Forme de salut în diverse culturi

Din cele mai vechi timpuri, oamenii simt nevoia să exprime un salut atunci când se întâlnesc. De-a lungul vremii şi în funcţie de ţară, de obiceiuri şi cultură, salutul a căpătat diverse forme. Primele atestări istorice ale salutului datează din China antică. Pe atunci, oamenii îl salutau pe împărat acoperindu-şi ochii cu palma, ca simbol al faptului că lumina emanată de împărat îi orbeşte. Acest tip de salut este la originea actualului salut militar.

În vechea Romă se obişnuia, în cadrul salutului, ca fiecare soldat să apuce antebraţul celuilalt, acest gest având rolul de a arăta că nu este înarmat.

Există o etichetă clară care odinioară era respectată cu stricteţe. Oamenii se salutau atingându-şi borurile pălăriei, sărutând mâna femeilor, adresând formule diferite în funcţie de categoria socială a celui salutat. Din regulile de bază ale salutului amintim câteva: cel care merge îl salută pe cel care stă pe loc, cel care intră într-o încăpere îi salută pe cei dinăuntru, cel în vârstă întinde mâna celui mai tânăr, superiorul inferiorului.

Spre amuzament, îmi aduc aminte de obiceiul pe care îl aveam în facultate de a întinde mâna oricui, inclusiv profesorului care mi-ar fi putut fi şi tată! În fine, omul cât trăieşte învaţă. Un bărbat care întâlneşte pe stradă o femeie însoţită nu se va repezi să o salute, poate doamna nu doreşte să aibă de dat, ulterior, explicaţii.

Un student nu întinde spre un academician mâna oricât de mult l-ar respecta.

În legătură cu datul mâinii, lucrurile sunt şi mai complicate şi destul de des putem întâlni oameni care nu ştiu cum se dă mâna corect.

Unii întind o mână prea moale, aşa-numita mână de tip "peşte mort", alţii îţi strâng mâna cu atâta putere, nedozându-şi energia şi forţa, vrând neapărat să arate cine-i şeful - la nivel inconştient vorbind.

Paranteză: de curând am făcut cunoştinţă cu un domn care mi-a strâns mâna atât de puternic, încât a trebuit să mă întrebuinţez serios ca să nu mă rănească.

Alţii au boala să nu-ţi mai dea drumul mâinii. Corect şi politicos ar fi doar o strângere de mână scurtă, care să se încheie după rostirea formulei de salut. Cei care reţin mai mult mâna interlocutorului o fac din dorinţa inconştientă de a arăta putere şi control.

Unii dau mâna cu palma orientată aproape în sus, ca pe o tavă ofrandă, arătându-ţi chipurile cât sunt de supuşi, de îndatoritori şi de netemători de tine, foarte deschişi (lucru ce poate indica şi contrariul, printr-o atitudine de tip pasiv-agresiv), alţii procedează exact invers, întorcându-ţi cu forţă mâna, astfel încât deasupra să fie doar mâna lor şi nu amândouă, îmbrăţişate. Firescul şi respectarea câtorva reguli care decurg dintr-un bun-simţ extrem de natural ne feresc de situaţii jenante. Există şi saluturi speciale, cum se întâmplă atunci când întâlnim un cleric, de exemplu. În general, se spune "sărut mâna!". Regula spune, de asemenea, că cei care stau jos se ridică la apariţia unui preot.

Diverse formule de salut românesc

În România sunt întâlnite, după cum ştim, mai multe tipuri de salut, în funcţie de zone: Bună ziua!, servus, ciao etc.

"Servus", folosit astăzi îndeosebi în zona Braşovului, are originea într-o expresie latină - "servus humillimus" -, adică sluga voastră prea plecată. Din zona Veneţiei a apărut un alt cuvânt care înseamnă acelaşi lucru - slugă -, sciâao din substantivul schiau care înseamnă sclav.

Aşa s-a ajuns la ciao, iar în România acest sciâao a suferit transformări fonetice până la şcheau, la plural şchei, astăzi un cartier al Braşovului.

Mai există şi saluturi care unesc o anumită categorie socio-profesională sau de oameni care au aceeaşi pasiune: "Noroc bun!" la mineri, "Fir întins!" la pescari, "Asfalt uscat!" la motociclişti, "Cer senin!" la aviatori, "Vânt din pupa!" la marinari.

Unele personalităţi din lumea televiziunii îşi adaugă brandului şi un salut, care devine cu timpul marca lor: "Ţineţi aproape!" - Marius Tucă, "Să fiţi iubiţi!" - Radu Moraru, "Trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul" - Mircea Badea, "Bună seara, prieteni!" - Cristian Minculescu.

Autor: Dan Cârlea

Sursa: www.ziarullumina.ro