Se afișează postările cu eticheta Crăciun. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Crăciun. Afișați toate postările

miercuri, 3 decembrie 2025

Părinții Bisericii despre Nașterea lui Cristos

Lumea nu era pregătită pentru această venire, dar Dumnezeu, care a aşteptat prea mult, se grăbeşte: va pleca cerurile şi se va pogorî» (Ps. 17, 11).

*************

«Eşti tu «Cel ce vine" sau să aşteptăm pe altul?" (Luca 7, 20). Proorocul Ioan, fiind în închisoare din cauza conflictului său cu Irod (Luca 3, 19-20), auzind vorbindu-se de Isus, a trimis doi ucenici ai săi să-l întrebe: «Eşti Tu «Cel ce vine» sau să aşteptăm pe altul?» (Matei 11, 1; Luca 7, 20). Isus le răspunde: «Mergeţi şi spuneţi lui loan cele ce aţi văzul şi cele ce aţi auzit: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se curăţesc, surzii ,aud, morţii înviază, săracilor li se vesteşte Vestea cea bună şi fericit este acela care nu se va sminti din cauza Mea» (Luca 7, 22-23; Matei 11, 4-6).

***************

Simeon Noul Teolog explică ,acest mister ,astel : «Dar ce este El ? Dumnezeu adevărat şi om cu adevărat desăvîrşit, Care S-a făcut om sau ceea ce nu era mai înainte ca să facă pe om dumnezeu, ceea ce niciodată n-a fost. Ca, atare, ne-a îndumnezeit şi ne îndumnezeieşte pe noi prin dumnezeirea Sa şi nu numai prin Trupul Său. Căci acesta nu este despărţit» ( A cincea cuvîntare morală, în Filoc. rom., vol. 6, p. 185).

*****************

«S-a întrupat el la Duhul Sfînt şi din Fecioara Maria și S-a Unicul Om», afirmă Simbolul de la Niceea fără să explice actul întrupării, care rămîne marele mister al credinţei creştine. «Dumnezeu S-a arătat în trup» (I Tim. 3, 16). Când păgânul Autolycus cere lui Teofil din Antiohia să-i arate pe Dumnezeu din Isus, acesta îi răspunde : «Arată-mi omul tău, iar eu îţi voi arăta Dumnezeul meu» (P. G., 6, 1025). Sfîntul Maxim Mărturisitorul spune : «Căci cine ar putea să ştie în ce fel Dumnezeu S-a făcut trup şi totuşi a rămas Dumnezeu; cum rămînînd Dumnezeu, El este om adevărat? Credinţa singură înţelege aceasta. Să cinstim cuvîntul în tăcere» (Texte obscure din Grigore din Nazianz, P.G„ XCI, 1057).

****************

Și Cuvântul s-a făcut trup, și a locuit între noi

Dumnezeu nu ne-a mîntuit de la distanţă, ci S-a identificat cu noi, ca un Dumnezeu istoric, viu, care se lasă experiat în viaţa oamenilor.

*****************

«Nu noi am fost cei care ne-am mişcat spre Dumnezeu, s-au am urcat spre El, ci El este Cel care a venit la noi şi S-a pogorât la noi ... El nu ne-a mişcat de aici, ci ne-a făcut cereşti, rămănând pe pământ; ne-a împărtăşit viaţa cerească fără să ne urce la cer, ci înclinînd cerul către noi şi aducîndu-l jos. Aşa cum zice profetul: «El a plecat cerurile şi S-a pogorît» (Ps. 17, 11) (Nicolae Cabasilas, Viaţa în Hristos, I, 6). 


sâmbătă, 28 decembrie 2024

GÂND despre familia tradițională versus familia sfântă, 2024


Peste tot se clamează: noi vrem familia tradițională, să fie așa cum a avut-o bunicul și bunica, și toți vecinii lor; dar noi nu vrem ca numai familia să fie tradițională, ci și mâncarea, totul ca pe vremea bunicii: tochituri, afumături, alivanci cu trei chile de brânză..., de te lingeai pe buze, nu ca acuma că totul este din plastic. Străinii e de vină, că ne-au adus toate spurcăciunile în țara noastră unicat în lume. Era mai bine fără ei. 


Mișcă nebuno, că-ți dau una-ntre ochi de nu te vezi! Marș afară..., asta-i mâncare pentru un om care toată ziua a tras la besche? Tâmpito..., vino că te mor, nu mă fă să alerg după tine că sunt obosit... Mișcă muiere și adu-mi două sticle de vin, ce-i tot scarmeni în cap pe urâții ăștia. Ba-s ai tăi, că doar nu i-am făcut cu Ghiță din vecini. Ăștia?, cu păduchioșii ăștia nu mă duc nici până în fundu gardului. Mișcă, bazaconia pământului și adu-mi vinul ăla, că te omor în bătaie..., mișcă aici că am chef de viață acum..., întinde-te aici, n-auzi... Tu știi cine-s io? 


Aici eu sunt șefu, stăpânu, patronu, deșteptu, prostu. Aici eu comand, ai înțeles? Făăă, ai înțeles, ori trebuie să te mai dau de trei ori cu capul de păreți, ca să ți se-ndrepte mintea! Proastă ai fost și așa ai rămas. Degeaba muncesc, că nu faci nimica toată ziua. Ce-i cu punga asta? Biscuiți? Da eu mă spetesc ca tu să dai banii pe biscuiți? Eu pentru biscuiți muncesc bolundo? Mai văzut pe mine vreodată să beau biscuiți? Pentru cine ai luat? Pentru copii? Muncește fă, și cumpără-le biscuiți. Banii mei nu-i mai dai vreodată pe biscuiți, că te desfigurez, ai înțeles? 


Ce ți-o trebuit ție să cheltui banii pe cearceafuri... Pentru cârpe muncesc eu, să dai banii pe ele... Ce-ți trebuie cearceafuri, ce dormi cu ochii deschiși? Te mai duci la măta te bat de o să-ți sune apa-n cap trei luni și trei zile. 


Făă, muma pădurii, zgripțuroaico, parașută ce ești, la noi bărbatu e stâlpu făăă, și degrabă vărsătoriu de tăt ce poate: de ciorbă-n capul femeii, de palme și pumne-n capul copchiilor, de vin și de bere din burtă..., peste cearceaf. 


Auzi ce-o zâs popa? Familia sfântă, ăla de i s-o născut un băiet și n-o fost în stare să bea și el până să nu-l mai recunoască nici la morgă! I-aș fi zis io: bă, Ioșca, vino să te învăț cum se sărbătorește nașterea unui băiat. Ai auzit, băi, băiat, nu fată, muierușcă, care nu-i bună pentru nimic. Băiat băăăă. Io, când s-o născut ăsta blond, am băut trei zile și trei nopți de bucurie, și așa am făcut și când s-o născut urâtania asta, da atunci am băut de necaz. Ce femeie proastă, băi Ioșca, să mă ofenseze pe mine cu o copchilă, să-mi bage mie-n casă iadul. Că asta-i femeia, Ioșca, iadul, dracul. Nu ți-e rușine Ioșca, să stai tu să te smiorcăi, în grajd cu Maria. Dă-i în măsa..., lasă-i acolo să crape. Dute bă Ioșca și bea, că o viață avem. 


Știi ce, popă afurisit? Vrei copii, fă-ți! Și nu mai împuia capul muierilor proaste cu familia ta sfântă. Tu n-auzi că noi vrem familia aia tradițională, unde bărbatul acolo unde-l pui acolo stă; țeapăn, că-i mangă, da nu se mișcă de unde-l pui. De unde-ai scos-o și p-asta cu familia sfântă putoare pe popă? De unde, că până acum n-am auzit niciodată de ea. De unde invenția asta? Noi, bagă bine la cap, adică la noi, scuze că am greșit, familia tradițională e sfântă, și aia-i făcută după credința noastră strămoșească. Ai înțeles? Știi ce-i aia credință strămoșească. Aia bă, de vine Cristosul nostru din Leapșa mică, din vale. Și măsa-i Irinuca, cu vrednicul ăla de pomenire nespălatul de Vasile. N-avem noi nevoie de ăla de vine din Israel. Să fie sănătoși, și să nu ne mai deranjeze, că la noi tăt, da tăt e strămoșesc. Tăt, și vinul, și apa, și pălinca, și slana din pod.

Auzi tu, familie sfântă... Popăă, mai lasă-ne cu familia ta sfântă. Noi vrem una tradițională. Cu pumnul în masă vrem, unde bărbatul să fie bărbat și femeia să fie femeie. Cu femeia la cratiță. Și obligatoriu fără pantaloni, că nu intră energia-n ea. Cu bărbatul mut, statuie, prost, necioplit, da șef.



GÂND LA 21 DECEMBRIE 2024


Crăciun tradițional 2024 


Crăciunul trebuie MUSAI SĂ FIE TRADIȚIONAL. Ce-o fi mantra asta de tradițional nu pricep. Nu tu ceva nou, nimic. 

Totul tradițional, cumpărat de la Jumbo, cu instalație de brad chinezesc, cum aveau moșii și strămoșii noștri, toți de la Traian și Decebal încoace (Decebal dac și Traian spaniol, da români get beget, tradiționali de-ai noștri, făcuți în beci); și-apoi catering din cătun, tobă la bidon și gorgonzola la putină și camembert la burduf, cu smochine turcești din cămară bunicii, cum făcea nevasta lu Menumorut (turc, da si el tot român);  obligatoriu cu prunc 3D bosniac (că ăia naturali face mizerie și deranjează), în covată TikTok. 

Ce fain era când bunica cu bunicul, după ce închideau file-ul cu orătănii, se urcau în gipul lor tradițional și plecau bucuroși spre Predeal; și acum mi se umezesc ochii, când îmi amintesc cum bunica umplea un căruț întreg cu zgârciuri și adidași de porc, plus patru pungi cu gheare de pui, la ofertă obligatoriu, că ăle de nu-s la ofertă nu erau tradiționale, și sigur veneau de la hoții ăștia de străini, care numa chimicale puneau în ele, nu ca la noi; și afumăturile tot tradiționale (mai ales slăninuța aia, care la bunica era atât de slabă încât abia conținea posibile urme de carne) trebuie să fie, afumate cu esență de fum din fag de plastic de la Dedeman, că e de-ai noștri. De la Leroy Merlin nu, că aia e franceji, și e pipistași, că așa ne-o zâs bunelu, Domnu să-l hodinească, că tari mult o sufărit cu baba asta nebună, că nu-l lăsa să termine vinul din beci până-n Crăciun. Când îmi amintesc, mai că-mi vine să pun un video cu unul care plânge, ca să nu-mi curgă mie fardul lavabil și antimucegai de pe obrajii mei subțiri pe gâtul meu gros. 

Și cadourile! Neapărat tradiționale: pentru bunica oale cucky, colectia Horror movies, cu inducție, că alea moștenite de la străbunica ei s-au ars, da tot cu inducție erau, și le punea pă aragazul îla de mergea cu ciugă electrică; pentru bunicul obligatoriu butoiaș Angeli cu țuică puturoasă; pt cel mic pamperși bluetooth , conectați la telefonul mamei, ca să vadă ea tot timpul ce prostii face muciosul; iar pt cel mărișor playstation cu carbit. 

Crăciun fericit!


GÂND LA SOLEMNITATEA NAȘTERII LUI CRISTOS, 25 decembrie 2024



Și a fost seara, și a fost ziua, prima zi a Crăciunului. Mai sunt încă șapte. Să ne bucurăm și să ne veselim într-însa, pentru că Fiu ni s-a dat, și numele lui este Emanuel.


„Ceea ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit cu privire la Cuvântul vieţii – căci viaţa s-a arătat: noi am văzut şi dăm mărturie şi vă vestim viaţa cea veşnică ce era la Tatăl şi care ni s-a arătat –, ce am văzut şi am auzit vă vestim şi vouă pentru ca şi voi să aveţi comuniune cu noi, iar comuniunea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul său, Isus Cristos”.

Permiteți-mi să încep predica din această zi sfântă cu o întâmplare a unui oarecare. Împleticit la vorbă și întârziat de când se știa, un om, s-a îmbolnăvit. Nu mai putea respira, și, mai grav, nu mai simțea nici un miros. După ce s-a tratat băbește o vreme, a decis să meargă la un medic, care i-a spus că are un virus și că, numai cu ceai de rostopască nu se va vindeca niciodată. I-a dat niște antibiotice și în câteva zile a fost pe picioare. Se bucura și se mai bucură încă, mai ales acum de sărbători, de toate parfumurile bucatelor și ale fructelor. 

De ce am început cu această întâmplare? Pentru că zilele trecute, punând mâna să citesc ceva din Biblie privitor la Crăciun, ochii mi-au căzut pe textul din prima scrisoare a lui Ioan, care spune: „Ceea ce era de la început, ceea ce urechile noastre au auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit cu privire la Cuvântul vieţii – căci viaţa s-a arătat: noi am văzut şi dăm mărturie şi vă vestim viaţa cea veşnică ce era la Tatăl şi care ni s-a arătat”. Și mi-am spus: a trăit și acel om o experiență frumoasă, asemănătoare cu a lui Ioan care, văzându-l pe prunc, spune el că a văzut, a auzit și a pipăit viața în acea minune de copil. Și mi-a venit în minte să merg la Kaufland, să fac predica acolo, în zona rafturilor cu vin. În veci și de-a pururi nu mi-ar fi trecut prin cap că o să fac o predică într-un supermarket, la Kaufland. 

Am luat o sticlă și am citit: „arome bogate și senzuale, care aduc aminte de fructe de pădure (cireșe sălbatice și coacăze), ciocolată amăruie, esențe de lemn dulce și vanilie, dobândite în timpul maturării în butoaie de stejar. Evident, aceasta a fost experiența somelierului care a degustat acel vin. Dar ia să ne gândim noi, dacă dăm același vin la zece persoane, ce se întâmplă? 

Dacă-i dai unui olimpic într-ale băuturii un pahar de vin, ăla ce vede? Nu vede nimic, pentru că deja l-a băut. Nu stă el să miroasă vinul. Dar dacă-i dai paharul unui somelier, o să-l vezi pe acesta cum apucă paharul de jos, de la picior, îl leagănă ușor, îl miroasă, îl descântă, gustă câteva grame, și-l învârte în gură, sus și jos, și apoi începe să spună ceea ce am citit mai înainte. Dar de unde, ne întrebăm, acest somelier, a reușit să vadă în acel lichid roșu „fructe de pădure (cireșe sălbatice și coacăze), ciocolată amăruie, esențe de lemn dulce și vanilie”? Auzi tu, esențe de scândură dulce, cireșe într-un pahar de vin!, Nu-i oare vreun bolund? 

Trecând acum la lucruri mai serioase, m-am întrebat și eu: Cum de Ioan, văzând un prunc, a văzut viața? Era vreun medium, vreun sentimentalist ori un șarlatan? Cum de Irod a văzut în pruncul acela, în Isus, un pericol public și un pretendent la tronul său de dictator pe viață? Cum de profetesa Ana și bătrânul Simeon au văzut Domn și Dumnezeu? Cum de magii au văzut un Dumnezeu în acel prunc neajutorat? 

Și mă întrebam: Noi, azi, ce vedem când vedem un prunc în iesle? Ce auzim când auzim un prunc gângurind în iesle? Ce mirosim când mirosim? Ce pipăim când pipăim pruncul? Reușim noi să vedem, chiar și în statuetele astea de ghips un prunc Dumnezeu?, reușim să vedem viața? Reușim să pipăim viața? 

Am putea să luăm un copil oarecare de aici și să-l privim. Este evident că fiecare va vedea ce vrea și poate să vadă (în funcție și de meseria pe care o are): mama va vedea o scumpete de copil, făt frumosul lumii; tata o victorie; frățiorul încă o jucărie, medicul un viitor pacient, primarul un viitor contribuabil, vecinul o nouă sursă de gălăgie. Dar sunt și din aceia care ar putea vedea o problemă, o altă gură de hrănit, un viitor infractor, o lepră; alții, de ce nu, un Einstein, un preoțel sau măicuță, un Hagi sau un Ștefan Hrușcă.

Reîntorcându-ne iarăși la noi, la sărbătoarea noastră, noi reușim să vedem, să pipăim, și să mirosim, de ce nu, în Pruncul aici de față un Dumnezeu Om? Și dacă nu, ne întrebăm, oare cum a reușit Ioan și atâția alții după el, să vadă viața? Nu cred că le-a fost nici lor ușor, așa cum nu ne este nici nouă, pentru că aici e vorba de ceva mare. 

Știți ce trebuie să facem ca să reușim – sper – să-l vedem pe Dumnezeu? Să activăm al șaselea simț (pe lângă cele cinci, deja consacrate: văzul; auzul; mirosul; gustul; pipăitul), care este cel al credinței (LG I, 12). Cam așa cum mama are simțul maternității, recunoscând hainele copilului, chiar de mai sunt o mie amestecate cu ale lui. Atunci – sper – în liniștea inimii noastre și în cea a semenilor noștri, îl vom putea vedea pe Prunc. Iar aici nu e vorba de autosugestie, ci de credință, folosindu-ne de ochii noștri, de urechile noastre, de gura, de mâinile și de picioarele noastre. 

Știu, e nevoie de multă credință. Dar o avem și pe asta, pentru că Dumnezeu a turnat în noi credință cu carul, credința lui Abraham, al lui David și al lui Israel, nu aia clamată peste tot de „tradițională și de strămoșească”, de pe muntele Bucegi. Cred că ne este clar că strămoșii noștri au fost henoteiști (adorau un singur Dumnezeu, dar nu îi excludeau pe ceilalți, ai altor popoare), nu creștini. Numai mărturisind încă o dată credința noastră în Dumnezeul lui Israel, îl vom putea recunoaște pe Pruncul Isus, Om și Dumnezeu. Restul este minte bolnavă, înșelăciune și vânare de vânt. Iar în cazul în care simțul credinței nu mai funcționează (ca unul care este răcit și nu mai simte nimic), să facem în așa fel ca să-l retrezim și să-l vindecăm. 

Să nu facem în nici un caz așa cum a făcut marele filosof Emil Cioran, care a spus: „L-am căutat pe Dumnezeu toată viața, dar am făcut tot posibilul ca să nu-l găsesc). 

Ceea ce cred în acest moment este că, fără activarea simțului credinței, nu vom vedea nimic în această sărbătoare, cel mult, poate, vederea unui prunc oarecare, urmat de exclamația nesăbuitului din evanghelie care – am spune azi – după ce tot Adventul a alergat și a cumpărat totul pentru Crăciun, s-a așezat satisfăcut și a spus: „suflete al meu, ai adunat bunuri suficiente pentru această sărbătoare. Odihneşte-te, mănâncă, bea şi bucură-te” (Lc 12, 19). Răspunsul Domnului îl știm cu toții. Să cerem, așadar, harul credinței, iar dacă-l avem, să-i mulțumim Domnului. 

Spune evanghelia zilei: „Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi, iar noi am văzut gloria lui, glorie ca a unicului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. Căci noi toţi am primit din plinătatea lui har după har”.

„Har peste har” am primit sau, cum spunea evanghelia de aseară: „un fiu ni s-a dat”. „Astăzi ni s-a născut Mântuitorul”, vor repeta până la săturare textele liturgice. Acum îl avem în casă, dorit nedorit; am devenit părinți, vrednici nevrednici cum suntem. Și Dumnezeu nu „ni l-a dat” ca nepoțeii care sunt duși de părinți în vacanță la bunici, ci pe termen nelimitat. Cum îl vom crește? Tot anul, nu până pe 6 ianuarie. Iar dacă vom avea curajul să-l primim, să știm că vin zile grele (fuga în Egipt, neînțelegerile, persecuția...). Nu vom avea zile ușoare cu un astfel de Prunc. Așa-mi amintesc că-i profețea Mariei bătrânul Simeon. Zile grele, dar frumoase. 

Și un ultim lucru pe care aș vrea să-l facem în aceste zile: să trăim această sărbătoare împreună, nu unul lângă altul (adică cu telefoanele pe silențios și, dacă este posibil, fără să fie duse la masă). Va fi foarte greu, dar nu imposibil. Amin. 

Crăciun frumos să aveți cu toții!



miercuri, 18 decembrie 2024

MIELUȚA NEAGRĂ LA GRAJDUL DIN BETHLEEM

A fost odată ca niciodată o mieluță neagră, atât de neagră încât era diferită de toate celelalte mieluțe din lumea asta. Știm, mieluțele, în marea lor majoritate sunt albe; ea, în schimb, era neagră, mai neagră decât smoala. Atunci când păștea pe imașuri toate celelalte mieluțe și animale o luau în râs, pentru că într-o turmă de mieluțe albe, ea era ca un punct de cerneală neagră pe un cearșaf alb. „Ia uite ce mieluță neagră! Ce animal original; cine se crede mieluța asta?”

Chiar și celelalte mieluțe urlau în spatele ei: „mieluță eșuată, tu nu știi că mieluțele trebuie să fie toate la fel, toate să aibă lâna albă?”.

Mieluța neagră nu mai putea de supărare și de nervi, pentru că acele insulte erau ca niște pietre aruncate în capul ei, și nu reușea să le digere. Într-una din zile decise să abandoneze acea turmă și să plece sus în munți, să stea singură. Acolo cel puțin ar fi putut paște în pace, și să se bucure în liniște la umbra ștejarilor.

Dar nici acolo nu-și găsi pacea. 

„Ce viață e asta?, totdeauna singură?, își spunea după ce soarele apunea, și noaptea neagră o învăluia cu mantia ei înstelată. Într-una din seri, cu ochii și boticul ud de lacrimi, în timp ce rătăcea prin acel munte, văzu un grajd iluminat de o lumină care abia mai pâlpâia. 

„Voi dormi acolo”, își spuse, și începu să alerge într-acolo. Alerga ca și cum ceva ar fi atras-o. 

„Cine ești?, o întrebă voce abia ce intrase. „Sunt o mieluță neagră, pe care nimeni nu o vrea! Fiind totdeauna insultată de celelalte tovarășe mieluțe albe, am fost dată afară din mijlocul lor și constrânsă să abandonez turma.

„Același lucru ni s-a întâmplat și nouă. Nici pentru noi nu s-a găsit vreun loc în casele semenilor noștri, mieluțele albe, noi fiind tratate ca și tine, negre. Așa că ne-am ascuns aici, eu, Iosif, împreună cu soția mea, Maria. Și chiar puțin mai înainte ni s-a născut un prunc. Iată-l! Ia-l în brațele tale”.

Mieluța neagră era plină de bucurie, pentru că era prima care îl putea vedea pe pruncul Isus. 

„I-o fi frig, spuse mieluța neagră! Mă lăsați să mă apropii de el, ca să-l încălzesc cu lâna mea?

Maria și Iosif îi răspunseră cu un zâmbet. Mieluța se apropie, se ghemui în fața copilului și îl mângâie cu lână ei pufoasă..., și neagră. 

Pruncușorul se trezi, deschise larg ochișorii și îi susură la ureche: „Pentru aceasta am venit în lume, pentru oile negre și rătăcite!”.

Plină de bucurie, mieluța începu să behăie fericită. 

Iar din Cer îngerii tresăltară în cânt de laudă, auzindu-se peste tot: Mărire în Cer lui Dumnezeu, și pace pe pământ oamenilor de bunăvoință...” 

Traducere, completare și adaptare: Pr. Damian Pătrașcu


duminică, 24 decembrie 2017

Crăciun binecuvântat


„Pe când erau ei acolo, s-a împlinit vremea când trebuia să nască Maria. Și a născut pe Fiul ei cel întâi născut, l-a înfășat în scutece, și l-a culcat într-o iesle, pentru că în casa de poposire nu era loc pentru ei (Lc 2, 6-7).

În ziua de Crăciun, când sărbătorim nașterea Mântuitorului nostru Isus Cristos, ar trebui să predice mamele, pentru că ele știu cel mai bine ce înseamnă a zămisli și da naștere unui om, în carne și oase. Textul biblic este foarte zgârcit cu descrierea evenimentului nașterii lui Cristos, dar chiar și puținele informații oferite ne pot face să reflectăm.
Timp de nouă luni, Maria nu a mai existat pentru ea, pentru că din momentul zămislirii, toată atenția ei, hrana pe care o lua, muncile pe care le făcea, gândurile ei, toate erau făcute dependent de pruncul care se țesea încet încet în sânul ei. Înainte de a-l așeza pe prunc în iesle, Sfânta Fecioară a trăit nouă luni de zile pregătind creaturii cele necesare: pantalonași, scutece, căciulițe, cămășuțe, toate dintr-o bucată și fără cusătură; în acea vreme nu existau magazine de unde să le cumpere, iar farmacia era câmpia întinsă, cu plantele frumos mirositoare răspândite peste tot.
Nouă luni de zile de trepidație, de emoție, de renunțări, numai din dragoste față de cel ce avea să se nască. Nouă luni de rugăciune, pentru ca Domnul să-i dea un prunc sănătos. Mi-l imaginez și pe dreptul Iosif care o înconjura pe Maria cu toată drăgălășenia, deși nici pentru el nu mai exista nimic în afară de El, Pruncul dăruit de Dumnezeu, și care-i invadase viața într-atât încât orice gândea și făcea se învârtea în jurul Lui. Emoția era și mai mare pentru amândoi, dar mai ales pentru Maria, căci era prima dată când trăia pe pielea ei un asemenea eveniment. Și întreba rudele și vecinele, cum va fi. De altfel, abia primise vestea de la îngerul Gabriel, alergase în grabă la verișoara ei, Elisabeta, să o lămurească și să o instruiască cum să se comporte, ce să mănânce, ce să bea, ce are voie și ce nu are voie să facă, ca nu cumva să se întâmple vreo nenoricire.
L-a născut și l-a înfășat în scutece; da, Maria luase scutece cu ea, pentru că știa că sorocul este aproape; scutece noi și albe ca zăpada, niciodată folosite și țesute de mâinile ei, din lână aleasă. O învățase Elisabeta, care învățase la rândul ei de la o vecină. Mamele știu să țeasă, căci scutecul imită forma sânului lor. Înainte să țeasă scutec de lână, fusese ea însăși scutec cu sânul ei pentru Isus, timp de nouă luni de zile, scutec de carne, scutec cald și viu, scutec ales de Dumnezeu pentru Fiul său. Se pregătise bine, căci știa că lumea nu are scutec nici pentru ea, darmite pentru pruncul ei. Așa o vedea pe potecile prăfuite ale Palestinei, umblând goală cât era ziua de lungă; chiar și hainele de piele pe care i le dăduse Domnul le lepădase, le aruncase departe, căci nu voia să fie constrânsă de nimeni. Și mai rău încă, stăteau în jurul ieslei, cu ochii plini de viclenie, și zâmbind șiret, să prindă momentul în care ar putea subtiliza scutecele copilului și să le tragă la sorți, ale cui să fie. Noroc că în mijlocul mulțimii se afla și o femeie miloasă, Veronica, care avea în traistă niște bucăți frumoase de bumbac, pe care le luase să facă o mahramă, să fie acolo, pentru zile negre. Îl chemă pe Iosif afară și, pe furiș, să nu vadă nimeni, i-l dădu lui. I-or fi folosit Drăgălașului, că altceva nu avea, iar frigul de afară răzbătea printre scândurile strâmbe ale grajdului.
Cobora seara, iar Iosif se gândea cum să-și ferească cât mai bine copilul și soția de frigul lumii. Avu parcă un vis: privea și nu-i venea să creadă. Ridică ochii și simți cum o căldură imensă învăluie grajdul: îngerii deasupra Pruncului cântau cu vocile lor argintii și suflau un aer divin. Retrăia momentul dinaintea creației: duhul Domnului plutea din nou deasupra ieslei, un duh cald, toropitor. Auzea numai el și tânăra mamă: Mărire în cer lui Dumnezeu, și pace pe pământ oamenilor de bunăvoință. Se bucurară, și primiră dar din partea Domnului.   

Pr. Damian Pătrașcu
23 decembrie 2017    


  

sâmbătă, 18 februarie 2017

De ce Dumnezeu s-a făcut om?

A fost odată  în vremuri deloc îndepărtate, într-un sătuc
mic-mic, o familie de ţărani care avea doi copii.
Tatăl nu credea în Dumnezeu, şi nu ezita să spună şi altora ce simţea el în legătură cu religia şi sărbătorile creştine, cum ar fi Crăciunul.
Soţia lui credea însă, şi ea şi-a crescut copiii astfel încât să aibă credinţă în Dumnezeu şi în Iisus, în ciuda comentariilor lui negative, prin care se împotrivea la orice.
Într-un ajun al Crăciunului încărcat de zăpadă, soţia şi-a luat copiii la o slujbă creştină în satul în care locuiau.
L-a invitat şi pe el, dar a refuzat:
“Prostii, dacă ar exista într-adevar Dumnezeu iar Iisus ar fi fiul Său, de ce l-ar fi trimis El pe pământ cu chip de om? Dacă e atotputernic, de ce să se coboare El până la nivelul nostru? Nu pot să cred aşa ceva, n-are nici un înţeles!”
Aşa că ea şi copiii au plecat, iar el a rămas acasă.
N-a trecut mult şi vântul a început să bată mai tare, viscolind zăpada. În timp ce bărbatul se uita afară pe fereastră, tot ce vedea era o furtună de zăpadă.
S-a aşezat să se odihnească înainte de a aprinde focul pentru a încălzi casa peste noapte.
Şi chiar atunci a auzit un zgomot puternic. Ceva a lovit fereastra. Apoi încă unul. S-a uitat afară, dar nu a putut să vadă prin viscol mai mult de câteva urme pe zăpadă. Când vântul s-a mai liniştit, el a mers afară să vadă ce anume a lovit fereastra. Pe câmpul de lângă casă a văzut un stol de gâşte sălbatice.
Se părea că ele zburau spre ţările calde pentru perioada de iarnă când au fost prinse de viscol şi nu au mai putut înainta. Păsările s-au pierdut şi au eşuat la ferma lui, fără mâncare şi fără adăpost. Îşi mişcau aripile şi zburau în jurul terenului în cercuri mici, orbite şi fără nici un scop. Câteva din ele se pare că s-au izbit de geam.
Ţăranul, om cu inima caldă, iubitoare, s-a gândit că le-ar putea adăposti la ferma lui, de vreme ce nu puteau să mai zboare spre sud pe o astfel de vreme.
„Ferma ar fi un loc tare bun pentru ele să stea. Este călduroasă şi sigură, ar putea să-şi petreacă noaptea aici şi să aştepte sfârşitul furtunii.”
Aşa că a mers până la fermă şi a deschis larg uşile, apoi a aşteptat, sperând că ele vor observa ferma deschisă şi vor intra. Gâştele dădeau însă din aripi învârtindu-se fără nici un scop şi se părea că nu au observat ferma şi nici că şi-au dat seama ce ar însemna aceasta pentru ele.
Bărbatul a încercat să le atragă atenţia, dar tot ce a reuşit a fost doar să le sperie, şi ele s-au mutat mai departe. Ţăranul a intrat în casă şi a ieşit apoi cu o bucată de pâine, a rupt-o şi a făcut o dâră de firimituri care să le conducă spre fermă. Dar ele tot nu au înţeles.
S-a dus în spatele lor şi a încercat să le îndrepte spre fermă, dar ele s-au speriat şi mai tare. S-au răspândit în toate direcţiile, numai spre fermă nu.
Nimic din ce a făcut nu le-a determinat pe gâşte să ajungă în locul unde le-ar fi fost cald şi unde ar fi fost în siguranţă.
„De ce nu mă urmează?! Nu pot să vadă că acesta este singurul loc unde ele ar putea supravieţui furtunii?”
Tot gândindu-se la asta şi-a dat seama că ele pur şi simplu nu vor urma un om.
„Doar dacă aş fi unul de-al lor aş putea să le salvez!”, a spus el tare.
Atunci i-a venit ideea. A intrat în fermă, a scos una din propriile lui gâşte şi a purtat-o în braţele sale până a ajuns în spatele stolului de gâşte sălbatice. Apoi i-a dat drumul.
Gâsca lui a zburat printre celelalte direct spre fermă şi, una câte una, celelalte gâşte au urmat-o spre acel loc sigur.
Bărbatul a rămas tăcut pentru un moment în timp ce cuvintele pe care le-a spus cu câteva minute mai devreme i-au revenit în minte:
„Doar daca aş fi unul de-al lor, atunci le-aş putea salva!”
Apoi s-a gândit la ceea ce i-a spus soţiei mai devreme:
„De ce Dumnezeu s-ar fi smerit atât pe Sine ca să vină pe pământ şi să trăiască în trup de om?”
Dintr-o dată, totul a avut sens. Aceasta e ceea ce a făcut Dumnezeu. Noi am fost ca şi gâştele – orbi, pierduţi, disperaţi. Dumnezeu l-a trimis pe Fiul Său ca să ne arate calea şi să ne salveze.
„Aceasta este adevărata însemnătate a Crăciunului!”
Privirile i s-au luminat când a înţeles. În timp ce viscolul se potolea, sufletul lui a devenit liniştit contemplând acest minunat gând.
Ani de indoială şi necredinţă au dispărut ca şi furtuna trecătoare. A îngenunchiat în zăpadă şi a rostit prima rugăciune din viaţa lui:
„Mulţumesc, Doamne, că ai luat chip de om şi ai venit să mă scoţi din furtună!”

duminică, 25 decembrie 2016

Creștinismul a incendiat cu adevărat lumea!

Istoria, sau mai bine zis preistoria umană, a început într-o
peșteră. Și a doua parte a istoriei umane a avut început într-un grajd, unde un cuplu fără acoperiș deasupra capului se introdusese sub pământ, între animale, pentru că porțile caselor bogate le fuseseră lor închise în față. Și Dumnezeu a fost un om al peșterilor și, la fel ca oamenii din antichitate, trasase pe pereții lumii, forme de creaturi în mod curios colorate, dar figurilor create de el le dăduse viață! Iar acum, mâinile care făcuseră soarele și stelele erau prea mici pentru a reuși să atingă capetele mari ale celor două animale. Acest contrast între creația cosmică și pruncușorul din Bethleem a fost proclamat și cântat în mii de imnuri, poeme, picturi și presepii. De atunci înainte, fiecare creștin care a cunoscut Crăciunul, chiar dacă între timp a devenit agnostic sau ateu, va avea în fața minții, chiar dacă vrea sau nu acest lucru, o asociere a două idei: ideea unui copil și ideea unei forțe necunoscute care susține stelele. Pentru noi creștinii, Atotputernicia și neputința, divinitatea și copilăria se întâlnesc. Bethleem devine locul în care extremele se ating. Cristos nu numai că se naște la același nivel al umanității, dar merge chiar și mai jos. În misterul de la Bethleem acum era Cerul care stătea sub pământ. În acest eveniment există un spirit revoluționar, ca o lume răsturnată. Dumnezeu se naște ca un surghiunit în afara legii. Este profund adevărat să se afirme că din acel moment nu ar mai fi putut exista sclavi. Puteau să existe, și existau, oameni care purtau titlul legal de sclavi, până când Biserica nu a fost destul de puternică pentru a-i elibera, dar încet încet se maturiza ideea că un om nu putea fi un mijloc pentru un scop pentru un alt om. Tot acest element popular și fratern a fost, pe bună dreptate, asociat de tradiție cu episodul păstorilor, muntenii care s-au trezit față în față cu principele Cerului. În sfârșit, păstorii găsiseră pe Păstorul lor.

Dar Crăciunul nu este numai pace și bucurie: el este și o provocare. Deasupra capului copilului se aude deja ropotul potcoavelor cailor lui Irod. Această grotă este, într-adevăr, o deschizătură în stâncă, o crăpătură asupra teritoriului dușman. Este prezentă în această divinitate subterană ideea minării lumii, a alungării de aici de jos a regelui și a distrugerii palatului, ca și cum marele rege Irod ar fi simțit acea arsură sub picioarele lui și ar fi început să tremure. Încă de la începuturile ei, Biserica se naște ca o revoluție împotriva principelui acestei lumi. Ea trimite păgânismului liniștita ei declarație de război. Nu a încercat să dărâme construcțiile din aur și din marmură, dar a îndrăznit să privească drept spre cer, ca și cum aurul și marmura ar fi fost sticlă. În fond, Nero avea dreptate: Creștinismul a incendiat cu adevărat lumea! (L’uomo eterno, G.K.Chesterton)

joi, 22 decembrie 2016

Adame, unde ești?

Martin Buber, în cartea Drumul omului, povesteşte o anecdotă veche reluatăGolem, adică stupid, om fără inteligenţă. Când se trezea dimineaţa îi era atât de greu să-şi regăsească hainele încât seara, numai la acest gând, deseori îi era şi frică să se culce. În sfârşit, într-o seară şi-a făcut curaj, a luat un creion şi o foaie şi, dezbrăcându-se, a notat unde aşeza fiecare haină. În dimineaţa următoare, s-a trezit bucuros şi a luat lista în mână: pălăria este acolo, şi a pus-o pe cap; pantalonii sunt acolo, şi i-a tras pe el; şi tot aşa până când a terminat de îmbrăcat. Da, dar eu, unde sunt? – s-a întrebat deodată cuprins de nelinişte – Unde am rămas? Degeaba se căuta şi se căuta: nu reuşea să se regăsească. Tot aşa se întâmplă şi cu noi, încheie Rabbi.
de un zaddik. Spunea Rabbi Hanoch: Trăia odată un om prost cu atât de puţină minte încât era chemat 
Această povestire, de o înţelepciune profundă, ar trebui să interpeleze şi pe omul mileniului al III-lea, pe creştinul de astăzi. Datorită tehnicii în continuă evoluţie şi care galopează tot mai repede, datorită inteligenţei omului, cu un simplu click de mouse, cu un simplu apel pe mobil, ştim unde se află foarte multe lucruri, ştim unde se află prietenii şi duşmanii noştri, dar, mi se pare că deseori, de seară până dimineaţa, nu reuşim să ne mai regăsim pe noi înşine, asemenea omului din povestirea de mai sus.
Această rătăcire a omului, a îndepărtării de sine este, însă, veche cât lumea. Cartea Genezei, după ce ne relatează crearea minunată a omului de către Dumnezeu, după numai câteva momente al acestui eveniment admirabil, continuă cu un episod trist. Adam şi Eva, înşelaţi de diavolul şarpe, plini de ruşine, rătăcesc prin grădina Edenului. Dumnezeu, care umbla prin grădina Edenului în răcoarea zilei, i-a chemat şi a zis: Unde eşti? Se ascunseseră, pentru că erau goi şi le era ruşine (cf. Gen 3,1-10). Erau goi de sine, goi de Dumnezeu erau Adam şi Eva, şi de aceea nu mai ştiau unde se află. De aici observăm că goliciunea sufletească este mai grea, mai teribilă decât goliciunea trupească. În zilele noastre, garderoba noastră nu mai încape în dulapuri, punem pe noi haine moi, haine colorate şi frumoase, dar, vai, pentru că interiorul nostru este deseori gol. Peste puţin timp vom sărbătorii din nou Naşterea lui Cristos, înomenirea Cuvântului, cum se exprimă frumos şi profund marele mistic isihast oriental Grigore Palamas († 1359). Este mângâietor să ştim că Dumnezeu Fiul a venit printre noi şi din prea mare dragoste faţă de om, a voit să îmbrace nu o haină oarecare, ci chiar haina sufletului nostru, trupul nostru, a vrut să se înomenească. Avea dreptate marele scriitor din antichitate, Tertulian atunci când, în opera Despre învierea morţilor VIII, 6-7, a afirmat: Caro salutis cardo (trupul este culmea mântuirii). Domnul Cristos Isus, Dumnezeu şi Om, prin înomenirea sa, vine să răscumpere omenitatea noastră şi să reaşeze în culmea planului său de mântuire.
Aşadar, în liniştea nopţii Naşterii lui Cristos, să ne reapropiem de noi înşine prin Cristos în Duhul Sfânt. Pruncul înomenit Isus Cristos, în acea noapte ne va adresa şi nouă întrebarea de la începutul creaţiei lumii: Ioan, Maria, Robert, etc., Unde eşti

Pr. Pătrașcu Damian 

marți, 29 decembrie 2015

Regele sărac


Sfântul Francisc la Greccio în Crăciunul din 1223

De Felice Accrocca

La Crăciunul din 1223, Francisc de Assisi la pregătit la Greccio cele necesare pentru a celebra în mod demn euharistia în acea zi solemnă: cu ajutorul unui om din cartier, cu numele Ioan, a pus paie într-o iesle şi a procurat un bou şi un măgar, pentru ca să fie vizibil pentru toţi - cu "ochii trupului" - în ce mod copilul Isus s-a născut la Betleem, lipsit de tot ceea ce este necesar unui prunc.
Ioan a pregătit toate conform indicaţiilor primite: cu acea împrejurare foarte solemnă poporul a venit în masă aducând lumânări şi făclii. După ce a meditat măreţia misterului, reprezentat în mod vizual graţie scenei pregătite de Francisc, pe iesle a fost pregătit altarul şi a fost celebrată euharistia. Francisc, diacon, a intonat Evanghelia şi a predicat poporului, vorbind cu multă însufleţire despre acel mare mister: după ce s-a terminat celebrarea, toţi s-au întors la locuinţele lor plini de bucurie. Aceasta este, în substanţă, relatarea lui Toma din Celano, care a relatat cel dintâi episodul în lucrarea sa Viaţa fericitului Francisc, scrisă între 1228 şi 1229.
Din relatarea lui Toma nu rezultă că Francisc s-ar fi gândit să pună în scenă o iesle aşa cum o înţelegem noi astăzi, pură reprezentare a unui mister de credinţă. Mai degrabă a voit să recreeze condiţiile pentru o întâlnire reală cu misterul întrupării Domnului. Nu era pruncul în iesle (nici n-a fost cine să interpreteze rolurile lui Iosif şi Maria), ci chiar pe acea iesle a fost celebrată jertfa euharistică, deoarece pentru Francisc ambele realităţi - euharistia şi întruparea - făceau trimitere la aceeaşi alegere de fond. Alegerea unui Dumnezeu care se umileşte, care se goleşte de prerogativele sale divine, pentru mântuirea omului.
Gândirea lui Francisc este suficient de clară în această privinţă şi este în sintonie cu aceea a multor autori spirituali ai timpului. "Iată, în fiecare zi el se umileşte - scrie în Avertizare I -, ca atunci când din scaunul regesc a coborât în sânul Fecioarei; în fiecare zi el însuşi vine la noi în aparenţă umilă; în fiecare zi coboară din sânul Tatălui pe altar în mâinile preotului".
Euharistia perpetuează deci întruparea lui Cristos în istorie şi, în acelaşi timp, cere ca - asemenea lui Cristos - să ştim să ne expropriem de toate, fără a reţine pentru noi nimic din noi înşine. Strigă asta cu glas tare Francisc într-un text plin de lirism în Scrisoare către tot Ordinul: "Toată omenirea să se cutremure, universul întreg să tremure şi cerul să tresalte, când pe altar, în mâinile preotului, este prezent Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu. O, admirabilă înălţime şi uimitoare condescendenţă! O, umilinţă sublimă! O, sublimitate umilă, că Domnul universului, Dumnezeu şi Fiu al lui Dumnezeu, se umileşte până acolo încât se ascunde, pentru mântuirea noastră, sub puţina aparenţă a pâinii! Priviţi, fraţilor, umilinţa lui Dumnezeu şi deschideţi în faţa lui inimile voastre; umiliţi-vă şi voi, pentru că sunteţi înălţaţi de el. Aşadar, nimic din voi să nu reţineţi pentru voi, pentru ca pe toţi şi în întregime să vă primească Acela care în întregime vi se oferă vouă". A se expropria de toate, chiar şi de orice aşteptare faţă de alţii. La Crăciunul din 1223 Francisc a voit să amintească, încă o dată, această realitate, reprezentând-o vizual locuitorilor din Greccio şi din satul vecin.
Este oportun să ne oprim asupra a ceea ce prezintă Toma cu privire la conţinuturile şi modalităţile predicii lui Francisc. Hagiograful afirmă că sfântul, în noaptea aceea, a predicat despre naşterea regelui sărac şi despre Betleem, oraş mic. Punctul culminant al predicii lui Francisc în acea noapte sfântă tindea, aşadar, să contemple modalităţile alese de Fiul lui Dumnezeu pentru intrarea sa în istoria oamenilor: regele era un rege sărac, oraşul în care s-a născut era un oraş mititel. Este vorba, fără îndoială, despre o temă constantă în meditaţia lui Francisc şi în propunerea sa de viaţă creştină.
Apoi, sunt foarte interesante adnotările hagiografului despre modalităţile acelei predici: de fapt, Toma afirmă că atunci când Francisc rostea cuvântul "Betleem" făcea asta umplându-şi gura de afect duios şi producând (desigur cu reiterarea primei "e") un sunet asemănător cu behăitul unei oi, şi de fiecare dată când spunea "pruncul din Betleem" sau "Isus" îşi lingea buzele şi plescăia, ca şi cum ar fi gustat dulceaţa acelor cuvinte. De altfel, Toma este - printre hagiografi - cel care ne informează mai bine despre modul în care Francisc folosea toate resursele trupului şi ale vocii pentru a comunica propriile sentimente, până acolo încât să afirme că el a făcut din tot trupul său o limbă.
Aşadar, Domnul se năştea încă o dată, umil şi sărac ca la Betleem, şi cerea oamenilor să meargă pe urmele sale. Misterul întrupării şi jertfa euharistică, puternic unite în celebrarea voită de Francisc (este important de reafirmat că euharistia a fost celebrată pe ieslea pregătită de el pentru asta), atestau o irevocabilă alegere din partea Fiului lui Dumnezeu. Între altele, acelaşi Toma din Celano spune în mod expres că "umilinţa întrupării şi caritatea pătimirii" lui Isus Cristos ţineau atât de ocupată memoria lui Francisc, încât el nu voia să se gândească la altceva.
Apoi Toma se îngrijeşte să explice bine sensul viziunii avute de unul dintre cei prezenţi, om - precizează el - de virtute minunată. Acesta a văzut că în iesle zăcea nemişcat un prunc, care, însă, la apropierea lui Francisc, s-a trezit din amorţeala sa profundă. Această viziune, clarifică Toma, nu era în contradicţie cu realitatea lucrurilor, pentru că, prin slujitorul său Francisc, pruncul Isus s-a trezit în inima multora care îl uitaseră.
Desigur că noaptea din Greccio a exercitat o profundă influenţă asupra răspândirii ulterioare a ieslei (să ne gândim de altfel ce instrument extraordinar de cateheză ajungea să fie pentru a fi în polemică împotriva ereziei catare, care nega realitatea întrupării şi omenitatea lui Cristos). Totuşi, mult mai profund şi angajant a fost mesajul lansat de Francisc la Crăciunul din 1223: un mesaj care era invitaţie de a primi propunerea lui Isus şi de a merge pe urmele sale, în umilinţă, în sărăcie, în exproprierea totală de sine. Lucru pe care el l-a făcut cu hotărâre şi cu forţă, până la sfârşit.

(După L'Osservatore Romano, 28-29 decembrie 2015)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: www.ercis.ro 


luni, 28 decembrie 2015

12 învățături din partea Sf. Francisc de Assisi

1 – De ce să ne fie frică? De nimic. De cine să ne fie frică? De nimeni. De ce?
Pentru că cei care se unesc cu Dumnezeu obțin trei mari privilegii: atotputernicie fără putere; beție fără vin și viață fără moarte;
2 – Doamne, dă-mi puterea să schimb ce poate fi schimbat, resemnare pentru a accepta ceea ce nu se poate schimba și înțelepciune pentru a distinge una de cealaltă;
3 – O rază de lumină ajunge pentru a îndepărta diferitele umbre.
4 – Nimeni nu este destul de perfect încât să nu mai aibă nevoie să învețe de la alții, și nimeni nu este în totalitate lipsit de valori încât să nu poată învăța ceva pe alții.
5 – Predicați totdeauna Evanghelia, și dacă mai este necesar folosiți și cuvinte.
6 – Politețea este sora carității, care stinge ura și promovează iubirea.
7 – Pentru a predica pacea, trebuie mai întâi să ai tu pacea în interiorul tău. Doamne, fă din mine un instrument al păcii Tale.
8 – Cine renunță la toate va primi Totul.
9 – Nu faceți eforturi să obțineți onoarea din partea lumii, dar onotați-L pe Domnul.
10 – Fii atent cu viața ta, poate că va fi unica Evanghelie pe care persoanele o vor putea citi.
11 – Începe să faci ceea ce este necesar, apoi să faci ceea ce este posibil, apoi îți vei da seama că faci deja imposibilul.
12 – Cine citește și înțelege Evanghelia în Duh și Adevăr, va găsi pe Dumnezeu și cerul, îngerii și paradisul însuși, care așteaptă ca să facem partea noastră pentru a primi premiul fericirii.