Se afișează postările cu eticheta cristologie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta cristologie. Afișați toate postările

luni, 23 februarie 2026

Cristos a înviat cu adevărat? Raportul dintre credință și realitate. Învierea fără Cel înviat!

Massimo Borghesi


Cristos a înviat cu adevărat? 

Raportul dintre credință și realitate 

ÎNVIEREA FĂRĂ „CEL ÎNVIAT”


traducere: Pr. Pătrașcu Damian


1) Învierea fără miracol


„Învierea nu numai că nu este un miracol, dar nu este nici măcar un eveniment empiric. Iar credința în înviere nu depinde de faptul dacă se acceptă sau se respinge realitatea istorică a mormântului gol”. Așa recită motto-ul de pe coperta cărții lui Andrés Torres Queiruga, La risurrezione senza miracolo, de puțină vreme tradusă în limba italiană . Micul text este interesant în măsura în care este expresia împlinită a unei tendințe care, după Bultmann, a devenit dominantă în studiile exegetice și teologice: cea pentru care învierea este o piatră rătăcitoare, un bolovan strâmb pe care critica trebuie să îl îndepărteze pentru a face comprehensibil omului modern conținutul credinței creștine. Cristos-ul cel Înviat al lui Piero della Francesca, sau necredința lui Toma al lui Caravaggio aparțin artei trecutului. În viitor nu se va mai putea face o lectură realistă a învierii, numai cea „simbolică” va putea fi acceptată. Într-o singulară răsturnare a proceselor cognitive, credința nu presupune mormântul gol și experiența tangibilă a celui Înviat; contrar, este Cristos cel înviat care „apare” astfel numai în pre-comprehensiunea credinței. Astfel, o mare parte a literaturii teologice – cea care dă ca fiind scontată distincția dintre „Cristosul istoric” și „Cristosul credinței – abandonează poziția realistă și se întâlnește în mod necesar cu punctul de vedere idealist. Pentru aceasta nu este realitatea, ceea ce concret se întâmplă, care mișcă și explică „persuaziunea”; contrar, este „viziunea lumii”, credința preliminară, care face evidente, „vizibile”, faptele care altfel nu subzistă. Credința, privată de orice raționalitate, nu mai este „judecată”, ci pre-judecată care „vede” în mod diform realitatea, locul unei experiențe „mistice”, afective, idealizante. Credința idealizează, grație medierii imaginative, obiectul său. În cazul creștinismului, acest lucru înseamnă că Isus Cristos „apare” ca cel înviat în credință, grație credinței. În afara credinței există numai misterul unui mormânt gol, al unui cadavru dispărut. O problemă care nu interesează credința și pentru care ceea ce interesează este numai Cristosul ideal, divin. Învierea nu are nevoie de carnea/trupul lui Isus din Nazareth, a persoanei lui singulare; este suficientă ideea, simbolul Omului-Dumnezeu. Credința trăiește din idee, nu din realitate.

Această condiție preliminară, adevărată și proprie aprioritate conceptuală, este evidentă în textul lui Torres Queiruga. Pentru filosoful din Santiago din Compostella, cuceririle ireversibile ale exegezei și ale culturii actuale fac astfel ca să nu se mai poată concepe „prezența activă a lui Dumnezeu ca o apariție punctuală, adică, fizică și accesibilă simțurilor, în intrigile acestei lumi” . O definiție perfectă a Întrupării pe care autorul o șterge cu o simplă radieră. La fel ca Bultmann, pentru care „mitologică este concepția în care non lumescul, divinul, apare ca lumescul, umanul, cel dincolo de și cel dincoace de” , și pentru Torres Queiruga, Dumnezeu nu poate acționa în mod sensibil în această lume. Din acest motiv, „analiza învierii lui Isus ca «miracol» - cel mai spectaculos – a dispărut definitiv din tratatele serioase, până la punctul că, până și în tratatele cele mai «ortodoxe» se poate citi afirmația că învierea nu numai că nu este un miracol, dar nu este nici măcar un eveniment «istoric» . 

„Experiența Celui Înviat trebuie să elimine orice prezență de tip empiric. „Dacă Cel Înviat ar fi tangibil sau ar mânca, ar fi în mod necesar limitat de legile spațialității, adică nu ar fi înviat. Și același lucru s-ar întâmpla dacă ar fi din punct de vedere fizic vizibil” . A crede diferit ar însemna să ne supunem „imperialismului principiului empirist” , ar însemna a face imposibilă „raționalitatea credinței în înviere” . Pentru autorul nostru, „discipolii nu l-au văzut cu ochii lor pe cel Înviat, nici nu l-au atins cu mâinile lor, pentru că acest lucru era imposibil, fiind El dincolo de posibilitatea simțurilor lor” .  Ceea ce discipolii „au văzut”, „nu poate păstra nici un raport material cu corpul spațio-temporal” . În fond, „nici măcar în viața pământească trupul nu poate fi considerat ca fiind suportul indispensabil al identității”, nici „nu se vede ce ar putea aduce în plus transformarea (?) trupului mort, adică cadavrul” . Pentru „idealistul” Torres Queiruga, „realitatea” lui Cristos cel Înviat nu presupune realitatea lui sensibilă, corporală. Ea se bazează pe subiectivitatea credinciosului, pe „experiențele psihice, pe viziualizări sau convingeri intime. Convingeri ce pot avea un referent real – misticul în viziunea lui se leagă în mod real cu Cristos – fără ca să fie forma sub care se prezintă” . „Viziunea” presupune experiența interioară, particulara condiție personală și ambientală, plecând de la care „medierea imaginativă”  – pe care autorul o evocă inspirându-se de la Kant – se actualizează dând formă obiectului aspirației lui. În cazul discipolilor, „în interiorul culturii timpului, deschisă manifestărilor extraordinare și empirice ale supranaturalului, putea să funcționeze natural schema imaginativă a învierii ca o specie de revenire la viață” . Discipolii, adică, au crezut că-L văd predispuși fiind pentru această experiență de un context, un cadru spiritual. În interiorul acestui orizont, elementul decisiv, scânteia, este provocată de experiența fundamentală a morții lui Isus: „contextul foarte viu emotiv cauzat de drama Calvarului” . Tocmai aici, în drama dispariției persoanei dragi, se maturizează „ceea ce am putea numi din punct de vedere kantian «schema imaginativă», pentru a înțelege învierea ca deja întâmplată” .

În contextul mesianico-escatologic al lui Israel, moartea lui Isus provoacă un gol teribil, o experiență de durere care împinge spre rezoluția ei. Crucea lui Cristos se „preschimbă” în înviere: „învierea are loc pe crucea însăși” . Cristos, cel mort, în credință se reîntoarce viu. Torres Queiruga urmează ad litteram, fără a-l cita însă, pe Rudolph Bultmann: „crucea și învierea ca eveniment «cosmic» sunt un singur lucru” . Învierea nu este un eveniment real care urmează morții pe cruce al lui Isus. Este, simbolic, transfigurarea ideală a lui Cristos indusă de experiența tragică a sfârșitului său. Într-o formă paradoxală, care se află în centrul modelului idealist, absența produce prezența, golul face loc unei plinătăți, privarea se preschimbă în victorie. Acest lucru cere ca din cruce să fie îndepărtat aspectul de scandal, nebunia în sensul paulin: Fiul lui Dumnezeu atârnat de acel lucru care pentru oamenii lumești este furca. Acest aspect ar fi, în evanghelii, o construcție literară, și nu un element istoric. Torres Queiruga recunoaște că „o obișnuință înrădăcinată, care se sprijină foarte mult pe litera evangheliilor, a condus să se vadă crucea ca loc al scandalului, care decreta sfârșitul credinței discipolilor, care la acest punct ar fi fugit, negând și trădând pe Maestrul lor. Pentru a explica ulterioara lor convertire a trebuit să se întâmple ceva extraordinar și miraculos care, prin evidența ei incontestabilă, i-ar fi restituit credinței. Acest ceva ar fi învierea, care obține astfel o autentică demonstrație istorică. Nu se poate nega că argumentul are o forță a lui, și de fapt continuă să fie cel mai curent în tratatele în uz. Totuși, o reflecție mai atentă a făcut să se vadă de fiecare cu mai mare claritate și cu mai multă deschidere printre cercetători, natura ei de «dramatizare» literară cu accent apologetic” . Această concluzie ar fi dovedită de faptul că «ipoteza unei trădări și a unei renegări rezultă profund incomprehensibilă și nedreaptă cu discipolii»” . Aceștia l-ar fi trădat pe Isus în momentul probei supreme, ar fi fost ingrați și fără inimă, lucru care, pentru autor, este inadmisibil. Pe de altă parte, scandalul are valoare pentru romani și nu pentru evrei: «criminalii din Roma erau eroii poporului de ei subjugat»” .

Crucea lui Cristos, în optica total pozitivă pictată de Torres Queiruga, nu este ceea ce îndepărtează, locul solitudinii, contrar, crucea este punctul coagulant al credinței: „răstignirea, cu oribilul scandal al nedreptății lui, apare ca și catalizatorul cel mai determinant pentru a înțelege că ceea ce s-a întâmplat pe cruce nu putea să fie concluzia definitivă” . Crucea nu este un punct de fugă, ci de „cotitură”. Aceasta fiind o concluzie necesară a lui Torres Queiruga, în măsura în care între moartea lui Isus și credința Bisericii care se naște nu se întâmplă nimic. Idealismul, ca filosofie a ne- întâmplării, implică un scurt circuit pentru care credința trebuie să preceadă evenimentul, nu să-l urmeze. Argumentul că discipolii fug, cuprinși de frică și demoralizați, are o „putere a lui”, așa cum recunoaște autorul, și, cu toate acestea, nu poate fi acceptat. Golul trebuie să producă plinul, moartea să-și facă o idee despre Cel Înviat, și nu să genereze scandal, fugă, dezorientare. Diferit, am avea „apologetică”, nu istorie. Nu efectualitatea ei, moartea este un steag, simbolul unei vieți care nu putea să apună.


2) În viziunea lui Hegel


Este un fapt inedit că Torres Queiruga îl citează de mai multe ori pe Kant – pentru medierea imaginativă a credinței – și nu face referință, în schimb, la Hegel. Ceva, de altfel, inedit întrucât reflecția lui se așază, în mof perfect, în interiorul orizontului speculativ idealist, recălcând cristologia lui, cea hegeliană, cu discordanțe care, pentru tema tratată, sunt în totalitate marginale . Ca pentru Hegel, la fel și pentru filosoful spaniol, revelația „nu constă în apariția a ceva exterior, ci în descoperirea unei prezențe care, poate ignorată și probabil presimțită, era deja înăuntru și încerca să se facă cunoscută” . Creștinismul privește ontologia, nu istoria. Revelează ceea ce este dintotdeauna prezent, deși în mod învăluit, în interioritatea eului; este un raport imanent, și nu produs din exterior. „Nu există un moment dat în care Dumnezeu «intră» în lume pentru a revela ceva printr-o intervenție extraordinară. El este totdeauna prezent și activ în lume, în istorie și în viața indivizilor, și încearcă totdeauna să caute să-și facă simțită prezența, pentru ca să reușim să-l interpretăm în mod corect” . Pentru aceasta „ceea ce este de folos nu e soarele care trebuie să înceapă să strălucească, ci ca ferestrele să fie curate și deschise” . Revelația nu este un Dumnezeu care se „revelează”, pentru că El face acest lucru dintotdeauna, cât descoperirea umană „care constituie revelația în sens strict” . Torres Queiruga destoricizează în mod radical creștinismul. Îl rezolvă într-o structură ideală, într-o concepție gnostico-panteistă unde Dumnezeul-în-lume dorește să se facă cognoscibil perforând vălul de umbră a ignoranței umane. Cristosul istoric, ca și la Hegel, este numai „ocazia” trezirii, în conștiință, a conștiinței Cristosului ideal. La fel ca Socrate, El este „moașa” a cărei artă maieutică aduce la lumină pe Dumnezeul-cu-noi după „bogata și profunda tradiție a magisterului interior” .

Această perspectivă, ideea unei revelații imanente, față de care Cristosul istoric este numai o provocare contingentă, clarifică al doilea punct al apropierii dintre Hegel și Torres Queiruga: negarea dimensiunii empirice a credinței. În lecții asupra filosofiei religiei, Hegel distinge o dublă credință: credința exterioară și credința interioară. Credința „exterioară” se fobdează pe Cristosul istoric, pe autoritatea și persoana lui. Aceasta, însă, pentru Hegel, este o credință limitată, contingentă. Este „o modalitate exterioară, accidentală a credinței. Adevărata credință odihnește în duhul adevărului. Cealaltă privește încă un raport cu prezența sensibilă imediată. Credința adevărată este cea spirituală, este cea în duh: ea are ca fundament adevărul ideii” . Față de aceasta, „credința exterioară trebuie să fie considerată numai un instrument pentru a ajunge la adevărata credință; fiind exterioară, este supusă contingenței, iar spiritul ajunge la adevărul său nu ținând cont de contingența lui ci cu ajutorul liberei mărturii” . Credința interioară se sprijină pe ideea veșnică, pe idealul imanent al spiritului, nu pe miracole sau pe o revelație empirică. Este acea credință care, după idealistul Hegel, „produce” ideea Omului-Dumnezeu, transformă mortul într-un înviat. Credința interioară operează metamorfoza Cristosului istoric, un utopist evreu având un mesaj revoluționar, în Cristosul „teologic”, divin. Grație acestei credințe interioare, figura lui Isus din Nazareth este predată memoriei, trecutului, primei apariții non spirituale a divinului. 

Punctul care mediază trecerea dintre cele două imagini ale lui Cristos, cea empirică și cea ideală - și acesta este al treilea element care unește cristologia lui Torres Queiruga de cristologia hegeliană – este moartea lui Cristos. Moartea este învierea: acest topos al cristologiei idealiste, de la Hegel la Bultmann, este adevăratul nod în jurul căruia se învârte mare parte a exegezei istorico-critice. Este un nod care ține, pe planul speculativ, numai dacă este valabil subiectul dialecticii, cel pentru care de la negativ purcede în mod necesar pozitivul. Scrie Torres Queiruga: „Însăși gândirea modernă, atât cea filosofică cât și cea teologică, posedă capacități revelatoare ale acestui tip de experiență, pentru că aceeași contradicție în interiorul ei obligă să se facă o sinteză capabilă să o reconcilieze” . În cazul morții lui Isus „numai învierea și înălțarea permiteau să se depășească acest teribil contrast, care amenința să afunde totul în absurd” . Din moarte, din negativ, apare necesitatea pozitivului. O necesitate ideală: Cristos învie în idee, în concepția comunității, în credința interioară, și nu în realitatea faptică. Astfel, așa cum scrie Hegel: „această moarte este punctul central în jurul căruia se învârte totul, în concepția ei rezidă diferența dintre concepția exterioară și credința, adică a spune medierea cu spiritul” . Ca și consecință, rezultă că credința autentică se fondează pe moartea lui Isus, și nu pe învierea Lui, apare din Cristosul mort, nu din cel înviat. Idealismul, subînțeles distincției dintre Cristosul credinței și Cristosul istoriei răstoarnă astfel termenii cu care, în concepția Bisericii se prezintă raportul dintre credință și realitate. În măsura în care Cel Înviat presupune deja credința în Omul-Dumnezeu, acea credință trebuie să apară, în mod necesar, din sublimarea unui faliment, și nu din empirismul ioanian fondat pe ceea ce a fost „văzut, auzit, pipăit cu mâinile”.  


3) O moarte incomprehensibilă și o credință fără înviere. Investigație asupra lui Isus, de Augias-Pesce


Idealismul istorico-critic, fondat pe dialectica negativului face dificilă nu numai înțelegerea învierii – operă oricum a unor „vizionari” – dar și pe cea a morții lui Cristos. Dacă Isus nu a fost condamnat la moarte pentru că s-a proclamat Dumnezeu, de ce a fost răstignit? Auto-proclamarea divină este negată în numele distincției dintre Cristosul istoric și Cristosul credinței. Numai comunitatea credincioșilor îl divinizează pe Isus care, în sine, nu s-a conceput niciodată ca Dumnezeu. Pentru a explica motivul condamnării nu rămâne decât ipoteza politică: Isus ca potențial zelot care, periculos pentru ordinea romană, este răstignit. Este leitmotivul lui Isus „evreu” cel care conduce Investigația asupra lui Isus al lui Corrado Augias și Mauro Pesce . O ultimă încercare a unei cercetări, curioasă și pe alocuri fără să fie banală care, cu toate aceste slăbiciuni, nu reușește, din cauza presupunerilor încă odată idealiste, să producă nimic nou. Isus evreu necreștin  al lui Augias-Pesce este un utopist, apropiat de grupul lui Ioan Botezătorul, caracterizat de o totală încredere în Dumnezeu și de o atenție specială față de cei din urmă. Un radical, fără totuși o utopie socială organizată care, dincolo de tonuri și mărturie, nu arată nimic original, în morală, față de legea evreiască. De ce atunci, acest visător, lipsit de tact și inofensiv, a fost trimis la moarte? Pesce declară că nu pentru motive religioase, ci politice Isus a fost condamnat de puterea romană. Responsabilitățile membrilor Sinedriului ar fi opera unei reconstrucții posterioare, a redactorilor evangheliilor, filoromani. Care sunt, însă, motivele politice pentru care Isus este condamnat? Este vorba de suspiciuni asupra naturii unei mișcări, inventate de cei care „nu au observat intențiile reale ale acțiunii lui Isus. Deci, s-a tratat, din partea romanilor, de o grosolană și gravă eroare de evaluare politică” . O considerație cu adevărat surprinzătoare, care lasă în întregime suspendate motivele condamnării la moarte a lui Isus. Fără să fie extinse, pe de altă parte, și acest lucru rezultă ciudat, și la discipolii lui. La fel de misterioasă rămâne învierea, afirmată nu de martori oculari ci de vizionari care „vedeau” în interiorul schemelor cultural-religioase al lui Israel. La fel de enigmatic, în Investigație asupra lui Isus rezultă a fi apariția creștinismului. Pesce nu este de acord „asupra ideii că creștinismul se naște odată cu credința în învierea lui Isus, nici că se naște grație lui Paul [...]. Nici Paul, ca și Isus, nu este un creștin, ci un evreu care rămâne în ebraism” . Creștinismul ar fi apărut mai târziu, în a doua jumătate a secolului al II-lea, într-un proces de elenizare a originarei poziții ebraice. Față de Hegel și de Torres Queiruga, Augias și Pesce adaugă o ulterioară fractură care face încă și mai enigmatică nașterea credinței creștine. În optica hegeliană, creștinismul este mediat de moartea lui Isus, al cărui produs este ideea Celui Înviat. În Investigație asupra lui Isus, acesta apare mult după viziunea învierii, nu ca rod al credinței, ci al unei tardive elaborări teologico-filosofice de matriță elenistă. Ceea ce rămâne ferm este toposul dominant: credința nu se bazează pe înviere, o precedă sau îi urmează, fără a avea raport cu ea. O impostare care în loc să simplifice problema, o complică enorm. Dacă Cristosul istoric este cel descris de Augias-Pesce, un evreu observant fără nimic original, nu se înțelege cum poate fi „omul care a schimbat lumea”. Nu se înțelege de ce a fost condamnat. Dacă acest om și-a terminat viața în ofsaid nu se înțelege, pentru cine nu acceptă necesitatea logică a dialecticii, cum dintr-un mort să se poată naște, în primitiva comunitate creștină, credința într-un om viu. Nu se înțelege, în sfârșit, cum „Cristosul credinței” să poată face abstracție de înviere, reală sau imaginară ar fi ea, și să se formeze numai în secolul al II-lea, așa cum dorește Pesce. Un destin singular datorită raționalismului istorico-critic: născut cu intenția de a face clar contextul, acesta reușește să delinieze un cadru complexiv plin de zone de umbră și de salturi în gol. Modelul idealist își arată toate limitele lui. Plecând de la prejudecata că faptul nu se poate să se fi întâmplat – că Dumnezeu nu poate deveni om și să învie din moarte – acesta trebuie să justifice credința ca idealizare. Cu aceasta, însă, narațiunea evanghelică devine incomprehensibilă. Dacă descrierile lui Cristos cel Înviat constituie marea enigmă, pentru cititorul din vechime și pentru cel modern, eliminarea ei constituie o serie de interogative fără răspuns. Cristosul istoric devine incomprehensibil. Regăsit, din punct de vedere arheologic, sub straturile credinței, El apare ca un visător, radical și ingenuu în același timp, care nu motivează incendiul care a investit istoria. Concluziile raționalismului critic – a obține un om viu dintr-unul mort, o revoluție spirituală dintr-un utopist analog multor altora – sunt profund iraționale. Partea slabă a acestei poziții este premiza „critică” în vederea reluării unei poziții realiste care nu are pretenția de a demonstra dogma, cât de a recunoaște că este împotriva oricărei evidențe raționale a afirma că vederea pustie a unui răstignit poate genera ideea, glorioasă, a unui înviat.   



miercuri, 3 decembrie 2025

Părinții Bisericii despre Nașterea lui Cristos

Lumea nu era pregătită pentru această venire, dar Dumnezeu, care a aşteptat prea mult, se grăbeşte: va pleca cerurile şi se va pogorî» (Ps. 17, 11).

*************

«Eşti tu «Cel ce vine" sau să aşteptăm pe altul?" (Luca 7, 20). Proorocul Ioan, fiind în închisoare din cauza conflictului său cu Irod (Luca 3, 19-20), auzind vorbindu-se de Isus, a trimis doi ucenici ai săi să-l întrebe: «Eşti Tu «Cel ce vine» sau să aşteptăm pe altul?» (Matei 11, 1; Luca 7, 20). Isus le răspunde: «Mergeţi şi spuneţi lui loan cele ce aţi văzul şi cele ce aţi auzit: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se curăţesc, surzii ,aud, morţii înviază, săracilor li se vesteşte Vestea cea bună şi fericit este acela care nu se va sminti din cauza Mea» (Luca 7, 22-23; Matei 11, 4-6).

***************

Simeon Noul Teolog explică ,acest mister ,astel : «Dar ce este El ? Dumnezeu adevărat şi om cu adevărat desăvîrşit, Care S-a făcut om sau ceea ce nu era mai înainte ca să facă pe om dumnezeu, ceea ce niciodată n-a fost. Ca, atare, ne-a îndumnezeit şi ne îndumnezeieşte pe noi prin dumnezeirea Sa şi nu numai prin Trupul Său. Căci acesta nu este despărţit» ( A cincea cuvîntare morală, în Filoc. rom., vol. 6, p. 185).

*****************

«S-a întrupat el la Duhul Sfînt şi din Fecioara Maria și S-a Unicul Om», afirmă Simbolul de la Niceea fără să explice actul întrupării, care rămîne marele mister al credinţei creştine. «Dumnezeu S-a arătat în trup» (I Tim. 3, 16). Când păgânul Autolycus cere lui Teofil din Antiohia să-i arate pe Dumnezeu din Isus, acesta îi răspunde : «Arată-mi omul tău, iar eu îţi voi arăta Dumnezeul meu» (P. G., 6, 1025). Sfîntul Maxim Mărturisitorul spune : «Căci cine ar putea să ştie în ce fel Dumnezeu S-a făcut trup şi totuşi a rămas Dumnezeu; cum rămînînd Dumnezeu, El este om adevărat? Credinţa singură înţelege aceasta. Să cinstim cuvîntul în tăcere» (Texte obscure din Grigore din Nazianz, P.G„ XCI, 1057).

****************

Și Cuvântul s-a făcut trup, și a locuit între noi

Dumnezeu nu ne-a mîntuit de la distanţă, ci S-a identificat cu noi, ca un Dumnezeu istoric, viu, care se lasă experiat în viaţa oamenilor.

*****************

«Nu noi am fost cei care ne-am mişcat spre Dumnezeu, s-au am urcat spre El, ci El este Cel care a venit la noi şi S-a pogorât la noi ... El nu ne-a mişcat de aici, ci ne-a făcut cereşti, rămănând pe pământ; ne-a împărtăşit viaţa cerească fără să ne urce la cer, ci înclinînd cerul către noi şi aducîndu-l jos. Aşa cum zice profetul: «El a plecat cerurile şi S-a pogorît» (Ps. 17, 11) (Nicolae Cabasilas, Viaţa în Hristos, I, 6). 


sâmbătă, 29 august 2020

Micutul Carol, martirul Euharistiei

În anul 1927, anul persecuției lui Calles, Carol Betanzos, de numai opt anișori, se pregătea pentru Prima Sfântă Împărtășanie. Tatăl lui, catolic fervent, a fost arestat și aruncat în închisoare. După câteva zile, refuzând să-și renege credința, după un proces sumar, a fost condamnat la moarte.

Cu ajutorul unei gărzi, reuși să trimită un mesaj soției și copilașului lui: Caută ca fiul nostru Carol să se pregătească bine pentru Prima Împărtășanie, și roagă-te ca cineva să-mi poată aduce și mie Sf. Împărtășanie. Sunt în mâinile lui Dumnezeu. Nu vă faceți griji pentru mine”.

În sala unui palat, în Ciudad de Mexic, în mod clandestin, se celebra o Sfântă Liturghie: invitații sunt puțini, pentru a evita represaliile poliției lui Calles. Micuțul Carol îl primește pe Isus Euharisticul și cere harul de a-i putea duce el însuși Împărtășania tatălui său, care aștepta să fie împușcat dintr-o clipă în alta. El știe că într-un caz de extremă necesitate ca acela, se poate permite și unui copil, așa cum este el, în mod extraordinar, să-l ducă pe Isus, Pâinea vieții veșnice, condamnaților din pușcării. În veacul al treilea, în jurul anului 250, același lucru îl făcuse adolescentul Tarciziu, și murise martir, mai degrabă decât să dea păgânilor ostia pe care o ținea strânsă la inimă.

La sfârșitul Liturghiei, preotul celebrant i-a predat ostia micuțului Carol, care era persoana cea mai indicată pentru a evita orice suspiciune, și să scape mai ușor de controlul gărzilor. Mama i-a spus: „Sărută-l pe tatăl tău și din partea mea, și spune-i că suntem orgolioși să avem un martir în familie... Mai spune-i să se roage pentru noi și să ne aștepte în Rai”.

Preotul a pus ostia sfântă într-o cutiuță și a ascuns-o bine la pieptul copilașului, care plecă radiind de bucurie spre singulara lui misiune. Ajuns la pușcărie, santinelele nu voiau să-l lase să intre: „Orice vizită este interzisă!”. Carol insistă: „Vreau să-l văd pe tatăl meu!”. Santinelele îi spun că are nevoie de o permisiune din partea directorului închisorii.

-       Dar este timp pierdut, spune Carol. Acela te mănâncă de viu numai dacă te vede, îi spun santinelele.

-       „Mie nu mi-e frică, răspunde Carol. Lăsați-mă să intru!

Santinelele îl lasă să intre.


Directorul închisorii, cinic și crud, îl primește cufundat în fotoliul său moale.

-       Ce vrei de la mine, maimuțoi mic?

-       Vreau să-l mai văd odată pe tatăl meu!

-       Cum îl cheamă pe tatăl tău?

-       Alois Betanzos.

-       Ahaa, acel animal turbat! Dar nu va mai lătra în curând!

-       Știu, dar lăsați-mă să-l mai sărut încă odată.

-       Sigur îl vei vedea... și mulțumește diavolului, pentru că astăzi vreau să mă distrez tare de tot.

-       Mulțumesc, domnule director.

-       Un moment, nu pleca încă! Vino aici, pentru că trebuie să te dezinfectez înainte să intri în pușcărie...

Directorul îi apucă brațul. Carol tremură din toate încheieturile, nu pentru injecție, ci pentru că se teme ca nu cumva directorul să găsească cutiuța cu Sf. Ostie.

-       Nu tremura, pentru că acum trebuie să te mângâi un pic cu acul ăsta.

Și înfige acul în brațul fraged al lui Carol.

-       Acum poți pleca, pentru că te-am aranjat bine,.... pentru a evita ca și tu să devi ca tatăl tău.

Carol intră în celula unde se află tatăl său. Mișcat profund de acea vizită neașteptată, tatăl îl primește cu brațele deschise și îl sărută.

-       Repede, tată!, azi dimineață am făcut Prima Sfântă Împărtășanie și acum l-am adus pe Isus și ție. Scoate cu delicatețe Ostia Sfântă de la piept, spunând: Repede, tată... pentru că nu mă simt bine deloc... Să recităm împreună Actul de căință.

Odată consumată Sf. Împărtășanie, tatăl și fiul se strâng într-o îmbrățișare, care ar vrea să nu se mai termine niciodată. Alois Betanzos simte că fiul lui tremură ca o frunză. Îl privește cu atenție: venele de la gât sunt îngroșate foarte mult.

-       „Ce s-a întâmplat, micuțul meu Carol?”

-       Directorul închisorii mi-a făcut o injecție... A a a a adio... tat........

O clipă mai târziu, micuțul Carol cade fără viață la pământ. Fusese otrăvit. Și el martir pentru Isus Cristos, ca Tarciziu, Pancrațiu și Agneza, din primele veacuri creștine; ca Ioachim, Emanuel, Iosif, Toma, în Mexicul lui martir...

 

    

 

 

marți, 13 noiembrie 2018

Cristos, divinul înomenit, slujitorul tuturor și sclavul nimănui




De multe ori, Doamne, în scurta ta viață pământească, ne-ai invitat să mergem pe calea cea strâmtă care duce spre mântuire; de multe ori ne-ai spus că jugul tău este dulce și povara ta este ușoară, iar noi, nu întotdeauna am înțeles că jugul și povara Ta suntem noi, cei care, în ciuda greutății păcatelor noastre, ție îți părem ușori și dulci, și ne-ai invitat și pe noi în urmarea Ta, spunându-ne fără ocolișuri: luați jugul meu asupra voastră și învățați de la mine, căci sunt blând și smerit cu inima. Da, Doamne, pelerinajul tău pe drumurile acestei vieți a fost presărat cu bucurii și tristeți, dar nu ai renunțat la jug. Dar, asemeni dreptului Iob, și iubiților tăi discipoli, mă așez și eu în fața Ta și-ți spun: „Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?” (In 6, 60). Pentru mine, Doamne, cuvântul tău, Tu, Cuvânt, ești greu de dus, ești greu de înțeles, ești greu de privit; și chiar de ești bând și smerit cu inima, greutatea Ta mă apasă mult de tot; poate tocmai pentru aceste virtuți ale tale, care mă strivesc și-mi tulbură privirea și mintea, eu nu reușesc să Te duc ducându-mă pe mine și pe frații mei sub chipul jugului. Și te întreb: pentru Tine cuvântul și voia Tatălui nu sunt grele? Nu simți uneori că greutatea creaturilor, și a făpturilor toate, puse pe umerii tăi de Cel ce toate le-a făcut, te doboară?, că nu merită?, că nu ești hamalul nimănui și că ai și Tu o demnitate, pe care nu vrei să ți-o calce în picioare nimeni?, că cine te pune s-o mai faci, acum, de atâtea veacuri? Că distracția s-a terminat, iar de acum fiecare să facă ce-o vrea?
De ce ai pronunțat acele cuvinte, care par un blestem pentru om: cine vrea să vină după Mine, să-și i-a crucea și să mă urmeze? De ce nu le-ai ascuns în adâncul inimii tale? De ce nu le-ai șters din mintea ta imediat ce le-ai auzit? De ce crucea? Tu nu știai că noi nu vrem cruci? Căci ne înspăimântă, iar noi numai de așa ceva nu avem nevoie; nu vrem cruci, nu vrem greutăți; vrem o viață tihnită, fără necazuri și poveri. VREM SĂ STĂM TOLĂNIȚI!
Știu, sau sper să știu, că nu toți pricep cuvântul acesta, ci numai aceia cărora le este dat, căci taina este mare.
Mă închin în fața măreției Tale, și recunosc starea mea de lut uscat, lipsit de apa și sângele harului, care nu pricepe dacă nu este udat continuu de roua milei tale prisositoare. Pământ uscat și plin de scaieți, bătătorit de nerecunoștințele mele și de nerecunoașterea fraților mei întru dragoste. Știu că trebuie să mă las arat adânc de crucea ta, dar prefer să fiu numai zgâriat puțin la suprafață, să vadă alții că și eu sunt creștin, căci… greu este cuvântul tău, și dacă reușește să intre în pământul meu, riscă să facă brazde adânci, lucru de care eu mă tem nespus.
Învață-mă, Marie, și mijlocește pentru mine curaj, să spun da, asemenea ție: l-ai lăsat pe arhanghelul Gabriel să semene adânc Cuvântul în tine, deși tu nu înțelegeai. Și chiar dacă taina era mare, tu nu rămâneai la suprafață, ci intrai în tine și musteai împreună cu Cel pe care-l țeseai în sânul inundat de Vestea cea Bună, zămislindu-vă și născându-vă unul pe celălalt, și împreună cu voi pe noi toți. Mijlocește, Preacurată Marie minți și inimă robuste, căci tu știi bine de câtă forță avem nevoie să ținem Cuvântul în noi, căci e greu, și ne țintuiește pe loc dacă nu-l dăruim. Fă, ca asemenea ție, să alergăm și noi la frații și surorile noastre, să-l dăruim pe Dăruit. Învață-ne că greutatea Cuvântului o vom putea duce numai dacă vom o împărtăși cu aproapele nostru, și numai dacă-i vom lăsa și pe ceilalți să țină în brațe câte un capăt al răstignirii noastre, așa cum a făcut Cristos: la picioarele crucii Maria și discipolul iubit; în dreapta tâlharul pocăit; în stânga celălalt răstignit, iar deasupra Tatăl milostiv; și, în față, mulțimea furibundă, care cu privirea ei sprijinea crucea să nu cadă.
„Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?”, … și Maria medita toate acestea în inima ei…

                                                                                                          Pr. Pătrașcu Damian

sâmbătă, 18 februarie 2017

De ce Dumnezeu s-a făcut om?

A fost odată  în vremuri deloc îndepărtate, într-un sătuc
mic-mic, o familie de ţărani care avea doi copii.
Tatăl nu credea în Dumnezeu, şi nu ezita să spună şi altora ce simţea el în legătură cu religia şi sărbătorile creştine, cum ar fi Crăciunul.
Soţia lui credea însă, şi ea şi-a crescut copiii astfel încât să aibă credinţă în Dumnezeu şi în Iisus, în ciuda comentariilor lui negative, prin care se împotrivea la orice.
Într-un ajun al Crăciunului încărcat de zăpadă, soţia şi-a luat copiii la o slujbă creştină în satul în care locuiau.
L-a invitat şi pe el, dar a refuzat:
“Prostii, dacă ar exista într-adevar Dumnezeu iar Iisus ar fi fiul Său, de ce l-ar fi trimis El pe pământ cu chip de om? Dacă e atotputernic, de ce să se coboare El până la nivelul nostru? Nu pot să cred aşa ceva, n-are nici un înţeles!”
Aşa că ea şi copiii au plecat, iar el a rămas acasă.
N-a trecut mult şi vântul a început să bată mai tare, viscolind zăpada. În timp ce bărbatul se uita afară pe fereastră, tot ce vedea era o furtună de zăpadă.
S-a aşezat să se odihnească înainte de a aprinde focul pentru a încălzi casa peste noapte.
Şi chiar atunci a auzit un zgomot puternic. Ceva a lovit fereastra. Apoi încă unul. S-a uitat afară, dar nu a putut să vadă prin viscol mai mult de câteva urme pe zăpadă. Când vântul s-a mai liniştit, el a mers afară să vadă ce anume a lovit fereastra. Pe câmpul de lângă casă a văzut un stol de gâşte sălbatice.
Se părea că ele zburau spre ţările calde pentru perioada de iarnă când au fost prinse de viscol şi nu au mai putut înainta. Păsările s-au pierdut şi au eşuat la ferma lui, fără mâncare şi fără adăpost. Îşi mişcau aripile şi zburau în jurul terenului în cercuri mici, orbite şi fără nici un scop. Câteva din ele se pare că s-au izbit de geam.
Ţăranul, om cu inima caldă, iubitoare, s-a gândit că le-ar putea adăposti la ferma lui, de vreme ce nu puteau să mai zboare spre sud pe o astfel de vreme.
„Ferma ar fi un loc tare bun pentru ele să stea. Este călduroasă şi sigură, ar putea să-şi petreacă noaptea aici şi să aştepte sfârşitul furtunii.”
Aşa că a mers până la fermă şi a deschis larg uşile, apoi a aşteptat, sperând că ele vor observa ferma deschisă şi vor intra. Gâştele dădeau însă din aripi învârtindu-se fără nici un scop şi se părea că nu au observat ferma şi nici că şi-au dat seama ce ar însemna aceasta pentru ele.
Bărbatul a încercat să le atragă atenţia, dar tot ce a reuşit a fost doar să le sperie, şi ele s-au mutat mai departe. Ţăranul a intrat în casă şi a ieşit apoi cu o bucată de pâine, a rupt-o şi a făcut o dâră de firimituri care să le conducă spre fermă. Dar ele tot nu au înţeles.
S-a dus în spatele lor şi a încercat să le îndrepte spre fermă, dar ele s-au speriat şi mai tare. S-au răspândit în toate direcţiile, numai spre fermă nu.
Nimic din ce a făcut nu le-a determinat pe gâşte să ajungă în locul unde le-ar fi fost cald şi unde ar fi fost în siguranţă.
„De ce nu mă urmează?! Nu pot să vadă că acesta este singurul loc unde ele ar putea supravieţui furtunii?”
Tot gândindu-se la asta şi-a dat seama că ele pur şi simplu nu vor urma un om.
„Doar dacă aş fi unul de-al lor aş putea să le salvez!”, a spus el tare.
Atunci i-a venit ideea. A intrat în fermă, a scos una din propriile lui gâşte şi a purtat-o în braţele sale până a ajuns în spatele stolului de gâşte sălbatice. Apoi i-a dat drumul.
Gâsca lui a zburat printre celelalte direct spre fermă şi, una câte una, celelalte gâşte au urmat-o spre acel loc sigur.
Bărbatul a rămas tăcut pentru un moment în timp ce cuvintele pe care le-a spus cu câteva minute mai devreme i-au revenit în minte:
„Doar daca aş fi unul de-al lor, atunci le-aş putea salva!”
Apoi s-a gândit la ceea ce i-a spus soţiei mai devreme:
„De ce Dumnezeu s-ar fi smerit atât pe Sine ca să vină pe pământ şi să trăiască în trup de om?”
Dintr-o dată, totul a avut sens. Aceasta e ceea ce a făcut Dumnezeu. Noi am fost ca şi gâştele – orbi, pierduţi, disperaţi. Dumnezeu l-a trimis pe Fiul Său ca să ne arate calea şi să ne salveze.
„Aceasta este adevărata însemnătate a Crăciunului!”
Privirile i s-au luminat când a înţeles. În timp ce viscolul se potolea, sufletul lui a devenit liniştit contemplând acest minunat gând.
Ani de indoială şi necredinţă au dispărut ca şi furtuna trecătoare. A îngenunchiat în zăpadă şi a rostit prima rugăciune din viaţa lui:
„Mulţumesc, Doamne, că ai luat chip de om şi ai venit să mă scoţi din furtună!”

luni, 26 decembrie 2016

Cum poate Isus să intre în sufletul tuturor oamenilor?

Un arab l-a întrebat pe un copil creștin care se pregătea
pentru Prima Împărtășanie: „Cum poate Isus Euharisticul să intre în sufletul atâtor oameni”?

Copilul l-a întrebat la rândul lui câte ferestre sunt în orașul Scutari. Arabul a răspuns că nu poate știi acest lucru. Copilul l-a mai întrebat pe arab dacă soarele intră prin toate acele ferestre. Arabul a spus că intră. Atunci copilul a replicat: „Cristos se face prezent în timpul Sf. Liturghii sub chipurile pâinii și ale vinului. Pentru Isus nu este dificil să intre în sufletul și în casele tuturor, dacă aceștia își deschid inima în fața luminii Lui”. 

miercuri, 14 decembrie 2016

INCREDIBIL DE ADEVARAT !!!

Mai erau cinci minute până să înceapă ora. Copiii de clasa a-V-a alergau prin sală gălăgioşi. Dar şi emoţionaţi.
 La ora 16 fix aveau testare la Religie. Când a intrat profesoara tot freamătul ca de pădure în furtună s-a transformat într-o linişte de deşert tropical. 
„Aş vrea să răspundeţi la întrebări cu cuvintele voastre, simple, la două întrebări: 
1. Cine este Dumnezeu?;
 2. Cum ştiţi că Dumnezeu există dacă nimeni nu l-a văzut?. În 20 de minute toţi copiii au finalizat lucrarea. Profesoara le-a citit pe rând. 29 de lucrări, erau repetitive.
Cuvintele parcă erau aceleaşi: „Dumnezeu e Tatăl nostru”; „a făcut Pământul…, marea şi tot ce există”; .

 Dar a treizecea? E lucrarea lui Ernestino. Un pici blond mărunţel. „Vino şi citeşte-ţi lucrarea în faţa clasei”. Copilul vine şovăielnic. Se temea de o umilinţă în faţa colegilor. Lacrimile îi inundă obrajii.
 Invăţătoarea îl încurajează.
 Elevul începe citirea sughiţând: „Dumnezeu este ca şi zahărul pe care mama  îl pune în fiecare dimineaţă în ceai la micul dejun.
 Eu nu văd zahărul în ceaşcă, dar dacă mama nu îl pune, simt imediat că lipseşte! Aşa este şi Dumnezeu.
Chiar dacă nu-L vedem, dacă El nu este în viaţa noastră, viaţa este amară şi nu are gust”.
 Sala a explodat în aplauze.
 Profesoara i-a mulţumit lui Ernestino şi a completet: „Vedeţi copii, ceea ce face din noi înţelepţi nu e să cunoşti multe lucruri. Ci să fim simpli, dar să ştim că Dumnezeu face parte din viaţa noastră”.

 Filosofii se chinuie să-L definească pe Dumnezeu cu idei.
 Pictorii îl scot din minte şi-L aştern colorat pe pânze.
 Pastorii îl scot din suflet şi-L clădesc în cuvinte... Iar noi muritorii, tot nu înţelegem…
 Dumnezeu nu e un concept greoi. Un neconcept. E simplu ca şi cămaşa lui Cristos. E respirabil ca şi aerul proaspăt de ianuarie. E dulce ca şi zahărul!

Numai că nu poţi să ştii toate astea decât dacă l-ai gustat mai întîi!


 Vrei să trăieşti frumos, să trăieşti înţelept? Nu uita să pui zahăr în viaţa ta!