joi, 14 octombrie 2010

ONTOTELOGIA

Ontoteologia este astăzi un termen la modă: a fost folosit intens de către Martin Heidegger (1889-1976) şi Jacques Derrida (1930-2004), dar şi de alţi filosofi. Termenul însuşi a fost propus mult mai devreme, în Critica raţiunii pure, de către Immanuel Kant (1724-1804).


Ontoteologia, în definiţia lui Kant, reprezintă abordarea problemei lui Dumnezeu cu instrumentarul raţiunii (şi logicii), cum a procedat Anselm de Canterbury, cînd a propus argumentul ontologic (al existenţei lui Dumnezeu): dacă am în minte ceva decît care nimic nu poate fi gîndit ca fiind mai mare, pentru a fi astfel, acest ceva gîndit decît care nimic nu e mai mare trebuie să existe şi în realitate, altfel el nu ar fi ceva gîndit decît care nimic nu poate fi mai mare; prin urmare, Dumnezeu există (raţionează episcopul Anselm).

Argumentul episcopului a fost criticat de călugărul Gaunilo(n).

Referinţe:
Sf. Anselm din Canterbury, Proslogion sau Discurs despre existenţa lui Dumnezeu, traducere de Alexander Baumgarten, Cluj: Biblioteca Apostrof, 1996.

Autor: Emil Gheţu

Un comentariu:

  1. Acest argument şi-a găsit opozanţi chiar în timpul Sf. Anselm. Astfel călugărul Gaunilone îi obiectează episcopului de Canterbury că nu ne putem baza pe existenţa unui lucru în minte ca să afirmăm existenţa sa şi în afara minţii, în realitate. A exista ca obiect al gândirii nu înseamnă a dispune de o existenţă adevărată, ci numai de un concept. Însă, noi putem concepe o mulţime de obiecte ireale, sau chiar imposibile, care, deşi, se află în gândire, nu au desigur nici o existenţă în afara gândirii. Ele nu sunt decât imagini ale intelectului care le concepe, şi nicidecum realităţi. De ce să fie altfel cu ideea de Dumnezeu? Noi putem să ne imaginăm, de exemplu, existenţa unor Insule pline de bogăţii, pierdute undeva pe ocean dar asta nu înseamnă că aceste locuri, concepute ca fiind cele mai desăvârşite dintre toate, există în realitate.
    Sf. Anselm răspunde la aceste obiecţii, afirmând că trecerea de la existenţa în gândire la existenţa în realitate nu e posibilă şi necesară decât atunci când este vorba de fiinţa cea mai înaltă pe care o putem concepe. Este clar că noţiunea de insulă desăvârşită nu conţine nimic care să oblige gândirea să-i atribuie existenţa şi doar lui Dumnezeu îi e propriu că nu putem gândi că nu există.
    În jurul argumentului ontologic s-a scris foarte mult, unii fiind în favoarea lui, alţii, dimpotrivă l-au contestat.
    Sf. Toma făcând parte dintre criticii acestui argument, a afirmat că procedeul deductiv nu se poate aplica în cazul existenţei lui Dumnezeu: se poate folosi pentru multe atribute ale lui Dumnezeu, dar nu pentru existenţa sa, pentru că despre esenţa lui Dumnezeu nu suntem în posesia nici unui concept clar şi distinct, sau, în limbajul Sf. Toma, nu este un adevăr observabil prin el însuşi, adică evident, ci mai mult, este adevărul cel mai puţin observabil dintre toate.
    fr. ioan

    RăspundețiȘtergere

Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial