Arogantă și confidențială, adresarea cu „tu” evită numai conjugările neobișnuite ale adresării cu „dumneavoastră”
Putem să împărtășim, evident, ieșirea recentă a lui Beppe Severgnini care – pe Sette – își exprimă „supărarea față de insuportabila răspândire a adresării cu pronumele «tu» totdeauna și peste tot”. Atât cât contează, eu însumi tind din instinct să devin rigid dacă cineva cu care nu am confidență mă interpelează cu „tu”; iar eu nici nu m-aș gândi niciodată să fac la fel cu acesta. Deci, mi-a fost greu să fiu tănâr în Șaizeci și opt, ani în care părea că se întoarce timpul lui Achille Starace care abolise adresarea cu „dumneavoastră”. Acel ierarh în cămașă neagră impunea adresarea cu „dumneavoastră”, în vreme ce fii burghezilor în eskimo, travestiți în proletari, te ucideau în bătaie dacă nu foloseai adresarea cu „tu”.
Desigur, în alergia mea intră și cei 17 ani de școală statală din vechea Torino, atunci când profesorii ți se adresau cu „dumneavoastră” începând cu clasa a VIII-a, adică de la paisprezece ani, și te învățau că a te abandona unor familiarități intempestive aparținea imigranților. Care atunci erau cei care soseau în fiecare dimineață la Porta Nuova din Trenul Soarelui. Cred însă că, în această rezistență, existau motive care trec dincolo de subiectiv. Este oare întâmplător dacă englezii – adică poporul care a păstrat cel mai bine sensul Tradiției – au un thou, dar pe acesta îl rezervă lui Dumnezeu, și îi interpelează cu you și pe copii, pe frați, pe amanți, și chiar pe câini, cai și pisici? Și ce să spunem de faptul că, până în timpuri apropiate, și la noi (nt: în Italia, dar și în România), copiii se adresau cu „dumneavoastră” părinților și, deseori, soțiile față de soți și viceversa?
Tatăl meu, militar timp de cinci ani în Armata Regală, amintea că, față de gradele superioare, deseori aristocratici, era de negândit să li te adresezi cu „tu”, chiar și ultimului dintre recruți. Evident, cine încă mai este impregnat de spiritul șaizecioptist îmi va replica că aceasta face parte classismul care trebuie abătut, pentru o societate mai dreaptă. Este mai „fraternă”, vor adăuga mulți catolici, convinși că credința are de-a face cu uzul și abuzul celei de-a doua persoane la singular.
Dar acestor credincioși – chiar în bună credință – ar trebui să li se tragă atenția că fraternitatea la care se gândesc este numai „orizontală”, ca cea care se creează într-un sindicat, într-un partid, poate într-o lojă masonică. În perspectiva credinței, suntem cu adevărat „frați”, numai privind spre o dimensiune verticală: legăturile strânse dintre noi derivă din faptul că descoperim că avem, în Ceruri, același Părinte. Numai recunoscându-ne credincioși, deci „fii ai lui Dumnezeu”, putem să descoperim familiaritatea care ne face egali unul cu celălalt și putem să trecem la confidența și non verbală, care este o descoperire și o cucerire, nu un lucru scontat. M-a impresionat totdeauna un particular, extraordinar și totuși deseori neglijat, din cele 18 apariții de la Lourdes. Doamna nu s-a adresat niciodată cu „tu”, ci totdeauna cu „dumneavoastră” analfabetei de paisprezece ani, mizerabilei fiice a unui tată sărăntoc, care înfundase până și pușcăria. Maica Domnului vorbea în dialectul acelei creaturi rahitice din cauza foamei și a sărăciei, și totuși Bernadetei îi era greu să înțeleagă frazele, în acel „dumneavoastră” pe care, evident nimeni nu o mai folosise pentru a i se adresa ei. Mai rău încă, preoții și episcopii, care de multe ori au interpelat-o cu un „tu” grăbit. Ce înseamnă această vulgaritate a catolicilor, dacă pare că țin educate distanțe până și în Paradis?
Prin contrast, și pentru a rămâne în vechea Franță, merită să amintim acea adunare demoniacă care a fost Convenția iacobină care a gestionat Marea Teroare. Printre nenumăratele decrete publicate în ritm alert de acei posedați pentru a crea, cu ajutorul loviturilor de ghilotină „omul și societatea nouă”, a existat unul care a abolit titlurile de Domnule și de Doamnă și le-a înlocuit cu cele de Cetățene și Cetățeană, impunând în același timp tuturor de a se tutui. Cine ar fi îndrăznit să rămână cu „dumneavoastră” ar fi căzut în plasa „legii suspecților”, unul din decretele cele mai mârșave ale istoriei, care condamna la moarte, fără drept de apărare, nu numai pe cei care ar fi contrastat Revoluția, dar și pe cei care nu s-ar fi implicat activ în aceasta. Exemplul lui Robespierre va fi urmat mai târziu de Lenin și de Stalin: Siberia sau plutonul de execuție pentru cei care ar mai fi folosit termenii „domnule” și „doamnă” și nu obligatoriul „tovarăș”. Și era poate admisibil un Sie între Kamaradenii naționalsocialismului?
Fiecare totalitarism impune „fraternitatea” cu lovituri de „tu” obligatorii. Deci, nu este numai chestiune de gusturi sau de codul bunelor maniere: obligația ca să salvăm adresarea „dumneavoastră” (sau, pentru cine preferă, ca în Sud, „voi”) este probabil o mică dar semnificativă sarcină față de libertate. Oare nu tot din acest motiv, la Lourdes, vocea din Cer s-a adresat unei sărace fetițe ca unei domnișoare?
Vittorio Messori
26 luglio 2011 08:28Sursa: www.corriere.it
Traducere și adaptare de: Pr. Pătrașcu Damian
