MAI EXISTĂ VIAȚĂ SPIRITUALĂ ASTĂZI ?

Recunosc, titlul poate este cam provocator. Întrebarea însă nu este deloc provocatoare și nici scontată. Încerc să o reformulez diferit: Mai are sens astăzi, să vorbim de viață spirituală? Într-o societate în care „ceea ce contează este viteza, nu durata” sună foarte adevărate cuvintele marelui mistic al secolului trecut, Thomas Merton: „Există prea multă pasiune, prea multă violență fizică în lume, pentru ca oamenii să mai reflecteze îndelung asupra vieții interioare și asupra semnificației ei”. Viața spirituală este exact contrariul la ceea ce astăzi societatea noastră ne obișnuiește încet încet: gratificarea imediată, sau numind-o altfel, consumismul emoțiilor. Da, pentru că viața spirituală reclamă fidelitate față de alegerea inițială care pretinde să fie reînnoită în fiecare zi; dar mai ales impune să se renunțe la „a simți”, a simptom de bunăstare. Reclamă mai ales capacitate de a traversa un deșert, deșertul sufletului, acolo unde nu există spațiu pentru lucrurile improvizate, pentru individualism și pentru sentimentalism. Viața spirituală corect înțeleasă, în fond, nu permite să se schimbe canalul atunci când programul pe care-l privim nu ne mai place, nu ne mai spune nimic, simplu pentru că telecomanda nu o avem noi în mână. Telecomanda să află în mâinile Altuia, cu „A”majuscul. Întrebarea inițială obține atunci o valență de o importanță vitală: dacă omul de astăzi vrea să trăiască o experiență spirituală autentică și sănătoasă, este necesar ca să revadă unele din modalitățile lui de viață și felul cum înfruntă viața. Există un pericol concret pentru cel care gândește că viața spirituală privește numai dimensiunea personală și individuală a omului, sau căutarea unei păci interioare care să semnifice în mod substanțial absență de relații, mai ales de cele care mai mult ne incomodează. Din păcate mulți creștini confundă viața spirituală cu o specie de refugiere dintr-o lume care se demonstrează tot mai ostilă, sau fugă de relații care par să dispară tot mai repede. Viața spirituală cere, înainte de toate, capacitatea de a ne asuma responsabilități în fața lui Dumnezeu, în fața Bisericii și a oamenilor timpului nostru, în fața istoriei. Există vreo alternativă? Desigur! Această alternativă a fost numită, fără a ofensa pe nimeni, „proletariatul spiritului”, acel „fă de unul singur” al spiritului: adică, se caută acele spiritualități care nu aparțin tradiției noastre, în care pot să fac de unul singur, pot să decid singur, și mai ales nu trebuie să dau cont nimănui (libertate sălbatică), decât numai mie însumi. O spiritualitate care nu mă constrânge să mă îndrept spre aproapele, și că este vorba de aproapele cu „a” minuscul sau de altul cu „A” majuscul nu contează, nu există nici o diferență între ele. Mulți poate nu-și dau seama, dar există și un „consumism” și al spiritului, unde, pentru a o spune cu o zicală veche „iarba vecinului este totdeauna mai fragedă”! Fără a disprețui desigur marile tradiții filosofice și religioase orientale, de care trebuie să avem un respect profund, mi se pare însă că mulți creștini au uitat că există o mare tradiție a Spiritului care nu are nimic de invidiat nimănui. Există numai o problemă: cel care gestionează viața noastră în spirit nu suntem noi, ci este Duhul Sfânt. Este El protagonistul principal. El are în mână faimoasa telecomandă. Îmi doresc să fi suscitat puțină curiozitate față de viața interioară în Duhul Sfânt.
Închei cu aceste frumoase cuvinte ale Sf. Paul adresate Efesenilor (3, 16-19): „ca să vă dea puterea, după bogăţia gloriei sale, de a fi întăriţi prin Duhul lui în omul lăuntric, aşa încât Cristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă. Înrădăcinaţi şi întemeiaţi în iubire, să puteţi înţelege împreună cu toţi sfinţii care este lărgimea şi lungimea, înălţimea şi profunzimea şi să cunoaşteţi iubirea fără de margini a lui Cristos ca să fiţi plini în toate de plinătatea lui Dumnezeu”.