MARILE SOLUȚII DATE DE SF. AUGUSTIN UNOR PROBLEME FILOSOFICO-TEOLOGICE: LEGEA ETERNĂ (VI)

Vorbind despre morală, doctorul nostru pune în evidență două mari adevăruri: legea lui Dumnezeu și iubirea oamenilor. Prima stabilește ordinea, a doua, uniformându-se ordinii, rezumă toate virtuțile. Virtutea este definită „ordinea iubirii”: „Mi se pare că virtutea poate fi definită în mod sintetic și eficace ca fiind ordinea iubirii” . Virtutea, deci, este iubirea ordonată, adică conformă ordinii înseși a lucrurilor. Iubirea ordonată importă deci o judecată asupra valorii lucrurilor: trebuie să fie iubit mai mult ceea ce valorează mai mult, și mai puțin ceea ce valorează mai puțin; trebuie, deci, să se știe ceea ce valorează mai mult și ceea ce valorează mai puțin. „Trăiește în dreptate și sfințenie cel care estimează exact lucrurile. Rezultă, deci, că are o iubire ordonată cel care evită aceste lucruri: iubește ceea ce nu trebuie iubit, sau nu iubește ceea ce trebuie iubit, sau iubește mai mult ceea ce trebuie iubit mai puțin, sau iubește cu aceeași măsură ceea ce trebuie iubit mai puțin sau mai mult” .
Din acest principiu i-a naștere doctrina uti și frui care a avut atâta succes în Evul Mediu. Aceasta folosește să se distingă lucrurile care fac omul fericit și care trebuie să fie iubite pentru sine ca scop la care să ajungă și de care să se bucure (frui), și lucrurile care sunt un mijloc scopului, și de care, deci, trebuie să ne folosim (uti), lucru care vrea să spună că nu trebuie să le iubim pentru sine cu iubire fruitivă, ca și cum ar fi obiectul beatitudinii noastre, ci să le iubim în ordinea beatitudinii înseși sau ca scop ultim de obținut, în care numai se liniștește mișcarea spiritului. În consecință, a ne bucura privește binele suprem, utilizarea lucrurilor create. Rezultă că dezordinea morală constă într-o inversare a ordinii lucrurilor: „a vrea să ne folosim de lucrurile de care trebuie să ne bucurăm și, contrar, a vrea să ne bucurăm de lucrurile de care numai trebuie să ne folosim” . De aceea, „viața umană este făcută rea și vinovată de reaua folosire și de reaua bucurie a lucrurilor” .

Cât privește omul, sau în general creatura rațională, trebuie să facem o observație importantă: ea, creată după imaginea și asemănarea lui Dumnezeu, nu aparține categoriei uti, ci categoriei frui, dar trebuie să se trateze de bucuria în Dumnezeu . Precizarea trebuie luată în seamă, pentru că vrea să spună că creaturile raționale trebuie să se iubească cu o iubire de prietenie, dar iubirea de prietenie nu este adevărată, nici stabilă, dacă nu-și are fundamentul în Dumnezeu și nu tinde spre Dumnezeu. „Este aceeași iubire cu care ne iubim unii pe alții și cu care îl iubim pe Dumnezeu. Într-adevăr, nu ne iubim reciproc cu o iubire adevărată decât numai iubindu-l pe Dumnezeu” .

Ordinea căreia trebuie să i se conformeze iubirea pentru ca să fie virtuoasă este stabilită de legea veșnică. Este cunoscută definiția augustiniană a legii eterne: „rațiunea divină sau voința lui Dumnezeu care poruncește să se observe ordinea naturală și interzice ca aceasta să fie perturbată” . Noțiunea acestei legi este imprimată în spiritul omului și „este legea pentru care este drept ca toate lucrurile să fie în ordine perfectă” . „În legea temporală nu există nici o dispoziție dreaptă pe care oamenii să nu o fi derivat-o din legea eternă” . Deci, legea dreaptă derivă din legea eternă; dacă nu derivă de aici nu este dreaptă, și „dacă nu este dreaptă nu este lege” .

Lui Augustin îi place să pună în evidență că legea eternă clarifică și exprimă binele suprem și perfecțiunea creaturilor, pentru că Dumnezeu „nu poruncește nimic care să-i folosească Lui, ci numai celui căruia îi poruncește” ; binele și perfecțiunea care se rezumă în pace, care, în sens universal, este tocmai „liniștea ordinii” . Nimeni nu poate fi fericit dacă nu se află în ordine, și nimeni nu este în ordine dacă nu este drept .