Și eu sunt Lazăr, Doamne!

Și eu sunt Lazăr, Doamne,

încă pelerin pe străzile lumii,

dar mort în mine deja de vreme…

Sunt aici, în casa Ta, să te implor,

Cu ultímele fărâme ale credinței mele,

Să strigi și la mine: „Ieși afară, frate!

Că-ți spun eu: prietenul Tău, Isuse!

Să nu te oprească, Doamne, acrul miros al morții

ce-n jur îl împrăștii;

Tu, care din noroi faci florile să surâdă…

Trezește-mă din nou la viață înainte ca la orizont

Să moară ultimul soare al timpului meu.  

Sono Lazzaro anch’io, Signore,
ancora in cammino per le strade del mondo,
ma dentro morto già da tempo...
Sono qui, a casa tua, a scongiurarti
con gli ultimi frammenti della mia fede,
di gridare anche a me: “Fratello, vieni fuori!
ché a dirtelo sono io: il tuo Amico, Gesù!.”...
Non ti fermi, Signore, l’acre dolore di morte
ch’emano d’intorno;
Tu che dal fango fai sorridere i fiori...
Ridestami alla vita prima che all’orizzonte
muoia l’ultimo sole del mio tempo.
(Enrico Bani)