2 noiembrie - Comemorarea credincioşilor răposaţi
De Dario Vivian (teolog)
"Nu morţi te vor lăuda, Doamne, nici toţi cei ce coboară în
întuneric" (Ps 115, 17). Lumea ebraică măsoară lucrurile în mod foarte
concret, motiv pentru care cu greu crede că moartea este trecere spre o condiţie
mai bună. De fapt, cel care moare coboară în întuneric, nu mai are relaţiile cu
ceilalţi şi cu lumea, care atunci când era viu umpleau existenţa. Morţii nu pot
nici măcar să-l laude pe Dumnezeu, din moment ce noi umanii îi aducem laudă cu
trupurile noastre care lucrează, dau naştere, iubesc. Totuşi, tocmai acel
Dumnezeu care este în alianţă cu poporul său a dat dovadă că nu părăseşte într-o
situaţie dezolată pe cei pe care îi iubeşte; a eliberat din sclavia Egiptului, a
recondus în ţară după experienţa exilului, continuă să susţină cu braţul său
puternic. Deci e posibil ca să ne lase în moarte?
O întrebare adresată lui Dumnezeu. Moartea, la care toţi
suntem destinaţi şi care într-un anumit sens este realitatea cea mai naturală
care există devine de aceea întrebare adresată lui Dumnezeu, fidelităţii iubirii
sale. A coborî în întuneric, a rămâne în moarte separaţi de tot şi de toţi, este
înainte de toate o tăgăduire a alianţei cu care Domnul s-a angajat să rămână
mereu şi oricum Dumnezeul nostru. Îndeosebi este inacceptabil ca moartea să fie
ultimul cuvânt pentru cei care se arată fideli, până acolo încât să moară
martiri pentru credinţă. Mama fraţilor Macabei exprimă pentru prima dată, în mod
clar, certitudinea interioară că fiilor, martirizaţi sub ochii ei, Dumnezeu le
va reda viaţa: "Nu ştiu cum aţi apărut în sânul meu; nu eu v-am dat respiraţia
şi viaţa, nu eu am dat formă mădularelor fiecăruia dintre voi. Fără îndoială
Creatorul universului, care l-a plăsmuit la început pe om şi a avut grijă de
naşterea tuturor, prin milostivirea sa vă va reda din nou respiraţia şi viaţa"
(2Mac 7,22-23). Şi mai mult acest lucru este adevărat pentru Fiul lui
Dumnezeu, Isus Cristos, care intră în moarte din fidelitate absolută faţă de
Tatăl, într-o împărtăşire de iubire cu soarta noastră. De fapt nu este scutit de
experienţa morţii şi în modul cel mai tragic posibil; dar nu este abandonat în
moarte, Tatăl îl învie la viaţă nouă.
Ca un copil în sânul mamei. "Doamne, dacă ai fi fost
aici, fratele meu nu ar fi murit!" (In 11,21), spune Marta, protestând
pentru că nu a evitat prietenului drama morţii; Isus o face să înţeleagă că nu
ne salvează de la moarte, ci în moarte. De fapt, Tatăl, deşi nu a cruţat pe Fiul
său de moarte, l-a înviat şi nu ne lasă în moarte nici pe noi. Afirmă Paul: "Iar
dacă se vesteşte că Cristos a înviat din morţi, cum spun unii dintre voi că nu
există înviere din morţi? Iar dacă nu există înviere din morţi, nici Cristos nu
a înviat! Însă dacă Cristos nu a înviat, zadarnică este predica noastră şi
zadarnică este credinţa voastră (1Cor 15, 12-14). În lumina acestui
mister nu este luată trauma morţii, totuşi moartea primeşte o lumină nouă, care
în profunzime ne împăciuieşte cu această experienţă dramatică. Cu ochii
credinţei ne este posibil să scrutăm întunericul, simţind că de cealaltă parte
nu există nimicul, ci o îmbrăţişare care ne aşteaptă; întunericul trebuie să-l
străbatem, aşa cum l-a străbătut Isus, dar plini de speranţă. Într-un anumit
sens noi, în această viaţă, suntem asemenea copilului în sânul mamei; ne simţim
bine şi nu am vrea să ieşim, dar prin trauma naşterii venim la lumină. O
tradiţie antică a Bisericii numeşte ziua morţii "dies natalis", deci
eveniment de naştere la dimensiunea definitivă a iubirii, nu de coborâre
disperată în pierzare (cum spune o poezie a lui Pavese). În mod semnificativ
celebrăm în două zile consecutive pe sfinţi şi pe morţi, ca şi cum ar fi cele
două feţe ale unicei medalii; se moarte pentru a trăi, în Dumnezeu şi pentru
totdeauna.
(După agenţia SIR, marţi, 1 noiembrie 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: www.ercis.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial