Avva Antonie şi Pavel cel Simplu

Apoftegma 31 despre avva Antonie cel Mare este o istorisire despre ierarhia lucrurilor, despre priorităţi. Iat-o: "Odată, avva Antonie a primit o scrisoare de la împăratul Constantin, ca să meargă la Constantinopol, şi se întreba ce să facă? Atunci îi zice avvei Pavel, ucenicul său: Oare trebuie să mă duc? El îi răspunde: Dacă mergi, te numeşti Antonie; dacă nu mergi, avva Antonie."

 

Acest scurt dialog dintre Antonie şi ucenicul său aruncă o lumină în plus asupra bătrânului părinte. În alte apoftegme l-am văzut pe Antonie ca pe un povăţuitor al monahilor, un înţelept învăţat de Dumnezeu. Chiar dacă aceasta este o parte importantă a biografiei şi personalităţii Sfântului Antonie, pustnicul totuşi nu apare încremenit într-o poziţie statuară, de unde să împartă sfaturi în stânga şi în dreapta. Îl vedem acum nedumerit şi, spre deosebire de alte dăţi când cerea sfat de la Dumnezeu, de data asta se smereşte şi cere un cuvânt de la ucenicul său. Subit se inversează rolurile, fără ca ierarhia să se răstoarne. Cuvântul lui Pavel cel Simplu, ucenicul, este clar, concis, percutant şi, ca toate cuvintele puternice, are însuşirea de a pune lucrurile în ordine, de a clarifica. Răspunsul avvei Pavel, în buna tradiţie a Părinţilor, nu este sub forma unei porunci, deci, nu supune libertatea la nici o silnicie. Deşi Antonie întreabă direct dacă trebuie sau nu să se ducă, răspunsul vine nuanţat şi prezintă consecinţele acţiunii: Dacă mergi, te numeşti Antonie; dacă nu mergi, avva Antonie. Decizia aparţine în cele din urmă în întregime celui care a întrebat.

Cu multă claritate, avva Pavel ierarhizează, chiar dacă indirect, consecinţele unei posibile interacţiuni cu lumea seculară. Altfel spus, ucenicul îi zice avvei: "Dacă mergi la împărat, devii un simplu supus al lui, îţi pierzi autoritatea spirituală, chiar dacă, poate că vei câştiga în plus prestigiu lumesc."

Puterea spirituală şi cea lumească nu se supun una celeilalte fără consecinţe. Asta nu înseamnă că în mod obligatoriu cele două sunt una împotriva alteia, deşi o anumită tensiune nu poate fi niciodată cu totul anulată. Teritoriile sunt distincte şi rămân ca atare. De aceea Antonie, învăţătorul pustiului, refuză să-l viziteze pe împărat.

Astfel, o istorisire despre simplitatea şi smerenia avvei Antonie, care cere sfat de la ucenicul său, sfârşeşte cu o afirmaţie care ar putea fi încadrată în domeniul modern al teologiei politice şi prefaţează o altă caracteristică a modernităţii, anume separaţie dintre Biserică şi Stat. Dincolo însă de tot ce ar putea fi subînţeles din dialogul purtat de cei doi, un lucru rămâne sigur: într-o ierarhie întemeiată pe adevăr, prioritate au cele spirituale, şi nu cele seculare, ale lumii.

 

Autor: P. Siladi

Sursa: www.ziarullumina.ro

Pomana este regina virtuților

Pomana este un element esențial al adevăratei pietăți biblice (cf. Tob 4, 7-11; Sir 4, 1). Este regina virtuților.

Caută înainte de toate dreptatea pentru a nu face pomană cu banii altora.

Sprijină-l pe sărac, nu pentru că îl cunoști, ci pentru că este om. Atunci când dai de pomană nu cere socoteală conduitei celui pe care-l ajuți; tu sprijini lipsa și nenorocirea și mergi în întâmpinarea celui nevoiaș (cf. Mt 5, 45; Iob 31, 32).

Una este să fii judecătorul unuia, altceva e să dai de pomană. Dacă vei sta să cercetezi viața celui nevoiaș nu vei mai avea milă de nimeni.

Ajută cu simplitatea inimii pe cel care se găsește în strâmtoare, fără a privi la cauzele sărăciei lui. Consideră situația reală. Cel care primește va da cont lui Dumnezeu de ceea ce i-a fost dat și de motivul pentru care i-a fost dat.

În vreme ce mâna ta se întinde pentru a dărui, să nu rămână închis sufletul tău iubirii. Atunci când dai de pomană să nu-ți pară rău (cf. Tob 4, 16), nici să nu te arăți nemulțumit amintindu-ți cine este cel care te va recompensa (cf. 2Cor 9, 6-15; Ps 112, 9).

Pomana nu este caritate creștină dacă nu se realizează dăruirea de tine însuți, care te face să participi la condiția săracului (cf. Rom 12, 15).

Nu da de pomană trâmbițând în fața ta așa cum fac ipocriții pentru a fi lăudați de oameni. În adevăr să spun: și-au primit recompensa lor. Atunci când tu dai de pomană să rămână secretă, iar Tatăl ceresc care vede în ascuns te va recompensa (Mt 6, 2-4).

Dă celui care este în nevoi cu mâna largă, pentru ca și tu să obții de la Dumnezeu mare milă și iertare. De fiecare dată în care, pocăit pentru răul făcut, dai de pomană, plătești amenda pentru păcatele tale și faci pocăință pentru greșelile tale: pomana este mai bună decât rugăciunea și decât postul (cf. Dan 4, 24).

Este mai bine să dai de pomană decât să aduni tezaure de aur. Pomana eliberează de la moarte și purifică de păcat. Cei care dau de pomană și fac opere de dreptate vor fi umpluți de viață (cf. Tob 12, 8-9).

Pomana va fi avocatul cauzei tale, salvându-te de judecata înfricoșătoare. Nimeni nu va îndrăzni să se opună celui care cu ea intră în cer (cf. Fap 10, 4).

Procură-ți prieteni cu bogăția necinstită, pentru ca atunci când nu le vei mai avea ele să te primească în veșnicele tabernacole (cf. Lc 16, 9). Chiar dacă pomana este izvor de retribuție crească și îți procură un tezaur în cer (cf. Mt 6, 2ss; Lc 12, 2.21.23), să nu fie făcută numai dintr-un calcul interesat, dar mai ales de convingerea că ceea ce dai săracului Isus îl reține ca fiindu-i dat lui însuși (cf. Mt 25, 31-46).     

Cum se formează o perlă

Răspunde slujitorul lui Dumnezeu Marian din Torino: un fir de nisip pătrunde prin valvele semiînchise ale scoicii. Țesuturile reacționează cu durere față de corpul străin și lasă să se scurgă în jurul acelui fir de nisip, pe care nu-l pot elimina, ca niște mici lacrimi, adică săruri prețioase care formează perla. Deci, din suferința unei scoici se ia naștere perla.

RUGĂCIUNEA ȘI IMAGINEA DE DUMNEZEU

Omul care se roagă se adresează lui Dumnezeu „care nu se vede” (cf. 1In 4, 20. Cu toate acestea, în rugăciune este implicată în mod necesar și o anumită imagine de Dumnezeu din partea omului. Astfel, este evident cât de facil este riscul minciunii și al idolatriei: riscul este cel de a-și croi un Dumnezeu după propria imagine și asemănare, și să se facă din rugăciune un act auto-justificator, autist, liniștitor. Exemplul rugăciunii fariseului și al publicanului la Templu din parabola lucană (Lc 18, 9-14) este semnificativ. Cele două atitudini diferite de rugăciune exprimă două diferite imagini de Dumnezeu relative la două diferite imagini pe care cei doi oameni le au despre sine. În particular, rugăciunea fariseului manifestă atitudinea celui care „se simte împăcat cu Dumnezeu”; în ochii lui Dumnezeul său nu poate decât să confirme acțiunile lui, deși fraza finală a parabolei anulează, tăgăduiește imaginea de Dumnezeu pe care acest om o avea: el nu se întoarce la casa lui justificat! În vreme ce publicanul se expune în mod radical alterității lui Dumnezeu, intrând astfel în raportul corect cu Dumnezeu, fariseul suprapune „ego-ul” său imaginii de Dumnezeu: în rugăciunea lui este prezentă (con) fuziune între „eul” său și „Dumnezeu”. Un risc, acesta, foarte frecvent în rândul oamenilor religioși! Acum, primatul ascultării în rugăciunea creștină indică că ea este spațiul în care imaginile lui Dumnezeu pe care noi le croim sunt distruse, purificate, convertite.

De fapt, rugăciunea este căutarea unei întâlniri între două libertăți, cea a omului și cea a lui Dumnezeu. în această căutare, distanța dintre imaginea de Dumnezeu croită de om și alteritatea revelată de Dumnezeu devine distanța dintre întrebare și împlinire, dintre așteptare și realizare. Iată pentru ce în inima rugăciunii creștine se află invocația: „facă-se voia Ta” (Mt 6, 10). În distanța dintre voința omului și voința lui Dumnezeu, rugăciunea acționează ca spațiu de convertire și acceptare a voinței lui Dumnezeu. Este spațiul, și este rugăciunea pe care a trăit-o Isus însuși în grădina din Ghetsemani: „Abba, Tată! Totul este posibil la tine, îndepărtează de la mine acest potir! Însă nu ceea ce vreau eu, dar ceea ce vrei tu să se întâmple” (Mc 14, 36). Este spațiul, și este rugăciunea, pe care Paul a trăit-o cu un special dramatism: „Şi, ca să nu fiu umplut de îngâmfare din cauza măreţiei revelaţiilor, mi-a fost dat un ghimpe în trup, un înger al Satanei ca să mă pălmuiască, aşa încât să nu mă umplu de îngâmfare. De trei ori l-am rugat pentru aceasta pe Domnul să-l îndepărteze de la mine, dar el mi-a zis: "Îţi este suficient harul meu, căci puterea mea se arată în slăbiciune". Aşadar, mă voi lăuda cu bucurie în slăbiciunile mele ca să locuiască în mine puterea lui Cristos” (2Cor 12, 7-9).

Paul acceptă contradicția adusă cererii lui care nu este ascultată și, astfel, rugăciunea lui îl conduce să reflecteze din punct de vedere existențial asupra imaginii de Dumnezeu care nu-l ascultă, dar îi rămâne alături în slăbiciunea lui. Paul trebuie să accepte modificarea, deși corectă și respectuoasă, a imaginii pe care el o are despre Dumnezeu. astfel, viața lui se conformează tot mai mult imaginii revelate de Dumnezeu: cea a lui Cristos Răstignit. Rugăciunea creștină conformează pe cel care se roagă imaginii lui Cristos cel Răstignit. Iar Răstignitul, în strigătul lui de pe cruce a acceptat absența absolută a imaginilor de Dumnezeu. Strigătul: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Mc 15, 34) denunță distanța dintre imaginea cunoscută a chipului lui Dumnezeu și realitatea prezentă. Iar după strigătul de abandon, după Marcu, există numai un strigăt nearticulat: „Isus, scoțând un strigăt puternic, a murit” (Mc 15, 37). Nu mai există cuvânt, nu mai există imagine; nu mai există teo-logie, nu mai există cuvânt despre Dumnezeu; nu mai există imagine, reprezentare de Dumnezeu. Deci, nu mai există reducere a lui Dumnezeu la un idol! Tăcerea și întunericul celor trei ore, de la ora a șasea la ora a noua sunt sigiliul acestui nespus și invizibil al lui Dumnezeu care salvgardează misterul și alteritatea Lui. Dar tocmai acea radicală anihilare a imaginilor de Dumnezeu (l-a reprezentat vreodată cineva pe Dumnezeu într-un condamnat la moarte?), și a cuvintelor despre Dumnezeu (Dumnezeul Răstignit nu distruge oare orice lógos?), este abolirea radicală a idolatriei, a reducerii lui Dumnezeu după imaginea omului. Prezența lui Dumnezeu, imaginea lui Dumnezeu trebuie văzută acolo, în Cristos cel Răstignit: „El este imaginea Dumnezeului invizibil” (Col 1, 15).                

Da, Cristos cel Răstignit anihilează pe Dumnezeu ca imagine a omului și ne prezintă un om ca imagine, eikòn, al lui Dumnezeu. Cristos cel Răstignit este imaginea lui Dumnezeu care distruge imaginile noastre de Dumnezeu. Răstignitul este și imaginea în fața căreia noi ne rugăm, dar care trebuie să distrugă imaginile care, volens nolens, le proiectăm asupra lui Dumnezeu. Imaginea lui Dumnezeu manifestată de Cristos cel Răstignit neagă imaginea de Dumnezeu „profesată” de fariseu la Templu, imagine legată de anumită considerație de sine suportată de o imagine – disprețuitoare – față de aproapele, de celălalt. Deci, rugăciunea este o compoziție în jurul lui Cristos cel Răstignit a imaginilor de sine, de alții și de Dumnezeu. Imaginea lui Dumnezeu care este Cristos cel Răstignit îl ferește pe Paul de tentația orgoliului, al „super-eului” („ca să nu fiu umplut de îngâmfare”, yper-airomai, 2Cor 12, 7, convertit în a pune propria mândrie în suferințele îndurate „pentru Cristos”, ypèr Christoû, 2Cor 12, 10) și îl conduce, grație rugăciunii, să părtășească această suferință în viața lui: „Eu port stigmatele lui Cristos în trupul meu” (Gal 6, 17; cf. Col 1, 24).

Astfel, rugăciunea, conformând la Cristos cel Răstignit, devine și promisiune de înviere, spațiu de transfigurare în imaginea glorioasă a Domnului (cf. 2Cor 3, 18).       

Autor: ENZO BIANCHI, Le parole della spiritualità, Rizzoli, 1999 pp.113-116.

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian  

 

Scrisoare deschisă către preoți

Preoților,

Eu nu sunt un Preot și nu am fost niciodată demn nici măcar să fiu ministrant. Să știți că m-am întrebat totdeauna cum mai trăiți voi după ce ați celebrat Sf. Liturghie. În fiecare zi îl țineți în mâini pe DUMNEZEU. Spunea marele rege Sf. Alois al Franței, țineți „ în mâinile voastre pe regele Cerului, la picioarele voastre stă regele Cerului”. În fiecare zi aveți o putere pe care Sf. Mihail Arhanghelul n-o are. Prin cuvintele voastre transformați substanța unei bucățele de pâine în cea a Trupului lui Isus Cristos în persoană. VOI OBLIGAȚI PE DUMNEZEU SĂ COBOARE PE PĂMÂNT! SUNTEȚI MARI! SUNTEȚI CREATURI IMENSE! CELE MAI PUTERNICE CARE POT EXISTA. Cine spune că aveți puteri îngerești, într-un anumit sens, se poate spune că greșește prin defect.

Preoților, vă implorăm: FIȚI SFINȚI! Dacă sunteți sfinți voi, noi suntem salvați. dacă voi nu sunteți sfinți, noi suntem pierduți!

Preoților, noi vă vrem la picioarele Altarului. Să construim opere, fabrici, ziare, să creăm locuri de muncă, să alergăm ici și acolo în motoretele Lambretta sau în mașinile Millecento suntem capabili noi. Dar să fie făcut Cristos prezent și să se ierte păcatele sunteți capabili NUMAI VOI!

 Stați la Altar. Mergeți să țineți tovărășie DOMNULUI. Ziua voastră să se desfășoare astfel: rugăciune și Tabernacol, Tabernacol și rugăciune. De acestea avem nevoie. Domnul nostru este singur, este abandonat. Bisericile se umplu [așa se zice] numai pentru Sf. Liturghie. Dar Isus stă acolo 24 de ore din 24 și cheamă sufletele.

 Tuturor, și nouă, dar în special ție, preotule, spune în continuu: „Ține-mi tovărășie. Spune-mi un cuvânt. Dă-mi un surâs. Amintește-ți că te iubesc. Spune-mi numai «Iubirea mea, îți vreau binele»: te voi acoperi cu toată mângâierea și cu toată consolarea”.

Preoților, vorbiți-ne de DUMNEZEU! Așa cum ne vorbea Isus, Apostolul Paul, Benedict din Nursia, Francisc Xaveriu, Sf. Tereza cea Mică. LUMEA ARE NEVOIE DE DUMNEZEU! Pe DUMNEZEU, pe DUMNEZEU, pe DUMNEZEU îl Vrem. Și să nu se mai spună nimic altceva. Ne este frică să vorbim de DUMNEZEU. Se vorbește de probleme sociale, de pâine. V-o spune un om de știință: în lume ESTE PÂINE! EXISTĂ RESURSE CARE, dacă sunt bine distribuite, pot garanta o viață, poate modestă, dar CU SIGURANȚĂ MAI MULT DECÂT DEMNĂ PENTRU 1000 MILIARDE DE OAMENI! OMULUI ÎI E FOAME DE DUMNEZEU! Și se ucide din disperare. Trebuie să credem, iată sarcina Misiunilor: să-l dăruiască pe DUMNEZEU lumii!

Surori, scuzați-mă dacă vă vorbesc astfel: întoarceți-vă să vă obișnuiți cu tăcerea!

Toate sunt frumoase, rugăciunea comună este foarte puternică în fața Domnului. Amintiți-vă însă, că se poate face o rugăciune împreună și dacă ne aflăm la o distanță de 100 000 Km unul de celălalt. Apropierea se află în inima lui DUMNEZEU, nu în contactul coatelor. Mai mult încă, și în contactul coatelor, pentru că noi nu disprețuim realitățile concrete, vizibile și materiale. Dar trebuie să fim atenți, să nu exagerăm. Cine ar vrea să spună numai solitudine greșește, dar cine spune numai alipire de inimă greșește. Greșește unul și celălalt.   

Autor: Enrico Medi (1911-1974), este un om de știință italian, un catolic laic activ în cadrul Sf. Maici Biserici Romano-Catolice și Apostolice.

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian Gheorghe

Sursa: www.enricomedi.it

Sfântul Osie, un părinte mărturisitor al Bisericii nedespărţite: A păstorit Cordoba şase decenii

Sfântul Osie, episcopul Cordobei, este unul dintre cei mai renumiţi ierarhi ai Spaniei. A păstorit Cordoba 60 de ani. Contribuţia sa cea mai importantă a fost la Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325, când a susţinut învăţătura ortodoxă. A fost consilier personal al împăratului Constantin cel Mare şi se pare că multe din măsurile luate de împărat pentru sprijinirea Bisericii se datorează influenţei lui Osie.

Sfântul Osie, denumit şi Hosie sau Ossie, a trăit între anii 256 şi 358. A fost episcopul spaniol al Cordobei. El este denumit "părinte între părinţi" şi "mărturisitor", iar memoria sa este păstrată vie în Occidentul creştin. Sfântul Osie este un părinte al Bisericii nedespărţite şi un luptător împotriva ereziilor. A rămas statornic mărturisirii de credinţă de la Niceea în vremuri deosebit de grele, când împăratul roman din Răsărit şi majoritatea scaunelor episcopale susţineau arianismul. Când Sfântul Athanasie, artizanul luptei antiariene, era alungat, Osie a fost printre puţinii episcopi ortodocşi rămaşi în scaun. Sfântul Osie era din Spania şi a moştenit calităţile care în trecut îl înnobilase şi pe împăratul Traian (98-117). Era drept, capabil, educat şi un spirit foarte tare. A reuşit să strângă în jurul său foarte mulţi episcopi ai Bisericii din Apus. A luptat la început împotriva ereziei donatiste care s-a răspândit din nordul Africii în Spania şi ameninţa cu schisma. A condamnat învăţătura acestora care lega valabilitatea tainelor de starea morală a preotului şi slujitorilor. Donatismul era o erezie de factură pietistă care propovăduia separarea celor "drepţi" şi "puri" de corpul Bisericii.

A scăpat de martiriu în timpul prigoanei lui Maximian

Următoarea ameninţare cu care s-a confruntat episcopul a fost arianismul, învăţătura care spunea că Hristos este fiul lui Dumnezeu, creat în timp înainte de facerea lumii. Arie se inspirase din filozofia greacă şi-l considera pe Hristos prima creatură perfectă a lui Dumnezeu prin intermediul căreia a fost creată lumea. Sfântul Osie a luptat energic împotriva ereziei. A reuşit să stopeze promovarea ei în rândul poporului şi a clerului. A strâns episcopii şi a condamnat rătăcirea. Această atitudine tranşantă a lui Osie se datorează unei întâmplări de la începutul păstoririi sale. În 295, când a fost ales episcopul Cordobei, a fost cât pe ce să moară în timpul persecuţiei din Apus a împăratului Maximian (303-305). Această experienţă l-a încredinţat pe Osie că a fost lăsat de Dumnezeu în viaţă să susţină Biserica în vremuri grele. În 303 sau 306 a participat la un Sinod local de la Elvira (Granada) unde a susţinut mai multe canoane privind disciplina bisericească. A militat pentru ca cei care au cedat în timpul persecuţiilor ameninţărilor şi au jertfit idolilor să fie primiţi în Biserică după o perioadă de penitenţă. La acest sinod s-a luat hotărârea ca preoţii să nu se căsătorească, practică care s-a generalizat în Apus după mai multe secole.

Artizanul convocării Sinodului I Ecumenic de la Niceea (325)

Din 312 până în 326, Sfântul Osie a fost consilierul personal al împăratului Constantin cel Mare (272-337). A spulberat orice îndoieli pe care acesta le avea despre Biserică şi l-a învăţat credinţa ortodoxă. În anul 324, împăratul Constantin l-a trimis ca emisar imperial în Răsărit pentru a rezolva disputa ariană. Osie a convocat un Sinod în Alexandria Egiptului împreună cu Sfântul Alexandru, episcopul oraşului, cu episcopii din nordul Africii, şi a condamnat arianismul. Acelaşi lucru l-a făcut în Antiohia cu episcopii sirieni. În felul acesta Arie era condamnat înainte de Sinodul I Ecumenic de cele mai importante scaune episcopale ale Răsăritului. Cu inteligenţă şi abilitate Osie a reuşit să-l izoleze pe Arie. Mai avea de făcut ultima mişcare. Ierarhul Cordobei l-a sfătuit pe împărat să convoace un sinod ecumenic pentru a tranşa definitiv problema. Împăratul şi-a dat acordul şi în anul 325 a avut loc primul Sinod Ecumenic sau general al Bisericii. În timpul disputelor, Osie l-a sprijinit pe Sfântul Athanasie. El a scris cu mâna lui termenul "homoousios" în Crezul de la Niceea, termen care înseamnă "deofiinţă" şi care spulbera speranţele arienilor. Osie, în acord cu părinţii ortodocşi, învăţa că Fiul este deofiinţă cu Tatăl, adică egal în dumnezeire, Dumnezeu adevărat, şi nu o creatură. Sfântul Osie a fost primul care a semnat hotărârile Sinodului Ecumenic şi a făgăduit să nu le încalce niciodată.

Revenirea arienilor şi lupta pentru Ortodoxie

 

După o perioadă de relativă linişte, partida arienilor, prin calomnii şi detractări instrumentate de unii episcopi în frunte cu Eusebiu de Nicomidia, ameninţa din nou Biserica. Arienii urmăreau eliminarea persoanelor care făcuseră posibilă rezoluţia de la Niceea şi constituirea Crezului niceean. Erau atacaţi Sfântul Athanasie şi termenul său ortodox "homoousios", despre care spuneau că este o inovaţie. Arienii au pregătit o capcană pentru a atrage pe unii episcopi ortodocşi. Ei au înlocuit termenul "homoousios", care însemna că Fiul este consubstanţial sau deofiinţă cu Tatăl, cu termenul inventat de "homiousios" care însemna "de o fiinţă asemănătoare", în sensul că Hristos a primit o fiinţă asemănătoare cu cea a Tatălui, şi nicidecum aceeaşi fiinţă. În anul 343 Osie a condus un sinod local ţinut la Sardica care a reafirmat învăţăturile şi hotărârile de la Niceea. De asemenea, el l-a susţinut şi pe Sfântul Athanasie împotriva atacurilor arienilor. Prestigiul de care se bucura tabăra ortodoxă susţinută de bătrânul episcop al Cordobei a făcut ca arienii să preseze pe împăratul Constanţiu (337-361), un susţinător al ereticilor, să-l elimine pe Osiu. Constanţiu l-a convocat pe Osiu la Milano şi i-a propus să intre în comuniune cu arienii şi să-l condamne pe Athanasie. Osie a respins propunerile împăratului care, deşi sfătuit de arieni să-l închidă, nu a putut face nimic decât să-i permită întoarcerea în scaunul episcopal. Constanţiu i-a scris apoi o epistolă în care îi cere să adopte o poziţie în acord cu cea a puterii imperiale şi să nu rămână singur în nesupunere, lucru care îi va afecta prestigiul de părinte al Bisericii. În răspuns, Osie îi scrie în 353 o epistolă plină de afirmaţii curajoase în care protestează faţă de intervenţia puterii imperiale în treburile Bisericii şi susţinerea unei grupări eretice care a fost condamnată de un sinod ecumenic. În faţa acestei sfidări, împăratul a hotărât depunerea şi arestarea episcopului de Cordoba. Osie a fost exilat în 355 la Sirmium, unde a fost supus unor numeroase abuzuri din partea soldaţilor şi a agenţilor împăratului. Într-o stare deplorabilă, ţinut în temniţă, supus la torturi fizice şi psihice, la vârsta de 100 de ani, lui Osie i-a fost smulsă o semnătură pe o aşa-zisă mărturisire de credinţă ariană în anul 357. Pentru a nu muri în detenţie şi a-şi păta numele cu uciderea unui venerabil episcop al Bisericii, împăratul l-a trimis pe Osie în grabă la Cordoba. Pe patul de moarte, Osie a retractat semnătura sa de pe mărturisirea ariană şi a condamnat din nou această erezie. Prin pilda lui, el a fost un sprijin chiar şi după moarte pentru ortodocşi, care au ieşit învingători împotriva arienilor. Sfântul Osie este cunoscut ca unul dintre cei mai influenţi episcopi din secolul IV şi o dovadă că adevărul Bisericii a fost edificat prin episcopi şi părinţi din Răsărit şi din Apus când Biserica era nedespărţită.

 

Autor: M. Nedelcu

Sursa: www.ziarullumina.ro

Naraţiunile biblice ca model al credincioşilor

Ne putem întreba în multe cazuri, citind Vechiul Testament, ce relevanţă au pentru noi acele naraţiuni. Ce îmi spun mie, cititorului din secolul XXI, istorisirile patriarhilor sau ale poporului lui Israel?

Răspunsuri interesante aflăm chiar din paginile Scripturii. În Ioan 5:39, Însuşi Mântuitorul ne îndeamnă: "cercetaţi Scripturile căci în ele socotiţi că aveţi viaţa veşnică; ele mărturisesc despre Mine". Înţelegem aşadar că citind Biblia ne pregătim pentru viaţa veşnică, pentru că Sfintele Scripturi ne călăuzesc spre Hristos. Dar cum anume o fac, în special prin naraţiuni?

În 2 Timotei 3:16 ni se atrage atenţia că "toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu şi de folos pentru învăţătură, pentru mustrare, pentru îndreptare şi pentru deprinderea în dreptate, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, pregătit pentru orice faptă bună". Aici ni se detaliază mai bine modul de întrebuinţare a Scripturilor: pentru învăţătură, dar şi pentru morală (mustrare, îndreptare şi deprinderea dreptăţii). Acelaşi lucru este afirmat şi de Sfântul Apostol Pavel în Romani 15:3: "ceea ce s-a scris în zilele de demult a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca prin răbdarea şi încurajarea din Scripturi să avem nădejde".

Învăţătura aceasta a Scripturilor, care aduce desăvârşirea morală, prin întărirea virtuţilor (răbdarea, curajul), transpare în naraţiuni prin modelele pe care ni le oferă personajele biblice.

În Iezechiel 33:23-24 aflăm cum era perceput de exemplu patriarhul Avraam de către contemporanii lui Iezechiel. "Şi a fost cuvântul Domnului către mine şi mi-a zis: Fiul omului, cei ce trăiesc în locurile pustiite din ţara lui Israel zic: "Avraam a fost unul şi a primit în stăpânire ţara aceasta, iar noi suntem mulţi; deci nouă ne este dată în stăpânire ţara aceasta"". Deşi în continuare cei care gândeau aşa sunt apostrofaţi de Dumnezeu din cauza păcatelor, totuşi modalitatea de gândire este una corectă. Să explicăm.

Siguranţa lor în ceea ce priveşte moştenirea ţării nu este aprobată de Dumnezeu. Ei nu se pot bucura de darul moştenirii ţării, atât timp cât sunt pătaţi de păcate grave: "Voi mâncaţi mâncare cu sânge; vă ridicaţi ochii spre idolii voştri şi vărsaţi sânge şi apoi voiţi să stăpâniţi ţara?" (v. 25). Pe de altă parte, raportarea lor la Avraam, adică folosirea figurii patriarhului ca un model pentru propria viaţă, constituie o viziune corectă.

Aceasta ne arată că şi noi, citind istoria lui Avraam, ne putem pune în pielea personajului. Patriarhului i s-a cerut un act de curaj când Dumnezeu i-a poruncit să iasă din familia lui şi să călătorească spre o ţară străină: "Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu" (Facerea 12:1). Ruperea de ai lui a însemnat implicit şi o rupere de tradiţia religioasă a părinţilor săi, care erau politeişti: "Şi a zis Iosua către tot poporul: "Aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel: În vechime părinţii voştri, Terah, tatăl lui Avraam şi tatăl lui Nahor, au trăit dincolo de râu (Eufrat) şi slujeau la alţi dumnezei. Dar Eu am luat pe părintele vostru Avraam de mână, de dincolo de Eufrat, şi l-am povăţuit către această ţară a Canaanului şi am înmulţit sămânţa lui şi i-am dat pe Isaac"" (Iosua 24:2-3).

În acest proces de identificare a noastră cu Avraam, şi noi suntem chemaţi să părăsim omul cel vechi, păcatele şi slăbiciunile care au pervertit natura noastră bună. De fapt, chemarea adresată de Dumnezeu lui Avraam este aceeaşi cu chemarea Mântuitorului adresată tuturor: "S-a împlinit vremea şi s-a apropiat Împărăţia lui Dumnezeu. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie" (Marcu 1:15). Canaanul spre care era chemat Avraam este Împărăţia cerurilor, iar schimbarea interioară a aceluia echivalează cu pocăinţa, schimbarea minţii. Ieşirea din familia lui înseamnă ieşirea noastră din păcat, fuga de lume şi retragerea spre cele ale lui Dumnezeu.

Aşa cum Avraam a primit stăpânirea ţării, şi noi putem să nădăjduim în stăpânirea Împărăţiei cerului, aşa cum făceau contemporanii proorocului Iezechiel. Mărturia lui Iezechiel în privinţa identificării cu Avraam nu este singulară. În Isaia 29:22 se spune: "Pentru aceasta, Domnul, Care a răscumpărat pe Avraam, aşa zice către casa lui Iacov: "De aici încolo, nu se va mai ruşina Iacov şi faţa lui nu se va mai îngălbeni"". Aşadar, la fel cum Dumnezeu l-a răscumpărat pe Avraam, tot aşa îi va răscumpăra şi pe urmaşii aceluia. Acesta este şi sensul din Isaia 51:2: "Priviţi pe Avraam, tatăl vostru, şi la Sarra, cea care în dureri v-a născut".

Intuim aici şi o relaţie mai profundă decât cea simplă cu un model de urmat: Avraam este şi părintele poporului lui Israel. El nu este doar un model, ci şi părinte, stabilindu-se o legătură biologică. Dar şi noi, creştinii, suntem fiii lui Avraam prin credinţă, deci aceleaşi făgăduinţe divine ni se aplică şi nouă: "Să ştiţi, deci, că cei ce sunt din credinţă, aceştia sunt fii ai lui Avraam" (Galateni 3:7), "Avraam este părintele nostru, al tuturor" (Romani 4:16).

Citind naraţiunile Sfintelor Scripturi avem în faţă modele, dar şi persoane înrudite cu noi duhovniceşte, sfinţi care mijlocesc pentru noi înaintea lui Dumnezeu.

 

Autor: A. Mihăilă

Sursa: ww.ziarullumina.ro

Lupul și veverița

Veverița, săltând de pe o ramură pe alta, într-una din zile a căzut peste un lup care dormea.

Lupul l-a strâns tare și voia să-l devoreze, dar veverița l-a implorat să-l lase în viață.

-     Fii liniștit – răspunse lupul – nu te voi mânca, cu condiția ca tu să-mi spui de cei voi veverițele sunteți totdeauna atât de vesele. Eu mă plictisesc, în vreme ce vă văd pe voi săltând și jucându-vă totdeauna.

-     Mi-e frică de tine – murmură veverița – Lasă-mă să mă urc pe o ramură și-ți voi răspunde la întrebare.

Lupul l-a lăsat să plece; veverița s-a suit pe o ramură și de acolo a grăit astfel:

-     Te plictisești totdeauna pentru că ești rău; cruzimea usucă și sărăcește inima și face ca bucuria să moară. Noi, în schimb, suntem fericite, pentru că suntem bune și nu facem rău nimănui. 

Morală: cine-i rău, este tot timpul trist și plictisit. Tocmai de aceea caută tot timpul să fie fericit, dar numai făcând rele.   

Înţelegerea Scripturii în mediul eclesial şi în sala de curs

Michael Legaspi, în lucrarea sa "The Death of Scripture and the Rise of Biblical Studies", aduce în discuţie două tipuri diferite de abordare a Scripturii: primul tip are în vedere situarea Sfintei Scripturi în cultul liturgic al Bisericii, în momentul vohodului şi citirii Evangheliei din Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur, în atmosfera duhovnicească în care şi pentru care a fost scrisă. Legaspi aminteşte de cădire, de luminile purtate în timpul vohodului, de purtarea Evangheliei de către preot ridicată deasupra capului, de binecuvântarea cu Evanghelia, de plecarea capetelor credincioşilor la vederea şi ascultarea Evangheliei, de îndemnul către credincioşi de a asculta Cuvântul lui Dumnezeu. "În Liturghie, credincioşii văd Scriptura în procesiune, o aud în cântările liturgice şi cinstesc sfinţenia şi autoritatea ei prin supunere faţă de ea. Singurul lucru pe care credincioşii nu-l fac pe parcursul Liturghiei este citirea Scripturii. Este întotdeauna citită de către altcineva." Cea de-a doua scenă pusă în discuţie invită într-o sală de curs a unui seminar biblic dintr-o universitate: clasa este plină cu oameni care stau jos; în centru este o masă lungă pe care sunt aşezate mai multe ediţii ale Scripturii şi alte variante ale acesteia în diferite limbi, alături de cursurile profesorului şi alte dicţionare, gramatici, comentarii biblice. Întreaga atmosferă este una cerebrală, capetele sunt acum aplecate, dar asupra Scripturii rugăciunea şi cântarea liturgică sunt înlocuite de "speech" şi dezbatere.

Întrebarea centrală ivită în faţa acestor imagini poate fi: adevărul Scripturii se împărtăşeşte omului în funcţie de adâncirea acestuia în Trupul lui Hristos şi de intensitatea vieţii sale duhovniceşti, sau garanţia succesului abordării corecte a textului scripturistic ţine de metodologiile şi instrumentarele lumii ştiinţifice? A întreprinde un act de înţelegere a Scripturii în afara mediului eclesial şi în afara unui parcurs ascetic al interpretului este străin teologiei ortodoxe. Orice abordare a Sfintei Scripturi trebuie să ţină cont de cadrul mai larg care o generează. Orice dezrădăcinare a acesteia de mediul în care a apărut şi orice autonomizare a ei devin păguboase şi cu consecinţe nefaste. Naşterea studiilor biblice, din acest punct de vedere, ca urmare a scolasticismului ce a favorizat ulterior raţionalismul iluminist sau varianta lui creştină, protestantismul, a dus adeseori la conceperea Scripturii ca un obiect de sine stătător ce poate fi cercetat, studiat, cuantificat, fără a-l raporta la întregul vieţii Bisericii. În venele Scripturii curge experienţa vieţii dumnezeieşti şi numai intrarea în acest şuvoi de viaţă permite înţelegerea ei. Ruptă de viaţa duhovnicească ce i-a dat viaţă, Scriptura devine un schelet pe care studiile academice biblice pot articula, la nevoie, orice fel de viaţă, dar numai cea autentică nu. Înţelegerea Scripturii nu ţine în primul rând de metodologii academice sau alte formule de cercetare, ci ea este darul lui Dumnezeu pentru om. Sfânta Scriptură conţine mărturia unei experienţe duhovniceşti, consemnează întâlnirea dintre om şi Dumnezeu în istorie. Aghiografii aştern pe pergament mărturia propriei lor întâlniri cu Dumnezeu. Evangheliile se nasc din atmosfera împărtăşirii Apostolilor de Mântuitorul Iisus Hristos. Astfel, înţelegerea Sfintei Scripturi nu este garantată de instrumentarul folosit conform unei metodologii mai mult sau mai puţin ştiinţifice. Pătrunderea înţelegătoare a Scripturii se face prin părtăşia la experienţa duhovnicească a Bisericii, prin cuminecarea de Hristos, prin identitatea experienţei noastre cu experienţa autorilor cărţilor sfinte. Identitatea experienţei duhovniceşti cu cea a aghiografilor nu se realizează prin eforturi de laborator, prin cercetări de birou, ci este darul şi harul lui Dumnezeu pentru omul duhovnicesc, pentru cel care se "aşază în voia lui Dumnezeu" în preocupările lui ascetice. Studiile biblice la nivel academic nu trebuie nicidecum abandonate, ci ele trebuie dublate de o viaţă duhovnicească autentică a celui ce se apleacă peste textul revelat.

 

Autor: V. Coman

Sursa: www.ziarullumina.ro

........

Un tată de familie ebraică, Ismael, se află pe patul de moarte. Constrâns să stea numai întins și simțind că nu mai are nici o putere, îi cheamă în jurul său pe toți cei din familie. Cu voce scăzută cheamă la apel pe toți componenții: „Maria, soție adorată și mama copiilor mei… nu te văd… ești aici?”. „Iosif, primul meu născut… tu care va trebui să ai grijă de pământuri… ești aici?”. „Sigur, tată, sunt aici la căpătâiul dumneavoastră…”. „Și fiica mea, Sara, este aici?”. „Da, tată, sunt aici și eu…”. „Și Carol, cel mai mic dintre copii mei, ești aici…?”. „Da, tată, sunt aici aproape de tine…”. „Păi dacă sunteți toți aici, de ce lumina arde în bucătărie?”.