marți, 1 iulie 2014

Ce fel de spiritualitate pentru omul contemporan?/5

O căutare a sensului... niciodată fără celălalt 

Așa cum s-a spus, în viața spirituală există o căutare a sensului, și acest lucru rămâne un dat de fapt, chiar dacă astăzi există din aceia care afirmă că în societatea tehnologică se poate face abstracție de o asemenea căutare. Desigur, căutarea sensului este amenințată într-o societate semnată de un comportament social și de o cultură individualistă, pentru că sensul nu este un dat în sine, dar este un dat în intersectarea relațiilor dintre subiect și ceilalți, dintre subiect și scopul întrezărit. Pentru ca să iasă la suprafață sensul, este necesar să există legături, relații, afecțiuni, scopuri și ținte, pentru că numai așa pot să există orientări, numai astfel omul poate să se situeze. Sensul se naște din relații, se naște – aș îndrăzni să spun – din comuniune, din comunicare, în vreme ce individualismul semnifică lipsa legăturilor, a lipsei locurilor, a dezorientărilor, a autoreferențialității: individualismul compromite căutarea sensului.
Din acest motiv, viața spirituală se află în slujba persoanei, nu a unui individualism centrat pe sine. Fiecare bărbat și fiecare femeie este un subiect singular, unic, dar totdeauna un subiect de relație în mijlocul altora și cu alții. Fiecare dintre noi este persoană, adică un subiect care răsună – după sugestiva etimologie care face ca acest termen să provină din verbul per-sonare – pentru celălalt, și fiecare dintre noi poate să ajungă la propria dezvoltare și la propria realizare în relația cu ceilalți: părinții, frații și surorile, prietenii, educatorii, colegii, copiii... de aceea, nu există spiritualitate autentică fondată numai pe preocuparea de sine, pe grija de sine, pentru că celălalt, ceilalți, trebuie să găsească spațiu, loc și relația în viața mea.  Toți au nevoie de ceilalți și celălalt este totdeauna cel care-mi lipsește: niciodată fără celălalt, pentru că de celălalt am nevoie pentru a fi eu însumi. „Este reciprocitatea instaurată”, spune Paul Ricoeur, „care-l instituie pe celălalt ca cel asemenea mie și mă instituie pe mine ca asemănător cu celălalt”.
Deci, căutarea sensului, căutarea binelui, căutarea fericirii totdeauna prezente în fiecare itinerar spiritual nu pot consta numai în grija și în realizarea de noi înșine: o viață spirituală trăită îndividual, în mod intimist nu poate ajuta umanizarea! Numai cel care se simte în relație cu alții, numai cel care caută comuniunea cu ceilalți, cine nu se rușinează de a-i numi pe toți frați este capabil să parcurgă cu fecunditate itinerariul spiritual, care este totdeauna un itinerar uman, adică un om aparținător umanității, un om care este totdeauna fratele altui om. Dacă cineva ar vrea să parcurgă un itinerar spiritual fugind de alții, sau chiar disprețuindu-i pe ceilalți, ar fi condamnat la un autism psihologic în care nu există spațiu nici pentru creativitate, nici pentru o adevărată maturizare umană...
„Nici un om nu este o insulă”: această afirmație lapidară a lui John Donne a putut să fie folosită în mod semnificativ de un călugăr solitar ca Thomas Merton ca titlu pentru reflecțiile sale autobiografice.  

va urma

Autor: Enzo Bianchi
Traducere: Pr. Pătrașcu Damian  


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial