul Cristos şi-a tocit trupul pe drumul Calvarului? Să ne aruncăm în genunchi nu numai noi doi, ci şi toţi cei care cred că nimic nu este mai frumos pentru un om decât să-şi împlinească menirea în lumea hărăzită lui: pământ înălţat spre cer, pentru că cerul s-a coborât spre el, ca să nu mai fie doi, ci o singură mântuire.

Rătăcitori suntem pe pământ, Doamne, aşa cum şi tu eşti tot timpul pe drum, în căutarea făpturii celei mai iubite de tine. Este un joc continuu, Doamne, un dans în care mă apropii şi mă îndepărtez de tine, o horă în care sufletul şi trupul se învârt continuu, încercând să-ţi atingă poala hainei milostivirii şi a iubirii, ca să primească viaţă şi putere pentru ziua ce va să vie. Ai pus în mine sămânţa iubirii, Doamne! Fă-mă să zămislesc om; trup, suflet, plămădeşte-mă cu foc, să mă topesc în măruntaiele cerului, căci ard de dorinţa de a mă întoarce acasă.

În genunchi mă pun, în faţa sufletului şi a trupului, şi aşa vreau să mă îndrept spre veşnicul dezveşnicit pentru mine, pentru tine, pentru tot cel ce-l caută cu însetare şi dorinţă infinită. Numai acolo mă voi ridica, şi-i voi privi minunea creată la început, pentru prezent.

Pr. Damian-Gheorghe Pătraşcu

Acel har de a ne recunoaşte vulnerabili

De Brendan Busse

Lumea face exerciţiile spirituale ale sfântului Ignaţiu din diferite motive. Pregătirea pentru jucarea unui rol important în filmul lui Martin Scorsese nu este o motivaţie care se aude des, dar probabil nu este una din cele mai rele. Bărbaţi şi femei, deseori participă la zile de reculegere pentru a găsi claritate asupra a ceea ce ei sunt sau a ceea ce sunt chemaţi să fie. Presupun că aşa s-a întâmplat pentru Andrew Garfield în momentul în care i-a cerut părintelui iezuit James Martin să-l ghideze în exerciţii, în timp ce se pregătea să recite rolul principal din noul film al lui Scorsese, Silence.

Părintele Martin a fost ezitant la început. Dar Garfield căuta ceva. Sau pe cineva. Iar aceasta nu este deloc o motivaţie rea. La sfârşit era destul pentru pr. Jim. Şi mai mult decât destul pentru Dumnezeu.

Este o zi ploioasă la Los Angeles când mă întâlnesc la prânz cu Garfield, pentru a vorbi despre experienţa pe care a trăit-o făcând exerciţiile ignaţiene. Ne întâlnim într-un mic dar însufleţit restaurant din Los Feliz, un vechi cartier care se află sub faimosul Observator Griffith, la est de Hollywood. Eu ajunsesem mai degrabă, el punctual. Amândurora ne este foame.

Garfield pare obosit. De abia trecuse miezul zilei când ne-am întâlnit, iar el este epuizat. A muncit săptămâni întregi la promovarea a două filme, la reluarea unui al treilea şi se pregăteşte să plece la Londra pentru o iminentă producţie teatrală. Poartă cu sine o mică colecţie de caiete cu notiţe şi un telefon. Să mai adăugăm un computer portabil şi o ceaşcă de cafea, şi ai putea să-l confunzi cu un student. Este ziua de 31 decembrie 2016, iar el se aşază la masă cu un iezuit curios din punct de vedere spiritual, pe care nu l-a mai întâlnit niciodată până acum. Nu ne putea aştepta chiar la viaţa fermecătoare de origine hollywoodiană, ci mai degrabă la ceva asemănător cu o întâlnire stângace în întunericul a ceva religios! Pot înţelege dificultatea lui.

Cu toate acestea, deşi frânt, el este foarte gentil, generos cu timpul şi politicos în conversaţie. A voit cu tot dinadinsul să mâncăm ceva împreună. El comandă nişte mămăligă, iar eu clătite cu afine. Este obosit, dar mulţumit - mulţumit pentru posibilitatea de a reparcurge experienţa lui, durată un an întreg, al exerciţiilor spirituale făcute cu pr. Martin, mulţumit că poate să se reîntoarcă la un loc de o mai mare profunzime şi mângâiere decât în cel în care se află acum - un loc de autopromovare la Hollywood. "Este ca «târgul bogăţiilor, al onoarei şi al superbiei»", spune făcând trimitere în mod spontan la o meditaţie cheie a exerciţiilor sprituale ale sfântului Ignaţiu. O intuiţie perspicace şi o frumoasă surprindere. Vorbeşte limba mea. Mă face să mă simt ca acasă.

După ce ne-am prezentat pe scurt, începem să vorbim despre cum şi-a descoperit vocaţia de actor şi ce trăire spirituală l-a condus să facă exerciţii spirituale. "Cinema-ul era într-adevăr biserica mea", spune. "Copil fiind, mă uitam la filme şi citeam; nimic extraordinar, dar erau cele care mă făceau să mă simt în pace, erau cele în care mă regăseam mai bine pe mine... mai în siguranţă".

Probabil, aşa cum subliniază, dragostea infantilă pentru istorisiri nu este nimic extraordinar, dar apoi adaugă ceva care mi se pare a fi o intuiţie profund ignaţiană: "Cu filmele şi cărţile parcă eram transportat în mine însumi, în vastul peisaj interior al fiinţei mele". În mod asemănător, sfântul Ignaţiu de Loyola a fost transportat când a început să scrie Exerciţiile spirituale. După un faliment serios, rănit în timp ce încerca prosteşte să facă pe eroul, în timpul unei bătălii fără speranţă, şi în lipsa a ceva care să-i satisfacă setea de noutate şi care să ocupe timpul lungii şi dureroasei lui convalescenţe, Ignaţiu a început să citească. Va ajunge degrabă să-şi de-a seama că mângâierea pe care o căuta, vindecarea de care avea nevoie, nu se găsea în fanteziile romanelor cavalereşti, ci mai curând în vieţile sfinţilor. Mai mult încă, ajunse să-şi de-a seama că stătea să i se descopere o viaţă mai profundă şi mai satisfăcătoare, nu numai în sfântul lor exemplu, ci şi în sinuozităţile pasiunilor lui. Realitatea rănită a vieţii lui interioare a devenit un loc al imaginaţiei atins de har. Convertirea lui Ignaţiu începu atunci când deveni sensibil faţă de complexitatea propriei lui interiorităţi.

În timpul conversaţiei noastre îmi devine extrem de clar că Garfield împărtăşeşte această sensibilitate ignaţiană. Este clar şi faptul că "vastul lui peisaj interior" este, ca cel al multora dintre noi, plin de răni şi de vulnerabilitate. El cunoaşte bine dorinţa de iubire. Iar uneori este o dorinţă chinuită. "Sunt atras de întâmplările care caută să transforme suferinţa în frumuseţe", explică el. "Mă simt ca şi cum mi-ar fi fost dat în acelaşi timp darul şi blestemul unei oarecare apropieri faţă de unele dureri... de durerea de a trăi". Face o pauză ca pentru a-şi aduna puterile pentru a exprima ceea ce voia să spună cu adevărat. Apoi originea oboselii de care îmi dădusem seama la început mi-a fost revelată: "Durerea de a trăi într-un timp şi într-un loc în care o viaţă de bucurie şi de iubire este blestemat de imposibilă". Repetă acest gând în diferitele momente ale celor câtorva ceasuri pe care le petrecem împreună. Viaţa lui a fost absorbită de iubire, de posibilitatea - sau imposibilitatea unei iubiri adevărate.

În lipsa unei exprimări mai bune, putem spune că Andrew Garfield a avut succes la exerciţii. "Au existat multe lucruri în cadrul exerciţiilor care m-au schimbat şi m-au transformat, care mi-au arătat cine sunt eu... şi unde, cred, Dumnezeu vrea ca eu să fiu", îmi mărturiseşte el. Acesta este rezultatul cel mai bun pe care-l putem aştepta de la o reculegere. Iar reuşita lui nu ar trebui să ne surprindă.

Antrenamentul lui ca actor l-a pregătit bine pentru dinamica rugăciunii ignaţiene, unde unul se imaginează pe sine în interiorul unei serii de scene biblice, cu scopul de a ajunge la o "cunoaştere interioară" a lui Dumnezeu şi de a articula acea cunoaştere într-o viaţă de acţiune compătimitoare şi de slujire generoasă. Aspectul cel mai surprinzător, şi care-l mai miră şi astăzi, a fost că s-a îndrăgostit.

Atunci când îl întreb, ce anume a reieşit în mod deosebit în timpul exerciţiilor, îşi fixează privirea în gol, îndepărtându-se într-un loc al memoriei. Apoi, ca şi cum întrebarea l-ar fi recondus la experienţa înseşi, se înmoaie într-un amplu surâs: "Lucrul care a fost cu adevărat uşor a fost îndrăgostirea de această persoană... îndrăgostirea de Isus. Acesta a fost aspectul cel mai surprinzător".

Devine tăcut când se gândeşte la acel moment, fiind în mod evident emoţionat. Strânge o mână la piept, puţin sub stern, între inimă şi burtă. Ceea ce spune după aceea îi iese afară între icnete de râs: "Dumnezeule! Acesta a fost lucrul extraordinar - faptul că m-am îndrăgostit. Şi cât de uşor a fost să mă îndrăgostesc de Isus".

Înţeleg imediat autenticitatea cu care Andrew experimentează bucuria iubirii şi durerea frustrării ei, durerea absenţei ei. "M-am simţit atât de rău pentru Isus, şi supărat pentru el până când, în sfârşit, l-am întâlnit, pentru că mulţi i-au ruinat reputaţia. Multă lume l-a numit cu nume foarte urâte. Şi a fost folosit pentru multe chestii obscure".

Când spun că Garfield a avut succes în exerciţii, este exact această profesiune a iubirii proba contrară: este îndrăgostit de Isus. Suferă cu şi pentru iubirea lui. Iar suferinţa lui compătimitoare se oferă într-o vocaţie care tinde să-i ajute pe alţii să iubească şi să se păzească de lipsa iubirii. "Aceasta este pentru mine frumoasa agonie a actului creării", continuă el, "frumoasa agonie de a nu fi niciodată capabili de a exprima pe deplin posibilitatea iubirii, şi de a iubi aşa cum El ne învaţă, şi de a trăi aşa cum vrea ca noi să trăim. Obsesia mea în muncă este dorinţa de a exprima tocmai acest lucru".

Experienţa de îndrăgostire faţă de Isus a fost încă şi mai surprinzătoare, poate pentru că Garfield, ca de altfel multă lume, a ajuns la exerciţii căutând altceva. A ajuns la exerciţii nu cu o explicită dorinţă de a-l cunoaşte pe Cristos, ci mai degrabă cu un sens dureros şi persistent al personalei lui "insuficienţe".

Ca şi Ignaţiu înaintea lui, Garfield era un tânăr bărbat în căutarea locului lui în lume. Şi, ca mulţi dintre noi, sub această dorinţă ascundea o frică profundă, frica de a nu fi la înălţime. "Aspectul principal de care voiam să am grijă, pe care l-am dus în faţa lui Isus, pe care l-am dus la exerciţii, a fost acel sens de «insuficienţă»", povesteşte el. "Acest sentiment de a dori continuu exprimarea perfectă a acestui lucru care se află în noi. Rana insuficienţei. Rana de a te simţi ca şi cum ceea ce am de oferit nu ar fi niciodată îndeajuns".

Mulţi dintre noi trăiesc cu frica unui faliment, dar deseori nu ne dăm seama că ceea ce ne preocupă nu este acel faliment, cât mai degrabă faptul de a fi expuşi. Lucrul cel mai dureros nu constă în a falimenta; facem acest lucru în continuu. Este faptul că lumea ne va vedea că falimentăm. Este a fi recunoscuţi ca un faliment lucrul care ne face cu adevărat să suferim. Când tot ceea ce vrem este aprecierea, a fi văzuţi este ceea ce dorim; dacă ne temem că nu suntem demni, a fi văzuţi este ceea ce ne sperie cel mai mult. Această tensiune a fost înţeleasă foarte bine de către Andrew Garfield.

Momentul pe care şi-l aminteşte ca fiind cea mai profundă experienţă a prezenţei lui Dumnezeu în viaţa lui s-a întâmplat puţin înaintea primei lui ieşiri în public, după ce terminase şcoala de recitare. Trebuia să interpreteze partea Ofeliei din Hamlet-ul lui Shakespeare la Globe Theatre din Londra. "Când mai lipseau două ore de a urca pe scenă, pe neaşteptate, m-am simţit ca şi cum aş fi murit", îşi aminteşte. "M-i se părea cu adevărat că, dacă aş fi urcat pe scenă, aş fi luat foc din interior. Nu am mai simţit niciodată atâta teroare, ca o frică mortală, senzaţie de insuficienţă, nesiguranţă. Teroare de a fi văzut. Teroare de a mă revela şi de a oferi inima mea. A mă expune pe mine şi a spune: «Priviţi-mă!»".

Pentru a-mi calma nervii, a plecat la o plimbare de-a lungul Southbank-ului Tamisei. Era o zi înnorată, iar gândurile lui îi spuneau să fugă: "Încep să mă gândesc să mă arunc în fluviu. Nu am nimic să dau, nu am nimic să ofer, sunt un simplu impostor". Astăzi vede acele gânduri ca pe un moment de rugăciune: "Căutam ceva. Caut ajutor".

Câteva minute mai târziu aude un artist de stradă cântând, destul de aproximativ, un cântec familiar, Vincent, de Don McLean. Îşi aminteşte foarte bine imperfecţiunea acelui moment. "Dacă acel om ar fi rămas să doarmă, spunându-şi: «Nu am nimic de oferit, vocea mea nu este frumoasă, nu sunt pregătit să ies în public, nu sunt la înălţime», dacă ar fi dat ascultare acelor voci, eu nu aş fi primit ceea ce aveam nevoie", explică el. "Disponibilitatea lui de a fi vulnerabil a schimbat cu adevărat viaţa mea. Cred că am înţeles pentru prima dată cum arta produce sens, cum arta schimbă viaţa persoanelor. Acel episod a schimbat viaţa mea".

Acest moment de viaţă imperfectă, împărtăşit, l-a salvat: "Norii s-au rupt în mod literal şi a ieşit soarele care strălucea asupra mea şi asupra acestui om. Şi nu făceam altceva decât să plâng fără să mă pot opri. Era ca şi cum Dumnezeu m-ar fi prins de ceafă, spunând: «Credeai că dacă te-ai fi urcat pe scenă ai fi murit. În realitate, tocmai dacă nu făceai acest lucru ai fi murit!»".

De atunci am trăit totdeauna cu această tensiune creativă: o frică profundă de a fi privit şi o nevoie şi mai mare de a fi privit. Dacă a fi priviţi în imperfecţiunea noastră este lucrul care ne sperie, tocmai acceptarea «locuirii» acestei vulnerabilităţi este cea care ne salvează.

Între părţile cele mai emoţionante ale exerciţiilor pentru Garfield a existat şi contemplarea aşa numitei "vieţi ascunse" a lui Isus. "Acest aspect mi s-a părut foarte important", îşi aminteşte el. "Acolo unde sunt ispitit să mă pun constant în scenă, să fiu privit, să fiu apreciat, mi-a fost arătată frumuseţea unei vieţi ascunse, a mă retrage pentru a mă oferi lumii într-un mod mai profund artei mele, vieţii mele, lumii". Având prezent disconfortul lui evident în faţa unei vieţi de celebritate, atracţia pentru o viaţă ascunsă nu este surprinzătoare. Cu toate acestea, aceste meditaţii asupra copilăriei lui Isus revelează şi dorinţa de a pune piciorul în zonele ascunse ale proprie lui vieţii - rănile «insuficienţei» lui, acele locuri dezolate pe care cu toţii le purtăm cu noi, dar cărora deseori nu le găsim o cale de ieşire, o cale de acces.

Totuşi, probabil că exerciţiul fundamental pentru Garfield nu a fost cel al vieţii ascunse, şi nici măcar cel al rănilor lui personale, cât mai ales acel ceva sacru care i se revela privitor la vulnerabilitatea lui Dumnezeu. În timpul meditaţiei asupra Naşterii lui Cristos şi-a imaginat, aşa cum recomandă sfântul Ignaţiu, că este o doică în timpul naşterii lui Isus: "Acolo m-am simţit acasă. Mi se părea că mă aflu acolo unde trebuie să fiu. În slujba acestei femei, care împlinea un act profund". A început să înţeleagă cum antidotul la umilire poate fi tocmai umilinţa. "Oh, Dumnezeule, aş vrea să mă pot simţi astfel tot timpul, într-o slujire umilă", spune el. "Dacă pot transforma nararea mea a istoriilor într-o slujire, dacă pot fi util şi să fiu cel mai umil posibil în vreme ce o fac...". Din nou se pierde când îşi aminteşte de acel moment. Nu trebuie să ne mirăm. Nu este puţin lucru.

Încă din noaptea timpurilor, actorii au fost văzuţi ca nişte moaşe. Actorul, ca şi preotul, stau în faţa adevărului şi participă la povestirea lui cu ajutorul cuvintelor şi a gesturilor, personificând istoriile noastre sacre de răscumpărare şi de iubire. Contemplând viaţa lui Isus, Garfield a cunoscut ceva ce alţi actori-moaşe şi mistici cunosc de multă vreme, adică faptul că prin actul "personificării" iubirii, prin umila noastră slujire, devenim iubirea pe care o visăm.

Experienţa exerciţiilor este ceva sacru, pentru că este un loc în care mergem să cunoaştem adevărul iubirii, acolo unde întruparea iubirii ne este revelată în Cristos. A ne simţi părtaşi de efortul de a aduce la lumina zilei iubirea pe care o doreşti este un moment mistic pentru oricine. Este, în orice sens, un exerciţiu, şi încă ceva mai mult. Dar este şi, fără îndoială, darul cel mai mare. Cu toate acestea, a moşi iubirea în lume nu ne scuteşte de oboseala durerii. Nu este posibilitatea iubirii cea care pune capăt imposibilităţii ei, ci mai degrabă este personificarea iubirii cea care ne salvează, la sfârşit. Este oboseala iubirii cea care ne salvează. Iar aceasta este, în orice caz, un work in progress.

"Aceste exerciţii m-au pus în genunchi", a spus Garfield şi, "cu toate acestea mă aflu aici, aşezat în faţa ta, luptând cu aceleaşi probleme dintotdeauna. La sfârşit, a turna filmul a devenit un lucru secundar faţă de cel de a face exerciţii spirituale, şi a însoţi ieşirea filmului vine după, în ordinea importanţei. Profunzimea acestor trei experienţe urmează aceeaşi ordine. Profunzimea experienţei exerciţiilor a fost suficientă. De aceea, turnând acest film a fost o experienţă artistică mai profundă decât oricare altul l-am făcut eu în trecut, şi totuşi nu a fost atât de profundă ca experienţa înseşi a exerciţiilor spirituale. Acum filmul iese în sălile de cinema, iar eu mă regăsesc în lumea vanităţii şi a superficialităţii.

A rămâne îndrăgostiţi nu este uşor, aşa cum nu este uşor să păstrez spaţiul de har primit într-o reculegere sau în timpul unui moment forte de rugăciune. Lumea se reîntoarce spre noi şi noi spre lume. Dar atunci când îl întreb pe Andrew dacă încă nu are încredere în autenticitatea îndrăgostirii lui, zâmbeşte din nou, capturează cu ochii privirea mea şi mă asigură: "O, Doamne...aceasta... mi-a fost suficientă. Dacă încă nu aş fi făcut filmul, ar fi fost bine aşa. Unica experienţă pe care nu aş vrea să o sacrific ar fi cea a exerciţiilor. Îmi procură atâta mângâiere. E o experienţă care te face atât de umil... Mi-a arătat că se poate să dedici un an din propria viaţă transformării spirituale, dorind în mod sincer - şi transformând acea dorinţă în acţiune - să stabileşti o relaţie cu Cristos şi cu Dumnezeu, pentru că apoi poţi pierde douăzeci de kilograme, să te sacrifici pentru artă, să te rogi în fiecare zi, să trăieşti abstinenţa timp de şase luni, să faci toate aceste sacrificii în slujba lui Dumnezeu, în slujba a ceea ce tu crezi că Dumnezeu te cheamă să faci. Dar şi după ce ţi-ai dăruit toată inima şi tot sufletul, această umilă ofertă... această umilinţă... Chiar şi după toate acestea, vreunul ar putea să se ridice şi să arunce o piatră în tine şi să te ignore. Este un frumos har de primit. O mângâiere enormă a ştii că, oricât aş putea de mult să muncesc eu, cel puţin vreunuia nu-i voi plăcea. Va exista cel puţin vreunul care va spune că nu valorez nimic. Este minunat!".

Dacă Garfield era epuizat la începutul întâlnirii noastre, acum nu mai este deloc. Povestind harurile pe care le-a primit, este vizibil de bucuros şi râde cu voce tare. Şi atunci când recunoaşte că unii vor gândi despre el că "nu valorează nimic", pare radiant şi liber.

"Aceasta este rugăciunea mea sinceră, spune el. "Îi cer lui Dumnezeu să mă facă mai liber de a mă oferi pe mine însumi în toată vulnerabilitatea mea... Şi ca celelalte voci, fie cele interioare, fie cele exterioare, să nu aibă putere asupra acestei flăcări, asupra capacităţii mele de a oferi această pură, vulnerabilă, inimă deschisă şi frântă... în slujba lui Dumnezeu, în slujba binelui cel mai mare, în slujba iubirii, a slujirii divine. Pare că acesta este ceea ce Dumnezeu îmi arată. Sufăr când sunt neînţeles sau nu sunt văzut... Însă cer să facă din ce în ce mai puţin rău, astfel ca să pot continua să mă ofer pe mine în întreaga mea vulnerabilitate".

În nucleul lor cel mai profund, exerciţiile spirituale privesc "personificarea" iubirii, nu posibilitatea ei. Posibilitatea iubirii, sau imposibilitatea ei, ne paralizează. Dar întruparea iubirii - acea iubire vulnerabilă, rănită, cucerită, pe care eu am văzut-o în inima lui Andrew Garfield, personificarea iubirii pe care a experimentat-o, ca femeia care face de moaşă Mariei, iubirea care protejează în personala ei "viaţă ascunsă", iubirea care trăieşte în această dorinţă a lui de a fi văzut în profunzime şi să fie pe deplin apreciat, îndrăgostire cu care continuă să lupte în relaţia lui cu Dumnezeu şi cu ceilalţi - această "personificare" a iubirii este cea care, la sfârşit, ne va salva pe toţi. Dacă imposibilitatea iubirii ne lasă cu dorinţa, tocmai în personificarea iubirii vom găsi satisfacţia. În "personificarea" iubirii vom descoperi "suficienţa" noastră.

Reîntorcându-mă acasă, la Madrid, observ din nou, ca şi cum ar fi pentru prima oară, un semn de carte, pe care tatăl meu mi l-a făcut cadou anul trecut, cu prilejul zilei mele de naştere. Este un simplu cub din aluminiu, pe care scrie cu litere majuscule: "Eu sunt suficient". Acesta pare harul pe care Dumnezeu îl avea în minte pentru Andrew Garfield, har pe care orice părinte îl doreşte pentru fii săi: să putem ajunge să ne cunoaştem ca fiind nimic mai mult şi nimic mai puţin decât personificarea iubirii lor. Şi ca această cunoaştere să ne poată fi de ajuns. Este rugăciunea finală pe care sfântul Ignaţiu o recomandă să se facă în timpul exerciţiilor: "Ia totul, Dumnezeule. Dă-mi numai iubirea ta şi harul tău. Aceasta-mi este de ajuns".

Din revista "Jesus", nr. XXXIV, 3 (2017), p. 50-57

Traducere de pr. Damian Pătraşcu

Reflecții pentru solemnitatea Corpus Domini

Domnul nostru Cristos, părinte blând, înainte să moară, a stipulat un testament la Ultima Cină, iar cu neamul omenesc a încheiat un pact nou, o nouă alianță. Este cunoscut că un părinte înțelept, dorind pacea în mijlocul fiilor săi, scrie cu potrivite și clare cuvinte testamentul, scrisoarea pactului. De aceea, dacă vreunul, în testament, ar lăsa prietenului său o casă de piatră, o sută de monezi de aur, un butoi cu vin, fiul certăreț al defunctului ar putea să spună că în testament, tatăl lui a lăsat numai o casă pictată, imaginea monezilor, caricatura butoiului cu vin? Nimeni nu ar putea accepta aceste explicații, pentru că nu este posibil ca omul prudent să se fi jucat copilărește, și ar fi vrut să-l înșele pe cel căruia i-a scris testamentul. La fel, nici Domnul nostru Cristos nu obișnuia să facă glume; nu putem să gândim că în testament a vrut să lase fiilor săi ceva imaginar.

Amabilul nostru Răscumpărător, când în Noul Testament a făcut să plece din Egiptul acestei lumi poporul pelerin al Sfintei Maici Biserici spre pământul din care curgea lapte și miere, adică dulceața și bunătatea promisiunilor cerești, pentru ca, traversând deșertul mortalității să nu cumva să se piardă din cauza foamei și a setei, la răsăritul mântuirii lumii, deschizând cerurile harului, a făcut să coboară pâine din cer, și la miezul zilei fiind deja lovită – nu cu bastonul lui Moise, ci cu lancia lui Longin – piatra, preasfânta lui coastă, a dat băutură abundentă poporului său. (Slujitorul lui Dumnezeu Didah Kelemen, fragment dintr-o predică la sărbătoarea Corpus Domini).

Îl găsim în templu

Unde trebuie să-l căutăm? Plecăm și întrebăm peste tot cu ajutorul pioaselor cuvinte ale lui Iob: „Sapientia ubi invenitur?” (28, 12). Unde putem afla Înțelepciunea veșnică, pe Fiul lui Dumnezeu? Spuneți-ne voi, creaturilor. Soare strălucitor, care te învârți în ceruri, oare locuiește în tine, așa cum cânta David: In sole posuit tabernaculum suum (Ps 18, 6), în soare și-a așezat cortul său? Sau odihnește în sânul Tatălui, așa cum scrie Ioan: Unigenitus, qui est in sinu Patris (1, 18)? Dar Sf. Paul, care cercetează cerurile, spune: „Misit Deus Fiulim suum (Gal 4, 4), Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său. Post haec in terris visus est (Bar 3, 38), a apărut pe pământ.

Deci, pe pământ trebuie să-l căutăm? Da, pe pământ, pentru că, dacă aici, pe pământ, adică în viața noastră nu-l aflăm, în lumea cealaltă nu vom putea fi cu El. Dar unde îl putem căuta? Oare printre deliciile și bucuriile lumești? Non invenitur in terra suaviter viventium (Iob 28, 13), nu se găsește pe pământul cerlo vii, în delicii. Să fi plecat pe mare, unde poruncea apoi apelor mării? Dar marea răspundea: nu este cu mine. Oare se ascundea în abisuri? Dar abisul spune: nu este în mine. Oh, abis, abis, multe suflete ai mai înghițit în întunecimile tale!

Dacă parcurgem sferele cerului, și dacă întrebăm păsările cerului, nici acestea nu ne vor putea orienta. Unde ești Isuse, unde ești? Spune-ne nouă, pe unde paști, unde odihnești la amiază? (Cânt. C. 1, 6). Ne spune Sf. Luca evanghelistul: Invenerunt eum in Templo, îl găsiră în templu. (Slujitorul lui Dumnezeu Didah Kelemen, fragment dintr-o predică la sărbătoarea Corpus Domini).

Sfânta Biserică a păcătoșilor

Cât ești de contestat, Biserică, și totuși, cât te iubesc! Cât m-ai făcut să sufăr, și, totuși, cât îți datorez! Aș vrea să te văd distrusă, și, totuși, am nevoie de prezența ta. Mi-ai dat multe scandaluri, și, totuși, m-ai făcut să înțeleg ce este sfințenia! Nu am văzut nimic în lume mai obscurantist, mai compromis, mai fals, și nu am atins nimic mai tare, nimic mai generos, nimic mai frumos. De câte ori nu am dorit să-ți izbesc ușa sufletului meu în față, și de câte ori nu m-am rugat să pot muri între brațele tale sigure. Nu, nu pot să mă eliberez de tine, pentru că sunt tine, deși nu sunt în întregime. Și apoi, unde aș merge? Voi construi o alta?

Dar nu voi putea să o construiesc decât cu aceleași defecte, pentru că acestea sunt ale mele, pe care le port înlăuntrul meu. Iar dacă o voi construi va fi Biserica mea, nu cea a lui Cristos. Zilele trecute un prieten a scris o scrisoare către un ziar: „Las Biserica pentru că, prin compromiterea ei cu cei bogați nu mai este credibilă”. Îmi pare rău pentru el! Ori este un sentimental, care nu are experiență, și îl iert, ori este un orgolios care se crede mai bun decât alții. Nici unul dintre noi nu este credibil până când se află pe acest pământ. Sf. Francisc urla: „Tu mă crezi sfânt, și nu știi că încă aș putea avea copii cu o prostituată, dacă Cristos nu m-ar susține”. Credibilitatea nu aparține oamenilor, ea este numai a lui Dumnezeu și a lui Cristos. A oamenilor este slăbiciunea și, poate, buna voință de a face ceva bun, cu ajutorul harului care izvorăște din venele invizibile ale Bisericii vizibile.

Când eram tânăr nu înțelegeam de ce Isus, în ciuda renegării lui Petru, îl vrea cap, succesorul lui, primul papă. Acum nu mă mai minunez și înțeleg tot mai bine că zidind Biserica pe mormântul unui trădător, al unui om care se sperie la auzul bârfelor unei slujitoare, era o atenționare continuă pentru a ne menține pe fiecare dintre noi în umilință și conștienți de propria fragilitate. Nu, nu abandonez această Biserică zidită pe o piatră atât de slabă, pentru că aș fonda o alta, pe o piatră și mai slabă, care sunt eu. Dar mai există un lucru, care pare încă și mai frumoasă. Duhul Sfânt, care este Iubire, care este capabilă să ne vadă sfinți, neprihăniți, frumoși, chiar dacă îmbrăcați ca niște canalii și adulteri.

Iertarea lui Dumnezeu, atunci când ne atinge, ne face să devenim transparenți, ca Zaheu, publicanul, și imaculată, ca Magdalena, păcătoasa. Dumnezeu este cu adevărat Dumnezeu, adică singurul capabil să facă „lucrurile noi”. Pentru că nu mă interesează ca El să facă ceruri și pământul noi, dar este mai necesar să facă „noi” inimile noastre. Iar aceasta este datoria lui Cristos. Iar aceasta este munca divină a Bisericii. Vreți voi să împiedicați acest „a face inimile noi”, alungând pe cineva din mijlocul poporului lui Dumnezeu? Sau vreți voi, căutând un alt loc mai sigur, să vă puneți în pericolul de a-l pierde pe Duhul Sfânt?

Autor: Carlo Carretto

Traducere: Pr. Patrașcu Damian

Slujitorii tuturor, sclavii nimănui

Dacă omul se întreabă cu sinceritate care este partea cea

mai profundă a ființei lui, cea la care nu ar putea să renunțe fără să renunțe și la sine însuși, trebuie să răspundă că aceasta este libertatea. Nu există pentru om cuvânt mai umilitor, nici condiție mai nefericită decât sclavia. Iar sclavul este de două ori mai nenorocit dacă acceptă mizeria lui fără a o simți ca pe ceva rușinos, pentru că în acel moment el a devenit un lucru și nu mai este persoană (Louis Lavelle, Le moi et son destin, Paris, Aubier, 1936). Și adaug eu: Dumnezeu este slujitorul tuturor, dar nu este sclavul nimănui. Ergo: e bine să fim slujitorii aproapelui, dar să ne ferească Dumnezeu să fim sclavii cuiva

Scrisoarea Sf. Augustin care îl învață pe bărbat cum să iubească femeia

După concepția augustiniană a iubirii, omul este capabil să iubească grație Iubirii dăruite lui de Dumnezeu. Un om care nu a cunoscut Iubirea lui Dumnezeu înainte de a o fi trăit pe cea umană, nu ar fi în stare să încerce cu adevărat fericirea ei. Tocmai din acest motiv iubirea dintre un bărbat și o femeie este descrisă de Sf. Augustin în cuvinte atât de inspirate, în ciuda faptului că Augustin era pe deplin conștient de riscurile corelate de echivocurile posesivității, ale dorinței, ale cupidității, a tot ceea ce pare aur, dar nu strălucește. Nu ne rămâne decât să învățăm din cuvintele marelui teolog, și să constatăm câtă puritate poate să locuiască într-o inimă care se deschide scânteii pe care Dumnezeu a pus-o în fiecare dintre noi.

Tinere prieten, dacă iubești, acesta este miracolul vieții.

Intră în vis cu ochii deschiși și trăiește-l cu iubire fermă.

Visul care nu este trăit este o stea care trebuie lăsată pe firmament.

Iubește-o pe femeia ta fără a cere altceva în afară de veșnica întrebare care face să trăiască de nostalgie bătrânele inimi.

Dar amintește-ți că, cu cât te va iubi mai mult, cu atât mai puțin va putea să ți-o spună. Privește-o în ochi pentru ca degetele  să se lege, cu disperata dorință de a se uni din nou, iar mâinile și ochii să povestească sigurele promisiuni ale zilei voastre de mâine. Dar amintește-ți din nou, că dacă trupurile se reflectă în ochi, sufletele se văd în necazuri.

Nu te simți umilit în a recunoaște o calitate a ei pe care tu nu o ai.

Nu te crede superior, pentru că numai viața va dezvălui diferita voastră aventură.

Nu-ți impune voința prin cuvinte, ci numai prin fapte.

Această soție, tovarășa ta în acel drum necunoscut care este viața, iubește-o și apăr-o, pentru că mâine îți va putea deveni loc de scăpare.

Și fii sincer, tinere prieten, dacă iubirea va fi puternică, orice destin vă va face să zâmbiți.

Iubește-o ca pe soarele pe care-l implori dis de dimineață.

Respect-o ca pe o floare care așteaptă lumina iubirii.

Fii aceasta pentru ea, și deoarece aceasta trebuie să fie și ea pentru tine, mulțumiți-i împreună lui Dumnezeu, care v-a dăruit harul cel mai luminos al vieții.

Sf. Augustin

Giovane amico, se ami questo è il miracolo della vita.
Entra nel sogno con occhi aperti e vivilo con amore fermo.
Il sogno non vissuto è una stella da lasciare in cielo.
Ama la tua donna senza chiedere altro all’infuori dell’eterna domanda che fa vivere di nostalgia i vecchi cuori.
Ma ricordati che più ti amerà e meno te lo saprà dire. Guardala negli occhi affinché le dita si vincolino con il disperato desiderio di unirsi ancora; e le mani e gli occhi dicano le sicure promesse del vostro domani. Ma ricorda ancora, che se i corpi si riflettono negli occhi, le anime si vedono nelle sventure.
Non sentirti umiliato nel riconoscere una sua qualità che non possiedi.
Non crederti superiore poiché solo la vita dirà la vostra diversa sventura.
Non imporre la tua volontà a parole, ma soltanto con l’esempio.
Questa sposa, tua compagna di quell’ignoto cammino che è la vita, amala e difendila, poiché domani ti potrà essere
di rifugio.
E sii sincero giovane amico, se l’amore sarà forte ogni destino vi farà sorridere.
Amala come il sole che invochi al mattino.
Rispettala come un fiore che aspetta la luce dell’amore.
Sii questo per lei, e poiché questo deve essere lei per te, ringraziate insieme Dio, che vi ha concesso la grazia più luminosa della vita!