Pildă: câinele și iepurele

Câinele și iepurele

Un tânăr merse într-una din zile la un călugăr în vârstă, plin de ani și de experiență, și-l întrebă: „Părinte, explică-mi, te rog, cum de mulți intră în viața călugărească dar puțin perseverează, și apoi pleacă?”.

Călugărul răspunse: „Vezi, dragul meu, se întâmplă așa cum se întâmplă cu un câine care vede un iepure. După ce l-a văzut, aleargă repede după el, și latră cât poate mai tare. Auzind lătratul acelui câine, alți câini încep să alerge: sunt mulți câini care aleargă împreună, dar numai unul a văzut iepurele, și numai unul singur îl caută cu ochii. Și, la un moment dat, unul după altul, câinii care nu au văzut iepurele obosesc, se opresc, și se întorc de unde au plecat. În schimb, cel care l-a văzut cu ochii, în mod personal, aleargă până la capăt și prinde iepurele”. 

Și continua: „Vezi, așa se întâmplă și cu călugării. Numai cei care și-au fixat ochii în mod personal pe persoana lui Isus Cristos, Domnul nostru răstignit, numai aceia ajung până la capăt” (La Morale delle favole, Storie e aneddoti per addormentare bambini e svegliare coscienze, Leardini 2024).

Să mestecăm continuu Cuvântul Domnului

Spuse Avva Macarie: În copilăria mea, în casa tatălui meu, vedeam că atât femeile în vârstă cât și cele tinere aveau totdeauna gumă în gură, pe care o mestecau continuu, pentru a îndulci saliva și a elimina mirosul urât; mai mult încă, spuneau că mestecând guma, aceasta reîmprospăta ficatul și toate organele interne. 

Dacă acest lucru pământesc conferă dulceață celor care o țin în gură și o mestecă, cu cât mai mult poate face hrana vieții, izvorul mântuirii, dulceața tuturor dulceților, adică Cuvântul lui Dumnezeu și numele lui Isus Cristos. Când aud Numele lui glorios și binecuvântat de pe buzele noastre, demonii dispar ca fumul. Dacă rămânem tari în acest Nume binecuvântat, dacă mestecăm continuu Cuvântul său, acesta ne revelează profunzimile inimii și lucrurile cerești pregătite pentru fiecare dintre noi din veșnicie.  

Pildă: nu deschide scrisoarea

Buddha părea total indiferent la insultele unui ins care mersese să-l viziteze.

Mai târziu ucenicii îl întrebară care era secretul seninătății lui. El răspunse: „Încercați să vă imaginați ce s-ar întâmpla dacă cineva ar pune la picioarele voastre un cadou, iar voi nu v-ați apleca să-l ridicați. Sau dacă cineva v-ar trimite o scrisoare iar voi ați decide să nu o deschideți niciodată; nu este adevărat că mesajul ei nu ar avea nici un efect asupra voastră? Comportați-vă la fel de fiecare dată când sunteți insultați, și nu vă veți pierde seninătatea.

Reflecție la sărbătoarea Întâmpinării Domnului

„După ce s-au împlinit zilele…”. După Evanghelie, timpul nu curge, nu se termină. Se împlinește. Nu este un timp care se consumă, care trece. Este un timp care se umple. Este cu totul altceva timpul trecut, timpul care s-a terminat, timpul trecut de la „timpul împlinit”. Timpul este viață, viața nu trece, se umple, se împlinește, și este o împlinire. Acest lucru vrea să spună că viața are un sfârșit. Iar a ne îndrepta spre un sfârșit este diferit de a „dispărea”, adică vrea să spună că viața și-a atins obiectivul, viața s-a realizat.

Exemplu în acest sens ne este dat de bătrânul Simeon și bătrâna profetesă Ana. „După ce s-au împlinit zilele…”, s-au împlinit promisiunile lui Dumnezeu, pentru că Isus este împlinirea lui Dumnezeu, iar Simeon și Ana sunt martorii fidelității Domnului, cei care văd umplută așteptarea lor a Mesiei promise, ei care și-au trăit întreaga existență în așteptarea acestei împliniri : „Acum, slobozeşte-l pe slujitorul tău, Stăpâne, după cuvântul tău, în pace”. Perseveranța și fidelitatea lor nu le-a împietrit inima, dar i-a făcut capabili de discernământ, de duioșie, de ospitalitate, de iubire. În puține cuvinte, au avut viață atentă, în așteptarea trecerii, a sosirii lui. L-au căutat peste tot, deseori și cu bucurie în ordinaritatea micilor fapte, a simplelor întâlniri, și L-au găsit. Dumnezeul-copil și-a ținut cuvântul, s-a lăsat îmbrățișat așa cum promisese. Își dau seama numai ei – Simeon și Ana – că este El, acolo, în acel spațiu distrat și plin de obișnuințe, așa cum este Templul. Nu-și dă seama cel care prezidează ritul, preotul și ceilalți „funcționari” ai Templului, și ei în așteptarea împlinirii promisiunilor lui Dumnezeu. Dar promisiunile cărui Dumnezeu? Pe care Dumnezeu îl așteptau ceilalți? Da, pentru că Dumnezeu se arată „în ascuns”, ascuns în fragila condiție umană, adică ascuns de acea realitate de care, deseori și cu bucurie ne îndepărtăm și noi. Dar tocmai acea realitate devine locul întâlnirii cu Dumnezeu, dezvăluindu-ne astfel că drumul spre împlinire, spre plinătate, trece prin acceptarea imperfecțiunilor și a golurilor noastre. Așa se întâmplă întotdeauna cu întâlnirile la care Dumnezeu ne convocă: niciodată făcând abstracție de uman. Dorința lui Dumnezeu este ca nimic din om să nu fie mortificat, dar toate să cunoască împlinirea lor. Evident, toate acestea au un preț. Nu se dă posibilitate de împlinire decât numai prin dezvăluirea a ceea ce purtăm în inimă: „semn de contradicție, pentru ca să fie dezvăluite gândurile din multe inimi”. Întâlnirile, atunci când sunt adevărate, te lasă gol și, în consecință, lasă semne.

„L-a luat în braţe şi l-a binecuvântat pe Dumnezeu”. A-L avea în brațe pe Domnul. Cine este Domnul? Cel care s-a predat brațelor oamenilor. Dumnezeu este unul care se predă mâinilor noastre, brațelor noastre, ca viață a noastră. Atunci când îl ții în brațe pe El, totul este împlinit. Duhul Sfânt îi revelase lui Simeon „că nu v-a fi văzut moartea fără să-l fi mai înainte văzut pe Cristosul Domnului”. Cuvinte pe care Duhul le păstrase în Scriptură, pentru ca eu să le păstrez în inimă: Tu nu vei muri fără să-l fi văzut pe Cristosul Domnului. Viața mea nu se va stinge fără să fi primit răspunsurile la întrebările puse, fără întâlniri, fără lumină. Va veni și pentru mine Domnul. Va veni dacă voi ști să aștept, dacă ochii vor fi atenti, pătrunzători, vigilenți și capabili să vadă. Dar…, cu ce fel de întâlniri îmi umplu eu viața? Cu ce așteptări îmi umplu existența? (Lc 2, 22-40)   

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

Sursa: #CercatoridiPerle

Câinele și iepurele

Un călugăr tânăr merse într-una din zile să viziteze un

călugăr bătrân, plin de ani și de experiență, și îi spuse: „Părintele meu, explică-mi, te rog, cum se face că mulți vin să se facă călugări, dar puțini perseverează, mulți se întorc în lume”. Călugărul bătrân răspunse: „Vezi, se întâmplă ca atunci când un câine a văzut un iepure. Începe să alerge după iepure, și latră tare. Alți câini, auzind cum latră câinele, încep și ei să alerge: sunt mulți care aleargă împreună, lătrând, însă numai unul a văzut iepurele, numai unul îl urmărește și cu ochii. Și, la un anumit moment, unul după celălalt, toți cei care nu au văzut cu adevărat iepurele, și aleargă numai pentru că unul l-a văzut, obosesc, se opresc, și se întorc pe drumul pe care veniseră. În schimb, cel care l-a fixat cu ochii în mod personal, ajunge până la capăt și prinde iepurele”. Și spunea: „Vezi, călugărilor l-i se întâmplă tot așa. Numai cei care și-au fixat cu adevărat ochii pe persoana lui Isus Cristos, Domnul nostru, ajung să persevereze până la capăt” ( Din Apoftegmele Părinților deșertului)

Cine ne dă putere în viață

În anul 1901, la Reims, câțiva consilieri comuniști trebuiră să viziteze un spital pentru boli contagioase și fără vindecare, numit Saint Maclou, și să facă un raport.

Se prezentară la opt dimineața, fără să anunțe mai înainte pe nimeni din conducere. Văzură că bolnavii erau îngrijiți de Surorile Carității, pentru că nici un infirmier nu rezistase, deși fuseseră plătiți bine.

În primul salon văzură nefericitele victime ale cancerului; trecură repede. În al doilea, mai rău; iar consilierii cei deștepți își acoperiră nasurile cu batistele. În celelate saloane nici nu mai priviră bolnavii, dar, palizi și muți, nu vedeau momentul să scape cât mai repede de acolo. Odată ieșiți, unul din acei domni o întrebă pe Maica superioară: „Soră, de cât timp lucrați aici?”.

-      De 40 de ani, domnule.

-      Nemaiauzit! Dar cum faceți voi, surori, să aveți atâta curaj?

-      Oh, încă nu ați văzut totul, replică maica, și îi conduse din nou în spital. Merseră, și în mijlocul saloanelor maica deschise o ușă. Era capela: aici găsim noi curajul, ascultând Sf. Liturghie în fiecare zi și împărtășindu-ne. Dacă nu am avea aici această capelă și mângâierea Sf. Împărtășanii zilnice nici una dintre noi nu ar rezista nici măcar o zi

Fratel Remo di Gesù, Virtù in esempi)

Rugăciunea călugărului Matta el Meskin

Dacă pentru noi experiența copilăriei este atât de dificilă,

pentru tine nu este așa, Fiule al lui Dumnezeu. Dacă ne împiedicăm pe calea care conduce către comuniunea cu tine, după această mică statură, tu ești capabil să îndepărtezi toate obstacolele care ne împiedică să facem acest lucru. Știm că nu vei avea pace până nu ne vei afla după asemănarea ta și cu această statură. Permite-ne, astăzi, Fiule al lui Dumnezeu, să ne apropiem de inima ta. Dăruiește-ne capacitatea să nu ne credem mari în experiențele noastre. Dăruiește-ne, în schimb, să devenim mici ca Tine, pentru ca să-ți putem fi aproape și să primim de la Tine umilință și blândețe în abundență. Nu ne lipsi de manifestarea Ta, epifania copilăriei Tale în inimile noastre, pentru ca împreună cu ea să putem vindeca tot orgoliul și toată aroganța. Avem foarte mare nevoie […] ca Tu să ne faci cunoscută în noi simplitatea Ta, apropiindu-ne pe noi, ba chiar și Biserica și întreaga lume la Tine. Lumea este obosită și la capătul puterilor pentru că se întrece să vadă cine este cel mai mare. Există o concurență acerbă între guverne, între Biserici, între popoare, în interiorul familiilor, între o parohie și alta: cine este cel mai mare dintre noi? Dar astăzi am aflat în Tine singurul nostru medicament, Fiule al lui Dumnezeu. Noi și lumea întreagă nu vom găsi nici mântuire, nici pace, dacă nu ne întoarcem să te întâlnim din nou în grajdul din Bethleem. Amin.  

Superbia....

Superbia este renegarea lui Dumnezeu, invenția diavolilor,

disprețul oamenilor, mama judecării aproapelui, fiica laudelor, semn al sterilității, refuzul ajutorului lui Dumnezeu, izvor al mâniei, poarta ipocriziei, ajutorul diavolilor, păstrătorul păcatelor, făcătorul cruzimii, ignorarea compătimirii, judecător crud, adversar al lui Dumnezeu, rădăcină a blestemelor și a înjurăturilor. Culmea ei este refuzul ajutorului lui Dumnezeu și exaltarea propriilor eforturi, ceea ce este un comportament diabolic (Sf. Ioan Scărarul).

Ce poate să facă rugăciunea insistentă a fraților, și nu tristețea că cineva s-ar putea converti

Fratele unui călugăr de-al nostru îl urmase pe acesta la

mănăstire, dar nu și cu inima, ci mai degrabă numai cu trupul. Detesta acea viață sfântă și chiar haina călugărească, și locuia în mănăstire ca și cum ar fi fost un oaspete. Nu putea să abandoneze acea ospitalitate, deoarece nu știa unde să meargă, nici nu avea mijloacele și nici un loc de muncă din care să poată trăi. Conduita lui rea le îngreuia viața tuturor, dar bunii călugări încercau din toate puterile să-l îndemne tot timpul să trăiască în mod virtuos, tolerându-l și din respect față de fratele lui, care suferea foarte mult din cauza acestei situații. Era superb și imoral, până la punctul că nu se preocupa că după această viață există o alta, și oricine ar fi vrut să-l instruiască, el îl lua în râs. În mănăstire se îmbrăca ca un laic; vorbea prostește, se mișca în mod dezordonat, era greu la minte, împrăștiat în lucrurile pe care le făcea; era o problemă serioasă pentru toți, pentru că toți, în loc să-l juece, căutau să-l împace cu sine și cu Dumnezeu.

Spre sfârșitul lunii iulie a fost lovit de ciuma pe care și voi o cunoașteți foarte bine și, ajungând pe patul de moarte începu să fie încolțit de agonie. Partea inferioară a trupului era ca și moartă, iar respirația îi mai rămăsese numai în piept și pe limbă. Frații, cu toții, mergeau să-l viziteze, și căutau să-i ușureze durerile și să-l pregătească bine pentru inevitabilul moment al morții, mijlocind, atât cât puteau, pe lângă Dumnezeu, pentru ca să se milostivească cumva de el. Dar el, înconjurat fiind de frați, a văzut un dragon care venea să-l mănânce, și începu să strige: Iată, eu am fost dat ca hrană unui dragon, dar nu mă poate divora pentru că voi sunteți cu mine. De ce mai stați aici? Plecați, pentru ca el să mă poată divora!

Deoarece frații îl atenționau să-și facă semnul Sfintei Cruci, el le spunea, așa cum putea: eu vrea sî-mi fac semnul Crucii, dar nu pot, pentru că sunt împiedicat de dragon să fac acest lucru. Spuma gurii lui îmi udă fața, gâtul meu este sugrumat de gura lui, brațele mele sunt imobilizate de el, iar capul meu se află deja în gura lui…. În timp ce, palid și muribund spunea aceste lucruri, frații continuau și mai tare să se roage, și să-l ajute pe acel sărăcuț să-și facă semnul Crucii îm mod liber. Acele rugăciuni neîntrerupte și insistente ajunseră la milostivirea lui Dumnezeu și, pe neașteptate, imediat, într-o clipă, muribundul a fost eliberat și, cum și-a făcut semnul Sf. Cruci a putut să strige cu o voce clară: Slavă Domnului, iată că dragonul a plecat, a plecat cel care voia să mă divore, a fugit datorită rugăciunilor voastre. Și, imediat, împăcându-se cu Dumnezeu, făcu vot solemn să se dedice lui Dumnezeu și să se facă un călugăr adevărat. De atunci trăiește într-o stare de boală răscumpărătoare, este chinuit de febră și înfruntă dureri atroce; trupul lui este imobilizat de la brâu în jos, furat morții, trăiește acum într-o profundă pocăință pentru a restitui ceea ce furase; se întâmplă acum că, prin dispoziție divină, lungi vicii sunt arse de infermități și mai lungi, dar tocmai aici, în această stare, acest suflet a regăsit pacea lui iar acum este demn de a fi numărat printre sfinții împărăției cerurilor. Vedeți, fraților, cine ar fi prevăzut că cel care acum a fost lăsat în viață se va converti? Cine ar putea să măsoare cât de infinită este milostivirea lui Dumnezeu? Iată cum acest tânăr pervers și rău, pe punctul morții, în ultimul ceas, a putut să-l vadă pe dragonul pe care-l slujise toată viața; grație rugăciunilor fraților care au implorat milostivirea lui Dumnezeu, în loc să ceară condamnarea lui, a văzut pe dragon nu pentru a-și pierde viața, ci pentru ca să înțeleagă pe cine slujise până atunci, iar acum, știind acest lucru, să-i opună giusta rezistență și rezinstându-i, să-l învingă. El l-a văzut pe cel de care fusese, în mod invizibil posedat, pentru ca să nu mai rămână sub stăpânirea lui. Ce limbă ar putea să povestească milostivirea divină? Ce spirit nu s-ar minuna în fața bogățiilor îndurării divine? (Omilia XIX a Sf. Grigore cel Mare)  

Semnificația hainei călugărului

În timpul îmbrăcării unui novice, Părintele Anatol îi spuse tânărului: „Fii atent, copile, că această haină nu acoperă, ci descoperă. Nu există nimic scandalos în trup care să trebuiască să fie acoperit. Părinții noștri ne-au încredințat această sfântă haină nu pentru a acoperi, ci pentru a face cunoscut ceea ce contează, adică chipul, mâinile și picioarele, singurele părți pe care le va vedea lumea de azi înainte la tine. Privind la acestea și nu la altele, Domnul ne va judeca: pentru chip, care este locul întâlnirii cu fratele nostru; pentru mâini, care sunt instrumentul pentru a da, semn al unei iubiri și mai mari; în sfârșit, pentru picioare, pentru că vom fi judecați pe unde am umblat, dar mai ales pe unde nu am umblat, pentru toate acele dăți în care fratele a avut nevoie de noi, iar noi nu am răspuns la chemarea lui. Din acest motiv călugărul își lasă chipul, mâinile și picioarele descoperit, și nu acoperite, pentru a dezvălui ceea ce contează cu adevărat

Comemorarea trecerii la cele veșnice a Sf. Francisc de Assisi (3 octombrie 1226)

„De focul iubirii sale, se aprindeau sufletele; inimile părinţilor se deschideau cu bunătate către fii lor; nechibzuiții se îmbrăcau cu prudenţa înţelepţilor şi se pregătea în întreaga lume un nou popor al Domnului. Până în cele mai îndepărtate colţuri ale pământului numele său este pronunţat, iar faptele sale minunate sunt admirate de lumea întreagă” .

Sf. Francisc, după 44 ani de viață pe acest pământ, în seara zilei de 3 octombrie 1226, întins pe pământul rece și înconjurat de frați, va pleca la Dumnezeul pe care l-a iubit cu toate fibrele inimii sale, cu toată ființa lui. Dacă de obicei cărțile și predicile care se fac despre acest mare sfânt subliniază mai ales viața lui petrecută în pocăință aspră, aș vrea în momentele ce urmează să vă propun o altă interpretare a vieții și mesajului pe care el l-a lăsat nouă fiilor săi, și anume faptul că, Francisc, mai degrabă decât omul pocăinței, al Crucii, a fost omul iubirii perfecte.

Citim în scrisoarea I-a către Corinteni: „Și eu vă voi arăta o cale și mai minunată. Dacă aș vorbi limbile oamenilor și ale îngerilor, dar nu aș avea iubire, aș deveni o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor. Și dacă aș avea [darul] profeției, și dacă aș cunoaște toate misterele și toată știința, și dacă aș avea toată credința așa încât să mut munții, dacă n-aș avea iubire, n-aș fi nimic. Și dacă tot ce am aș da ca hrană [săracilor], și dacă mi-aș da trupul ca să fie ars, dar n-aș avea iubire, nu mi-ar folosi la nimic. Iubirea este îndelung răbdătoare, iubirea este binevoitoare, nu este invidioasă, iubirea nu se laudă, nu se umflă. Ea nu se poartă necuviincios, nu caută ale sale, nu se mânie, nu ține cont de răul [primit]. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură. Iubirea nu încetează niciodată. Profețiile vor dispărea, limbile vor înceta. Știința se va sfârși. Căci noi cunoaștem în parte și profețim în parte, însă când va veni ceea ce este desăvârșit, ceea ce este în parte va dispărea. Când eram copil, vorbeam ca un copil, gândeam ca un copil, judecam ca un copil. Când am devenit bărbat, m-am lăsat de cele copilărești. Căci acum vedem ca în oglindă, neclar, dar atunci [vom vedea] față în față. Acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște pe deplin, așa cum am fost și eu cunoscut pe deplin. Iar acum rămân acestea trei: credința, speranța și iubirea. Dar cea mai mare dintre toate acestea este iubirea (1 Cor 13, 1-13).

Sf. Francisc, simțindu-se iubit de Dumnezeu, a făcut din această iubire legea vieții lui, și nu a precupețit nici un efort, nici o jertfă ca să se asemene întru totul iubirii lui Cristos. Din iubire față de Dumnezeu a renunțat la viața petrecăreață din tinerețe; din iubire a renunțat la familia proprie, din iubire a primit darul fraților din partea Domnului; din iubire a mers să predice evanghelia; din aceeași iubire a acceptat să primească în trupul său sfintele răni ale Mântuitorului. Iubirea, și nu pocăința în sine sine, l-a consumat pe Sf. Francisc, astfel că a murit la o vârstă când alții de abia încep să dea ceva lumii, familiei proprii, societății.

Cine iubește nu moare niciodată, nici dacă ar fi sfâșiat de fiare sau ar fi tocat în cel mai mărunt mod posibil. Spune textul amintit la începutul acestei reflecții: „Până în cele mai îndepărtate colţuri ale pământului numele său este pronunţat, iar faptele sale minunate sunt admirate de lumea întreagă”. În această seară comemorăm moartea trupului Sf. Francisc, nu moartea omului lui Dumnezeu, căci el nu poate muri, așa cum nici un om care iubește nu poate muri. Sf. Francisc nu moare consumat de pocăință, ci de iubire.

Să luăm aminte și să-l imităm, să mergem pe urmele acestui mare sfânt, căci nu vom greși nicicum. La sfârșitul vieții noastre nu vom mai avea nevoie de credință, nici de speranță, nici de bunuri, nici de nimic de pe acest pământ. Unicul lucru pe care-l vom lua cu noi va fi iubirea.

Sf. Părinte Francisc, cel care atât de mult s-a asemănat în iubire cu Dumnezeu ca să fie numit un alt Cristos, să ne ajute  să adunăm în traista vieții noastre cât mai multă iubire, și astfel să ne mântuim și noi și să ne bucurăm împreună cu Sf. Francisc și cu toți sfinții în Paradis. Amin.   

Istoria Sf. Liturghii gregoriene

Acest obicei pios s-a născut astfel:

Un călugăr din mănăstirea fondată de Sfântul Papă Grigore cel Mare acceptase, fără acordul superiorului, trei bănuți de aur de la un binefăcător de-al lui: aceasta era o încălcare foarte gravă a votului de sărăcie profesat de călugări, pentru care trebuia să fie excomunicat.

Murind după puțină vreme, Sf. Grigore, pentru a da o lecție exemplară întregii comunități monahale, nu numai că l-a lăsat pe acel călugăr în pedeapsa excomunicării, dar l-a și îngropat în afara cimitirului comun, aruncând cei trei bănuți de aur în aceeași groapă cu cadavrul călugărului. După ceva vreme, cuprins de milă, Sfântul a chemat pe administratorul mănăstirii și i-a zis: „Confratele nostru este chinuit de pedepsele Purgatorului: începe imediat pentru sufletul lui celebrarea a treizeci de Sf. Liturghii, fără întrerupere”.

 Călugărul făcu ceea ce îi poruncise superiorul; dar, din cauza prea multelor ocupații, nu s-a gândit să numere zilele. Într-o noapte îi apăru călugărul decedat și îi spuse că pleca în Paradis, eliberat de pedepsele primite. Numărară atunci Sf. Liturghii celebrate pentru sufletul călugărului și văzură că erau exact treizeci.

De aici a început obiceiul de a cere să se celebreze treizeci de Sf. Liturghii pentru răposați, numite Gregoriene, de la numele Sf. Grigore: obicei care există și astăzi în mănăstirile benedictine și trapiste și pe care Dumnezeu, prin mai multe revelații a făcut cunoscut că îi este plăcut și bine primit (Dialoguri, IV, 10).

Se poate răspunde aici unei critici care se aude foarte ușor: „Vezi, se spune, este de ajuns să ai bani și o să ai noroc și în viața viitoare. Unii fac ceea ce le taie capul în această lume și apoi, prin celebrarea acestor treizeci de Sf. Liturghii își cumpără și Paradisul”. Ascultați ce ne spune un suflet din Purgator: „Din rugăciunile făcute pe pământ, în Purgator se primește numai atât cât Dumnezeu vrea ca fiecare suflet să primească după dispozițiile meritate. Este o nouă durere adăugată celorlalte pentru aceste sărmane suflete: adică a vedea că rugăciunile care se înalță pentru eliberarea lor sunt aplicate celor care sunt mai demne. „Mângâierea fiecărui suflet din pedepsele primite este proporțională cu meritele lui. Unele primesc mai multe, altele mai puține.

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

Sursa: http://www.festadelladivinamisericordia.com/30-messe-gregoriane.asp   

Reflecție la încheierea Anului dedicat Vieții consacrate

Lumină spre luminarea neamurilor, și slava poporului tău, Israel!

  Am intrat în procesiune în biserică pentru a celebra Sf. Euharistie, nu înainte fi binecuvântat lumânările, simbol al luminii adusă de Cristos în această lume, dar și simbol a ceea ce trebuie să fim noi, cu toții, dar într-un chip special persoanele consacrate, surori și frații care, prin voturile de sărăcie, ascultare și castitate, ne-am dăruit cu totul lui Dumnezeu și am promis în fața poporului lui Dumnezeu să fim ceea ce El vrea de la noi, adică de a fi lumină și bucurie pentru lumea în care trăim. Aș pleca de la acest simbol, pentru a dezvolta predica din această seară, dar și pentru a-i mulțumi Domnului pentru că ne-a adresat o chemare atât de nobilă, de la care nu trebuie să dezertăm.

Dragi frați, dragi surori, mulți profeți spun că trăim într-o lume caracterizată deseori de ceață, de întuneric, de individualism, de necredință, și mai puneți fiecare tot ceea ce doriți. Realitatea însă nu este asta. Lumea nu este rea, nu este ceață tot timpul, nu este răutate peste tot. Lumea este bună, așa cum Dumnezeu a făcut-o la început, astfel că trebuie să încetăm să ne văicărim continuu că nu se mai poate; că noroc de noi că mai există lumini în această lume. Nu putem nega că există și urme de întuneric, dar, în general, creația lui Dumnezeu este bună și frumoasă, așa cum a fost la începutul lui, iar noi suntem chemați în această lume să fim lumină, nu în cea ideală, în care am dori să trăim. Așadar, mai multă pozitivitate, mai mult optimism nu ar strica, și nu ar trebui să ezităm să „gândim pozitiv”, chiar și atunci când norii de deasupra noastră ar fi mai deși. Acesta este de altfel exemplul lui Isus: chiar și în persoanele cele mai rele, era capabil să vadă un om de mântuit, un om care-și dorea mântuirea. Cine este luminos, este plin de speranță, de pace lăuntrică, de liniște, și nu umblă prin lume cu o față apocaliptică, ca și cum lumea ș-ar sfârși peste câteva minute, în foc și pucioasă. Noi, persoanele consacrate, suntem chemați asemenea lumânării, să ne consumăm viața ca lumini, în această lume; în caz contrar, vrând să rămânem întregi, vom eșua în chemarea noastră, căci speranța noastră, bucuria noastră nu trebuie să stea în convertirea acestei lumi, ci în Cristos. Noi, persoanele consacrate trebuie să fim tot timpul conștienți că lumea este bună pentru că este iubită de Dumnezeu, căci Dumnezeu nu ne iubește pentru că noi suntem buni, ci invers, noi suntem buni pentru că suntem iubiți. Trăirea voturilor de sărăcie, ascultare și castitate, ar trebui să ne elibereze de toți și de toate, și de noi înșine – desigur progresiv – pentru a ne lăsa învăluiți numai de Dumnezeu. Și un lucru care mi se pare simptomatic pentru bolile de care suferă viața consacrată de la noi, adică cele de mâhnită, de mohorâciunită, de legită și de comodită, este tocmai alipirea aproape nevrotică de instituție, de legi, de statute și de constituțiuni, nelăsând loc astfel carismei, Duhului Sfânt, care să facă din noi persoane mai vii, persoane explozive, persoane înflăcărate de chemarea lor. Cu alte cuvinte, trebuie să ieșim și să luăm mirosul oilor, așa cum le spunea Sf. Părinte, papa Francisc, preoților , acum câțiva ani, nu să trăim în cazematele noastre confortabile, în vreme ce lumea luptă să trăiască de pe o zi pe alta.

În concluzie, spunea cineva că persoana consacrată ar trebui să fie ca vremea: foarte rar plină de tunete și fulgere; din când în când mohorâtă , ca după ploaie, dar cel mai des senină.