MEMORIAE MORTIS

Se elimină tot mai mult din orizontul vieții realitatea morții, sau se încearcă cu toate mijloacele să se ascundă, ca și cum aceasta ar fi o boală incurabilă, ceva rușinos pentru om. Pentru creștini, acest fenomen are consecințe nefaste și tragice, pentru că trunchiază credința, elimină aspectul central al credinței care este Învierea lui Cristos.

Dacă odată, nu cu mult timp în urmă, cuvinte ca memento mori (adu-ți aminte că vei muri), memoriae mortis, se aflau pe buzele oricărui creștin serios, astăzi asistăm la o rușine, la o frică a ne aduce aminte de moarte, și cred că acest lucru se întâmplă în primul rând pentru că am dezumanizat moartea.

În fond, putem spune că, cu fiecare om care se naște, se adaugă o altă carte la Sf. Scriptură. Așa cum avem Cartea lui Iob, Cartea lui Ieremia, etc., tot așa avem cartea lui Damian, Cartea lui Ioan, Cartea Mariei, Cartea Veronicăi, etc. Fiecare carte începe: La început Dumnezeu a făcut cerul și pământul, adică pe Damian, pe Ioan, pe Veronica, etc., și se încheie cu: Maranatha. Vino Doamne Isuse!

Odată ce o persoană moare, cartea lui se încheie, dar aceasta nu se rupe din Sf. Scriptură, ci ne este transmisă nouă pentru a face memoriae, adică pentru a aminti acea persoană, pentru a ne aminti de ea, pentru a ne ruga pentru ea.

Moartea, dacă este trăită și meditată, este învățătura de căpătâi a vieții noastre. Numai trăind-o și meditând-o, putem să sperăm în înviere, căci scopul speranței noastre este transformarea morții în înviere și în viața veșnică.