Ce vrem să avem mai mult?

Plimbându-se prin sat, un boier s-a întâlnit cu un ţăran sărac şi a început a se lăuda cu averile lui: - Vezi tu livada de pe deal ? E a mea. Pădurile care înconjură satul sunt şi ele ale mele. Până şi pământul pe care calci acum al meu este. Tot ce vezi, de jur-împrejur, e proprietatea mea. Toate astea sunt doar ale mele. - Dar acela ? - l-a întrebat ţăranul, arătând cu degetul spre cer. Nu cred că şi cerul este al tău. Acela este al meu - a mai spus ţăranul şi, cu zâmbetul pe buze, a plecat liniştit, lăsându-l pe boier mirat şi cu ciudă în suflet.

Cine ne dă putere în viață

În anul 1901, la Reims, câțiva consilieri comuniști trebuiră să viziteze un spital pentru boli contagioase și fără vindecare, numit Saint Maclou, și să facă un raport.

Se prezentară la opt dimineața, fără să anunțe mai înainte pe nimeni din conducere. Văzură că bolnavii erau îngrijiți de Surorile Carității, pentru că nici un infirmier nu rezistase, deși fuseseră plătiți bine.

În primul salon văzură nefericitele victime ale cancerului; trecură repede. În al doilea, mai rău; iar consilierii cei deștepți își acoperiră nasurile cu batistele. În celelate saloane nici nu mai priviră bolnavii, dar, palizi și muți, nu vedeau momentul să scape cât mai repede de acolo. Odată ieșiți, unul din acei domni o întrebă pe Maica superioară: „Soră, de cât timp lucrați aici?”.

-      De 40 de ani, domnule.

-      Nemaiauzit! Dar cum faceți voi, surori, să aveți atâta curaj?

-      Oh, încă nu ați văzut totul, replică maica, și îi conduse din nou în spital. Merseră, și în mijlocul saloanelor maica deschise o ușă. Era capela: aici găsim noi curajul, ascultând Sf. Liturghie în fiecare zi și împărtășindu-ne. Dacă nu am avea aici această capelă și mângâierea Sf. Împărtășanii zilnice nici una dintre noi nu ar rezista nici măcar o zi

Fratel Remo di Gesù, Virtù in esempi)

Ciupercile otrăvitoare

Într-o zi ploioasă de octombrie mă aflam în fața unei sobe, discutând cu un magistrat, prieten de-al meu, despre o carte rea, de care se vorbea foarte mult.

Ai citit-o? – întrebai pe oaspetele meu.

Eu nu; mă bazez pe criticile cu autoritate ale celor care au citit-o

Greșești : trebuie să judecăm de la noi înșine.

Mă pregăteam să critic acest paradox, când cineva bătu la ușă. Era un văcar în vârstă, care avea în mâini un coș plin cu ciuperci frumoase. Stăpânul casei se uită la ele, apoi cu o privire puțin satisfăcută spuse :  - nu mă încred… Întrebați-o pe bucătăreasă.

Aceasta, interpelată, se uita bine la ciuperci:  - Cum e, Gina?

Sunt otrăvitoare, spuse ea cu voce sigură.

Aruncă-le, spuse stăpânul.

Scuzați, spusei eu: - de ce să le aruncați, fără să le fi gustat mai întâi?

Vrei tu ca eu să risc să mă otrăvesc, pentru a vedea dacă sunt otrăvitoare?

Iar tu, nu voiai să mă expui otrăvii, făcându-mă să citesc opera despre care vorbeam?

Prietenul întinse mâna spre mine: înțelesese lecția

(Fratel Remo di Gesù, Virtù in esempi)

Ce este mai prețios: darul sau inima darnică?

Odată, un călugăr, în timp ce se afla într-o călătorie, găsi o piatră prețioasă și o luă cu sine. În dimineața următoare se întâlni cu un alt pelerin și, când deschise desaga pentru a împărtăși cu acesta hrana lui, acesta văzu piatra și i-o ceru. Călugărul i-o dădu bucuros. Pelerinul plecă plin de bucurie pentru darul neașteptat al pietrei prețioase care i-ar fi fost de ajuns pentru a-i garanta bunăstare și siguranță pentru tot restul vieții.

Dar, după câteva zile se reîntoarse la călugăr și, găsindu-l, îi restitui piatra, spunându-i: „acum dă-mi, te rog, ceva mai prețios decât această piatră, ceva cu o valoare egală cu aceasta. Dă-mi ceea ce te-a făcut capabil să mi-o dăruiești.