Cultul morţilor şi consolarea îndoliaţilor

Predica Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române la Duminica a XX-a după Rusalii (Învierea fiului văduvei din Nain)
'În vremea aceea S-a dus Iisus într-o cetate numită Nain şi împreună cu El mergeau ucenicii Lui şi mulţime mare. Iar când s-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, şi mulţime mare din cetate era cu ea. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge! Şi, apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te! Şi s-a ridicat mortul şi a început să vorbească şi l-a dat mamei lui. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Prooroc mare S-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.'(Luca 7, 11-16)

În Evanghelia Duminicii a XX-a după Rusalii, care ne prezintă minunea învierii fiului văduvei din Nain, vedem cum porunca iubirii faţă de aproapele se împlineşte şi prin grija faţă de cei trecuţi din viaţa aceasta pământească. De asemenea, Evanghelia ne învaţă să arătăm compasiune oamenilor îndureraţi în urma trecerii la Domnul a celor apropiaţi lor.

În acest sens, când Biserica săvârşeşte slujbele de înmormântare a celor decedaţi, deodată cu rugăciunile ei pentru aceştia, ea îi mângâie sau îi consolează şi pe cei întristaţi, ca ei să nu se prăbuşească de prea multă durere, ci să simtă milostivirea lui Hristos şi a Bisericii Sale.

Întrucât rugăciunea este expresia cea mai reală şi profundă a iubirii izvorâte din adevărul credinţei mântuitoare, în acest context se înscriu în Ortodoxie şi rugăciunile pentru cei adormiţi în Domnul, deoarece 'fie că trăim, fie că murim, ai Domnului suntem' (Romani 14, 8). Astfel, formăm în Biserică un singur trup, în care Hristos – Capul Bisericii 'stăpâneşte şi peste morţi şi peste vii' (Romani 14, 9), iar 'dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună' (1 Corinteni 12, 26).

Cultul morţilor se bazează pe multe dovezi scripturistice şi patristice referitoare la rugăciunile pentru morţi, încât pomenirea morţilor este chiar o datorie în marea poruncă a iubirii, izvorâtă din adevărul de credinţă al Evangheliei.

Din punct de vedere creştin, moartea poate avea trei înţelesuri: moarte fizică, adică despărţirea sufletului de trup; moarte morală, ca neascultare a omului de Dumnezeu, cauzată de păcat (cf. Romani 6, 13), şi moarte veşnică, adică despărţirea pentru totdeauna a omului de Dumnezeu, ca urmare a necredinţei şi nepocăinţei.

Moartea fizică a omului nu înseamnă nicidecum 'trecerea în nefiinţă', distrugere totală sau pieire a persoanei, deoarece sufletul este nemuritor (cf. Ecclesiast 12, 7). Mântuitorul Iisus Hristos spune tâlharului de pe cruce că va fi cu El în rai, chiar în ziua morţii lui (cf. Luca 23, 43). De asemenea, parabola despre dreptul Lazăr şi bogatul nemilostiv arată continuitatea vieţii sufletului dincolo de mormânt, adică după despărţirea sufletului de trup (cf. Luca 16, 22-31). Apocalipsa vorbeşte despre sufletele sfinţilor care se roagă înaintea tronului lui Dumnezeu (cf. Apocalipsa 5, 8). Hristos 'stăpâneşte şi peste morţi şi peste vii' (Romani 14, 9), iar 'cel ce crede în El, chiar dacă va muri, va trăi' (cf. Ioan 11, 25), adică moartea fizică nu poate suprima viaţa sufletească.

Adevăratul creştin nu se teme atât de moartea trupească, cât de moartea morală sau spirituală, de păcat, deoarece aceasta din urmă înseamnă ruperea comuniunii cu Dumnezeu (cf. Matei 10, 28). Moartea fizică nu-i poate despărţi total pe cei ce cred în Hristos Cel înviat din morţi şi se află uniţi în iubirea Lui (cf. Romani 8, 35-37). De aceea, adevăraţii creştini menţin, prin rugăciune, legătura iubirii cu cei adormiţi în Domnul.

Cei ce au murit fizic (cu trupul) nu mai pot face nimic pentru mântuirea lor (cf. Matei 22, 13), însă ei pot fi ajutaţi prin rugăciunile celor vii, mai ales ale Bisericii. În Sfânta Scriptură astfel de rugăciuni sunt practicate şi devin o datorie în marea poruncă a iubirii evanghelice.

În Vechiul Testament, la moartea cuiva se făcea plângere mare şi se ţinea post şapte zile (cf. 1 Regi 31, 11-13). Evreii aveau rugăciuni speciale pentru morţi pe care le repetau în fiecare an (cf. Judecători 11, 40). La rugăciuni se adăugau şi fapte de milostenie. Astfel, Tobit, pe patul de moarte, spune fiului său: 'Împarte pâinea ta la mormântul drepţilor, dar celor păcătoşi să nu le dai!' (Tobit 4, 17), adică milostenia să fie făcută săracilor drepţi şi temători de Dumnezeu.

Isus Sirah, în cartea sa Înţelepciunea (7, 35), spune: 'Dărnicia ta să atingă pe toţi cei în viaţă şi chiar morţilor fă-le parte de ea'.

Mărturia cea mai limpede despre folosul rugăciunilor pentru morţi se vede în Cartea a doua a Macabeilor (12, 39-46), unde Iuda Macabeul, în urma unei lupte în care au căzut mulţi iudei, voind să ridice trupurile celor căzuţi, a aflat sub hainele lor lucruri închinate idolilor din Iamnia. Şi, pentru acest păcat, s-a rugat împreună cu mulţimea ca Dumnezeu să le ierte celor morţi acest păcat. Apoi au fost aduse jertfe pentru păcatul comis. Despre această atitudine cartea spune: 'Drept aceea, sfânt şi cucernic gând a fost, că a adus jertfă de curăţire pentru cei morţi, ca să se slobozească de păcat' (12, 46).

În Noul Testament se arată posibilitatea ca unele păcate să fie iertate şi după moarte. Numai păcatele împotriva Sfântului Duh nu se iartă nici în veacul acesta, nici în cel viitor: 'Oricine va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, iertat va fi lui; dar cine va fi zis împotriva Sfântului Duh, nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie' (Matei 12, 31-32). Păcatele împotriva Duhului Sfânt, şi deci care nu se iartă după moarte, sunt: necredinţa, apostazia, deznădejdea, împietrirea inimii în ură şi nepocăinţa. De aceea, Biserica – potrivit sfintelor canoane – nu se roagă pentru cei ce au murit în erezie1, întrucât au căzut din adevărul credinţei, şi nici pentru sinucigaşi, deoarece deznădejdea în care au căzut este păcat împotriva Sfântului Duh.

Sfânta Scriptură arată că Mântuitorul Iisus Hristos deseori a săvârşit minuni, nu fiindcă a fost rugat de cei bolnavi, ci fiindcă alţii s-au rugat pentru ei, ca de pildă: vindecarea copilului unui slujitor regesc (roman) (cf. Ioan 4, 46-53), vindecarea fiicei femeii cananeence (cf. Matei 15, 21-28), vindecarea slăbănogului din Capernaum (cf. Matei 7, 5-10), învierea fiului văduvei din Nain din Evanghelia de astăzi (cf. Luca 7, 11-15), învierea fiicei lui Iair (cf. Luca 8, 42-56), învierea lui Lazăr (cf. Ioan 11, 1-44). Iar Sfântul Apostol Petru a înviat din morţi în Iope pe Tavita, o fecioară cunoscută prin faptele ei bune. Deci, minunile acestea s-au săvârşit pentru credinţa şi rugăciunea altora.

Mântuitorul însuşi arată că prin credinţă şi iubire totul este posibil: 'Toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi' (Matei 21, 22; Marcu 9, 23), mai ales când omul caută împărăţia lui Dumnezeu (cf. Matei 6, 33). De aceea Sfântul Apostol Pavel scrie într-una din epistolele sale: 'Vă îndemn, deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii', şi adaugă: 'Că acesta este lucru bun şi primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru' (1 Timotei 2, 1-3). Apostolul nu opreşte rugăciunile pentru cei adormiţi, ba chiar spune că atât de mare era iubirea unor creştini pentru cei adormiţi şi atât de mare era credinţa lor că-i pot ajuta, încât se botezau pentru ei (cf. 1 Corinteni 15, 29). Mormântul nu poate stăvili sau birui iubirea faţă de cei adormiţi în Domnul (cf. 1 Corinteni 13, 8). De aceea, rugăciunea pentru morţi este o datorie morală: 'Datori suntem să ne punem sufletele pentru fraţi' (1 Ioan 3, 16), deoarece: 'mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are: ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi' (Ioan 15, 13).

Practica rugăciunii şi pomenirii morţilor este atestată de mărturii apostolice şi patristice. Printre cele mai vechi Liturghii care ni s-au păstrat se află Liturghia cuprinsă în cartea a VIII-a din Constituţiile Apostolice. În această Liturghie se menţionează pomenirea morţilor, începând mai întâi cu sfinţii: 'încă aducem Ţie [această jertfă – n.n.] pentru toţi sfinţii care din veac Ţi-au plăcut Ţie, pentru patriarhi, prooroci, drepţi, apostoli, martiri, mărturisitori, episcopi, diaconi, ipodiaconi, lectori, cântăreţi, pentru toate fecioarele, văduvele, laicii şi pentru toţi al căror nume îl ştii' 2.

În Liturghia Sfântului Iacob se întâlneşte, de asemenea, pomenirea celor adormiţi în Domnul: 'Adu-ţi aminte, Doamne Dumnezeule, de sufletele şi de tot trupul pe care l-am pomenit şi pe care nu l-am pomenit, adu-ţi aminte de cei dreptcredincioşi de la Avel cel drept până în ziua de astăzi. Însuţi odihneşte-i acolo unde este ţara celor vii, în împărăţia Ta, în desfătarea Raiului, în sânul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, al părinţilor noştri, de unde a fugit durerea, întristarea şi suspinarea, unde străluceşte lumina feţei Tale şi totdeauna luminează'3.

În Liturghia Sfântului Vasile cel Mare († 379), cei morţi sunt pomeniţi în trei momente diferite: la Proscomidie, după citirea Evangheliei într-o ectenie specială şi după sfinţirea darurilor: 'Pentru iertarea păcatelor şi odihna sufletelor robilor lui Dumnezeu (N.), în loc luminat, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea. Odihneşte-i, Dumnezeul nostru, şi-i sălăşluieşte pe dânşii unde străluceşte lumina feţei Tale' 4.

Despre pomenirea morţilor avem mărturii la scriitorii bisericeşti şi Sfinţii Părinţi încă din veacurile primare.

Tertulian († 240) scrie în una din operele sale: 'Noi aducem ofrande pentru cei morţi în fiecare an la ziua morţii lor'5.

Sfântul Epifanie de Salamina († 403), combătând învăţătura lui Arie, care nega rostul şi eficacitatea rugăciunilor pentru cei morţi, scrie: 'Pentru cei morţi se fac pomeniri pe nume, săvârşindu-se rugăciuni şi servicii publice şi milostenii ' 6.

Sfântul Chiril al Ierusalimului († 386) adevereşte aceeaşi practică a Bisericii: 'Noi ne rugăm pentru Sfinţii Părinţi şi episcopii adormiţi şi, în scurt, pentru toţi cei mutaţi înainte de noi, crezând că vor dobândi cel mai mare folos sufletele pentru care se face rugăciunea la jertfa sfântă şi preaînfricoşătoare ce este pusă înainte'7.

Istoricul Eusebiu al Cezareei († 340), vorbind despre moartea împăratului Constantin cel Mare, scrie: 'Tot poporul cu preoţii adresau lui Dumnezeu rugăciuni fierbinţi însoţite de lacrimi şi de adânci suspine pentru sufletul împăratului Constantin'8.

Fericitul Augustin († 430) învaţă şi el despre binefacerile rugăciunii pentru cei adormiţi: 'Nimeni nu trebuie să se îndoiască că într-adevăr rugăciunile Sfintei Biserici, jertfa mântuitoare şi milosteniile făcute pentru sufletele morţilor ajută ca Domnul să fie mai milostiv decât meritau ei, după păcatele lor'9.

Sfântul Ioan Damaschinul († 749) se exprimă astfel când vorbeşte despre rugăciunile pentru morţi la Sfânta Liturghie: 'Un folos cât se poate de mare credem că va fi pentru sufletele la care se referă rugăciunea sfintei şi înfricoşătoarei Jertfe care este pusă înainte' 10.

Înţelegem, aşadar, că, în primul rând, pomenirea morţilor este un act de credinţă ortodoxă, întrucât ea se bazează pe credinţa că, fiind creat după chipul lui Dumnezeu Cel nemuritor (Facere 1, 27), sufletul omului este nemuritor (cf. Iov 12, 10; Daniel 5, 23; Ecclesiast 12, 7; Matei 22, 31-32; 17, 3-4; Luca 9, 30-32; 23, 43), chiar dacă trupul omului, după moartea fizică, se descompune şi se risipeşte. Mai mult, sufletul nemuritor are, după despărţirea sa de trup, o viaţă intensă dacă omul este credincios şi s-a unit cu Dumnezeu prin rugăciune.

Dar întrucât nu se cunoaşte precis starea sufletelor celor care au adormit în nădejdea învierii şi a vieţii celei de veci, toţi cei trecuţi la viaţă veşnică au nevoie de rugăciunile Bisericii, mai ales dacă au plecat din lumea aceasta fără o pregătire corespunzătoare. Prin rugăciunile Bisericii se iartă acele păcate pentru care cei decedaţi în Domnul nu au mai avut timp să arate pocăinţă prin fapte bune. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că cei pentru care se fac rugăciuni de pomenire simt o uşurare a sufletului şi o bucurie, mai ales când sunt pomeniţi la Sfânta Liturghie şi se împart milostenii (pomeni) în numele lor11. Milostenia, ca expresie a iubirii frăţeşti, este acoperitoare de multe păcate. De aceea, rugăciunile şi milosteniile sau ofrandele pentru cei adormiţi în Domnul îi ajută mult să intre în starea de comuniune spirituală cu Biserica rugătoare.

În al doilea rând, pomenirea morţilor este un act de iubire pentru ei. Când ne rugăm pentru cei adormiţi arătăm că îi iubim şi după moarte, iar sufletul lor nemuritor simte iubirea noastră! Ei cunosc momentele când îi pomenim şi simt când împărţim milostenii pentru ei. Iubirea din rugăciunea pentru cei adormiţi este mai tare decât moartea şi ea se arată atât prin cinstirea osemintelor lor, cât şi prin modul în care îngrijim mormintele lor. Încă din primele veacuri, creştinii care mărturiseau credinţa lor în învierea lui Hristos şi în învierea morţilor se deosebeau de păgâni şi prin modul în care cinsteau trupurile celor adormiţi în Domnul. În antichitatea păgână, locul unde erau înhumaţi oamenii se numea 'necropolă', adică 'oraşul morţilor'. Creştinismul a schimbat numele locului din 'necropolă' în 'cimitir', adică 'dormitor' unde se odihnesc vremelnic cei adormiţi în Domnul până la învierea cea de obşte. Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă zicând: 'De aceea se şi cheamă locul acesta cimitir, ca să ştiţi că cei răposaţi şi depuşi aici nu sunt morţi, ci sunt culcaţi şi dorm'12. Deci, mort cu adevărat este numai omul necredincios, întrucât este despărţit de Dumnezeu. De aceea, noi nu considerăm morţi pe cei decedaţi, ci îi numim mai degrabă 'adormiţi în Domnul'. Ei au adormit în Domnul întru aşteptarea învierii de obşte, la cea de a doua venire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, când El va judeca viii şi morţii, iar 'împărăţia Lui nu va avea sfârşit' (Luca 1, 33). Mai mult, în vremurile păgâne, coşciugul de piatră sau marmură în care era depus mortul se numea 'sarcofag'. În limba greacă, 'sarcofag' înseamnă 'mâncător de trup' sau 'mâncător de carne', deoarece carnea trupului celui mort se descompunea şi era mâncată de viermi. Creştinii nu au mai numit coşciugul 'sarcofag', ci l-au numit 'sicriu', adică o cutie, sau un chivot în care se păstrează un obiect de mare preţ, un odor. Acest odor de mare preţ este trupul creştinului, templu al Sfântului Duh (cf. 1 Corinteni 6, 19). De aceea trupul celui decedat nu se arde, ci se înhumează, adică se aşază în sicriu, iar sicriul se depune în mormânt cu faţa spre răsărit, aşteptând venirea în slavă a lui Hristos, Răsăritul Cel de Sus, deodată cu învierea morţilor şi Judecata de Apoi. Iar după judecata universală, drepţii vor moşteni Împărăţia cea veşnică a lui Dumnezeu pregătită pentru oamenii care au crezut în Iisus Hristos, L-au iubit şi au împlinit poruncile Lui. Deja din terminologia noastră creştină cu privire la cimitir şi sicriu se vede cât de mare este preţuirea nu numai a sufletului, ci şi a trupului celui care a adormit în Domnul. Această preţuire a trupurilor celor adormiţi în Domnul se vede şi în faptul că mergem des la morminte, aprindem lumânări lângă crucea de pe mormânt, aşezăm flori pe morminte şi îngrijim mormintele. De altfel, modul în care un popor îşi respectă copiii, bătrânii şi morţii arată gradul lui de credinţă şi de civilizaţie. Îngrijirea mormintelor este, aşadar, un semn al iubirii noastre pentru cei care au trecut la Domnul şi aşteaptă împreună cu Biserica învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie. De ce? Pentru că mântuirea omului este deplină când se mântuieşte nu numai sufletul, ci şi trupul, prin învierea sau ridicarea acestuia din stricăciune în ziua învierii de obşte şi prin intrarea lui în Împărăţia Preasfintei Treimi.

În al treilea rând, actul de pomenire al celor adormiţi în Domnul este un act de speranţă. Noi pomenim pe cei care au adormit în Domnul, adică 'în nădejdea Învierii şi a vieţii celei de veci'. Sfântul Apostol Pavel îndeamnă pe creştinii care plâng pe cei morţi să nu se întristeze peste măsură, ca păgânii cei fără de nădejde, ci să se mângâie având credinţa că Hristos Domnul, Cel ce a biruit moartea, va învia pe toţi cei adormiţi (cf. 1 Corinteni 15, 22), iar cei care au crezut în El vor fi pururea împreună cu El (cf. 1 Tesaloniceni 4, 13-18). În acest sens, lumânările pe care le aprindem pe morminte sunt lumânările credinţei şi ale nădejdii creştine că sufletul omului este nemuritor, iar trupul său va învia la cea de a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos. Unită cu rugăciunea, lumânarea aprinsă pe mormânt este o floare sau o lumină a iubirii noastre pentru cei adormiţi, a credinţei şi speranţei noastre că toţi vom învia şi ne vom reîntâlni faţă către faţă în iubirea nemărginită şi dătătoare de bucurie a lui Dumnezeu. În simbolismul lor, lumânările ce se aprind pentru cei adormiţi în Domnul semnifică viaţa omului care, trăind pe pământ, a răspândit multă lumină în jurul său. Încetul cu încetul, aşa cum se topeşte o lumânare, trece viaţa fiecărui om, dar, când arde o lumânare, nu contează cât costă în bani ceara şi firul de bumbac care ard, ci câtă valoare spirituală are lumina pe care această lumânare o răspândeşte în jurul ei. Pentru viaţa omului, contează mai ales câtă lumină a adunat el în suflet şi câtă lumină a răspândit în jurul său prin credinţa sa în Hristos - Lumina lumii, prin rugăciune şi prin fapte bune. La Parastasul pentru cei adormiţi întru Domnul, lumânările se aprind pe colivă şi pe colac, pentru că atât coliva, cât şi colacul sunt făcute din boabe de grâu, devenite simbol al credinţei în înviere şi al comuniunii frăţeşti în Biserica lui Hristos Cel Înviat (cf. Ioan 12, 24; 1 Corinteni 15, 36 ş.u.). După ce s-a terminat slujba Parastasului, coliva şi colacii se împart, se dăruiesc de pomană (spre pomenire) celor prezenţi, mai ales săracilor, iar prin aceasta se săvârşeşte o faptă bună, adică plină de lumină, o faptă a dragostei creştine, care este simbolizată de lumânarea aprinsă deasupra colivei. Deci, săvârşind fapte bune izvorâte din credinţă, adunăm lumină în suflet, deoarece numai prin iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni devenim noi lumini în faţa lui Dumnezeu, 'Părintele luminilor, de la Care vine toată darea cea bună şi tot darul' (Iacov 1, 17), şi lumini în faţa oamenilor (cf. Matei 5, 16).

Deci, rugăciunile, prescurile şi lumânările de la Liturghie aduse pentru cei adormiţi în Domnul şi milosteniile săvârşite în numele lor ajută sufletelor acestora, dăruindu-li-se iertarea păcatelor pe care ei n-au mai avut timpul să le plângă, sau n-au mai avut timpul să săvârşească faptele pocăinţei, dar au murit totuşi în necredinţă.

Din Evanghelia de azi mai învăţăm că avem datoria să fim alături de toţi oamenii îndoliaţi, care plâng pe morţii lor. Prezenţa noastră lângă familiile sau persoanele îndoliate este foarte necesară şi benefică pentru acestea. De aceea, Biserica a rânduit ca la anumite soroace, adică la intervale de timp bine definite, după înmormântarea celor decedaţi să se facă rugăciuni de pomenire a lor, iar preotul şi credincioşii să fie prezenţi alături de familiile îndoliate sau de persoanele îndoliate, pentru a-i mângâia pe cei întristaţi, pentru a spune cu multă compasiune 'Nu mai plânge!' celor care, fiind copleşiţi de durere, plâng necontenit. Trebuie, aşadar, să aducem consolare părinţilor îndureraţi sau îndoliaţi care plâng pe copiii lor decedaţi fie din pricina unei boli, fie din pricina unui accident, fie din altă cauză.

Prin urmare, trebuie să fim alături de cei îndureraţi, aşa cum Mântuitorul Iisus Hristos a fost prezent alături de femeia văduvă din Nain. Astfel noi arătăm că iubirea milostivă a lui Hristos lucrează în noi şi prin noi, în sufletele noastre şi prin prezenţa noastră alături de cei care plâng pe cei dragi ai lor care au decedat.

Să ne rugăm Domnului Hristos, Împăratul Cel fără de moarte, Lumina lumii (Ioan 8, 12), Care a zis: 'Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine viu va fi, chiar dacă va muri' (Ioan 11, 25), să dăruiască lumină şi bucurie, pace şi odihnă sufletelor celor adormiţi în Domnul, să mângâie şi să întărească sufleteşte pe toţi cei întristaţi şi îndoliaţi, având nădejde în învierea lui Hristos şi în iubirea Preasfintei Treimi. Amin.

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Note: 1 Pr. Magistr. I. Chirvasie, 'Pentru care morţi se roagă Biserica', Studii Teologice, II, an X (1958), 9-10, pp. 557-568.

2 Constituţiile Apostolice, Migne, PG 1, col. 1105.

3 Hermann Adalbert Daniel, Codex liturgicus ecclesiae universae, Lipsca, 1853, t. IV. pp. 120-121, citat la Pr. Dr. Ioan Zugrav, Cultul morţilor, Cernăuţi, 1938, p. 14.

4 Rugăciunile pentru morţi se află şi în liturghia armeană, liturghia Sfântului Marcu, liturghia coptă, liturghia etiopiana, liturghia lui Teodor de Mopsuestia, cf. I. Zugrav, Cultul morţilor, pp. 17-18. Pentru pomenirea morţilor în liturghia de rit sirian, vezi Diac. Drd. Aruppala Gheervarghis, 'Grija pentru cei morţi în cultul Bisericii Ortodoxe de rit sirian din India în comparaţie cu cel al Bisericii Ortodoxe de rit bizantin', Ortodoxia, XXIII (1971), 3, pp. 415-428. Rugăciunile pentru morţi se află, de asemenea, şi în liturghia romană, spaniolă, gallicană (vezi Mitrofan de Konewets, Viaţa repausaţilor noştri, trad. de Iosif şGheorghianţ Mitropolit Primat, Bucureşti, 1899, p. 104), ceea ce demonstrează că această practică era generală în Biserică încă din veacurile primare.

5 '[...] oblationes pro defunctis pro natalitiis annua die facimus'. Liber de corona militis, c. III, Migne, PL 2, col. 79B, şi De exhortatione castitatis, cap. XI, Migne, PL 1, col. 975.

6 Adversus haereses, cartea a III-a, cap. LXXV, 7 şi 27, Migne, PG 42, col. 513.

7 Cateheza V mistagogică, c. 9, PG 33, col. 1116; vezi şi Sfântul Chiril al Ierusalimului, Catehezele, partea a II-a, trad. de D. Fecioru (Izvoarele Ortodoxiei), Bucureşti, 1945, p. 570.

8 Vita Constantini, lib. IV, cap. 71, Migne, PG 20, col. 1125.

9 Sermo, 172, 2, Migne, PL 38, col. 936.

10 Laudă la martira Varvara, c. 22, Migne, PG 95, col. 813; Idem, Despre cei adormiţi în credinţă, c. 21, Migne, PG 95, col. 249 şi 268. Hom. XLV, 2 in Genesim, Migne, PG 54, col. 416. vl Hom. LXVII, 4 in Genesim, Migne, PG 54, col. 577.

11 Comentar la Evanghelia după Ioan, Omilia 62, 5.

12 Omilia despre numele cimitirului şi despre cruce, PG 49, col. 393.

Despre discernământ şi ascultare

Avva Antonie a fost un călugăr raţional, care socotea că cea dintâi virtute pentru un monah este discernământul, întrucât acesta este garantul unei nevoinţe adecvate. O mostră de echilibru şi discernământ este şi apoftegma 35, care ne-a transmis un cuvânt al avvei: "Cine bate bucata de fier, mai întâi socoteşte ce-o să facă din ea: o seceră, o sabie, o secure? Tot aşa şi noi, trebuie să vedem după ce virtute tânjim, ca să nu ne chinuim degeaba".

 

Războiul nevăzut, lupta duhovnicească nu se desfăşoară haotic. Există, sau ar trebui să existe, după cuvântul avvei Antonie, o strategie. Iar aceasta este simplă: te cercetezi pe tine, îţi identifici slăbiciunile şi apoi lupţi pentru dobândirea acelor virtuţi care sunt necesare pentru tămăduirea bolilor tale.

Sfaturile avvei Antonie nu se opresc însă aici. Următoarele câteva apoftegme vin să completeze arsenalul duhovnicesc. Trebuie ţinut totdeauna seama că supunerea şi înfrânarea vor veni de hac fiarelor (Antonie 36). Supunerea şi înfrânarea sunt mijloacele prin care se pot domoli patimile, care asaltează ca nişte fiare sufletul omului. Acestea sunt două forme de renunţare, pe de o parte renunţarea la voia proprie, iar pe de altă parte renunţarea la pofte. Ordinea celor două nu este deloc întâmplătoare. Pentru a putea ajunge la înfrânare trebuie să începi cu tăierea voii, cu supunerea.

Toate acestea se săvârşesc în climatul ascultării. Ascultarea este mediul în care se desfăşoară întreaga nevoinţă, după cum vedem în ultimele două apoftegme despre avva Antonie din Patericul egiptean. O vom cita numai pe prima dintre ele: "Ştiu călugări care după multe nevoinţe au căzut şi au ajuns să-şi iasă din minţi pentru că şi-au pus nădejdea în lucrul lor şi n-au luat în seamă porunca următoare: Întreabă-l pe părintele tău şi el te va povăţui" (Antonie 37).

Cuvintele acestea se adresează în principal monahilor. Totuşi, chiar dacă ascultarea ca vot este specifică lor, în sine ascultarea este un element fundamental al spiritualităţii creştine. Dincolo de a fi o supunere militărească faţă de capriciile unuia superior ca autoritate, ascultarea se întemeiază pe încredinţarea că împlinind cuvântul duhovnicului vei ajunge asemenea acestuia să îl vezi pe Dumnezeu. Astfel ascultarea devine o stare a inimii, după cum spune pr. Rafail Noica. Până la urmă, la această stare a inimii sau disponibilitate se reduce mare parte din tot ceea ce se numeşte nevoinţă. Odată dobândită disponibilitatea spre ascultare se mută accentul de pe sine în afară. Ascultare învinge egocentrismul. Sau, după cum spune Sfântul Ioan Scărarul: "Ascultarea înseamnă a nu te încrede în tine toată viaţa, orice bine ai săvârşi". A asculta înseamnă a ieşi din autonomie prin dobândirea unui reper exterior ţie. Intrarea în comuniunea Bisericii şi a sfinţilor prin comuniunea cu duhovnicul în ascultare.

Ascultarea mută centrul de pe noi înşine pe Biserica al cărei cap este Hristos. Orice încercare de autonomizare aduce după sine eşecul.

 

Autor: P. Siladi

Sursa: www.ziarullumina.ro

Sfântul Acoperământ în iconografia bizantină

Ce înseamnă "acoperământ"? Nu că stă Maica Domnului cu ceva întins deasupra noastră, ci că Maica Domnului este apărătoarea noastră. Ne scoate din primejdii, ne apără, spunea părintele arhimandrit Teofil Pârâianu, într-o predică din septembrie 1997.

 

Din punct de vedere funcţional, acoperământ este un văl (omofor sau maforion) ca o bucată lungă de ţesătură ce acoperea capul şi trupul Maicii Domnului până la genunchi, atribuit în Orient sfintelor femei, tinerelor consacrate şi diaconiţelor. El apare folosit cu sensul de piesă vestimentară, dar şi ca interpretare simbolică a unei acţiuni de milostivire, gestul de a acoperi pe cineva cu propriul veşmânt fiind un semn firesc de ocrotire - în Evul Mediu adopţia se făcea primind pe cel înfiat sub mantie, aşa cum întâlnim în rânduiala slujbei de călugărie.

Aceleaşi calităţi sunt atribuite şi altor relicve, numite de cântările liturgice: "acoperăminte sigure" şi "îmbrăcăminte de nestricăciune" dăruite lumii întregi de Domnul (Mineiul pe iulie, ziua a doua, Condacul, glas 4, p. 19). Sărbătoarea Sfântului Acoperământ este de origine slavă, datează din seolul al XII-lea şi a fost preluată de unele mănăstiri din ţara noastră, ca adaos la cele două praznice asemănătoare, păstrate de tradiţia greacă: "Aşezarea veşmântului Născătoarei de Dumnezeu în Vlaherne" (2 iulie) şi "Aşezarea în raclă a Brâului Maicii Domnului" (31 august). Diferite ca formă şi atribuţii, cele două fragmente: veşmântul şi brâul, au în comun calitatea de a fi purtătoare ale unor puteri tămăduitoare deosebite, primite prin atingerea lor de trupul Maicii Domnului, aşa cum şi pânzeturile, adică "şorţurile şi ştergarele" purtate de Sfântul Apostol Pavel tămăduiau bolnavii (F.Ap. 19, 12).

Vechi reprezentări

Cea mai veche reprezentare a Pokrovului (circa 1230) se reduce la o simplă imagine în care apar un grup de îngeri şi un văl având în mijloc pe Născătoarea de Dumnezeu, în timpul rugăciunii către Fiul său. O altă icoană, din secolul al XIV-lea, o înfăţişează pe Maica Domnului întinzându-şi vălul deasupra creştinilor adunaţi în jurul amvonului pe care stă Sfântul Roman Melodul. Două icoane din secolul al XV-lea, păstrate la Novgorod, redau scena în interiorul unei biserici, în care Sfântul Acoperământ este ţinut întins deasupra Maicii Domnului de către doi îngeri. În compoziţia clasică a temei Prokovului, pe un fundal preponderent arhitectural, distingem relatarea unor momente istorice diferite cronologic, dar unite prin conţinutul simbolico-teologic, toate subliniind rolul permanent de ocrotire al Născătoarei de Dumnezeu. Întâlnim patru elemente scenice: "Sfântul Acoperământ", "Viziunea Sfântului Andrei", "Obişnuita minune" şi "Vindecarea Sfântului Roman Melodul", teme care prin caracterul lor narativ contribuie la o mai bună înţelegere a evoluţiei formelor de cult legate de acest sfânt veşmânt. "Obişnuita minune" trimite la o întâmplare ce se repeta cu un văl ce acoperea o icoană a Maicii Domnului din Vlaherne, alta decât Vlahernitissa, ascunsă şi descoperită în secolul al XI-lea sub tencuială, în timpul restaurării. Se spune că acest văl se ridica de la sine în fiecare săptămână, vineri seară şi iar se aşeza sâmbătă dimineaţă. Minunea din ,,Viaţa Sfântului Roman Melodul" aparţine secolului al VI-lea şi poate fi pusă în relaţie fie cu slujirea imnografului ca diacon la biserica din Vlaherne, fie cu vindecarea lui prin rostirea celebrului Condac al Crăciunului sau poate chiar cu ziua sa de pomenire, aceeaşi cu ziua Sfântului Acoperământ. ,,Viziunea Sfântului Andrei cel Nebun pentru Hristos" redă prima parte din Acatist, adică descrie "mulţimea arhanghelilor şi a îngerilor, cu Înaintemergătorul, cu Teologul şi cu soborul tuturor sfinţilor, împreună cu tine, împărăteasa lor, stând în biserica din Vlaherne şi ascultând rugăciunile tale pentru toată lumea, cu bucurie cântau ţie" (Acatistul Sfântului Acoperământ, Icosul I), iar ,,Sfântul Andrei cu Epifanie, văzându-te în biserică, în văzduh, rugându-te lui Dumnezeu pentru creştini, au cunoscut că eşti Maica lui Hristos Dumnezeul nostru şi căzând la pământ, cu credinţă s-au închinat sfântului tău acoperământ, cântând: Aliluia!" (Condacul al II-lea). Cu privire la viaţa Sfântului Andrei, se spune că a trăit în secolul al X-lea şi cunoaştem că era de neam scit. A slujit în casa unui om bogat, unde a învăţat limba greacă şi a devenit notar. Arătând semne de prefăcută nebunie, căutând astfel duhul rugăciunii şi al smereniei, a fost închis trei luni în biserica Sfintei Anastasia şi eliberat de stăpânul său, dădea cu bucurie fiecăruia cuvânt şi sfaturi potrivite. Stând oarecând la rugăciune, în biserica din Vlaherne, în urma unei slujbe de priveghere, a văzut o Doamnă foarte înaltă, înaintând prin uşile împărăteşti, înconjurată de o parte şi de alta de Sfântul Prooroc Ioan Botezătorul şi de Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan (Teologul), însoţiţi de un alai de sfinţi în haine albe. Când au ajuns la amvon, Sfântul Andrei s-a îndreptat către ucenicul său, Sfântul Epifanie, întrebându-l: ,,O vezi pe Stăpâna şi Doamna universului?", iar acesta i-ar fi răspuns: ,,O văd, părintele meu duhovnicesc", şi stând în văzduh la rugăciune, înaintea altarului, Maica Domnului a plâns pentru poporul din biserică şi desfăcând cinstitul şi preaminunatul Acoperământ, l-a ţinut întins deasupra tuturor şi a acoperit cu el, în semn de mare milostivire - eveniment amintit la 1 octombrie (Egon Sendler, "Icoane bizantine ale Maicii Domnului", Bucureşti, 2008, pp. 109-120, 218-219).

 

Autor: M. O. Mihăilă

Sursa: www.ziarullumina.ro

FIINȚA UMANĂ SE MULȚUMEȘTE CU O „CREDINȚĂ FĂCUTĂ DE SINE”?

Cine este omul? Chestiunea antropologică după Maurizio Moscone [II/IV]

de Maurizio Moscone

ROMA, sâmbătă, 29 septembrie 2012 (zenit.org). Omul occidental, după Marx, Freud și Nietzsche, privește cu „suspiciune”[1] marile religii tradiționale care afirmă existența lui Dumnezeu și prezența în ființa umană a unei legi morale naturale. În special, Biserica Catolică este acuzată de dogmatism și de intoleranță pentru că afirmă, în mod absolut, o serie de adevăruri absurde pentru omul de astăzi; de fapt, Biserica declară nu numai că Dumnezeu există, dar și că El este Unul și Întreit, și că s-a întrupat din punct de vedere istoric într-un om care a trăit acum două mii de ani în urmă. În afară de acest adevăr, Biserica spune că tâmplarul Isus din Nazaret, fără să fi frecventat școlile Legii în Israel, este cel mai mare înțelept al lumii și i-a salvat pe toți oamenii suferind răstignit pe un lemn, biruindu-l pentru totdeauna pe unicul adevărat dușman al omului, care nu este gaura din ozon sau un posibil conflict nuclear, ci diavolul, un înger rebel care vrea să conducă cu sine oamenii în infern, „în focul veșnic, pregătit diavolului și îngerilor lui”[2].

Omul occidental, care este informat asupra tuturor lucrurilor cu ajutorul mijloacelor de comunicare socială, cunoaște rezultatele modernei exegeze „științifice” care, de la Bultmann înainte, pune în dubiu adevărurile de credință afirmate cu autoritate de către Biserică. Aceasta din urmă este deseori luată în râs, iar miniștrii ei ridiculizați în spoturile publicitare. Magisteriul ecleziastic este tot mai mult refuzat, dar acest refuz nu înseamnă respingere a religiozității ca atare. Procesul de „laicizare”, prevăzut de sociologia anilor ‛70, după care tehnica și știința ar fi emancipat omul de orice instanță religioasă, nu s-a împlinit[3]. De fapt, se asistă astăzi la un revival al fenomenului religios, chiar dacă religiozitatea actuală este foarte diferită de cea tradițională, pentru că este caracterizată de căutarea de experiențe care să satisfacă cele mai diferite nevoi  de „spiritualitate” prezente în sufletul uman, motiv pentru care rezultă satisfăcătoare acele mișcări  sau secte „religioase” ce par să ofere un răspuns imediat celor mai variate cereri umane. „Religia” este văzută astăzi, tot mai mult, ca un supermarket al sacrului, acolo unde fiecare poate să aleagă după propria plăcere produsul „religios” care îi folosește mai mult. „Astfel – scrie în această privință Vernette – fiecare elaborează propria personală religie, după propria măsură, împrumutând elemente din toate credințele, într-o vastă nebuloasă de opinii”[4].

În această climă de relativism religios are succes New Age, după care viitoarea eră a Acvariului va reprezenta apusul Creștinismului; aceasta nu este în sens strict o mișcare sau o sectă, dar este un „năvod” care înglobează în sine sectele și mișcările din cele mai diferite, cu finalitatea de a oferi „clientului” un vast campion de mărfuri cu caracter esoteric, magic, spiritist, sincretist, etc., al cărui consum ar trebui să producă în ființa umană o amplă conștiință cosmică. Afirmă în această privință Ferrari: „New Age (Noua Eră) este un fenomen de tendință, care în societatea de astăzi obține un mare succes. Ideile ei sunt răspândite un vast lanț de grupuri, mișcări, școli de gândire. De unii este definită și metanetwork sau network of networks. Aceste grupuri sau mișcări nu depind unele de altele, însă se recunosc într-o ideea precisă, într-o înțelegere comună și ca și schimbare de «paradigmă», care ar trebui să se realizeze în conștiințe odată cu sosirea iminentă a presupusei ere astrologice a Acvariului, care ar trebui să înlocuiască ceea ce în ambientul New Age este considerată bimilenara eră a Peștilor, adică a Creștinismului. În această nouă eră, conștiința ar trebui să se lărgească spre un nivel care să depășească dimensiunea personală și care este proclamată de cultorii New Age ca experiență de tip «transpersonal»”[5].

În contextul socio-cultural actual, în care „se pot multiplica – scrie Vattimo – liberele reconstrucții ale realului, toate dincolo de adevăr și de fals”[6], este evident că centrul religiozității nu este căutarea Dumnezeului adevărat și sfânt, de adorat și de slujit, cât nevoia de a găsi o satisfacere „spirituală” a setei de sacru, tot mai avertizată de către o umanitate  sătulă de bunuri materiale, dar fundamental dezorientată pentru că este lipsită de sensul profund al vieții care să orienteze existența ei.

---

[1] Cfr. P.RICOEUR, Della interpretazione. Saggio su Freud, Il Saggiatore, Milano 1967, pp.46-50.

[2] Mt, 25,41.

[3] Scrive in proposito Pellegrini:"I tempi [...] cambiano con estrema velocità. Il cosiddetto "ritorno del fattore religioso" è stato una sorpresa per i sociologi della secolarizzazione. Venti anni fa si predicava un irreversibile declino della credenza religiosa" (L.PELLEGRINI, Ateismo e indifferenza religiosa, in "Sette e Religioni", 1/1994, p.49).

[4] J.VERNETTE, Neopaganesimo, in “Sette e Religioni”, p.66.

[5] G.FERRARI, Presentazione, in C.MACCARI, La New Age di fronte alla fede cristiana, Elle Di Ci, Torino 1995, p.5.

[6] G.VATTIMO, La società trasparente, Garzanti, Milano 1989, p.14.

 

Îmbrăcămintea cea de sus

Atunci când Adam şi Eva au hotărât să mănânce din fructul recomandat de şarpe ca dătător de ştiinţă, acestora "li s-au deschis ochii şi au cunoscut că erau goi, şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut acoperăminte" (Gen. 3, 7). Primele haine ale oamenilor au fost din frunze, pentru ca apoi, constatând lipsa de pocăinţă a lor, Dumnezeu să le facă "îmbrăcăminte de piele" (Gen. 3, 21).

Despre misterioasele haine de piele - croite de Însuşi Făcătorul a toate - au scris numeroşi exegeţi. Unii au crezut că găsesc aici un semn al întrupării sufletelor, până atunci preexistente într-o lume spirituală. Altfel spus, până la un moment dat oamenii ar fi fost doar fiinţe spirituale, ca îngerii, iar după cădere au fost condamnate să îşi ispăşească pedeapsa în trup. O asemenea teorie a preexistenţei se baza şi pe o afirmaţie a Sfântului Apostol Pavel, care numea trupul drept "cort", "locuinţa noastră pământească", în care aflându-ne, "suntem departe de Domnul" (2 Cor. 5, 1-6). Desigur, Apostolul avea altă viziune. Chiar în aceleaşi versete spunea că dorinţa noastră trebuie să fie aceea de a ne îmbrăca "cu cealaltă şhainăţ pe deasupra, ca ceea ce este muritor să fie înghiţit de viaţă" (v. 4). Aşadar, "cortul" de care vorbea el era trupul cel muritor şi stricăcios, care însă urmează să fie schimbat cu un trup nemuritor şi nestricăcios, după cum aflăm din discursul despre nemurire din capitolul al cincisprezecelea al primei epistole către Corinteni (mai precis, 15, 52-54).

Există şi alte interpretări la sensul îmbrăcămintei de piele. Sfântul Ioan Gură de Aur, adeptul şcolii antiohiene, care prefera o interpretare literală a Scripturii, scrie în a 18-a Omilie a sa la Facere că acestea sunt pur şi simplu hainele obişnuite cu care omul se îmbracă de atunci încoace, ca semn al nesupunerii şi ca acoperire a necinstei. Sfântul Vasile, în Omilia a 19-a la Sfinţii Patruzeci de Mucenici, spunea că omul "s-a îmbrăcat cu păcatul", iar mucenicii, lăsându-şi hainele, s-au îndepărtat de "omul cel vechi". Sfântul Grigorie de Nyssa pare a combina cele două viziuni, afirmând, pe de o parte, că este vorba despre haine obişnuite, dar pe de altă parte, că "este vorba despre acele lucruri pe care şşomulţ le-a luat în afara pielii iraţionale: întruparea trupească, zămislirea, naşterea, (…), vârsta înaintată, boala, moartea" (Despre suflet şi înviere, 46, 148c). Altfel spus, oamenii au fost îmbrăcaţi cu un alt fel de corporalitate, firea lor s-a schimbat, a devenit stricăcioasă. Această părere susţine cel mai bine viziunea paulină a trupului stricăcios de pe pământ şi a trupului nestricăcios de la Învierea obştească.

În acest context, nu se poate înţelege decât că îmbrăcămintea omului de dinainte de păcat era harul dumnezeiesc ori cinstea specială de care protopărinţii se bucurau atunci când vorbeau cu Dumnezeu "faţă către faţă". Această haină se poate recupera prin pogorârea Duhului Sfânt. Condacul al treilea al Acatistului Domnului ne dă câteva detalii despre haina cerească: "Iisuse, Care ai îmbrăcat cu putere de sus pe apostolii Tăi, care şedeau în Ierusalim, îmbracă-mă şi pe mine, cel golit de toate faptele cele bune, cu căldura Duhului Tău celui Sfânt, şi-mi dă să-Ţi cânt cu dragoste: Aliluia!"

Îmbrăcămintea de sus s-a dat din nou pentru prima oară Apostolilor, atunci când Duhul Sfânt S-a pogorât asupra lor, în chipul limbilor de foc. Ea se dă apoi fiecărui creştin prin Taina Botezului, care, ca arvună a nemuririi, e lucrătoare în noi atunci când e însoţită de Mirungere - "pecetea Darului Sfântului Duh". Aici ni se dă "haină luminoasă", după cum se cântă într-un imn bine-cunoscut. O formă extraordinară a primirii hainei duhovniceşti are loc prin lepădarea de sine şi acceptarea martiriului, după exemplul celor patruzeci de mucenici, evocaţi de Sfântul Vasile.

Şi totuşi, chiar şi după Botez, haina aceasta se poate strica din nou, fiindcă este la mijloc libertatea voinţei umane. Puterea duhovnicească scade prin păcate şi neîndestularea faptelor bune. Într-un continuu urcuş şi coborâş, ne rugăm mereu Domnului ca să primim îmbrăcăminte nouă. Suntem conştienţi că numai în unire cu Trupul lui Hristos vom fi îmbrăcaţi cu căldura Duhului Sfânt, iar trupul ne va fi purtător al hainei celei dintâi, reînnoită iarăşi şi iarăşi prin pocăinţa pe care protopărinţii nu au avut-o. Numai astfel pregustăm din bucuria trupului nestricăcios, de care ne vom bucura în acel timp aşteptat cu înfrigurare, la sfârşitul veacurilor, când toţi vom învia, "ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh", după cum spune dumnezeiescul Pavel (1 Tesal. 4, 17).

Autor: D. Popoiu
Sursa: www.ziarullumina.ro

FIINȚA UMANĂ ESTE NUMAI UN SIMPLU ANIMAL, MAI EVOLUAT DECÂT MAIMUȚELE? (I/IV)

de Maurizio Moscone
 

ROMA, sâmbătă, 22 septembrie 2012 (ZENIT.org). Mai are sens astăzi să ne punem întrebarea în privința ființei omului? Sau este o întrebare desuetă pe care cultura occidentală o elimină din lexicul ei curent, concordând substanțial cu sentința lui Nietzche, după care omul este corpul lui? Astfel scrie filosoful în Așa grăit-a Zaratrustra: „Omul treaz și conștient spune: Eu sunt corp și nimic altceva în afară de acesta, iar sufletul este numai un cuvânt pentru ceva din corp” .(1)

„Omul este corpul său", proclamă Nietzsche, și astfel repetă o lungă listă de filosofi care influențează cultura actuală mai mult decât în mod comun ar putea să se creadă.

Omul, acest corp viu, mai inteligent decât o maimuță, dar ei identic în calitate de realitate pur materială, ar fi, după părerea lui Monod, un accident de parcurs în istoria evoluției biologice (2), rodul întâmplării, fiind viața umană efectul fortuit al unui joc întâmplător, așa cum întâmplătoare este combinarea numerelor la loto. Scrie biologul: „Universul nu zămislea viața, nici biosfera omul. Numărul nostru a ieșit la ruletă: de ce atunci nu ar trebui să recunoaștem excepționalitatea condiției noastre, în același fel în care cineva a câștigat de abia un miliard?” (3).

Omul, aruncat în jocul orb al existenței )4), se simte o ființă între ființe, un „lucru” între multele alte lucruri; „știe în sfârșit – afirmă Monod – că este singur în imensitatea Universului din care a ieșit din pură întâmplare” (5) și nu observă nici o diferență calitativă între sine și animale, cu care se simte atât de asemănător încât este sperată, din partea zoologilor și a biologilor americani, o legislație care să recunoască aceleași drepturi pentru ființele umane și unele primate ca de exemplu gorilele, cimpanzeii și orangutanii.

Mișcarea animalistă se afirma tot mai mult în Occident, așa cum mărturisește și succesul, mai ales în țările anglo-saxone, a volumului Proiectul Marii Maimuțe. egalitatea dincolo de granițele speciei umane, unde este propusă o cartă a drepturilor primatelor și susținută identitatea ontologică dintre maimuțe și oameni. Curatorii și autorii cărții mai sus menționate, care dedică secțiunea a V-a „maimuțelor ca persoane” (6), au subscris o „Declarație asupra marilor antropoizi” (7) în care este cerută „pentru toți marii antropoizi” tutela „dreptului la viață” și a „protejării libertății individuale” (8). Este scris în Declarație: „Noi cerem ca comunitatea egalilor să fie extinsă până la a include toți marii antropoizi: ființele umane, cimpanzeii, gorilele și orangutanii. «Comunitatea egalilor» este comunitatea morală în interiorul căreia noi acceptăm că anumite principii sau drepturi morale ă guverneze relațiile noastre reciproce și care să fie tutelabile din punct de vedere juridic” (9).

Singer, unul din maximii teoreticieni ai animalismului, afirmă într-un interviu: „Cimpanzeii, gorilele și orangutanii au o complexă și bogată viață emoțională; dezvoltă strânse și durabile relații inter-individuale, au o memorie de lungă perioadă și sunt auto-conștiente; pot să rezolve probleme foarte complexe care cer în mod clar reflecție; și pot să sufere atât fizic cât și psihologice. Într-un cuvânt, sunt persoane” (10).

Dacă, așa cum scrie Corbey, „ideea unei a noastre exclusive demnități – în calitate de unice ființe create de Dumnezeu după imaginea lui – a pierdut în mod decisiv teren” (11) iar ființa umană este numai un animal mai evoluat decât altele pe plan biopsihic, mai are sens bătălia ideală pe care câțiva oameni o întreprind astăzi pentru a apăra viața umană de la concepere până la moarte? Sau această bătălie este apanajul unei viziuni despre lume arhaică, care consideră cosmosul ca o creație divină cu caracter ierarhic, în vârful căruia ar fi fost pusă ființa umană, a cărui viață ar fi sacră datorită unei prezențe a suflului lui Dumnezeu? Și, se mai poate astăzi, în pragul celui de-al treilea mileniu, să se vorbească de Dumnezeu? Acest termen nu este oare apanajul unui trecut ce se pierde în negura timpurilor, folosit de câteva filosofii și religii antice pentru a desemna visurile și fanteziile unei umanități încă infantile și nesigure, care nu poseda științele și tehnicile actuale de cunoaștere, control și dominare a naturii?

*

NOTE

1) F.NIETZSCHE, Così parlò Zarathustra, Presentazione di R.Cantoni, Mursia, Milano 1965, p.37.

2) Scrive Monod: „numai cazul stă la originea oricărei noutăți, al oricărei creații în biosferă. Cazul pur, numai cazul, libertate absolută dar oarbă, la rădăcina înseși a minunatei evoluții a edificiului evoluției"(J.MONOD, Il caso e la necessità. Saggio sulla filosofia naturale della biologia contemporanea, Mondadori, Milano 1979, III ed., p.113. Cursivul este în text. Așa și în viitor, în afară de alte indicații diferite).

3) Ibidem, pp.141-142.

4) Scrive Monod: „Dintr-un joc complet orb, totul, prin definiție poate să derive" (ibidem, p.100).

5) Ibidem, p.172.

6) Cfr. P.CAVALIERI, P.SINGER (a cura di), Il progetto grande scimmia. Eguaglianza oltre i confini della specie umana, Theoria, Roma-Napoli 1994, pp.273-331.

7) Cfr. ibidem, pp.7-10.

8) Cfr. ibidem.

9) Ibidem, p.7. Cu privire la dreptul la viață, Miller scrie: „A ucide un cimpanzeu, o goliră sau un orangutan trebuie să se considere o omucidere, la fel cum se întâmplă atunci când este ucisă o persoană umană" (ibidem, p.282).

Curatori cărții, Cavalieri e Singer, speră să fie instituit un organism internațional „capabil să aibă complexul rol de a veghea asupea implementării unei declarații a drepturilor marilor antropoizi – oriunde s-ar afla acestea. Crearea unui asemenea organism internațional pentru extinderea cetățeniei morale la toți marii antropoizi nu va fi un lucru ușor. Dacă va fi dusă la îndeplinire, el va avea o imediată valoare practică pentru cimpanzeii, gorilele și orangutanii din toată lumea. Probabil mai mare va fi valoarea lui simbolică pentru că va fi, concret, simbolul primei breșe în bariera speciei” (ibidem, p.372).

10) P.SINGER, Le loro emozioni, i nostri sentimenti, Intervista di L.Adami, in "Unità", 25/11/1994, Cultura e Società, p.3. Il corsivo è mio.

Considerații analoge găsim și în secțiunea a XVI-a din Tratatul asupra naturii umane a lui Hume care, așa cum se cunoaște, l-a trezit pe Kant din „somnul dogmatic”. Scrie empiristul englez: „Este ridicol să se nege un adevăr evident, cât și pentru a ne obosi prea mult pentru a-l apăra. Nici un adevăr nu pare mai evident decât acela că bestiile sunt dotate cu gândire și cu rațiune la fel ca oamenii: argumentele în această privință sunt atât de clare, încât nu scapă nici celor mai stupizi și mai ignoranți”,  (D.HUME, Trattato sulla natura umana, in S.ZAGHI (a cura di), Il "Trattato sulla natura umana" di Hume e il problema della causalità nel XVII e XVIII secolo, Paravia, Torino 1994, pp.188-189).

11) R.CORBEY, Ambigue scimmie, in P.CAVALIERI, P.SINGER (a cura di), Il progetto grande scimmia. Eguaglianza oltre i confini della specie umana, cit., p.158.

În Spania a fost prezentat un proiect de lege, inspirat din gândirea lui Singer (consilier al lui Zapatero), prin care se voia extinderea drepturilor persoanelor umane la maimuțe. căderea guvernului a evitat o posibilă aprobare

Îngrijirea bolnavilor în Vechiul Testament: „Tu mă tămăduieşti şi-mi dai iarăşi viaţă!“

Vechiul Testament cuprinde o serie de referiri la cazuri de boală sau sfaturi de îngrijire a bolnavilor. Prezenţa bolii este conectată adesea cu realitatea păcatului, la fel cum absenţa ei se constituie într-un veritabil simbol eshatologic al restaurării universale când nici un om nu va mai suferi din pricina bolilor.

Ne vom concentra în acest material în special asupra acestei idei, dar şi asupra rugăciunii regelui Iezechia atunci când a fost bolnav ca model de rugăciune pentru cei care se află în suferinţă.

 

Boala ca pedeapsă pentru păcate

 

Isus, fiul lui Sirah, ne oferă un exemplu de zicală în acest sens: "Mai înainte de boală smereşte-te, şi în vremea păcatelor arată întoarcere" (Eccleziasticul 18:21), după ce, cu puţin timp înainte, rostise o altă zicală legată de prevenirea îmbolnăvirii: "Mai înainte ca să vorbeşti, învaţă, şi mai înainte de boală te îngrijeşte" (Eccleziasticul 18:19). Faptul că Isus, fiul lui Sirah, ne sfătuieşte să ne smerim înainte de a fi bolnavi arată că boala era conectată cu greşeala mândriei. Bolnavul era considerat drept o persoană care greşise cu ceva în faţa lui Dumnezeu, un fapt pe care îl regăsim şi în cuvintele prietenilor lui Iov care încercau să îl "mângâie" pe acesta atunci când avusese atâtea necazuri şi supărări. Smerirea înainte de boală era considerată drept un mijloc spiritual de prevenire a acesteia. Isus, fiul lui Sirah, subliniază şi faptul că trebuie să fim prevăzători cu sănătatea noastră trupească. Aşadar, nu doar păcatul era considerat drept cauză a bolii, ci şi îngrijirea necorespunzătoare a propriului trup. Aceasta e o idee-cheie asupra căreia vom reveni adesea în cadrul materialelor dedicate acestei secţiuni. Boala nu trebuie niciodată să fie considerată drept un simplu efect al păcatelor noastre anterioare. Cum am putea să explicăm atunci bolile grave ale copiilor? Ce păcate monstruoase poate avea un copil? Prin urmare, trebuie să ajungem la o înţelegere mai profundă a acestui fenomen. Lumea antică punea bolile fie pe seama greşelilor faţă de "zei", fie pe seama neatenţiei personale. În lumea antică nu vom regăsi, în afara mediului iudaic (vezi exemplul lui Iov), nici în cel roman, nici în cel grecesc referirea la boală ca sacrificiu de sine pentru dobândirea unor virtuţi sau progres spiritual în general. Această idee se dezvoltă pe deplin abia odată cu gândirea creştină. Boala devine, în mod paradoxal, o împărtăşire a Patimilor lui Hristos, o creştere împreună cu El pe drumul îndumnezeirii propriei noastre persoane. Cu toate acestea, lumea iudaică recunoştea în absenţa bolilor un profund semn eshatologic, un simbol al refacerii universului şi al comuniunii cu Dumnezeu, un fapt pe care îl vom analiza în următorul subcapitol al acestui material. Iudeii rămâneau însă conştienţi că viaţa omului pe acest pământ este guvernată în general de suferinţă. În cartea Ecleziastului regăsim un pasaj în care autorul îl deplânge pe cel care are multe bogăţii şi care, după moarte, nu numai că nu va lua nimic cu el, dar va pierde de asemenea toată agoniseala pentru care a muncit o viaţă întreagă. Ce este mai rău rămâne faptul că "toată viaţa lui este întuneric şi supărare, necaz peste fire şi boală şi durere!" (5:16). Viaţa omului pătimaş se identifică efectiv cu boala, dar nu numai. Exemplul lui Iov ne arată că până şi cei drepţi pot suferi profund din cauza bolilor.

 

Absenţa bolilor ca semn eshatologic

 

"Şi i-a scos pe ei cu argint şi cu aur şi nu era în seminţiile lor bolnav" (Psalmi 104:36). Acest verset din cartea Psalmilor arată îngrijirea pe care Dumnezeu a arătat-o poporului Israel după ce l-a eliberat din robia Egiptului. Sfinţii Părinţi au interpretat ieşirea poporului Israel din Egipt drept o imagine a eliberării sufletului de patimi. Egiptul era considerat drept un sălaş al răului şi al patimilor. Aşadar, lipsa bolii constituie aici un semn al curăţirii de păcate, al nevinovăţiei şi purităţii, dacă îl contrastăm cu bolile şi pedepsele teribile de care au suferit egiptenii. De altfel, acest fapt poate fi observat şi din scena profund eshatologică pe care o regăsim la proorocul Isaia: "Priveşte Sionul, cetatea sărbătorilor noastre; ochii tăi să vadă Ierusalimul, loc de linişte, cort bine înfipt, ai cărui ţăruşi nu se pot scoate, ale cărui frânghii nu se pot desface. Domnul este pentru noi aici în toată slava Sa. (...) Nimeni dintre locuitorii Sionului nu va zice: "Sunt bolnav!" Poporul care-l locuieşte va dobândi iertarea păcatelor" (Isaia 33:20-21, 24). Ierusalimul este utilizat şi în Apocalipsă drept oraş al Împărăţiei cerurilor. Interesul principal al acestui pasaj îl regăsim în ultima frază. Sionul nu este locuit de oameni bolnavi, tot astfel precum Împărăţia cerurilor nu găzduieşte persoane bolnave. Aceste boli, însă, nu se referă doar la cele trupeşti, ci şi la cele sufleteşti, deoarece iertarea păcatelor este făgăduită în ultima frază. Această iertare a păcatelor, aşadar, va conduce atât la vindecarea bolilor trupeşti, cât şi la vindecarea celor sufleteşti. Cu toate acestea, poporul Israel nu se baza doar pe imagini eshatologice atunci când venea vorba de boală. Una dintre cererile rostite la sfinţirea templului ridicat de Solomon în Ierusalim sună astfel: "De va veni vreo nenorocire peste noi, ori sabia care ne pedepseşte, sau vreo boală molipsitoare, sau foamete, şi noi vom sta înaintea templului acesta şi înaintea feţei Tale - căci numele Tău este în templul acesta - şi vom striga în strâmtorarea noastră, către Tine, Tu să ne asculţi şi să ne izbăveşti" (II Paralipomena 20:9). Izbăvirea de boală era considerată întotdeauna apanajul puterii dumnezeieşti, deşi, aşa cum vom observa în materialul următor, medicii nu erau nici respinşi, nici consideraţi ca având o contribuţie inutilă de către iudei.

 

Rugăciunea regelui Iezechia

 

Încheiem acest material cu un scurt fragment din rugăciunea regelui Iezechia atunci când a fost bolnav. Considerăm că acest text încă mai poate inspira persoanele bolnave când acestea adresează o rugăciune fierbinte către Dumnezeu atunci când se află în momente de suferinţă profundă. "O, Doamne! Adu-ţi aminte că am umblat înaintea Ta întru credincioşie şi cu inimă curată, săvârşind ceea ce este plăcut înaintea ochilor Tăi! (...) Doamne, prin îndurarea Ta se bucură omul de viaţă, prin ea mai am şi eu suflare; Tu mă tămăduieşti şi-mi dai iarăşi viaţă! Iată că boala mea se schimbă în sănătate. Tu ai păzit viaţa mea de adâncul mistuitor! Tu ai aruncat înapoia Ta toate păcatele mele! (...) Domnul să ne mântuiască şi vom cânta din harpă în toate zilele vieţii noastre înaintea templului Domnului!" (Isaia 38:3, 16-17, 20). Observăm că regele Iezechia recunoaşte că, prin vindecarea sa, Dumnezeu îi iertase totodată păcatele. De asemenea, el făgăduieşte să cânte imne Domnului din harpă în faţa templului acestuia. Aceasta ar trebui să fie ordinea exprimată de orice bolnav în rugăciunea sa către Dumnezeu: cererea iertării păcatelor, pentru că nici un om nu este lipsit de păcat, încredinţarea propriei persoane în mâinile lui Dumnezeu şi mulţumirea pentru vindecare când aceasta are loc.

 

Autor: A. Agachi

Sursa: www.ziarullumina.ro

„Dispreţuiţi carnea ca să vă mântuiţi sufletele“

Complexitatea gândirii şi viziunii Sfântului Antonie cel Mare nu poate fi descoperită într-o singură apoftegmă sau zicere a sa. Fiecare cuvânt al avvei care ni s-a păstrat în Pateric este un fragment care întregeşte portretul său. Îl vedem pe pustnic mărturisind în apoftegma 32 că a depăşit frica de Dumnezeu pentru că a ajuns la iubirea care alungă teama. În felul acesta fixează un ideal foarte înalt, dar nu intangibil, după cum a dovedit el însuşi. Cum nu se poate ajunge direct acolo, Patericul ne reaminteşte un alt cuvânt al avvei: "Să ai mereu în faţa ochilor teama de Dumnezeu. Aminteşte-ţi de cel care dă viaţa şi ia viaţa! Urâţi lumea şi tot ce-i în ea! Urâţi odihna trupească! Lepădaţi-vă de viaţa aceasta ca să trăiţi în Dumnezeu! Amintiţi-vă ce aţi făgăduit lui Dumnezeu, căci El vă va cere socoteală în ziua judecăţii. Flămânziţi, însetaţi, umblaţi goi, vegheaţi, jeliţi, plângeţi, suspinaţi în inima voastră. Cântăriţi-vă dacă sunteţi vrednici de Dumnezeu. Dispreţuiţi carnea, ca să vă mântuiţi sufletele."Există o aparentă contradicţie între afirmaţia Sfântului Antonie care zice că nu se mai teme de Dumnezeu pentru că îl iubeşte şi îndemnul pe care îl găsim imediat după aceea: "Să ai mereu în faţa ochilor teama de Dumnezeu" şi celelalte. Cele două afirmaţii sunt diferite, dar nu se contrazic, întrucât nu se referă la acelaşi lucru. Frica de Dumnezeu reprezintă o etapă pe calea desăvârşirii, depăşită de Sfântul Antonie în persoana sa. Totodată, el îi îndeamnă pe ceilalţi, care nu au ajuns la aceeaşi măsură, să ţină mereu în minte frica de Dumnezeu.

Acesta nu este singurul îndemn al avvei. Avem o serie de sfaturi scurte, percutante, nişte recomandări pentru viaţa duhovnicească. Seria de poveţe poate fi cuprinsă în ultima dintre ele, care le sintetizează: "Dispreţuiţi carnea, ca să vă mântuiţi sufletele!"

Avem de-a face cu o opoziţie radicală între lumea materială şi cea duhovnicească. Pentru a căpăta acces la cea de-a doua trebuie reduse cât mai mult legăturile cu cea dintâi. Această potrivnicie a lumilor nu reprezintă ceva nou. Sfântul Pavel avertizează că "cei ce se folosesc de lumea aceasta şsă fieţ ca şi cum nu s-ar folosi, căci chipul acestei lumi trece" (I Cor 7, 31). Viaţa pământească nu este altceva decât o călătorie către veşnicele lăcaşuri. Şi totuşi nu putem să nu ne punem întrebarea: Oare chiar atât de puternică să fie opoziţia dintre spirit şi materie? Oare trupul nostru este rău? În felul acesta ajungem în inima unei controverse care a marcat vreme de secole Biserica şi, chiar şi după ce totul a părut lămurit, ispita nu a dispărut. E vorba despre viziunea dualistă asupra lumii. Creştinismul a opus acestei învăţături doctrina sa optimistă, conform căreia răul nu are fiinţă, el există doar prin parazitarea binelui.

Cu toate acestea, dualismul tranşant s-a insinuat şi continuă să o facă în înţelegerea unor creştini. Cu atât mai mult, cu cât termenii utilizaţi în Scriptură sau în scrierile Părinţilor ne-ar lăsa să înţelegem că materia sau lumea ar putea fi rele în sine. Aceasta ar fi, foarte schematic, viziunea dualistă: împărţirea lumii în două tabere, binele şi răul, aflate într-un război fără sfârşit. O luptă vizibilă care parcă blochează accesul la adevărul că răul nu este altceva decât produsul pasager al voinţei libere. Materia nu este rea, chiar dacă este coruptibilă, şi este chemată la o continuă spiritualizare. Prin urmare, războiul duhovnicesc, nevăzut, nu este împotriva materiei şi a creaţiei lui Dumnezeu, ci urmăreşte stabilirea unui bun raport al trupului cu duhul. Trupul şi lumea se pot aşeza pe traiectoria spiritualizării doar printr-un efort uriaş. În acest context teologic trebuie înţelese îndemnurile avvei Antonie din apoftegma citată mai sus. Altfel spus: Ţineţi în minte teama de Dumnezeu, pentru ca apoi să o puteţi birui şi pe aceasta prin iubirea de Dumnezeu. Dar pentru a-l putea iubi pe Dumnezeu, feriţi-vă de ataşamentul faţă de cele trecătoare ale lumii.

 

Autor: P. Siladi

Sursa: www.ziarullumina.ro