DESPRE MEDITAȚIE

Caracterul propriu al meditației creștine a fost stabilit de creștinismul antic în aplicarea și raportul lui cu Biblia. Rupt sau slăbit, acest raport, în decursul veacurilor exilului Sf. Scripturi în Biserică, s-a asistat, în epoca curentului devotio moderna, și mai ales în epoca barocă, la o înflorire a multiple forme de metode de meditație, tot mai schematice și complexe, izolate și absolutizate, care se aplicau temelor de meditație tot mai detaliate (vieți de sfinți, doctrine ale teologilor, etc.), până la a cădea în artificiozitate, în îngreunare, în raționalizare și intelectualizare, în gimnastică psihologică. Pe de altă parte, creștinismul se găsea în momentul istoric al apariției și al afirmării conștiinței reflexe. Pentru Biblie, „a medita” (în ebraică hagah) înseamnă „a murmura”, „a susura”, „a pronunța cu voce joasă”, și se aplică Torah-ului, adică revelației scrise a voinței lui Dumnezeu. Într-adevăr, meditația biblică își propune ca scop cunoașterea voinței lui Dumnezeu, pentru a o putea pune în practică, a o trăi, a asculta de ea. Latinescul meditari trimite din punct de vedere etimologic la ideea de exercițiu, de repetiție, care conduce la memorizare, la asimilarea unui Cuvânt care nu trebuie numai să fie înțeles, ci și trăit și întrupat. Deci, meditația este îndreptată spre o lectură care să devină întrupare a Cuvântului. Nu întâmplător, terminologia biblică, și mai târziu literatura creștină vorbește de mâncare a Cuvântului, de mestecare și rumegare a Scripturilor.

Și dacă uzul lingvistic a ajuns să rezerve termenul exercere activităților fizice, iar termenul meditari celei a spiritului, este tot la fel de adevărat că meditația era înțeleasă ca implicare a întregii ființe personale: „Pentru cei din vechime, a medita însemna a citi un text și a-l învăța din memorie, în sensul cel mai adevărat al acestui act, adică cu întreaga ființă: cu trupul, pentru că gura pronunță Cuvântul, memoria îl fixează, inteligența îi înțelege sensul, voința dorește să-l pună în practică” (Jean Leclercq). Această legătură dintre trup și meditație, dintre lectura rugătoare și gestualitate este foarte vizibilă în multele comportamente motorie și în legănările trupului și al capului care ritmează recitarea versetelor în școlile coranice sau cele talmudice. Dar și în mănăstirile creștine, practica lectio divina a legat totdeauna trupul de lectură: cuvântul trebuie să se imprime în trup! Hugo din Sf. Victor (sec. XII) deosebește cogitatio, care este analiza conceptuală a cuvintelor, de meditatio, care este identificare totală. În consecință, meditația pleacă de la lectură, dar evoluează spre rugăciune și contemplație. Înțelegem de ce meditația creștină ne conduce în mod inevitabil să facem referință la lectio divina, adică la practica lecturii-ascultare a Scripturii, condusă nu de o intenție speculativă, ci una sapiențială și respectuoasă a misterului, care încearcă să scoată la suprafață Cuvântul lui Dumnezeu pentru a conduce creștinul să se aplice textului și textul sieși, într-un proces dialogic care devine rugăciune și devine conduită de viață conformă voinței lui Dumnezeu exprimată în pagina biblică. Acest proces a fost elaborat ca drum în patru etape, respectiv lectio, meditatio, oratio, contemplatio.

Meditația este activitatea spirituală (produsă adică de Duhul Sfânt și pusă în act de către om în totalitatea lui, trup și inteligență) care, din ascultarea Cuvântului conduce la răspunsul de rugăciune și de viață Dumnezeului care-și exprimă voința cu ajutorul cuvântului Scripturii. Această centralitate a Scripturii în meditația creștină nu este cazuală, dar derivă direct din caracterul propriu al creștinismului: Dumnezeu se revelează vorbind, iar revelația lui definitivă este Cuvântul făcut trup, Isus Cristos. De aceea, meditația creștină va fi totdeauna o căutare de apropriere și interiorizare a Cuvântului lui Dumnezeu. Dacă sacramentul acestui Cuvânt este Sf. Scriptură, este și adevărat că el ajunge la om prin căile existenței, ale întâlnirilor umane, ale evenimentelor vieții. Dar și atunci creștinul va fi chemat să citească și să asculte, deci să aprofundeze, să interpreteze gândind și reflectând, să mediteze, adică să dea sens evenimentelor și întâlnirilor, pentru a discerne apoi prezența, Cuvântul lui Dumnezeu în lume și în istorie și, deci, să trăiască conform acestuia. Pe de altă parte, lectura cărții Scripturii trebuie să se însoțească cu cea a naturii și a istoriei. În sfârșit, meditația creștină nu constă într-o tehnică, nici nu poate desemna ca scop al subiectului înseși subiectivitatea lui, dar totdeauna să caute să deschidă subiectul spre alteritate, spre caritate și comuniune, ghidându-l să aibă în sine însuși aceeași simțire și voință care au fost ale Domnului nostru Isus Cristos.     

Autor: ENZO BIANCHI, Le parole della spiritualità,
Rizzoli, 1999 pp.79-82

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian