DEOSEBIREA DINTRE INSECTĂ ȘI PIRAMIDĂ

Mă rog, între o insectă care trăiește o singură zi la umbra unei piramide eghiptene și piramida aceea, care este deosebirea cea mai adâncă? Dimensiunile? Densitatea și soliditatea structurii materiale? Durabilitatea în timp? Desigur nu. Deosebirea cea mai adâncă între ele e că insecta e vie iar piramida nu.
Piramida e de granit, insecta de niște țesuturi mucoase; insecta de-abia se vede, și piramida e piramidală.

I. L. Caragiale, Opere, vol. III, Editura Național, 2000.  

ROLUL TRUPULUI ÎN VIAȚA DUHOVNICEASCĂ

Omul este o unitate a trupului şi a sufletului. Biserica revalorizează trupul în perspectiva acestei viziuni: omul trebuie să tindă întreg către mântuire. Nimic din creaţia lui Dumnezeu nu poate fi exclus de la această tindere, iar singurul lucru cu adevărat rău este păcatul.

Într-o conferinţă prezentată în cadrul Parohiei Ortodoxe Române din Toulouse, Franţa, în luna ianuarie a anului trecut, părintele Marc Antoine Costa de Beauregard a creionat câteva aspecte legate de rolul trupului în viaţa duhovnicească. Expunerea, plecând de la fundamentele reale ale teologiei trupului sfinţit şi îndumnezeit prin Întruparea Mântuitorului, s-a axat pe o actualizare a diferitelor aspecte care ţin de subiectul în cauză.

Omul este un întreg. Orice reflecţie asupra rolului trupului trebuie să plece de la această premisă. Trupul este părtaş la întregul ritm liturgic al Bisericii, harul specific al fiecărei perioade contribuind la redobândirea conştiinţei unităţii psihosomatice. Părintele Marc Antoine a insistat în special asupra faptului că orice act liturgic revalorizează trupul. În special, postul, care nu este un mijloc de mortificare, ci un instrument de redescoperire a fundamentelor ultime care stau la baza fiinţei omeneşti, ajută foarte mult la revalorizare. Se trece de la o viaţă schizofrenică, marcată de sciziunea nenaturală a sufletului şi a trupului, care descompune omul, la o viziune sintetică, oferind o unitate antropologică: Biserica ajută la recompunerea întregului, depăşind barierele false ale lipsei de unitate interioară, şi conduce la integrarea şi asumarea unei realităţi incontestabile: nu există o viaţă independentă a sufletului şi o alta, separată, a trupului. Viaţa sănătoasă, împlinită, este cea care favorizează dezvoltarea şi conştientizarea unităţii dintre trup şi suflet.

Revalorizarea trupului - act liturgic

Viaţa Bisericii nu conduce către ura faţă de trup. Liturghia nu decorporalizează, ci este evenimentul liturgic prin excelenţă care oferă dimensiunile realiste ale percepţiei trupului: pesimismul legat de tot ceea ce ţine de aspectele trupeşti ale vieţii duhovniceşti este transformat în optimism eshatologic, marcat de bucuria învierii: Hristos îl ridică pe om, în întregimea sa, de la moarte la viaţă, de pe pământ la cer, de la păcat la sfinţenie. Sexualitatea însăşi are un rol bine definit în această fugă de decorporalizare. Expresia sexuală a vieţii are o mare importanţă şi asumarea ei în cadrul binecuvântat conduce tocmai către revalorizarea de care aminteam. Trupul îşi găseşte, şi din perspectiva sexualităţii sale, un loc bine definit în ritmul şi viaţa liturgică a Bisericii. De aceea, problematicile sexuale nu pot fi abordate oricum şi oricând, precum nici manifestările acestor expresii nu pot fi concepute la adevărata lor valoare în afara vieţii Bisericii. Ele sunt expresia dragostei între persoane, expresia unei supuneri faţă de voinţa lui Dumnezeu, expresie în acelaşi timp a fecundităţii, dar şi a dragostei comune, a credinţei comune, a aceluiaşi duh de mărturisire, a aceleiaşi viziuni asupra lumii. Cuplul exprimă unitatea într-un singur trup şi suflet, fără confundare. Banalizarea, obiectivarea, prin cultură, televiziune, denaturarea prin pornografie (prezentă cam peste tot) deformează. Biserica face o contrapropunere, mult mai interesantă. Nu e o atitudine de diabolizare a lumii, ci se propune revalorizarea corpului. În viaţa conjugală există un respect reciproc, depăşirea propriilor dorinţe egoiste, ceea ce face din cuplul care şi-a asumat dragostea în faţa lui Dumnezeu un loc binecuvântat de dezvoltare şi revalorizare mutuală a corporalizării liturgice.

Părintele Marc Antoine a abordat şi problema abuzurilor care se întâlnesc de multe ori în viaţa unui cuplu. Soluţia acestor situaţii delicate este înţelegerea atitudinii Bisericii faţă de trup şi sexualitate. Părintele a insistat mult asupra faptului că e necesară evanghelizarea cuplului, cu toate aspectele adiacente: putem vorbi despre o reevanghelizare a concepţiilor legate de sexualitate şi mai ales despre redescoperirea caracterului personal al relaţiilor trupeşti în cuplu. Soţia nu este un obiect al dorinţelor soţului, după cum nici soţul nu este un obiect al dorinţelor partenerei. Fiecare este o persoană, ambii soţi aflându-se într-o comuniune personală, de respect, de aşteptare, de sacrificiu, de renunţare la pseudoaşteptările fantasmagorice. Gândul trebuie să fugă în primul rând la celălalt, la aşteptările lui. De aceea se vorbeşte foarte des în Biserica Ortodoxă despre asceza cuplului. Transfigurarea relaţiilor trupeşti ajută la ieşirea din impasul cotidian al obiectivării extreme a sexualităţii. Credinţa scoate cuplul din acest impas şi oferă o viziune înnoită, care pleacă de la premisa că trupul este, obiectiv vorbind, sfinţit şi transfigurat prin Întruparea lui Hristos.

Păcatul - desconsiderare a trupului, "templu al lui Dumnezeu"

La cuvintele părintelui Marc Antoine voi adăuga câteva remarci ale Sfântului Grigorie Palama, care se încadrează în aceeaşi viziune revalorizatoare a trupului: "Am primit trup, plăsmuire a mâinilor lui Dumnezeu, ca să-l putem face duhovnicesc prin înălţarea către Dumnezeul nostru, iar noi, prin aplecarea către cele pământeşti, am făcut duhul nostru trupesc şi ne-am arătat mai josnici decât trupurile animalelor, care nu au suflet, singuri osândindu-ne şi făcându-ne vrednici de osândă. Căci animalele rămân în acelaşi fel în care s-au născut. Noi însă ne-am făcut netrebnici, din pricină că am devenit călcători de lege şi am schimbat cinstea în necinste. Se apropie de noi, sub chipul aspidei, pofta neînfrânată a trupurilor, şi noi nu fugim cât ne ţin picioarele, adunându-ne în noi înşine, ca prin înfrânare şi necontenită rugăciune către Domnul, cu smerenie, să ne îndepărtăm de aceasta. Ci ne deschidem în faţa ei adâncurile minţii şi primim în noi înşine, cu bucurie, ah, vai de noi, moartea noastră cea veşnică. Când devenim stăpâni peste minte şi raţiune, atunci, de bunăvoia noastră, ne afundăm în adâncul osândirii, din pricina patimilor celor oprite. Şi ne aruncăm cu capul în jos în mlaştină, în noroiul adâncului, în curgerea cea grozavă a mocirlei, adică în viaţa pe care o trăim în mulţimea păcatelor. Ne aruncăm acolo unde suntem loviţi de împunsăturile scorpionilor şi suntem sfâşiaţi de dinţii fiarelor, şi într-atât devenim lipsiţi de raţiune, încât ne bucurăm de răni şi ne dezmierdăm în sfâşieri! Astfel este şi omul: cu mult mai lipsit de raţiune decât animalele, mai de necinste şi mai netrebnic decât toate cele de necinste, pentru că a fost făcut rob trupului, fiind întors la ceea ce este mai rău de patimile acelea pe care ar fi trebuit el să le robească, întorcându-se către cele mai bune. Ba, mai mult, se şi înalţă pe sine şi se mândreşte foarte, gândind că, din pricina patimilor care de fapt îi corup firea, ar avea mai mult decât alţii. Căci i se pare lucru deosebit să poată să se piardă cu totul în plăceri, să aibă mai mult decât îi trebuie, să dispreţuiască, să stăpânească şi să conducă pe alţii. Şi astfel, desfătarea, mândria, bogăţia, slava deşartă se fac stăpâni peste oricine se îndeletniceşte cu acestea".

Autor: Pr. Roger Coresciuc
Sursa: http://www.ziarullumina.ro/

CEL CE ESTE și NUMELE DIVIN

În contextul politeist din Antichitate era necesar ca fiecare divinitate să aibă un nume pentru a putea fi deosebită de alta. Dumnezeul lui Israel are un nume personal, Iahve, a cărui etimologie este foarte controversată.


Numele apare atestat în Egipt în inscripţii întinse pe perioada secolelor XIV-XII î.Hr. despre "ţara nomazilor şasu, Iahu". În acest caz, Iahu ar putea fi numele ţării. Dar sintagma poate fi înţeleasă şi altfel - "ţara nomazilor şasu ai lui Iahu", iar Iahu să fie într-adevăr nume divin. Se pare deci că numele Iahve este preisraelit, fapt confirmat şi de tradiţia după care Iahve vine în templul din Ierusalim de undeva din sud (Deuteronom 33:1; Judecători 5:4; Avacum 3:3.13; Psalmul 67:8-9).

În Vechiul Testament, numele Iahve a fost apropiat de verbul a fi (în ebraica haya), încât a fost explicat "Cel ce este" - Ieşire 3:14-15: "Atunci Dumnezeu a răspuns lui Moise: "Eu sunt Cel ce sunt (ehye aşer ehye, în Septuaginta ho on "cel ce este")". Aşa să spui fiilor lui Israel: Cel ce este (ehye) m-a trimis la voi! / ş…ţ Aşa să spui fiilor lui Israel: Domnul (în ebraică Iahve) Dumnezeul părinţilor noştri, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob m-a trimis la voi. Acesta este numele Meu pe veci". Trebuie însă observat că apropierea între numele Iahve şi verbul "a fi" (haya) nu este etimologică, ci mai degrabă un joc de cuvinte. Din păcate, etimologia numelui divin nu mai poate fi stabilită cu certitudine, opinându-se că la origine Iahve ar putea fi un toponim din sudul Palestinei.

Pronunţarea numelui

O altă problemă este pronunţia numelui divin. Iniţial, scrierea ebraică, asemeni altor sisteme de scriere antică (egipteană, arameică, ugaritică, arabă) nota numai consoanele, acestea fiind suficiente pentru înţelegerea sensului unui cuvânt (de exemplu pentru numele Melchisedec se scriau doar literele mlkysdq). Atât timp cât cititorul cunoştea cuvântul, putea să-l pronunţe. Până în secolul I d.Hr., textele ebraice au fost scrise doar consonantic, însă, deja după exil, ebraica devenise o limbă moartă, folosită doar în cult. De aceea între secolul al VII-lea şi al IX-lea d.Hr. au fost inventate de către învăţaţii evrei sisteme de vocalizare, pentru ca pronunţia textelor sacre să fie stabilită.

În cazul numelui lui Iahve, el se scria iniţial, în scrierea consonantică, yhwh. Având patru litere, numele mai este cunoscut ca tetragrama sfântă (tetragramă â patru litere). În textul actual, el are însă vocalizarea numelui adonay, "Domnul meu", adică vocalele e (de fapt şeva, pentru că a iniţial din adonay este foarte scurt, compus cu semnul şeva, care se poate pronunţa la începutul silabei şi ca un e scurt), o şi a. Până în secolul al XIX-lea d.Hr., numele lui Dumnezeu era citit de neevrei după textul ebraic Iehova, ceea ce reprezintă o pronunţie complet eronată. Evreii nu pronunţau niciodată Iehova, ci Adonay, alegând deci cuvântul semnalat prin vocale; textul păstra însă consoanele tetragramei, pentru că textul consonantic nu mai putea fi modificat.

Pronunţia Iahve rămâne doar una probabilă, dedusă din atestări ale numelui divin în akkadiană şi greacă, limbi care foloseau sisteme de scriere care notau şi vocalele. O pronunţie posibilă este Iahu, ca în terminaţiile numelor teoforice (de exemplu Irmeyahu â Ieremia).

Tăinuire şi revelare

Treptat, în iudaism se interzice pronunţarea directă a numelui lui Dumnezeu. Practica aceasta nu este atestată în Vechiul Testament, pentru că, de pildă în secolul al V-lea î.Hr., numele Iahve era încă pronunţat fără probleme în limbajul uzual (cf. Neemia 8:6), la fel şi în secolul al II-lea î.Hr. (Daniel 9:10). Talmudul babilonian, un compendiu de legislaţie iudaică scris între secolul al II-lea şi al V-lea d.Hr., dar care păstrează elemente mult mai vechi, menţionează pronunţarea numelui Iahve o singură dată pe an de către marele preot, la Ziua Ispăşirii, când marele preot intra în sfânta sfintelor (b. Yoma 37a). În acelaşi context, se spune că numele n-a mai fost însă pronunţat la moartea arhiereului Simeon cel Drept (secolul al III-lea î.Hr.) (cf. b. Yoma 39b). În Talmudul palestinian se explică: "La început, marele preot obişnuia să declare numele cu glas tare, dar când numele oamenilor desfrânaţi s-a înmulţit, el l-a proclamat scăzând vocea" (p. Yoma 40d). Se ajunge astfel chiar la interdicţia pronunţării numelui Iahve în afara incintei templului. Un rabin, Abba Saul, spune că cei care pronunţă numele pe litere nu vor avea parte de lumea viitoare (m. Sanh. 10:1). Această interdicţie a pronunţării numelui este atestată şi la esenienii de la Qumran, în secolul al II-lea î.Hr. - secolul I d.Hr.: cine pronunţa numele Iahve era exclus din comunitate (1QS 6:27 - 7:2).

Dacă numele Iahve nu se pronunţa, el este înlocuit cu alte nume. În secolul al II-lea d.Hr., Origen ştia că la evrei numele Iahve se citea Adonay. Sistemul de vocalizare al textului ebraic actual, numit masoretic, foloseşte acelaşi înlocuitor. În prima parte a Talmudului, Mişna (secolul al II-lea d.Hr.), tetragrama era citită şema "numele", iar în Qumran, unde se atestă şi citirea Adonay, se practica şi înlocuirea tetragramei prin patru puncte dispuse orizontal.

În Pentateuh există o dublă valorificare a numelui divin Iahve de către diferitele redactări. O redactare numită în mod clasic chiar iahvistă (mai nou considerată parte din redactarea deuteronomistă) îl prezintă pe Dumnezeu încă de la creaţie cu numele personal Iahve (cf. Facere 2-3). Prin aceasta se arată că Dumnezeul lui Israel este Creatorul, mai ales că în sistemele religioase politeiste, de obicei, zeul creator nu era şi zeul conducător (ex. la canaaniţi, El era divinitatea creatoare, care ulterior s-a retras, lăsându-i locul zeului conducător, Baal). O redactare mai nouă, numită sacerdotală sau preoţească, etapizează în trei faze cunoaşterea numelui divin. Mai întâi, în istoria primordială, Dumnezeu este prezentat cu denumirea de Elohim, "Dumnezeu", nume generic care poate fi aplicat şi altei divinităţi. Prin aceasta se arată caracterul universal, Creatorul nefiind numai divinitatea Israelului, ci a întregii lumi. În a doua etapă, cea a istoriei patriarhilor, Dumnezeu este cunoscut ca El Şadai, "Dumnezeu Atotputernic", pentru că i-a apărat pe patriarhi pe măsură ce aceştia călătoreau în ţara promisă. Ultima etapă este cea a descoperirii numelui divin personal, Iahve, făcută pe Sinai lui Moise - Ieşire 6:2-3: "Apoi a grăit Domnul cu Moise şi a zis către el: "Eu sunt Domnul (Iahve)/ Şi M-am arătat lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacob ca Dumnezeu Atotputernic, iar cu numele Meu de Domnul (Iahve) nu M-am făcut cunoscut lor"".

Hristos Cel ce este

În Noul Testament, Mântuitorul Iisus Hristos Şi-a atribuit denumirea de domn, în greacă, kyrios. În una dintre cele mai vechi rugăciuni ale Bisericii primare păstrate chiar în originalul arameic - marana tha "Doamne, vino!" (1 Corinteni 16:22) Hristos este numit Domn, în arameică, maran. Denumirea aceasta corespunde denumirii divine Adonay sau Adon, Iahve fiind singurul domn. Prin aceasta, Hristos îşi arată divinitatea.

Pe de altă parte, Hristos Se prezintă în multe cazuri în Evanghelia lui Ioan cu formula simplă "Eu sunt", care în greacă nu are sens, lipsită de nume predicativ, dar care face aluzie la înţelesul numelui lui Iahve "Cel ce este".

De asemenea, în Apocalipsa 1:8, titlul "Cel ce este" (Iahve) face parte din lista de titluri ale Mântuitorului: "Eu sunt Alfa şi Omega, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Atotţiitorul".

În iudaism, interdicţia reprezentării lui Dumnezeu prin imagine a atras după sine interdicţia pronunţării numelui divin. În creştinism însă, Întruparea folosită ca temei pentru reprezentarea iconografică (întruparea înseamnă circumscriere spaţială, deci vedere şi posibilitate de reprezentare) presupune şi posibilitatea de a-L apela pe Dumnezeu pe nume. În teologia mistică ortodoxă, invocarea deasă a numelui lui Iisus s-a dezvoltat chiar într-o practică specială, cea a rugăciunii numelui sau a rugăciunii inimii.

De asemenea, în iconografia răsăriteană, haloul lui Hristos, deja cruciform din sec. al VI-lea d.Hr., prezintă începând cu sec. al XIV-lea d.Hr. inscripţionate trei litere greceşti: , ceea ce formează ho on, "cel ce este", modul în care Septuaginta traduce expresia ehye aşer ehye. Prin aceasta se subliniază identificarea lui Hristos ca Domnul/Iahve, Dumnezeul revelat al Vechiului Testament.

Autor: Lect. dr. Alexandru Mihăilă
Sursa: http://www.ziarullumina.ro/