* * *
Criza economică în care trăim a făcut ca mulți să pună în discuție piața liberă și unele din consecințele acesteia, în primul rând globalizarea. În multe țări crește tentația de a atribui proprietăți salvifice statului. Mi se pare că Enciclica „Caritas in veritate” este un antidot foarte puternic față de aceste tentații. Chiar dacă, evident, se întreabă, așa cum ne întrebăm cu toții, cum se pot îmbunătății lucrurile în comparație cu situația actuală. Mă minunez că diferiți comentatori în Italia și în străinătate, au făcut din aceasta o lectură total opusă. În calitate de economist, sunt un cititor „naiv”, care citește un text și caută să-l înțeleagă pentru ceea ce este el, și nu pentru ceea ce diferă față de altele, sau pentru ceea ce ar fi putut să spună și nu a spus.
Citesc, deci, unele fraze care m-au impresionat, conștient fiind de riscul ca să mi se impute o lectură parțială sau ingenuă. De aceasta cer iertare anticipat.
Încep cu câteva referințe la piață și la profit, care mi se par mie mai dificil de luat în seamă. Societatea nu trebuie să se protejeze față de piață, ca și cum dezvoltarea acesteia din urmă ar comporta ipso facto moartea raporturilor autentic umane… Nu trebuie uitat nici faptul că piața nu există în stare pură. Ea obține formă din configurările culturale care o specifică și o orientează. De fapt, economia și finanța, în calitate de instrumente, pot fi greșit utilizate, atunci când cei care le gestionează au numai referințe egoiste. Astfel, se poate reuși să se transforme instrumente în sine bune în instrumente dăunătoare (par. 36).
De aceea, piața și finanța sunt instrumente în sine bune care, totuși, pot fi greșit utilizate. Un concept analog este exprimat la par. 21, unde se vorbește explicit de profit și se afirmă că „profitul este util dacă, ca și mijloc, este orientat spre o finalitate care să-i furnizeze un sens, atât cât privește cum poate fi produs, cât și cum poate fi utilizat”.
Un concept și mai puternic, care elimină acea teorie a imperialismului care este pilastrul conceptual al viziunilor terzomondiste, este următorul: „Trebuie totuși să se rețină greșită viziunea celor care cred că economia de piață are, structural vorbind, nevoie de o cotă de sărăcie și de subdezvoltare pentru a putea funcționa mai bine. Este interesul pieții să promoveze emanciparea, dar pentru a face cu adevărat acest lucru, nu poate conta numai pe sine, pentru că nu este capabil de la sine să producă ceea ce întrece posibilitățile lui. Aceasta trebuie să împrumute energii morale de la alte subiecte, care sunt capabile să le genereze” (par. 35). Fraze și mai puternice față de cele care au devenit adevărate și proprii locuri comune, sunt cele care privesc globalizarea și investițiile în străinătate. „Globalizarea… a fost principalul motor pentru ieșirea din subdezvoltare a întregi regiuni, și reprezintă în sine o mare oportunitate” (par. 33). „Procesele de globalizare, adecvat concepute și gestionate, oferă posibilitatea unei mai mari redistribuiri a bogăției la nivel planetar, așa cum nu s-a mai întâmplat în precedență; dacă sunt greșit gestionate, pot în schimb să facă să crească sărăcia și inegalitatea, cât și a contagia cu o criză lumea întreagă” (par. 42). Și iarăși: „Nu există nici un motiv pentru a nega că un anumit capital poate să facă bine, dacă este investit în străinătate mai degrabă decât în țara proprie” (par. 40). Dar poate nu trebuie să ne mirăm că Biserica ecumenică privește la globalizare ca la „un drum al umanității spre unificare” (par. 8). Sau ca o specie de „anticipare prefiguratoare a cetății lui Dumnezeu fără bariere” (par. 7).
Este evident că Biserica își pune întrebări nu numai asupra riscurilor globalizării, ci și asupra celor pe care le putem numi granițele solidarității, care nu pot rămâne cele ale comunității locale sau ale statelor naționale. Este foarte evident că: „Societatea tot mai globalizată ne face apropiați, dar nu ne face să fim frați” (par. 19). Redistribuirile resurselor în interiorul statelor naționale sunt foarte puternice, și în statele federale și într-o țară ca Statele Unite, unde Statul și sistemele de welfare au un rol modest. S-a calculat că atunci când un stat american este lovit de o recesiune sau de un proces de dezindustrializare care îi reduce veniturile, pentru fiecare dolar de PIL pierdut, Statul Federal intervine, mai ales prin sistemul fiscal, cu cel puțin o treime de dolar. Nimic din toate acestea se întâmplă între țări, nici în Uniunea Europeană. Desigur nu se întâmplă între țări sărace și țări bogate.
Subdezvoltarea nu numai că nu este o consecință a pieței, în vreun fel necesară, dar nu se poate imputa nici numai responsabilității țărilor bogate sau moștenirii colonialismului. Îngreunează și corupția, ilegalitatea și iresponsabilitatea țărilor sărace unde „persistă modele culturale și norme sociale care încetinesc procesul de dezvoltare” (par. 22). „Actorii și cauzele atât ale subdezvoltării cât și ale dezvoltării sunt multiple, culpele și meritele sunt diferențiate. Acest dat ar trebui să împingă să se elibereze de ideologii, care simplifică în mod deseori artificial realitatea, și să inducă să se examineze cu obiectivitate dimensiunea umană a problemelor… În arii mai sărace, unele grupuri se bucură de o specie de superdezvoltare risipitoare și consumistă, care contrastează în mod inacceptabil cu situații de mizerie inumane care durează mult… Corupția și ilegalitatea sunt, din păcate prezente atât în comportamentul subiecților economici și politici ai țărilor bogate, vechi și noi, cât și în țările sărace. Cei care nu respectă drepturile umane ale muncitorilor, sunt deseori marile antreprize transnaționale cât și grupuri de producție locală. Ajutoarele internaționale au fost deseori deviate de la finalitatea lor, datorită iresponsabilității care se cuibărește atât în lanțul subiecților donatori cât și ai celor care le primesc” (par. 22).
Găsesc foarte semnificativ faptul că, între responsabilitățile țărilor sărace sunt citate, ca și în Populorum progressio, „marile taxe vamale puse de țările economic dezvoltate și care încă împiedică produselor care provin din țările sărace, să ajungă pe piețele țărilor bogate” (par. 33).
Protecționismul nu pare o ispită capabilă să contagieze Biserica universală. Cât privește Statul, nu am găsit nimic care să-i legitimeze rolul tot mai crescând. Mai degrabă există recunoașterea că este nevoie de forme de guvernare globală și că, deci, Statele trebuie să găsească modalitatea de a coopera mai eficace, renunțând și formal la bucăți din suveranitatea lor, deja erodată de procesele de globalizare. Văd o mare emfază asupra rolului celui de-al treilea sector, în sfera unui mai amplu raționament asupra economiei darului. Și găsesc fraze, după părerea mea de împărtășit, asupra rolului organizațiilor sindicale.
Deja din primele rânduri ale scrisorii, se afirmă că binele comun „nu este un bine căutat pentru sine, ci pentru persoanele care fac parte din comunitatea socială și că numai în aceasta ele pot în mod real și mai eficace să obțină binele lor” (par. 7). Cu acest ce se lichidează, printr-o singură frază, orice idee nu numai de colectivism, ci și de un Stat etic sau și numai de un Stat care să aibă o specie de prioritate ca promotor al eticii. În centru se află persoana umană, nu Statul. Iar etica este ceva care trebuie să provină de la fiecare dintre noi, incluși fiind aici antreprenorii și toți cei care acționează pe piață, cu sau fără finalitate de profit.
Acest concept este reamintit foarte clar într-o frază pe care o citez integral: „Antreprenorialul are și trebuie totdeauna să asume o semnificație plurivalentă. Continua prevalență a binomului piață – Stat ne-a obișnuit să ne gândim exclusiv la întreprinzătorul privat de tip capitalist, pe de o parte, și la slujbașul statal pe de altă parte. În realitate, antreprenorialul trebuie înțeles în mod articulat… Antreprenorialul, mai înainte ca să aibă o semnificație profesională, are una umană. Aceasta este înscrisă în orice muncă, văzută ca «actus personae », pentru care este bine ca fiecărui muncitor să i se ofere posibilitatea de a-și da propriul aport, astfel ca el însuși «să știe să muncească» în propriu” (par. 41).
Nu aș vrea să citesc prea multe lucruri în această frază care, printre altele, este o parte dintr-un citat din „Populorum progressio”. Dar mi se pare evident că aici se atribuie o semnificație amplă - și pozitivă – conceptului de „antreprenoriat”. Și că ne găsim la distanțe siderale de orice altă viziune, nu spun antagonistă, dar și numai conflictuală, a raportului dintre capital și muncă. „Fiecărui muncitor să i se ofere posibilitatea de a-și aduce propriul aport astfel ca el însușii «să știe să muncească» în propriu”. Consider aceasta o provocare pentru organizațiile sindicale, dar și pentru sistemele firmelor. Este o provocare pe care credem că am moștenit-o, chiar dacă știm și că drumul încă de parcurs este lung.
Închei cu o considerație asupra relației dintre dezvoltarea economică și dezvoltarea morală, în baza considerațiilor la care ajunge literatura economică. Așa cum bine se știe, această temă este obiect de încercări de măsurare (de ex. Indicele de dezvoltare umană a Națiunilor Unite) și a unei crescânde literaturi care caută să ancoreze evaluarea de fapte obiective. Asupra acestei teme, îmi place să semnalez importantul volum al lui Benjamin Friedman (Universitatea Harvard), tradus în italiană cu titlul: „Il valore etico della crescita” (Università Bocconi Editore, 2008).
Friedman se inspiră nu din gândirea catolică, ci din tradiția acelor filosofi iluminiști, ale căror idei au constituit baza creației democrației americane și citează pe Locke și Montesquieu, Adams și Jefferson. În centrul analizei sale, el pune variabile ca toleranța (de ex. deschiderea față de emigranți), echitatea (înțeleasă și ca atenție față de cei mai slabi), deschiderea oportunităților (independent de condițiile de origine ale persoanelor), democrația, libertatea (inclusă fiind aici libertatea religioasă), conivența pacifică, atât în interiorul unei națiuni, cât și față de alte națiuni.
Concluzia lui, bazată pe considerații istorice și economice, este că, în general aceste virtuți sunt mai răspândite acolo unde mai avansată este dezvoltarea materială. El adaugă și că aceste virtuți sunt cele care sunt mai capabile să încurajeze inițiativa și creativitatea, și, deci, să producă o nouă dezvoltare economică.
Nu sunt convinși cu toții de această teză. Iar scara de valori care se poate lua în considerație poate fi foarte subiectivă și depinde de convingerile filosofice ale fiecăruia. Mi se pare că pot afirma, reluând cuvintele enciclicei, că există o notabilă convergență între concluziile la care ajunge știința economică, sau cel puțin o parte relevantă a acesteia, și evaluarea morală. Tot știința economică e cea care ne spune că o structurală situație de nesiguranță generează comportamente antiproductive și de risipă de resurse umane, pentru că muncitorul tinde să se adapteze pasiv mecanismelor automatice, în loc să elibereze creativitate. Și asupra acestui punct există convergență între știința economică și evaluarea morală. Costurile umane sunt și costuri economice, iar disfuncțiile economice comportă totdeauna și costuri umane” (par. 32).
Pe de altă parte este evident că pentru Biserică, dezvoltarea economică este importantă, chiar dacă nu suficientă, nu numai ca instrument pentru a elimina foamea, bolile endemice, subdezvoltarea. Punctul interesant constă în faptul că Biserica vorbește de dezvoltare și cu referință la țările care au eliminat condițiile de sărăcie extremă. „… se asistă la apariția unor ideologii care neagă în totalitate utilitatea înseși a dezvoltării, reținută în mod radical anti-umană și producătoare de degradare. Astfel se sfârșește prin a condamna nu numai modalitatea greșită și nedreaptă cu care oamenii, uneori, orientează progresul, dar și înseși descoperirile științifice, care, dacă sunt bine utilizate, constituie în schimb o oportunitate de creștere pentru toți. Ideea unei lumi fără dezvoltare exprimă neîncredere în om și în Dumnezeu. Este, deci, o gravă eroare a disprețui capacitățile umane de a controla distorsiunile dezvoltării sau chiar a ignora că omul este constitutiv îndreptat spre «a fi mai mult». A absolutiza ideologic progresul tehnic sau a contempla cu plăcere utopia unei umanități reîntoarse la originara stare a naturii sunt două modalități opuse pentru a separa progresul de evaluarea ei morală și, deci, de responsabilitatea noastră” (par. 14).
În fond, dezvoltarea materială este importantă. S-ar putea spune că este condiția necesară, dar nu suficientă, pentru dezvoltarea etic, sau, poate, mai bine spus, că este o condiție care ușurează dezvoltarea etică. Este, în orice caz, responsabilitatea oamenilor de a orienta dezvoltarea materială spre o direcție coerentă cu dezvoltarea etică. Mi se pare că acesta este mesajul central al scrisori papale și, mi se pare un mesaj pe care cu toții putem să-l răspândim.
