Vom pleca de la o axiomă elaborată de către ştiinţa psihologiei, dar care este foarte valabilă în contextul nostru, în tema despre care tratăm. Umanitatea de astăzi, cea din Europa, este o umanitate fără părinţi. Se respinge paternitatea, adică tot ceea ce este nou este bun, iar ceea ce este vechi, ceea ce provine din trecut este depăşit. Plecând de la această premiză, aş fi putut refuza iniţiativa de a face o conferinţă asupra unui argument în care se vorbeşte despre contribuţia Sf. Părinţi la o Europă unită. Dar nu este chiar aşa. Se spune tot mai des în ultimul timp că o societate care şi-a pierdut memoria istorică este o societate fără viitor. Tocmai de aceea voi încerca să pun în lumină şi contribuţia pe care au adus-o Sf. Părinţi ai Bisericii Universale, Orientul şi Occidentul, la edificarea unei Europe unite.
În momentul în care ne gândim la viitorul Europei, asupra unui punct suntem cu toţii de acord: euro, de unul singur nu poate ajunge; este necesar un nucleu spiritual puternic, un cadru de valori împărtăşite: în puţine cuvinte, un suflet pentru Continent.
Visul fondatorilor Europei (în particular Monet, Schuman, De Gasperi şi Adenauer) era – acum 50 de ani – mult mai ambiţios şi mai înalt în comparaţie cu Europa realizată până astăzi, cea a comerţului şi a monedei.
Atunci când vorbim despre rădăcinile spirituale ale Europei ne gândim cu siguranţă la creştinism, dar nu numai la el. Chiar episcopii europeni au recunoscut pluralitatea izvoarelor culturale ale Europei: „spiritul Greciei şi romanitatea, aportul venit de la popoarele latine, celtice, germanice, slave şi ungro-finice, cultura ebraică şi influxurile islamice. Dar nimeni nu poate nega că credinţa creştină aparţine în mod decisiv fundamentului permanent şi radical al Europei” .
Baza figurii civile a Europei, rădăcina sa cea mai intimă, este tocmai demnitatea persoanei umane, darul mesajului creştin dat Europei şi lumii întregi.
La originea unei Europe unite nu a existat niciodată o instanţă prevalent economică dar spirituală, culturală şi politică, finalizată la o convieţuire pacifică. Europa ca noua „Patrie comună” este ideea de forţă, visul capabil de a pune în mişcare persoanele. A afirmat acest lucru şi Cardinalul Martini: „Ceea ce visez este o Europă nu a comerţului dar nici al statelor, al regiunilor şi al municipalităţilor. Este o Europă a popoarelor şi a cetăţenilor, a bărbaţilor şi a femeilor; o Europă a spiritului, edificată pe principi morale solide şi din acest motiv capabile să ofere tuturor şi fiecăruia în parte spaţii autentice de libertate şi solidaritate, de dreptate şi pace. O Europă care să trăiască cu bucurie şi generozitate această misiune a sa”.
Omul desenat de Leonardo da Vinci şi reprodus pe moneda de un euro este simbolul care ar trebui să de-a măsura acţiunii sociale şi economice a noii Europe. O acţiune care să fie tot timpul pe măsura omului, care să pună fiinţa umană în centrul unei Europe şi a spiritului şi a unui nou umanism.
Patristica a imprimat sigiliul anticei „humanitas”
După acest excursus biblic şi istoric, vom intra în argumentul propriu zis al acestei conferinţe, pentru a vedea ceea ce au oferit Sf. Părinţi din primele VIII secole Europei, prin gândirea exprimată în operele lor. Înainte însă de a ne adânci în acest argument vom vedea pe scurt aportul culturii greceşti şi romane anterioare creştinismului, la edificarea Europei.
De multe ori, în viaţa de fiecare zi, persoanei cu care vorbim, ni se întâmplă să-l întrebăm: Ce este?. Şi mai adăugăm: Ce vrei să spui prin aceasta? Repetă? O spunem spontan, aproape fără să ne întrebăm. Şi totuşi nu s-a spus totdeauna aşa (gândit!): acea întrebare a noastră se naşte dintr-o adevărată şi proprie „revoluţie culturală” care a avut loc în Grecia lui Socrate, în secolul al V-lea î.C. este civilizaţia conceptelor raţionale, al ideilor abstracte, al metodei dialectice, ce cu ea se afirmă, primul fundament al spiritului european.
Europa are graniţe geografice incerte, frontierele sale istorice sunt schimbătoare. Dacă nu vrem să o reducem la ceva efemer, simplistic, trebuie să descoperim rădăcinile sale culturale şi spirituale: numai acestea ne vor oferi conştiinţa unui destin comun.
Întrebarea socratică: Ce vrei să spui?, este revoluţionară, pentru că vine să întrerupă, după secole de-a rândul, plăcutele formule poetice ale lui Homer. Ea substituie visului reflecţia, poesiei proza, mitului conştiinţa. Cultura greacă arhaică era fondată pe oralitate şi imagine, pe repetiţie şi memorie: poezia era principalul vehicul de transmitere a cunoştinţelor istorice, morale, politice şi tehnologice. Subiectul imita personajul narat, participa emotiv la evenimente.
După revoluţia socratică s-a întâmplat că subiectul nu mai imită personajul narat dar vorbeşte despre el. A devenit deci necesar să se comunice cuvinte cu scopul de a gândi pentru a favoriza răspândirea scrierii, întărită mai târziu de invenţia tiparului.
Tocmai din aceste motive istoricul de filosofie descoperă tocmai în cultura greacă rădăcinile identităţii Europei. Sunt grecii cei care au stabilit că pentru a se îngriji pe sine însuşi este necesar ca omul să se cunoască pe sine însuşi, adică sufletul, unde trupul este un simplu instrument. Cultura greacă, mai ales prin filosofia platonică şi socratică, stă la originea mesajului creştin, şi al revoluţiei stiinţifice moderne.
Gânditorii creştini au luat de la greci conceptul de suflet, însă cu o inovaţie. Pentru creştinism omul este persoană, ceea ce comportă o radicală reevaluare a trupului. Iar persoană este şi Dumnezeu care instaurează un raport direct de iubire, de agapă, cu fiecare om în parte. Odată cu venirea lui Cristos, Logosul se întrupează şi ia un trup ca acela al oamenilor, căruia îi este conferită o sacralitate de negândit în gândirea grecilor. Astfel, de la cosmocentrismul grec se trece la antropocentrismul creştin.
Pentru Aristotel stelele sunt superioare omului, iar pentru Platon trupul omenesc este o carceră pentru suflet. Dumnezeul grec nu poate gândi la fiecare om în parte, cu atât mai puţin la cei mizerabili sau la cei de la marginea societăţii. El este iubit, dar nu iubeşte, şi nu-l poate iubi pe cel pe care-l iubeşte .
Din acest motive creştinismul este axa spirituală din care s-a născut şi s-a dezvoltat Europa. În acest sens, autorul mai sus amintit îl citează pe S. Eliot: „Deasupra unui fundal creştin întreaga noastră gândire obţine semnificat. Un singur european poate să nu creadă că credinţa creştină este cea adevărată, dar cu toate acestea, tot ceea ce el spune, va izvorî din partea culturii creştine al cărui moştenitor este, din aceea va obţine semnificat. Numai o cultură creştină ar fi putut da naştere unui Voltaire şi unui Nietzsche. Nu cred că cultura Europei ar putea să supravieţuiască dispariţiei complete a credinţei creştine. Dacă creştinismul ar dispare, ar dispărea întreaga noastră cultură.
În definirea identităţii europene a contribuit şi revoluţia ştiinţifică.
Acum să ne întrebăm: care este sensul recurgerii la Sfinţii Părinţi pentru cultura unei Europe unite? Pentru a clarifica mai bine această întrebare ar trebui să facem mai întâi o alta: Cine sunt mai exact Sfinţii Părinţi ai Bisericii? Sunt reţinuţi scriitorii ecleziastici din primele secole care, distingându-se pentru sfinţenia vieţii, antichitatea, excelenţa şi ortodoxia creştină, au meritat să fie recunoscuţi de Biserică cu titlul pregnant de părinţi. În consecinţă, cei care s-au compromis cu erezia, nu au fost desemnaţi cu titlul de părinte, dar- mai generic- cu cel de scriitor ecleziastic (ca de exemplu Tertulian sau Origen şi alţii).
Semnificaţia recursului la Sfinţii Părinţi
Ce raport există între această literatură (al cărui termen extrem în Occident corespunde cu Isidor din Sevilia, mort în anul 636) şi o cultură a unei Europe unite? Rezultă spontan să cităm în această privinţă unele cuvinte scrise de Irineu spre sfârşitul sec. al II-lea: „«Biserica», scrie el, «chiar dacă este răspândită în toată lumea, păstrează cu grijă mesajul şi credinţa pe care a primit-o, ca şi cum ar locui într-o singură casă. Limbile lumii sunt diferite, dar Tradiţia este unică şi aceeaşi.
Nici Bisericile fondate în Germania nu au primit şi nu au transmis o credinţă diferită, nici cele fondate în Spania sau printre Celţi sau în regiunile orientale sau în Egipt sau în Libia sau în centrul lumii nu transmit o credinţă diferită» (AH., I, 10, 2).
Importanţa autorilor antici pentru timpurile noastre
Ce semnificaţie au studiile literaturii creştine pentru cultura europeană din timpurile noastre?
Pentru a da răspuns acestei întrebări este necesar să plecăm de la o perspectivă foarte amplă.
Trebuie să recunoaştem înainte de toate că în sec. al XX-lea, care deabia s-a terminat, a fost semnat de o impunătoare serie de schimbări, în toate domeniile şi în cel care pe noi ne interesează mai mult aici, care priveşte raportul creştinismului cu cultura. De fapt, trebuie să recunoaştem că, elementele acestei legături s-au schimbat foarte mult, în comparaţie cu secolele precedente.
Această situaţie a făcut ca unii creştini să se întrebe mai profund asupra identităţii şi fundamentului credinţei lor. Deja în anul 1946 H. De Lubac scria cuvinte care nu pot fi uitate: „Creştinismul, înainte ca să poată fi adaptat în prezentarea sa generaţiei moderne, trebuie ca în esenţa sa să rămână aceiaşi. Într-adevăr, când este el însuşi, se află la un pas de a fi adaptat. Natura lui nu este oare aceia de a fi o fiinţă vie, şi din această cauză mereu vie? Preocuparea lui cea mai mare consistă, deci în a regăsi creştinismul în plinătatea ei”. Şi continua, ajungând astfel la punctul fierbinte al problemei noastre: „dar cum poate fi regăsit creştinismul, dacă nu reîntorcându-ne la izvoarele lui, încercând să-l înţelegem în epocile sale de vitalitate explozivă? Cum poate fi regăsit semnificatul atâtor doctrine şi instituţii, dacă nu prin redescoperirea acelei gândiri creative, gândire pe care au concretizat-o Sf. Părinţi? Câte explorări în regiunile îndepărtate ale istoriei nu presupune o cercetare de acest gen! De fapt, au trebuit patruzeci de ani pentru a intra î pământul făgăduit. Este nevoie deci, de multe ori să trecem printr-o arheologie aridă pentru a face să ţâşnească din nou izvoare de apă vie”.
Nu este un simplu caz dacă înainte cu câţiva ani, în anul 1942, tocmai H. De Lubac împreună cu J. Danièlou au dat început celebrei coloane Sources Chrètiennes, cu intenţia de a pune la dispoziţia publicului operele complete ale Sf. Părinţi.
De fapt, reîntoarcerea la izvoarele creştine semnifică reîntoarcerea la vechii autori creştini. În această ultimă jumătate a secolului nostru, multe „instrumente”, pentru a spune aşa, conceptuale, metodologice, bibliografice au fost puse la dispoziţia noastră pentru a putea face o lectură mai fidelă a Tradiţiei transmisă de Sf. Părinţi. Rămâne faptul – şi fac referinţă astfel la câteva elemente de metodică pentru un dialog constructiv între cultura de astăzi şi Părinţii de ieri – că operele vechilor scriitori nu se citesc comod şi distraţi aşa cum se citesc ziarele; nu au legătură cu banalitatea cotidiană şi plină de vorbe ale cronicarilor, dar mai mult cu actualitatea mereu validă a marilor probleme umane şi cosmice care privesc lucrurile prezente şi viitoare. Este deci necesară stăpânirea unui întreg depozit de cunoştinţe şi stăpânirea câtorva instrumente de bază pentru a fi în grad de a penetra şi a aprecia mesajul lor; este necesară multă răbdare şi constanţă în studiu. Este vorba de echipamentul necesar, de metodele de aplicat pentru a intra în familiaritate cu ambientul, spiritul şi moştenirea Sf. Părinţi.
Autorul acestui articol aminteşte cuvintele marelui biblist şi cercetător al Sf. Părinţi cardinalul Martini. La întrebarea: „Mesajul autorilor antici este într-adevăr actual pentru cultura europeană de astăzi? El a răspuns: „Sigur. Ei ne sunt aproape mai ales cu reflecţia asupra rădăcinilor culturii noastre. Ei au contribuit decisiv la răspândirea mesajului Evangheliei, iar studierea lor nu înseamnă o simplă reîntoarcere la origini, dar este în continuitate cu problemele culturii şi al societăţii de astăzi. În fond, este necesar şi urgent să ne implicăm în descoperirea ulterioară a autorilor antici pentru formarea intelectuală, culturală şi spirituală, începând cu cei tineri care frecventează şcolile şi universităţile. Cred că sunt valabile pentru toţi cuvintele cu care Sf. Benedict, patronul Europei, încheia Regula sa, unde îi invita pe călugări să-i cinstească pe Sf. Părinţi, deoarece – spunea – „învăţăturile Sf. Părinţi pot să-l conducă pe om la gradul cel mai înalt al perfecţiunii” (Regula Benedicti 73, 2).
Este necesar deci, să se investească foarte mult în câmpul educaţiei tinerilor, pentru ca cultura acestei bătrâne Europe (prea des sătulă şi disperată) să poată regăsi o limfă nouă.
Natural, pentru a ne putea apropia de Sf. Părinţi trebuie să evităm două riscuri extreme, între ele contrapuse. Există pe de o parte riscul celor care pretind să găsească în memoria din trecut formule idealizate sau reţete care se pot folosi imediat în societatea de astăzi. Riscul al doilea este al acelora care nu sunt dispuşi să accepte „carisma” tradiţiei. Autorul este convins că studiul vechilor mărturii reprezintă doar un izvor de discernământ pentru omul din orice epocă. Pentru un creştin apoi, perioada originilor creştine păstrează o valoare cu totul specială. Este momentul în care depozitul credinţei apostolice se consolidează în cadrul tradiţiei Bisericii. Din acest punct de vedere recurgerea atentă la autorii din vechime este utilă, sau chiar necesară, pentru a înţelege şi a interpreta prezentul nostru. Cred că această recurgere este mai ales valabilă în faţa unor probleme, care, astăzi, mai mult decât altădată îl pasionează pe om, şi în particular, cultura europeană (de ex.: problema socială; cea feminină, raportul credinţă – lume; etc) deoarece în fiecare din ele magisterul istoriei poate să contribuie decisiv la iluminarea problemelor şi să ofere soluţii.
Încheiere
Europa noastră bătrână trăieşte ceea ce a fost numită „cultura globalizării”. Este o cultură care într-adevăr cunoaşte multe contradicţii, expusă riscului dureros de fragmentare (ajunge să amintim Balcanii). În orice caz, este o cultură care comportă pericole grave, înainte de toate fiind cel al aplatizării culturale şi – la limită – al unei dureroase pierderi a identităţii proprii fiecăruia. Itinerarul istoric, foarte bine ilustrat de literatura clasică şi creştină antică, învaţă ceva decisiv asupra misterului persoanei umane şi asupra repetabilelor drame existenţiale, asupra raportului „ne globalizabil” al omului lui Dumnezeu, cu aproapele, cu lumea înconjurătoare, asupra diferitelor încercări ale popoarelor în căutarea identităţii lor...
Este foarte cunoscută afirmaţia, devenită proverbială: Historia magistra vitae. Desigur, istoria este învăţătoarea vieţii, cu pactul însă ca ea să găsească discipoli dispuşi să o asculte: în caz contrar, fără elevi, istoria devine numai o săracă învăţătoare.
Trebuie să ne întrebăm dacă noi – bărbaţi şi femei ai acestei Europe – suntem adevăraţi discipoli ai istoriei. Este clar că încă nu am învăţat una din cele mai importante lecţii ale istoriei: că, cu războiul totul poate fi pierdut, în timp ce pacea este condiţia indispensabilă pentru a edifica o societate pe măsura omului .
Note:
1) Sinodo dei vescovi europei, 1999, n. 2.
2) G. REALE, Radici culturali e spirituali dell’Europa. Per una rinascita dell’”uomo europeo”. Raffaello Cortina Editore, p.185.
3) SF. IRINEU, AH., I, 10, 2. În acest sens se poate vedea şi cartea lui I. GOJE, SF. IRINEU, apărător al învăţăturii creştine, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca 2002.
4) Cfr., E. DAL COVOLO, La patristica..., din Osservatore Romano, vineri 03 decembrie 1999, p. 9.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial