luni, 11 octombrie 2010

Cuvântul al patrulea (IV): IOAN GURĂ DE AUR

Din „Cele dintâi omilii la Facere”

Editura Sophia
Bucureşti, 2004


Că trei feluri de robie a adus păcatul;
şi către cei care ascultă cu uşurătate,
şi către cei ce nu-şi cinstesc părinţii


1. Aţi auzit ieri cum l-a făcut Dumnezeu pe om împărat şi mai-mare peste fiare, şi cum l-a scos îndată din rangul împărătesc – sau, mai bine zis, nu l-a scos Dumnezeu, ci singur pe sine s-a scos din cinste prin neascultare fiindcă Adam a împărăţit doar din iubirea de oameni a lui Dumnezeu, că nu-i dăduse a împăraţi ca plată pentru isprăvi duhovniceşti, ci şi mai înainte de a fi el l-a împodobit cu cinste. Căci ca să nu zici că după ce a luat fiinţă omul şi a făcut apoi isprăvi multe, l-a nevoit pe Dumnezeu să îi dea stăpânirea fiarelor – pentru această pricină, zic, având a-l plăsmui, grăieşte despre stăpânirea lui zicând astfel: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră, şi să stăpânească fiarele pământului” (Fac. l, 26). Mai înainte de viaţă îi dă cinstea, mai înainte de facere – cununa, şi mai înainte de a lua fiinţă omul, îl suie pe scaunul împărătesc. Oamenii îi cinstesc pe supuşii lor când ajung aceştia la adânci bătrâneţi, după multe osteneli în timp de pace şi nenumărate primejdii în vreme de război – iar Dumnezeu nu a făcut aşa, ci l-a adus la această cinste îndată ce a luat el fiinţă, arătând că ceea ce s-a făcut nu este plată pentru isprăvi, ci Har Dumnezeiesc, iar nu datorie.

Deci, faptul că omul a primit stăpânire se datorează numai iubirii de oameni a lui Dumnezeu iar căderea din stăpânire se datorează uşurătăţii lui: că precum împăraţii îi lipsesc de stăpânire pe cei ce nu ascultă de poruncile lor, aşa a făcut şi Dumnezeu cu omul, lipsindu-l de stăpânire atunci când nu a ascultat de El; iar astăzi trebuie să spunem ce altă cinste a răpit firea păcatului şi câte feluri de robie a adus cu sine, încătuşând firea noastră cu feluritele stăpâniri ca un tiran care se foloseşte de felurite lanţuri. Este, dar, o stăpânire şi o robie dintâi, potrivit căreia femeile sunt stăpânite de bărbaţi. După păcat a luat fiinţă trebuinţa aceasta: căci înainte de neascultare femeia era de aceeaşi cinste cu bărbatul – şi, dealtfel, când a făcut-o Dumnezeu, s-a folosit de aceleaşi cuvinte ca şi la facerea bărbatului. Precum la facerea bărbatului nu a zis: Să fie om, ci a zis: Să facem om „după chipul şi asemănarea Noastră”, aşa şi la facerea femeii nu a zis: Să fie femeie, ci şi aici a zis: „Să-i facem ajutor” – şi nu doar ajutor, ci asemenea lui, arătând iarăşi că cei doi erau deopotrivă în cinstire: căci dat fiind marele ajutor pe care dobitoacele îl dau în trebuinţele vieţii noastre, uită-te cum face desluşită deosebirea, ca să nu socoţi că şi femeia este din rândul robilor. „A adus fiarele, zice Scriptura, înaintea lui Adam… şi nu s-a aflat lui ajutor asemenea lui” (Fac. 2, 19-20). „Păi cum? Calul nu este ajutor, împreună cu omul oştindu-se în războaie? Boul nu este ajutor, trăgând plugul şi împreună cu noi ostenindu-se la aruncarea seminţelor în brazdă? Asinul şi catârul nu sunt ajutoare, împreună cu noi lucrând la căratul poverilor?” Dar ca să nu spui asta, îţi face deosebirea cu acrivie – că nu a zis doar: nu s-a aflat ajutor lui, ci: nu s-a aflat ajutor asemenea lui. Aşa şi aici – nu a zis Dumnezeu doar: să-i facem ajutor, ci: „să-i facem ajutor asemenea lui” (Fac. 2, 18).

Asta mai înainte de păcat – iar după păcat: „spre bărbatul tău va fi întoarcerea ta, şi el te va stăpâni”. „Te-am făcut”, zice, „de aceeaşi cinste cu bărbatul. Nu te-ai folosit bine de stăpânire: schimbă-ţi starea cu cea de supunere. N-ai putut duce slobozenia: primeşte robia. Nu ştii să stăpâneşti (si ai cunoscut aceasta cu lucrul): fii dintre cei stăpâniţi, si cunoaste-l pe bărbat drept stăpân”: „spre bărbatul tău va fi întoarcerea ta, şi el te va stăpâni”: şi vezi aici iubirea de oameni a lui Dumnezeu – căci ca nu cumva, auzind: el te va stăpâni, să socoată stăpânirea bărbatului ca fiind împovărătoare, mai întâi vorbeşte de purtarea de grijă a acestuia, zicând: „Spre bărbatul tău va fi întoarcerea ta”, adică: Scăparea ta şi limanul tău şi întărirea ta, el va fi; în toate spaimele ce vor veni asupra ta, pe el ţi-l dau ca să te întorci spre el şi să scapi la el. Şi nu doar prin aceasta, ci şi cu nevoile fireşti i-a legat împreună ca şi cu un lanţ de nerupt, înfăşurându-i în legătura poftei.

Văzut-ai cum a adus păcatul supunerea, iar Iscusitul şi Înţeleptul Dumnezeu şi pe acestea le-a întrebuinţat spre folosul nostru? Ascultă cum şi Pavel vorbeşte despre supunerea aceasta, ca să înveţi iar împreună-glăsuirea dintre Vechiul si Noul Legământ. „Femeia, zice, întru linişte să ia învăţătură, cu toată ascultarea” (l Tim. 2, 11). Văzut-ai că şi el supune bărbatului pe femeie ? Dar aşteaptă, şi ai s-auzi pricina. De ce cu toată ascultarea ? Fiindcă „femeii, zice, să înveţe nu dau voie”. „De ce ?” – „Fiindcă l-a învăţat o dată rău pe Adam”. „Nici a-şi stăpâni bărbatul”. „Dar pentru ce ?” – „Fiindcă l-a stăpânit o dată în chip rău”. Ci să fie întru linişte. „Dar spune şi pricina”. „Fiindcă Adam”, zice, „nu a fost amăgit, iar femeia, amăgindu-se, a fost întru neascultare”. De aceea a şi dat-o jos de pe scaunul învăţăturii: „fiindcă cel care dă învăţătură fiind neştiutor”, zice, „să ia învăţătură; iar de nu vrea să ia învăţătură, ci vrea să înveţe pe alţii, se pierde pe sine şi pierde şi pe ucenicii săi” – ceea ce s-a întâmplat atunci şi cu femeia. Dar că este supusă bărbatului şi că din pricina păcatului i-a fost supusă, vedem desluşit de aici; însă vreau să aud acea spusă: „Spre bărbatul tău va fi întoarcerea ta, şi el te va stăpâni”.

2. Voiesc să aflu cum vorbeşte Pavel, şi despre această purtare de grijă, şi cum îmbină stăpânirea cu dragostea părintească. Deci, unde face asta? Scriindu-le corintenilor, el grăieşte: „Bărbaţilor, iubiţi femeile voastre – iată spre bărbatul tău va fi întoarcerea ta; femeile să se teamă de bărbaţi” – iată „el te va stăpâni”. Văzut-ai că nu e apăsătoare stăpânirea când stăpânul e îndrăgostit nebuneşte de roaba sa, când frica e împreunată cu dragostea? Căci astfel e înlăturată greutatea robiei. Aşadar, o stăpânire a fost adusă de neascultare: căci tu nu te uita că Dumnezeu a tocmit-o spre folos, ci că însăşi firea robiei a fost pricinuită de păcat – care şi este un al doilea fel de robie, mai împovărător, şi acesta îşi are începutul şi temeiul din păcat: că după potopul cel din vremea lui Noe si sfărâmarea corăbiei16 celei de obşte şi desăvârşita pierzare de care ştim cu toţii, Ham a păcătuit faţă de născătorul său şi, văzându-şi părintele gol, mai mult l-a despuiat defăimându-l înaintea fraţilor săi, şi ca atare s-a făcut slugă fraţilor: că răutatea voirii i-a stricat bunul neam al firii – şi era firesc să se întâmple astfel. Scriptura aduce dreptului nenumărate dezvinovăţiri, şi în primul rând printr-o singură propoziţie îi dă iertare deplină – că zice: „Şi a început Noe a fi om lucrător de pământ” (Fac. 9, 20). Spusa a început cuprinde multă dezvinovăţire pentru beţie: că nu ştia Noe nici cât vin trebuia să bea, nici cum să-l bea – curat sau îndoit cu apă, nici când să-l bea – îndată după scoaterea din teascuri sau după oarecare vreme. Deci, Scriptura dezvinovăţeşte prin acestea pe Noe; iar cel născut din el, izbăvit prin el (că pentru cinstirea dată de Dumnezeu tatălui său nu pierise împreună cu ceilalţi în valuri), necăutând la firea însăşi, neamintindu-şi cui îşi datora izbăvirea, nedobândind din frică întreagă înţelepciune (fiindcă avea înaintea ochilor resturile lăsate de mânia lui Dumnezeu şi urmele nenorocirii şi teama încă proaspătă de cele întâmplate), a batjocorit pe născătorul său. De aceea îndeamnă şi oarecare înţelept, grăind: „Nu te slăvi întru necinstea tatălui tău, că necinstea tatălui tău nu este ţie slavă” (Sir. 3,10). Dar, cu toate acestea, Ham n priceput, ci a păcătuit cu păcat dincolo de orice iertare şi dezvinovăţire. Drept aceea, Dumnezeu a dat robia ca pedeapsă a păcatului, şi s-a făcut Ham slugă fraţilor săi, şi prin răutatea voii a trădat întâietatea pe care o avea în chip firesc. Iată şi al doilea fel de robie.

Vrei să-l afli şi pe al treilea ? Acesta e mai împovărător decât cele dintâi, şi mult mai de temut – că neînvăţându-se minte omul prin celelalte, Dumnezeu ne-a sporit lanţurile. Care e, deci, acesta? Cel al dregătorilor, al cârmuitorilor; nu cum este cel suferit de femeie, nici ca cel suferit de rob, ci cu mult mai înfricoşat: că peste tot se pot vedea săbii ascuţite, călăi, cazne, locuri de chinuire17, pedepse, stăpânire ce se întinde până asupra vieţii şi a morţii. Iar ca dovadă că de acest fel al stăpânirii s-a făcut nevoie din pricina păcatului, ascultă-l iarăşi pe însuşi Pavel filosofând: „Voieşti să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă bine, şi vei avea laudă de la dânsa… Iar dacă faci rău, teme-te, că nu în zadar poartă sabia” (Rom. 13, 3-4). Vezi că pentru cei care fac răul sunt şi dregătorul, şi sabia? Ascultă acest lucru rostit şi mai pe şleau: „Că este răzbunătoare… asupra celui ce face răul” (Rom. 13, 4). Şi nu a zis: „Că nu în zadar este stăpânire” – dar ce ? „Că nu în zadar poartă sabia”: fiindcă precum un tată iubitor îşi dă pe mâna unor învăţători şi dascăli temuţi copiii care se poartă cu uşurătate faţă de el şi îl dispreţuiesc din pricina iubirii lui părinteşti, aşa şi Dumnezeu, fiind dispreţuit de firea noastră, din bunătatea Sa ne-a dat pe mâna stăpânitorilor, ca unor dascăli şi învăţători.

Să vedem însă şi din Vechiul Legământ că pentru răutatea noastră s-a făcut trebuinţă şi de stăpânirea aceasta. Oarecare dintre proroci, întărâtându-se asupra celor nedrepţi, grăieşte cam aşa: „Au tăcea-vei când va înghiţi necredinciosul pe cel drept, şi vei face pe oameni ca peştii mării, şi ca jivinele ce n-au stăpân”? (Avac. l, 13-14). Deci, pentru asta e stăpânire, ca să nu trăim ca jivinele; pentru asta sunt căpetenii, ca să nu ne înghiţim unii pe alţii precum peştii: că precum sunt pentru boli leacurile, aşa sunt pentru păcate pedepsele. Apoi, ca să vezi că pentru cel care vieţuieşte în virtute nu e nevoie de epistat18, ascultă ce grăieşte Pavel: „Iar de voieşti să nu îţi fie frică de stăpânire, fă binele si vei avea laudă de la dânsa” (Rom. 13, 3-4). „Judecătorul”, zice, „îţi este privitor – iar dacă trăieşti drept, nu numai privitor, ci şi lăudător, fiindcă cei ce cârmuiesc sunt la rândul lor cârmuiţi de legi”. Ci totuşi, nici de legi nu are nevoie cel ce trăieşte cu blândeţe şi auzi asta de la Pavel, care zice: „Dreptului lege nu este pusă” (l Tim. l, 9); iar dacă lege nu îi este pusă, cu atât mai mult nu e stăpânitor deasupra lui. Iată al treilea fel de stăpânire, şi acesta avându-şi temeiul în păcat şi răutate.

3. Cum, dar, spune Pavel că „nu e stăpânire decât de la Dumnezeu”? Fiindcă El ne-a rânduit-o spre folos, deoarece păcatul a adus trebuinţa aceasta, iar Dumnezeu ne-a întors-o spre folos; şi precum trebuinţa de leacuri vine de la răni, iar folosirea lor de la înţelepciunea doctorilor, aşa şi trebuinţa robiei de la păcat s-a făcut, iar întoarcerea ei spre folosul nostru – de la înţelepciunea lui Dumnezeu.

Dar treziţi-vă odată, şi scuturaţi-vă de lenevie. De ce zic asta? Păi, eu vă povestesc despre Scripturi, iar voi vă mutaţi ochii de la mine la candele şi la cel care le aprinde. Câtă nepăsare: lăsându-mă pe mine, să luaţi aminte la acela! Şi eu aprind foc – foc din Scripturi, şi pe limba mea arde candela învăţăturii. Această lumină este mai mare şi mai bună decât cealaltă: că nu aprind fitil muiat în untdelemn, ci aprind cu dorinţa de a asculta propovăduirea sufletele adăpate cu buna credinţă. Şi Pavel vorbea oarecând cu cineva într-un foişor – dar nimeni să nu creadă că mă pun alături de Pavel (doar n-am înnebunit atât!), ci spun acestea ca să aflaţi câtă râvnă pentru ascultarea propovăduirii trebuie să arătaţi. Aşadar, Pavel vorbea în foişor, şi s-a făcut seară ca şi acum, şi erau făclii multe în foişor. Apoi, Eutih a căzut de la o fereastră – însă căderea lui n-a spart adunarea şi moartea lui nu a curmat spectacolul duhovnicesc, ci toţi erau atât de prinşi cu ascultarea cuvintelor dumnezeieşti încât nici n-au băgat de seamă cele întâmplate. Iar voi, fără să vedeţi vreun lucru ieşit din socoteală, ci un om făcând lucruri obişnuite, vă mutaţi privirile într-acolo. Oare e de iertat aşa ceva?

Iubiţilor, nimeni să nu socoată împovărătoare certarea – că nu din ură, ci din grijă vă cert. Ştiţi doar că mai de nădejde sunt rănile făcute de prieteni decât sărutările primite de la vrăjmaşi. Deci, veniţi-vă în fire, vă rog, şi, lăsând focul din candele, luaţi aminte la lumina dumnezeieştilor Scripturi: că vreau să vorbesc de un alt fel al stăpânirii, care nu-şi are temeiul în păcat, ci în firea însăşi. Care este acesta? Stăpânirea părinţilor asupra odraslelor, fiindcă această cinste de care ei se bucură este răsplată a durerilor lor. De aceea spune şi oarecare înţelept: „Ca unor stăpâni să slujeşti celor ce te-au născut pe tine” (v. Sirah 3, 7), după care adaugă şi pricina, zicând: „Ce vei răsplăti lor pentru ceea ce au făcut ei pentru tine”? (Sirah 7, 28). Spusele lui nu înseamnă altceva decât: „Cum ţi-au dat ei ţie naştere, tu nu poţi să le dai lor”. Aşadar, dacă în această privinţă suntem mai prejos decât părinţii noştri, să dobândim în alta întâietate: s-o dobândim cinstindu-i19, şi nu numai prin legea firii, ci în primul rând din frică de Dumnezeu. Dumnezeu vrea foarte mult ca părinţii să fie cinstiţi de copiii lor, şi celor ce împlinesc această lege le răsplăteşte cu mari bunătăţi şi daruri, iar pe cei care o încalcă îi pedepseşte cu mari şi cumplite rele. „Cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, zice, cu moarte să fie omorât” (Ieş. 21, 16), iar celor care îşi cinstesc părinţii le spune: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ” (Ieş. 20,12).; Iată: cinstitorilor de părinţi le-a hotărât ca răsplată lucrul socotit cea mai mare avuţie, adică bătrâneţi bune şi lungime de zile, iar celor ce-i jignesc le-a rânduit ca pedeapsă lucrul socotit cel mai mare rău, şi anume moartea înainte de vreme. Pe unii îi atrage spre dragostea de părinţi făgăduindu-le răsplăţi, pe alţii îi depărtează de jignirea acestora, chiar fără voia lor, prin frica de pedeapsă: că nu porunceşte să fie ucis oricum jignitorul de părinţi, nici să-l ia călăii din tribunal şi să-l ducă la moarte în văzul lumii, nici să i se taie capul în afara cetăţii, ci ca tatăl să-l ducă în mijlocul cetăţii şi să-l învinuiască fără a fi nevoie de martori şi dovezi, şi asta cu foarte mult temei. Se înţelege de la sine că cel care n-a cruţat pentru copil nici bani, nici trup, nici nimic, nu s-ar face vreodată pârâş al lui dacă jignirea suferită n-ar fi covârşitoare.

Aşadar, tatăl îl aduce pe vinovat în mijlocul cetăţii, după aceea cheamă tot poporul şi rosteşte învinuirea. Toţi ascultătorii, luând pietre, îl bat pe jignitorul de părinţi – fiindcă legiuitorul vrea ca ei să fie nu numai martori, ci şi lucrători ai pedepsei, ca fiecare, privindu-şi mâna dreaptă, cu care şi el a aruncat în capul jignitorului de părinţi, să aibă destulă pomenire spre îndreptare.

Legiuitorul mai dă de înţeles şi altceva: că cel ce îşi jigneşte părinţii nu doar acelora le face nedreptate, ci şi întregii omeniri. Drept aceea, îi cheamă pe toţi să ia parte la pedepsire, fiindcă toţi sunt jigniţi, ridică împrejur tot poporul şi cetatea, învăţîndu-i şi pe oamenii străini de cei nedreptăţiţi să se mânie împotriva jignirii de părinţi ca împotriva unei jigniri a întregii firi, îndepărtându-l pe săvârşitorul ei, ca pe o molimă obştească, nu numai din cetate, ci şi din această lume: fiindcă unul ca acesta este vrăjmaş al tuturor, şi al lui Dumnezeu, şi al firii. De asta porunceşte să ia toţi parte la omor, făcând un fel de curăţire pentru cetate.

Să aveţi parte de mult bine pentru că aţi primit cu atâta plăcere cuvintele despre jignitorul de părinte, şi în loc de pietre aţi aruncat în el cu strigăte, aceasta fiind mărturie a marii dragoste pe care o are fiecare dintre voi faţă de tatăl său. De altfel, obişnuim să lăudăm legile împotriva păcatelor mai ales atunci când nu avem păcatele cu pricina pe conştiinţă.

Deci, pentru acestea toate să mulţumim Iubitorului de oameni Dumnezeu, Ce poartă grijă de viaţa noastră, şi de părinţi, şi de copii, şi toate pentru a noastră mântuire le iconomiseşte: că Lui se cuvine slava, cinstea şi închinarea, dimpreună cu Cel Fără de început al Său Părinte, şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.










Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial