Extraordinară mărturie de viață

Chiar dacă au fost trei sarcini cu complicaţii, ea a refuzat să avorteze. Viol, părăsire, cancer... Descoperiţi curajul unei femei care, împotriva multor încercări şi greutăţi, de fiecare dată a ales viaţa.

La 22 ianuarie 2015, 15.000 de tineri catolici s-au adunat pe marele stadion Verizon din Washington pentru a participa la întâlnirea tinerilor şi la sfânta Liturghie care a precedat Marşul pentru Viaţă, organizat anual în capitala americană.

Un tânăr preot, de 28 de ani, Mario Majano (foto 1), din arhidieceza gazdă, la un moment dat, la momentul predicii, a luat microfonul pentru a da o mărturie (se vedea că ere foarte marcat de ceea ce spune). El a explicat că eroismul nu înseamnă să ai puteri supraomeneşti, aşa cum ne gândeam când eram copii, văzând desenele animate cu super-eroi, însă "adevăratul erou este acela care nu lasă pe nimeni şi nimic, mare sau mic, să-l împiedice să apere ceea ce ştie că este bun, să-i apere pe cei mai mici, să apere ceea ce vine de la Dumnezeu". Mărturia despre eroismul care l-a impresionat este acela al unei femei... nu contează care.

Prima sarcină a fost din cauza unui viol. Pe când era studentă, această tânără a fost violată şi a rămas însărcinată. "Familia sa e exclus-o. Se simţea absolut singură - explică tânărul preot. O prietenă a încercat să o convingă să întrerupă sarcina: «Eşti într-o situaţie imposibilă şi, de aceea, cel mai indicat ar fi să scapi de acest copil». Dar ea a răspuns: «Nu aş putea să-mi închipui viaţa mea ştiind că am suprimat viaţa cuiva». A păstrat copilul şi i-a dat viaţă".

În timpul celei de-a doua sarcini a fost părăsită. Mai târziu a rămas din nou însărcinată, dar, de data aceasta, cu un bărbat pe care ea îl iubea... dar el nu a vrut nicicum să încheie o căsătorie şi a părăsit-o. Ba mai mult, ea fiind studentă, şi-ar fi dorit să continue cursurile, dar, având deja doi copii, acestea deveneau imposibil de urmat. Familia sa făcea mari presiuni ca ea să întrerupă această sarcină spunându-i că sigur nu va putea creşte doi copii fără tată. Familia s-a oferit chiar să plătească toate cheltuielile pentru un avort. "Era puţin important dacă oferta familiei era bine intenţionată, chiar dacă ea ştia cât de greu îi va fi în viitor, dar ea a spus tare şi răspicat: nu. Ea zis NU avortului şi DA vieţii" - continuă părintele Majano.

A treia sarcină cu chimioterapie şi risc de malformaţii. Au trecut treisprezece ani. În sfârşit, această femeie era căsătorită şi fericită, dar într-o zi s-a îmbolnăvit. A aflat că are cancer şi a început tratamentul de chimioterapie. Şi totuşi, în această perioadă grea, ea rămâne din nou însărcinată. Medicii au venit imediat cu propunerea unui avort, asigurând-o că acest copil "nu va avea nici o şansă să se nască normal". Dar ea a răspuns: "Normal sau nu, eu nu-l voi avorta; e ceva ce nu pot face şi nici nu o voi face vreodată!" Părintele Majano, concluzionează: "Acest gen de eroism nu este apreciat de societate, dar noi trebuie să o facem. Acestei femei, pentru curajul de a fi rămas totdeauna fermă în hotărârea ei, pentru faptul că şi-a centrat viaţa pe iubire, eu îi spun simplu: «Mulţumesc, mamă, mulţumesc din toată inima!»"

O emoţie imensă a copleşit întregul stadion Verizon, în timp ce 15.000 de tineri, un mare număr de episcopi şi cardinali, printre care şi nunţiul apostolic în Statele Unite ale Americii, s-au ridicat în picioare pentru a o aplauda pe mama tânărului preot, Rosa (foto 2), în vârstă de 53 de ani, prezentă pe stadion, care plângea de emoţie... asemenea multora dintre participanţi. Rosa are patru fiice şi un fiu... care acum e preot. "El este acum diploma mea universitară - a mărturisit ea când i s-a oferit microfonul. Nu m-aş fi gândit niciodată că el va deveni preot. Acum am dovada clară că Dumnezeu l-a ales încă din sânul meu".

Mario este rodul celei de-a doua sarcini.

Tuturor femeilor care se află într-o situaţie dificilă, Rosa le lasă un mesaj: "Nu renunţaţi! Dumnezeu are un plan. El are totdeauna un plan. Dumnezeu nu vă va lăsa niciodată singure!"

Articol preluat de pe site-ul www.aleteia.org

Traducere de pr. Iosif Dorcu

Sursa: www.ercis.ro 

De ce un om este infinit mai important decât un câine …

Îmi amintesc că demult, să tot fie vreo douăzeci şi cinci de ani

de atunci, pe una dintre casetele de muzică populară ale tatălui meu era înregistrat un cântec de-al Ionelei Prodan, care îmi plăcea foarte mult, intitulat «Din bucata mea de pâine …». Era un cântec care te ungea la inimă pentru că, prin puterea unei metafore, sublinia tristul adevăr al lipsei de recunoștință – “câinimea”, dacă se poate spunea aşa – de care uneori dă dovadă omul, spre deosebire de câine, care pare mult mai “fidel”, mai “uman”: «Omul azi m-a părăsit / S-a dus şi n-a mai venit / Câinele mă recunoaște / Omul nu mă mai cunoaște». Evident, este vorba de o “personalitate” alegorică, din moment ce patrupedul se aciuează pur şi simplu acolo unde află resturi de mâncare, cu “scopul” de a se hrăni şi de a se înmulţi. Cu toate acestea, însă, pentru noi, oamenii, metafora are valoare, pentru că ne spune câte ceva, nu atât despre animalele care, chipurile, ar fi înzestrate cu sentimente, ci mai degrabă despre caracterul nostru omenesc, oricât de “câinesc” ar fi el. Acesta ar trebui să fie şi sensul celebrului refren cântat, tot cu ani în urmă, de Mihai Constantinescu: «Iubiţi şi câinii vagabonzi / Sunt mai cinstiţi şi, uneori, mai lorzi».

Noi, fiinţele umane, suntem persoane, adică aparţinem unei specii care are conştiinţa faptului este cu totul diferită de celelalte entităţi care populează universul vizibil. Ce va fi însemnând exact acest concept în esenţa sa meta-fizică, este greu de spus, mai ales dacă ţinem cont că termenul «transcendență» poate fi înţeles din cel puţin două puncte de vedere: unul pământesc, în sensul unei superiorităţi intelective, rod al unui parcurs filogenetic destul de îndelungat, iar altul suprafiresc, în sensul unei apartenenţe la un «univers» diferit cel în care trăim acum, «meta-fizic», adică dincolo de ceea ce este material. Însă, oricum am interpreta transcendența omului, inima ne spune că nu e tot una să-ţi dai avutul pentru îngrijirea câinilor maidanezi ori, de exemplu, să-l oferi acelor fiinţe umane a căror demnitate este pusă între paranteze de nepăsarea politicienilor “cosmopoliţi” (capabili, de dragul voturilor, să împace capra cu varza).

«Este de bun augur – mă întrebam eu, cam cu vreo lună în urmă, pe Bioeticaledotcom - întoarcerea către natură (biosferă)?». Depinde. Pericolul poate fi acela de a pune pe un plan secundar omul pentru a “exalta” necuvântătoarele. Am pus ghilimele pentru că de cele mai multe ori “apărătorii animalelor” sunt interesaţi de bani alocaţi protejării acestora, nu de animalele ca atare. «Pe de altă parte – continuam eu acolo – grija faţă de biosferă este un imperativ ce nu trebuie neglijat, mai ales dacă se ţine cont de faptul că şi noi, oamenii, facem parte din acest spaţiu vital, indispensabil nouă şi tuturor generaţiilor viitoare. Anticii obişnuiau să spună: „in medio stat virtus”. (…) NU radicalismelor de genul „ori… ori”. DA atitudinii mentale care pune accent pe varianta „şi … şi”. Asta pentru că omul nu poate face abstracţie de biosferă, a cărei component este, aşa după cum biosfera nu se mai poate lipsi actualmente de grija omului. «Simbioza – spuneam – este posibilă», însă, şi pe acest fapt trebuie să punem accent, «omul transcende natura». «Înţelegerea acestei transcendenţe a omului (…) este cheia care ne permite să accedem la adevărul ultim al persoanei umane, adevăr care face din bioetica personalistă o bioetică specială, fără ca prin aceasta să se desconsidere biosfera. Sf. Francisc de Assisi era pe deplin conştient de acest adevăr în momentul în care a ajuns să exclame: „Lăudat fii Tu, Domnul meu, pentru sora noastră, maica Terră / care ne ţine şi ne hrăneşte / care rodeşte poame felurite cu flori smălţuite şi cu ierburi” ».

În momentul în care, însă, am fi siliţi să alegem între viaţa unui om şi aceea a unui câine ori a oricărui alt animal, chiar şi pe cale de dispariţie, răspunsul nu poate fi decât unul radical: întâietate are fiinţa umană, înzestrată cu o demnitatecare transcende valoarea oricărei alte entităţi din universul nostru. În faţa demnităţii omeneşti jumătăţile de măsură n-au ce căuta, iar rolul metaforelor, precum acelea de mai sus, nu este altul decât de a-l face pe om să-şi înţeleagă mai bine demnitatea sa.

de Adrian Măgdici

articol publicat și pe http://bioeticaledotcom.wordpress.com/

FIINȚA UMANĂ ESTE NUMAI UN SIMPLU ANIMAL, MAI EVOLUAT DECÂT MAIMUȚELE? (I/IV)

de Maurizio Moscone
 

ROMA, sâmbătă, 22 septembrie 2012 (ZENIT.org). Mai are sens astăzi să ne punem întrebarea în privința ființei omului? Sau este o întrebare desuetă pe care cultura occidentală o elimină din lexicul ei curent, concordând substanțial cu sentința lui Nietzche, după care omul este corpul lui? Astfel scrie filosoful în Așa grăit-a Zaratrustra: „Omul treaz și conștient spune: Eu sunt corp și nimic altceva în afară de acesta, iar sufletul este numai un cuvânt pentru ceva din corp” .(1)

„Omul este corpul său", proclamă Nietzsche, și astfel repetă o lungă listă de filosofi care influențează cultura actuală mai mult decât în mod comun ar putea să se creadă.

Omul, acest corp viu, mai inteligent decât o maimuță, dar ei identic în calitate de realitate pur materială, ar fi, după părerea lui Monod, un accident de parcurs în istoria evoluției biologice (2), rodul întâmplării, fiind viața umană efectul fortuit al unui joc întâmplător, așa cum întâmplătoare este combinarea numerelor la loto. Scrie biologul: „Universul nu zămislea viața, nici biosfera omul. Numărul nostru a ieșit la ruletă: de ce atunci nu ar trebui să recunoaștem excepționalitatea condiției noastre, în același fel în care cineva a câștigat de abia un miliard?” (3).

Omul, aruncat în jocul orb al existenței )4), se simte o ființă între ființe, un „lucru” între multele alte lucruri; „știe în sfârșit – afirmă Monod – că este singur în imensitatea Universului din care a ieșit din pură întâmplare” (5) și nu observă nici o diferență calitativă între sine și animale, cu care se simte atât de asemănător încât este sperată, din partea zoologilor și a biologilor americani, o legislație care să recunoască aceleași drepturi pentru ființele umane și unele primate ca de exemplu gorilele, cimpanzeii și orangutanii.

Mișcarea animalistă se afirma tot mai mult în Occident, așa cum mărturisește și succesul, mai ales în țările anglo-saxone, a volumului Proiectul Marii Maimuțe. egalitatea dincolo de granițele speciei umane, unde este propusă o cartă a drepturilor primatelor și susținută identitatea ontologică dintre maimuțe și oameni. Curatorii și autorii cărții mai sus menționate, care dedică secțiunea a V-a „maimuțelor ca persoane” (6), au subscris o „Declarație asupra marilor antropoizi” (7) în care este cerută „pentru toți marii antropoizi” tutela „dreptului la viață” și a „protejării libertății individuale” (8). Este scris în Declarație: „Noi cerem ca comunitatea egalilor să fie extinsă până la a include toți marii antropoizi: ființele umane, cimpanzeii, gorilele și orangutanii. «Comunitatea egalilor» este comunitatea morală în interiorul căreia noi acceptăm că anumite principii sau drepturi morale ă guverneze relațiile noastre reciproce și care să fie tutelabile din punct de vedere juridic” (9).

Singer, unul din maximii teoreticieni ai animalismului, afirmă într-un interviu: „Cimpanzeii, gorilele și orangutanii au o complexă și bogată viață emoțională; dezvoltă strânse și durabile relații inter-individuale, au o memorie de lungă perioadă și sunt auto-conștiente; pot să rezolve probleme foarte complexe care cer în mod clar reflecție; și pot să sufere atât fizic cât și psihologice. Într-un cuvânt, sunt persoane” (10).

Dacă, așa cum scrie Corbey, „ideea unei a noastre exclusive demnități – în calitate de unice ființe create de Dumnezeu după imaginea lui – a pierdut în mod decisiv teren” (11) iar ființa umană este numai un animal mai evoluat decât altele pe plan biopsihic, mai are sens bătălia ideală pe care câțiva oameni o întreprind astăzi pentru a apăra viața umană de la concepere până la moarte? Sau această bătălie este apanajul unei viziuni despre lume arhaică, care consideră cosmosul ca o creație divină cu caracter ierarhic, în vârful căruia ar fi fost pusă ființa umană, a cărui viață ar fi sacră datorită unei prezențe a suflului lui Dumnezeu? Și, se mai poate astăzi, în pragul celui de-al treilea mileniu, să se vorbească de Dumnezeu? Acest termen nu este oare apanajul unui trecut ce se pierde în negura timpurilor, folosit de câteva filosofii și religii antice pentru a desemna visurile și fanteziile unei umanități încă infantile și nesigure, care nu poseda științele și tehnicile actuale de cunoaștere, control și dominare a naturii?

*

NOTE

1) F.NIETZSCHE, Così parlò Zarathustra, Presentazione di R.Cantoni, Mursia, Milano 1965, p.37.

2) Scrive Monod: „numai cazul stă la originea oricărei noutăți, al oricărei creații în biosferă. Cazul pur, numai cazul, libertate absolută dar oarbă, la rădăcina înseși a minunatei evoluții a edificiului evoluției"(J.MONOD, Il caso e la necessità. Saggio sulla filosofia naturale della biologia contemporanea, Mondadori, Milano 1979, III ed., p.113. Cursivul este în text. Așa și în viitor, în afară de alte indicații diferite).

3) Ibidem, pp.141-142.

4) Scrive Monod: „Dintr-un joc complet orb, totul, prin definiție poate să derive" (ibidem, p.100).

5) Ibidem, p.172.

6) Cfr. P.CAVALIERI, P.SINGER (a cura di), Il progetto grande scimmia. Eguaglianza oltre i confini della specie umana, Theoria, Roma-Napoli 1994, pp.273-331.

7) Cfr. ibidem, pp.7-10.

8) Cfr. ibidem.

9) Ibidem, p.7. Cu privire la dreptul la viață, Miller scrie: „A ucide un cimpanzeu, o goliră sau un orangutan trebuie să se considere o omucidere, la fel cum se întâmplă atunci când este ucisă o persoană umană" (ibidem, p.282).

Curatori cărții, Cavalieri e Singer, speră să fie instituit un organism internațional „capabil să aibă complexul rol de a veghea asupea implementării unei declarații a drepturilor marilor antropoizi – oriunde s-ar afla acestea. Crearea unui asemenea organism internațional pentru extinderea cetățeniei morale la toți marii antropoizi nu va fi un lucru ușor. Dacă va fi dusă la îndeplinire, el va avea o imediată valoare practică pentru cimpanzeii, gorilele și orangutanii din toată lumea. Probabil mai mare va fi valoarea lui simbolică pentru că va fi, concret, simbolul primei breșe în bariera speciei” (ibidem, p.372).

10) P.SINGER, Le loro emozioni, i nostri sentimenti, Intervista di L.Adami, in "Unità", 25/11/1994, Cultura e Società, p.3. Il corsivo è mio.

Considerații analoge găsim și în secțiunea a XVI-a din Tratatul asupra naturii umane a lui Hume care, așa cum se cunoaște, l-a trezit pe Kant din „somnul dogmatic”. Scrie empiristul englez: „Este ridicol să se nege un adevăr evident, cât și pentru a ne obosi prea mult pentru a-l apăra. Nici un adevăr nu pare mai evident decât acela că bestiile sunt dotate cu gândire și cu rațiune la fel ca oamenii: argumentele în această privință sunt atât de clare, încât nu scapă nici celor mai stupizi și mai ignoranți”,  (D.HUME, Trattato sulla natura umana, in S.ZAGHI (a cura di), Il "Trattato sulla natura umana" di Hume e il problema della causalità nel XVII e XVIII secolo, Paravia, Torino 1994, pp.188-189).

11) R.CORBEY, Ambigue scimmie, in P.CAVALIERI, P.SINGER (a cura di), Il progetto grande scimmia. Eguaglianza oltre i confini della specie umana, cit., p.158.

În Spania a fost prezentat un proiect de lege, inspirat din gândirea lui Singer (consilier al lui Zapatero), prin care se voia extinderea drepturilor persoanelor umane la maimuțe. căderea guvernului a evitat o posibilă aprobare

Embrionul este unul dintre noi

Dintotdeauna creștinii au salvat copii

de Maurizio Moscone

ROMA, sâmbătă, 7 aprilie 2012 (ZENIT.org).- «S-au pierdut 94 de embrioni, 130 ovocite și 5 campioni di lichid seminal [din cauza] unei ridicări a temperaturii prin scăderea la zero a nivelului de azot și golirea depozitului». Acestea sunt declarațiile transmise de Centrul pentru Procreație medical asistat pentru a explica ceea ce s-a întâmplat la Spitalul San Filippo Neri din Roma la începutul lunii aprilie.

Ziarele au subliniat că incidentul a afectat cuplurile cărora le erau destinați embrionii și acestora Fundația Antinori le-a promis procreația asistată gratis.

S-au preocupat de viitorii părinți adoptivi, dar cine s-a preocupat de copii?

Unii ar putea să se întrebe: de ce să fie numiți fii dacă, așa cum afirmă Singer în Etica Pratica: «Fetusurile, copii de abia născuți și handicapați sunt non-persoane, mai puțin conștiente și raționale decât anumite animale non umane. Este legitim să fie ucise».

Singer este unul din filosofii și bioeticiștii cei mai faimoși ai lumii și nu este singurul care susține aceste teze.

Engelhardt afirmă în The foundations of Bioethics: “Nu toate ființele umane sunt persoane. Fetusurile, infanții, retardații mintali grav și cei care sunt în comă fără speranță constituie exemple de non-persoane”.

Parfit susține că “copii mici și bătrânii cu grav deficit mintal nu sunt persoane […] și nu sunt nici aceia care temporar sunt lipsite de conștiință”.

Acești filosofi atrăgători au mare succes nu numai printre intelectuali, dar și printre politicieni. Singer, de exemplu, a fost consilier al ex-președintelui spaniol Zapatero, al cărui guvern a prezentat un proiect de lege, inspirat din gândirea lui, după care drepturile persoanelor era extinsă la maimuțe.

Proiectul nu a fost aprobat datorită căderii guvernului.

Pentru bioeticist, fetusurile, copii de abia născuți și handicapații sunt non-persoane, în vreme ce maimuțele antropomorfe sunt persoane.

Într-adevăr, așa cum afirma Singer într-un interviu dat ziarului “Unità” în 1994: “Maimuțele, gorila și orangutanii au o complexă și bogată viață emoțională; dezvoltă strânse și durabile relații inter-individuale, au o memorie de lungă perioadă și sunt autoconștiente; pot rezolva probleme foarte complexe, care în mod evident necesită reflecție; și pot să sufere atât fizic cât și psihologic. Într-un cuvânt, sunt persoane [sic]”.

După acest “filosof”, maimuțele antropomorfe sunt persoane pentru că sunt indivizi conștienți, în vreme ce fetusurile, copii de abia născuți și handicapații sunt non-persoane pentru că sunt indivizi lipsiți de conștiință.

Deci, discriminarea dintre non-persoană și persoană este conștiința: dacă un animal sau o ființă umană este lipsită de conștiință este o non-persoană, dacă în schimb este conștientă, este persoană.

Spaemann susține în Persone. Sulla differenza tra “qualcosa” e “qualcuno”, că acel fel de gândire își are rădăcinile în filosofia modernă, în special în gândirea lui Descartes, care identifica persoana cu activitatea gânditoare și, deci, cu conștiința.

Într-adevăr, filosoful se întreabă în Meditații metafizice: “Deci, ce sunt eu?” și răspunde “un lucru care gândește”.

Poziții analoge găsim în Locke, după care “fără conștiință nu există persoană” (Saggio sull’intelletto umano), el distinge ideea de om de ideea de persoană, care implică autoconștiința.

Analog, Kant, în Metafizica Obiceiurilor, distinge ființa umană ca anima rațional, instinctiv și pasional (homo phaenomenon) de ființa umană ca persoană, spirituală și morală (homo noumenon).

În sfârșit, Hegel, în Fenomenologia spiritului, identifică existența persoanei prin apariția conștiinței individuale.

Filosofia modernă a alimentat cu siguranță modul de gândire al bioeticienilor de astăzi, care consideră fetusurile umane ca lucruri și nu ca persoane, fără a argumenta tezele lor, așa cum făceau filosofii mai înainte menționați.

Ceea ce pune alături gândirea acestora este o ideologie neo-păgână, nostalgică după lumea pre-creștină.

Într-adevăr, scrie Singer în Etica Pratica, “Dacă revenim la originile civilizației occidentale, la vremea Grecilor și a Romanilor, găsim […] că apartenența la specia homo sapiens nu era suficientă să garanteze protecția propriei vieți”.

Filosoful Rorty afirmă în Objectivity, Relativism and Truth: «Dacă se privește la un copil ca la o ființă umană, în ciuda lipsei celor mai elementare relații sociale și culturale, acest lucru se datorează numai influenței tradiției ebraico-creștine și specificei ei concepții despre persoana umană».

Este adevărat, creștinismul a fost cel care a afirmat demnitatea persoanei umane din momentul conceperii până la moartea naturală.

De fapt, citim în Scrisoarea către Diognet (sec. II), creștinii “se căsătoresc ca toți ceilalți, dau naștere la fii, dar nu-i aruncă pe cei nou născuți”, pentru că “este deja om cel ce va fi om”, afirma Tertulian.

 Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

Zilnic, în România, se fac 350 de avorturi

În ajunul praznicului Bunei Vestiri, mai multe organizaţii nonguvernamentale pro-vita organizează simultan în mai multe oraşe din ţară un marş pentru afirmarea dreptului la viaţă al copiilor nenăscuţi, încă din momentul concepţiei şi al integrităţii familiei. Asemenea manifestări se organizează şi în marile oraşe ale statelor occidentale.

În România s-au înregistrat din anul 1957, anul legalizării avortului, până în prezent peste 22 de milioane de avorturi. Această statistică înfricoşătoare plasează ţara noastră pe locurile fruntaşe din Europa. Potrivit datelor de la ultimul recensământ, în ultimele două decenii, România a pierdut unul din cinci români prin practica avortului. De asemenea, Ministerul Sănătăţii arată, potrivit statisticilor, că în spitalele şi clinicile de stat se fac zilnic peste 350 de avorturi, nefiind socotite clinicile sau cabinetele private şi alte mijloace abortive. Astfel, mai multe organizaţii pro-vita, culte şi confesiuni creştine organizează sâmbătă, 24 martie, o nouă ediţie a "Marşului pentru viaţă", ce se va desfăşura simultan în peste 20 de oraşe din ţară. Prin acest marş se doreşte afirmarea dreptului la viaţă al copiilor nenăscuţi din momentul concepţiei, respectul faţă de viaţă în toate fazele şi ipostazele ei, nevoia de sprijinire a familiei, ca temelie a societăţii.

De asemenea, se va lansa un manifest către societate şi către clasa politică, prin care se cere adoptarea unei atitudini şi legislaţii favorabile vieţii şi familiei, precum oferirea unor alternative la avort prin susţinerea femeilor în dificultate, încurajarea natalităţii şi a adopţiei, stăvilirea falsei educaţii sexuale printre copii şi interzicerii promovării pornografiei. Prin acest marş se militează şi împotriva proiectului de lege RUAM, ce a trecut de Camera Deputaţilor pe 22 februarie 2012 şi pe 28 februarie de Comisia pentru drepturile omului, culte şi minorităţi din Senat, proiect ce încurajează naşterea de copii în afara căsătoriei, prin intermediul unei mame-surogat şi uciderea embrionilor umani.

Autor: I. Bușagă

Sursa: www.ziarullumina.ro

Biserica Catolică din România dezaprobă "Proiectul de lege privind reproducerea umană asistată medical cu terţ donator"

Prin comunicatul de presă nr. 29 din 8 martie 2012, Biserica Catolică din România dezaprobă "Proiectul de lege privind reproducerea umană asistată medical cu terţ donator" şi solicită retragerea acestei iniţiative legislative pe care o consideră un atac la demnitatea persoanei şi la integritatea familiei

Biserica Catolică din România a luat act de Proiectul de lege privind reproducerea umană asistată medical cu terţ donator iniţiat de Guvern şi care se află acum la Senat spre adoptare tacită la data de 13 martie 2012 cu procedură de urgenţă.

Într-o Scrisoare deschisă adresată domnului Mihai-Răzvan Ungureanu, Prim-Ministru al României, domnului Vasile Blaga, Preşedintele Senatului, doamnei Claudia Boghicevici, Ministrul Muncii, Familiei şi Solidarităţii Sociale şi domnului Ladislau Ritli, Ministrul Sănătăţii, Conferinţa Episcopilor Catolici din România îşi exprimă dezaprobarea faţă de Proiectul de lege privind reproducerea umană cu terţ donator şi solicită retragerea acestuia. Această iniţiativă legislativă este "un atac la demnitatea persoanei, la integritatea familiei şi implicit la echilibrul vieţii sociale", se citeşte în Scrisoarea deschisă, semnată de Preasfinţitul Cornel Damian, Episcop auxiliar de Bucureşti şi Preşedinte al Comisiei pentru familii în cadrul Conferinţei Episcopilor Catolici din România.

"Biserica a fost şi este întotdeauna aproape de acei părinţi care îşi doresc, dar nu pot avea copii din pricina infertilităţii, şi înţelege suferinţa lor. Totodată Biserica doreşte să amintească faptul că darul nepreţuit al maternităţii şi paternităţii nu se obţine cu orice preţ. Copilul rămâne mereu o persoană umană şi nu poate fi socotit un produs de laborator", afirmă PS Cornel Damian în Scrisoarea deschisă. "Respectarea unităţii căsătoriei şi a fidelităţii conjugale cere zămislirea copilului în familie; legătura existentă între cei căsătoriţi atribuie soţilor, în mod obiectiv şi inalienabil, dreptul exclusiv de a deveni tată şi mamă numai unul prin celălalt", afirmă în continuare Episcopul Damian Cornel, citând Instrucţiunea Donum vitae (nr. II. 2), despre viaţa umană care se naşte şi despre demnitatea procreaţiei, promulgată de Congregaţia Pontificală pentru Doctrina Credinţei.

Comunicatul a fost semnat de pr. Eduard Mihai Coşa, secretar general al Conferinţei Episcopilor din România, persoana de contact în această problemă fiind pr. Francisc Doboş (tel. 0755/065069, e-mail: francisc.dobos@gmail.com)

* * *

CONFERINŢA EPISCOPILOR DIN ROMÂNIA
Str. Diligenţei nr. 24, sector 3, 031555 - Bucureşti
Tel. / Fax +40 31 4361250 e-mail: secretariat@episcopat.ro
Bucureşti, nr. 28 /08.03.2012

SCRISOARE DESCHISĂ

Obiect: Biserica Catolică din România dezaprobă "Proiectul de lege privind reproducerea umană asistată medical cu terţ donator" şi solicită retragerea acestei iniţiative legislative pe care o consideră un atac la demnitatea persoanei şi la integritatea familiei

Biserica Catolică din România a luat act de Proiectul de lege privind reproducerea umană asistată medical cu terţ donator iniţiat de Guvern şi care se află acum la Senat spre adoptare tacită la data de 13 martie 2012 cu procedură de urgenţă, în completarea prevederilor art. 441-447 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată.

Biserica a fost şi este întotdeauna aproape de acei părinţi care îşi doresc, dar nu pot avea copii din pricina infertilităţii, şi înţelege suferinţa lor. Totodată Biserica doreşte să amintească faptul că darul nepreţuit al maternităţii şi paternităţii nu se obţine cu orice preţ. Copilul rămâne mereu o persoană umană şi nu poate fi socotit un produs de laborator.

Dat fiind proiectul de lege mai sus amintit, episcopii catolici din România doresc să aducă la cunoştinţa forurilor abilitate şi societăţii civile poziţia Bisericii Catolice faţă de viaţa care se naşte şi faţă de demnitatea procreaţiei:

"Respectarea unităţii căsătoriei şi a fidelităţii conjugale cere zămislirea copilului în familie; legătura existentă între cei căsătoriţi atribuie soţilor, în mod obiectiv şi inalienabil, dreptul exclusiv de a deveni tată şi mamă numai unul prin celălalt. Recurgerea la gameţii unei terţe persoane, pentru a avea la dispoziţie sperma sau ovulul, constituie o violare a îndatoririi reciproce a soţilor şi o lipsă gravă faţă de acea proprietate esenţială a căsătoriei, care este unitatea sa. Fecundarea artificială heterologă lezează drepturile copilului, îl lipsesc de relaţia filială cu originile sale părinteşti şi poate stăvili maturizarea identităţii sale personale. În plus, constituie o ofensă adusă vocaţiei comune a soţilor, care sunt chemaţi la paternitate şi maternitate: privează în mod obiectiv fecunditatea conjugală de unitatea şi integritatea sa; creează şi manifestă o ruptură între legătura de sânge din zămislire, legătura de sânge din sarcină şi datoria educaţiei. Astfel de alterare a relaţiilor personale în interiorul familiei are repercusiuni şi asupra societăţii civile: ceea ce ameninţă unitatea şi stabilitatea familiei este izvor de disensiuni, de dezordine şi de nedreptăţi în întreaga viaţă socială" (Donum vitae, II.2).

Prin urmare, Biserica Catolică din România consideră că "Proiectul de lege privind reproducerea umană asistată medical cu terţ donator" este un atac la demnitatea persoanei, la integritatea familiei şi implicit la echilibrul vieţii sociale.

"Originea unei persoane umane este, în realitate, rezultatul unei dăruiri. Copilul zămislit trebuie să fie rodul iubirii părinţilor săi. Nu poate fi voit, nici conceput ca produs al unei intervenţii de tehnici medicale şi biologice: acest lucru ar echivala cu reducerea lui la a deveni obiect al unei tehnologii ştiinţifice. Nimeni nu poate să supună venirea pe lume a unui copil condiţiilor de eficienţă tehnică evaluabile conform parametrilor de control şi de dominare" (Donum vitae, II. B. 4. c).

În consecinţă, pentru binele comun al societăţii şi al familiei, cât şi pentru demnitatea fiecărei persoane, Biserica Catolică solicită retragerea Proiectul de lege privind reproducerea umană asistată medical cu terţ donator, trimis spre adoptare Senatului României prin Hotărârea de Guvern nr. E 203 din 05.10.2011.

Mons. Cornel Damian
episcop auxiliar de Bucureşti
preşedintele Comisiei pentru Familii
a Conferinţei Episcopilor din România

*

Consideraţii pe marginea Proiectului de lege privind reproducerea umană asistată medical cu terţ donator trimis spre adoptare Senatului României prin Hotărârea de Guvern nr. E 203 din 05.10.2011

La 10 decembrie 1948 era promulgată Declaraţia universală a drepturilor omului, ca reacţie a întregii familii umane faţă de ororile comise în cel de-al II-lea Război Mondial. Principalul său scop era tocmai recunoaşterea inviolabilităţii demnităţii fiecărei persoane umane şi implicit egalitatea dintre oameni. La 7 decembrie 1965, Biserica Catolică, prin vocea Conciliului Vatican al II-lea, promulga Constituţia pastorală privind Biserica în lumea contemporană Gaudim et Spes ("Bucurie şi speranţă"), în care aflăm principiul care stă la baza respectului faţă de orice persoană umană: "aproapele este, fără nici o excepţie, un alt eu" (nr. 27). La 22 februarie 1987, Congregaţia Pontificală pentru Doctrina Credinţei răspunde la nenumăratele întrebări care aveau ca obiect raportul dintre biomedicină şi morala catolică în documentul Donum Vitae ("Instrucţiunea despre viaţa umană care se naşte şi despre demnitatea procreaţiei").

Menirea Statului de drept al unei naţiuni este promulgarea de legi drepte. Ar putea fi oare dreaptă o lege care atentează la inviolabilitatea vieţii şi la bunul mers al instituţiei familiare care este celula de bază a societăţii?

În art. 3 al Proiectului de lege privind reproducerea umană asistată medical cu terţ donator sunt prezentate semnificaţiile unor expresii cheie. Dorim să facem unele precizări referitoare la terminologia adoptată:

a) Reproducerea umană asistată medical cu terţ donator

De fapt expresia reproducere umană asistată medical e total ambiguă, deoarece nu se referă la asistenţa medicală propriu-zisă - cu care Biserica este întru totul de acord -, ci la un şir de substituţii: a patului conjugal cu procesul tehnic din laborator, a bărbatului cu medicul care manipulează sămânţa, a unirii conjugale cu un act pur tehnic. Reproducerea asistată duce de asemenea la o gravă ruptură în câmpul intim, confidenţial, al unirii conjugale, şi la ruptura dintre unirea conjugală şi procreare, din moment ce aceasta se poate realiza în eprubetă.

Apoi, folosirea expresiei reproducere umană este semnul evident al degradării umane. A vorbi despre generarea umană în termeni de reproducere în loc de procreare, duce la reducerea acesteia la un fapt pur biologic, cu implicita presupunere că omul nu este cu nimic mai mult decât un animal. Astfel se deschide calea excluderii lui Dumnezeu din evenimentul apariţiei persoanei umane pe lume. Persoana umană devine rodul calculului şi al manipulării. I se neagă calitatea sa de dar, devenind pur şi simplu un produs tehnic.

b) Dreptul la reproducere

Ne-am putea întreba dacă există un drept la a avea drepturi? Dacă da, atunci unul dintre ele ar fi şi dreptul la reproducere. În mod generic prin dreptul la reproducere poate fi înţeles şi dreptul la folosirea liberă a sexualităţii: independenţă sexuală, sexualitate recreativă, fără constrângeri şi fără responsabilităţi etc, dar se înţelege şi dreptul fundamental al cuplului de a decide numărul de copii, intervalul şi momentul venirii lor pe lume.

Din punct de vedere juridic, se vorbeşte de un drept la reproducere, cu referire la însămânţarea artificială, fecundarea în vitro, transferul de embrioni, posibilitatea clonării. Toate aceste tehnici ar sta la baza dreptului la reproducere asistată. Care este însă baza autentică a drepturilor omului? Libertatea umană. Dezvoltarea liberă a personalităţii. Demnitatea persoanei. Dreptul la intimitate familiară şi personală. Dreptul la căsătorie. Dreptul de a proteja familia şi de a o întemeia.

Este inacceptabil dreptul la reproducere, care nu are fundament antropologic, în natura omului, ci unul tehnologic. Dorinţa de a avea copii nu poate genera dreptul de a avea copii. Ceea ce este posibil din punct de vedere tehnic, nu înseamnă că este acceptabil din punct de vedere etic.

c) Sănătatea reproducerii umane

La prima vedere este un concept generos, cu referire la buna funcţionare a aparatului reproductiv ceea ce sugerează, în parte, şi semnificaţia din legea specială. În realitate, în background-ul conceptului se ascunde liberul acces la mijloacele de contracepţie, de care ţine şi dezvoltarea producţiei şi a comerţului cu astfel de mijloace, şi practica nelimitată a avortului prezentat ca sigur, mai ales a celui din motive de eugenetică.

În ciuda acestei ambiguităţi, Biserica nu respinge apriori conceptul de sănătate reproductivă - cu tot caracterul limitat al termenului "reproducere" - în măsura în care sănătatea se referă la integritatea persoanei umane în calitatea de trup, suflet şi spirit.

d) Terţ donator

Chestiunea "terţului donator" ridică serioase obiecţii de natură morală. Le prezentăm plecând de la următorul citat: "Atunci când este vorba de a pune de acord dragostea conjugală cu transmiterea responsabilă a vieţii, moralitatea comportamentului nu depinde aşadar numai de sinceritatea intenţiei şi de aprecierea motivelor, ci ea trebuie determinată după criterii obiective ce decurg din natura persoanei umane şi a actelor ei, criterii ce respectă semnificaţia totală a dăruirii reciproce şi a procreării umane în contextul adevăratei iubiri; acest lucru nu este posibil decât dacă este cultivată cu sinceritate virtutea castităţii conjugale" (Gaudium et spes, 21).

Tocmai această trimitere la "criterii obiective" arată că un terţ donator se situează absolut în afara unirii conjugale, care presupune unitatea de trup, suflet şi spirit a cuplului conjugal. Acesta se situează şi în afara "contextului adevăratei iubiri". "Respectarea unităţii căsătoriei şi a fidelităţii conjugale cere zămislirea copilului în familie; legătura existentă între cei căsătoriţi atribuie soţilor, în mod obiectiv şi inalienabil, dreptul exclusiv de a deveni tată şi mamă numai unul prin celălalt" (Donum vitae, II,2).

"Recurgerea la gameţii unei terţe persoane, pentru a avea la dispoziţie sperma sau ovulul, constituie o violare a îndatoririi reciproce a soţilor şi o lipsă gravă faţă de acea proprietate esenţială a căsătoriei, care este unitatea sa. Fecundarea artificială heterologă lezează drepturile copilului, îl lipsesc de relaţia filială cu originile sale părinteşti şi poate stăvili maturizarea identităţii sale personale. În plus, constituie o ofensă adusă vocaţiei comune a soţilor, care sunt chemaţi la paternitate şi maternitate: privează în mod obiectiv fecunditatea conjugală de unitatea şi integritatea sa; creează şi manifestă o ruptură între legătura de sânge din zămislire, legătura de sânge din sarcină şi datoria educaţiei. Astfel de alterare a relaţiilor personale în interiorul familiei are repercusiuni şi asupra societăţii civile: ceea ce ameninţă unitatea şi stabilitatea familiei este izvor de disensiuni, de dezordine şi de nedreptăţi în întreaga viaţă socială. Aceste motive conduc la o judecată morală negativă asupra fecundării artificiale heterologe: de aceea, din punct de vedere moral, este ilicită fecundarea unei femei cu sperma unui donator altul decât soţul său şi fecundarea cu sperma soţului a unui ovul care nu provine de la soţia sa. În plus, fecundarea artificială a unei femei necăsătorite, nubilă sau văduvă, oricare ar fi donatorul, nu poate fi justificată din punct de vedere moral" (Donum vitae, II, 2).

O altă obiecţie serioasă provine din desfiinţarea eficacităţii sociale a numelui de familie şi a rolului filiaţiuni. Confidenţialitatea - care este atât de răspicat invocată de mai multe ori în legea specială - ar putea duce ca situaţia în care din donatori anonimi să se nască fraţi şi surori vitregi, care ar putea încheia o căsătorie, lipsind astfel de conţinut tot ceea ce ţine de gravitatea incestului.

e) Informarea

Din formularea proiectului de lege rezultă că informarea priveşte aspectele de natură juridică, pentru a obţine un consimţământ licit între un terţ donator şi părinţi. Dar textul legislativ este ambiguu în ce priveşte identitatea părinţilor şi a stabilităţii legăturii conjugale. În plus, aşa cum reiese din Legea nr. 287/2009 art 441, paragraf 3, obiectul donaţiei poate fi şi femeia singură. (În felul acesta nu se dă oare legitimitate "cazului Iliescu"? De asemenea, legea nu precizează limitele de vârstă nici ale părinţilor şi nici ale donatorului).

Din textul proiectului de lege nu se înţelege cui i se face înseninarea artificială, ori după fertilizarea în vitro în uterul cui se implantează embrionul astfel rezultat, deschizând astfel o poartă deschisă pentru mama purtătoare, care nu este obiectul explicit al acestei legi speciale, dar ar putea fi obiectul său implicit?

f) Consilierea

După cum informarea priveşte aspectele de natură juridică, consilierea priveşte aspectele de natură medicală. Din legea specială reiese că scopul consilierii este facilitarea serviciului de sănătate. Aşadar încă o dată tehnica are prioritate asupra binelui persoanei. Nu se face nicio referire la consilierea de natură psihologică, religioasă.

În concluzie, inviolabilitatea vieţii umane, stabilitatea şi unitatea cuplului conjugal, unitatea familiei sunt criteriile fundamentale care ar trebui să stea la baza unei legi drepte. Dorinţa părinţilor de a avea copii, oricât ar fi de puternică, nu legitimează recurgerea la tehnici contrare autenticei naşteri umane şi demnităţii noii fiinţe umane. Dorinţa de a avea copii nu constituie originea vreunui drept de a avea copii. Copilul este o persoană cu demnitate de subiect, prin urmare nu poate fi tratat ca obiect.

Comisia pentru Familie
a Conferinţei Episcopilor din România

Sursa: www.ercis.ro  

Cinci provocări aflate în spatele dezbaterilor bioetice

“Din moment ce nici nenăscutul şi nici peştele nu sunt o persoană, uciderea acestor fiinţe nu este la fel de condamnabilă moral ca uciderea unei persoane” – Peter Singer, profesor de etică la Princeton

“Cred că trebuie să ai posibilitatea să faci orice conduce la îmbunătăţirea vieţii umane, iar eu nu cred că genetica îi ofensează pe zei, pentru că nu cred că există vreun zeu pe undeva.” – James Watson, co-descoperitor al ADN-ului

“Invocarea de către creştini a religiei pentru a restrânge cercetările pe celule rădăcină sună asemenea sancţionării medievale a lui Galileo doar pentru că viziunea sa ştiinţifică era în conflict cu doctrina Bisericii.” – Newsweek

Ce au în comun aceste declaraţii provocatoare? Toate se referă la tema vieţii şi respectiv a morţii din recenta disciplină numită bioetică. Oricât de şocante ar suna declaraţiile, ele vin din partea unora care influenţează opinia publică a societăţii de astăzi. Din păcate, mulţi catolici nu sunt conştienţi încă de teribila dezbatere culturală care a avut în ultimii 40 de ani. Papa Ioan Paul al II-lea a descris-o ca o luptă între “cultura morţii” şi “cultura vieţii”.

Temele bioetice: vârful aisbergului

Bioetica a începu acum 40 de ani, când tehnologia medicală avansa cu paşi uriaşi. Medici, jurişti, politicieni şi lideri religioşi au început să abordeze diversele controverse care începeau atunci să apară. Avortul, contracepţia, eutanasia şi fertilizarea in vitro erau aprig dezbătute şi aşa au rămas până astăzi. Medicina s-a dezvoltat într-un ritm şi mai alert în următoarele decenii, aducând astfel dileme noi şi complexe. În fiecare zi, ştirile anunţă ultimele progrese realizate în domeniul clonării, al celulelor rădăcină, al manipulărilor genetice şi alte realizări extraordinare. Dezbaterile au loc pe fiecare continent, pe teme precum pilulele abortive RU486, pilula de a doua zi, prezervativele pentru prevenirea SIDA, criteriile de determinare a morţii cerebrale şi comerţul cu organe. În acelaşi timp, numeroase legislaturi trebuie să ia decizii privitor la căsătoriile între persoane de acelaşi sex, la protejarea mediului, la siguranţa alimentelor modificate genetic.
Ultimele tehnologii fac să se profileze la orizont noi îngrijorări: crearea hibrizilor şi a himerelor (organisme produse prin fuziunea a doi sau mai mulţi zigoţi distincţi); selecţia eugenică a embrionilor folosind diagnosticul genetic preimplantaţional, copiii “produşi” la comandă, nanotehnologia, neuroştiinţa, medicina regenerativă şi de reîntinerire sau conectarea creierului la calculator. Se pare că aceste noutăţi nu se mai termină. Poate oare etica să ţină pasul cu viteza de apariţie a acestor noutăţi? Cel mai adesea, astfel de teme au şi implicaţii politice. State, naţiuni şi organizaţii internaţionale au fixat legi, norme şi politici care să stabilească şi să limiteze accesul la aceste tehnologii moderne. Din păcate, având impact mare asupra vieţilor noastre, aceste inovaţii sunt adesea legate şi de interesele financiare ale multinaţionalelor şi ale altor organizaţii puternice. Toate acestea complică frecvent deciziile de natură etică. Este nevoie mai mult ca niciodată de voci neutre şi obiective, care să nu fie influenţate de factori de natură financiară sau politică.
La o primă privire, se pare că nu există vreun sfârşit la lista de teme bioetice cu care se confruntă omenirea în aceste zile. Fiecare nouă descoperire ştiinţifică aduce un anumit beneficiu din punct de vedere medical, dar şi o dilemă din punct de vedere etic. Este o sabie cu două tăişuri. De fapt provocările bioeticii pe care tocmai le-am menţionat sunt doar vârful aisbergului. Sunt sigur că aţi văzut imagini cu aisberguri: partea care pluteşte deasupra apei reprezintă doar 10% din aisbergul întreg. În acelaşi fel, problemele bioeticii sunt mai profunde decât par. Noi îngrijorări continuă să tot iasă la suprafaţă, dar ele sunt doar vârful aisbergului.

Un război al ideilor

Problemele profunde, despre care cel mai adesea nu auzim în presă – acel 90% din aisberg ce nu se vede -, sunt cele pe care trebuie să le analizăm. Ele privesc natura şi demnitatea omului, binele comun pe care îl căutăm cu toţii, semnificaţia morţii şi suferinţei… Cu alte cuvinte, sunt întrebări profunde despre destinul uman, şi sunt în cele din urmă întrebări de natură religioasă. În lunga ei tradiţie filosofică şi teologică, Biserica Catolică a oferit reflecţii foarte pertinente privitor la aceste întrebări. Există totuşi astăzi provocări serioase la adresa poziţiei catolice, aşa după cum o arată şi citatele cu care am început articolul. Care sunt dezacordurile în acest război al ideilor? Personal văd cinci provocări legate între ele, cu care se confruntă bioetica în acest moment.
1) Pozitivismul ştiinţific. Începând cu perioada iluministă, a ajuns să prevaleze ideea că ştiinţa înseamnă invariabil progres şi că este spre binele omenirii. Dacă pornim de la această premisă, atunci nu trebuie impusă nici o limită nici unui tip de cercetare, în special limite etice sau religioase. Unii numesc aceasta “imperativul tehnologic”: ştiinţa şi tehnologia trebuie lăsate să meargă înainte cu orice cost. Acest motiv a fost invocat de guvernul britanic pentru crearea acum doi ani de hibrizi om-animal. Un alt exemplu este recenta decizie a preşedintelui american Obama de a permite finanţarea din banii statului a cercetărilor pe celule rădăcină embrionare, chiar dacă există acum alternative. Pozitivismul ştiinţific este o ideologie prea optimistă cu privire la puterea ştiinţei de a vindeca toate bolile. De fapt, ştiinţa poate fi folosită atât pentru bine, cât şi pentru rău – ne-a arătat acest lucru bomba atomică. Ştiinţa nu este oarbă; direcţia în care merge ea depinde de integritatea etică a persoanelor implicate.
2) Tehnologia şi manipularea naturii umane. Viziunea ştiinţifică despre lume este atât de prevalentă în aceste zile, încât tindem să vedem totul în termenii materiei fizice. Ajungem chiar să vorbim despre fiinţele umane ca fiind o grămadă de celule, ţesuturi şi organe. Tehnologia ne permite să manipulăm natura pentru confortul personal şi pentru bunăstarea noastră – avioanele, internetul, medicina sunt doar câteva exemple. Odată cu progresele biotehnologiei ne putem însă modifica şi pe noi înşine, propria noastră natură: să trăim mai mult, să avem o memorie sau un IQ mai mare, să ne îmbunătăţim moştenirea genetică sau abilităţile atletice, să selectăm trăsături genetice similare pentru copiii noştri… Această posibilitate este fără precedent: modificându-ne pe noi înşine, modificăm umanitatea noastră. Dar cine poate decide ce este cu adevărat uman? Nu ne jucăm oare de-a Dumnezeu atunci când încercăm să modelăm omul după toanele noastre? Dacă noi căutăm doar îmbunătăţirea caracteristicilor fizice şi intelectuale, nu devenim tot mai săraci ignorând dimensiunile noastre spirituale – capacitatea de a iubi şi a visa, de a acţiona cu nobleţe sau chiar eroic, sacrificându-ne vieţile când situaţia o cere?
3) Utilitarismul. Într-o societate consumeristă, interesele financiare sunt puse cu uşurinţă deasupra preocupărilor etice. Utilitarismul este o teorie conform căreia obţinerea celor mai bune consecinţe posibile – adică acelea care aduc cel mai mare bine pentru cel mai mare număr de persoane – este considerată a fi calea etică de urmat. Astfel, dacă am putea salva vieţile a o sută de persoane ucigând una singură, scopul va justifica mijloacele. Argumentul merge mai departe: uciderea unui surplus de embrioni, excedentul de la fertilizarea in vitro, şi folosirea lor pentru cercetare, este etică, deoarece ar putea oferi tratamente pentru diverse boli, un bine de care ar beneficia mulţi oameni. În baza acestui raţionament, ar trebui de asemenea să permitem prelevarea de organe de la persoane aflate în comă permanentă, de la cei în stare vegetativă durabilă, de la bebeluşii anencefalici, chiar şi chiar şi de la prizonierii care îşi aşteaptă execuţia. Această logică prevalează deja în anumite spitale care, împotriva dorinţelor familiei, refuză să îi trateze pe cei pentru care consideră “inutilă îngrijirea”, deoarece pacienţii sunt fie prea bătrâni, fie prea bolnavi, fie au o “calitate a vieţii” prea slabă. Nu ar fi mai bine pentru ei să îi lăsăm să moară decât să le prelungim “existenţa mizerabilă” care iroseşte de asemenea resurse medicale valoroase? Ba da, susţine utilitarismul.
4) Relativismul moral. Trăim într-o lume globalizată. Oameni de diferite religii şi culturi trăiesc adesea în aceeaşi vecinătate şi lucrează cot la cot. Acest pluralism şi multiculturalism etnic a fost în mod nejustificat tradus în relativism moral. Se afirmă aşadar că nu există adevăruri absolute în morală, din moment ce fiecare cultură are o concepţie diferită despre ceea ce este bun şi corect. Astfel, deciziile morale sunt condiţionate de contextul, educaţia şi cultura din care provine persoana, noi neputând să impunem altora viziunea noastră despre ce este corect şi ce este greşit. În societăţile pluraliste şi cosmopolite, legile trebuie să fie la un minim pentru a menţine pacea şi pentru a promova tolerarea diferenţelor. Libertatea este exaltată drept cel mai mare bine şi se consideră că fiecăruia trebuie să i se permită să facă ceea ce vrea (de exemplu avortul la cerere). Toate acestea sunt în contradicţie cu învăţătura morală catolică, ce afirmă existenţa unei naturi umane comune în contextul diversităţii culturale. Această natură comună permite fiecăruia să descopere legea înscrisă în adâncul conştiinţei sale, să facă ceea ce este bine şi să evite ce este rău.
5) Secularizarea. În trecut, religia a jucat un rol important în determinarea comportamentului etic. În societăţile apusene în special, separarea dintre Biserică şi stat a fost văzută ca o necesitate deoarece religia era considerată sursă de diviziuni şi de conflicte violente dese. De aceea a existat o campanie agresivă de marginalizare şi de discreditare a vocii religiei în spaţiul bioeticii. Ultimul citat dintre cele cu care am început articolul prezintă viziunea creştină ca fiind împotriva ştiinţei, apelând la deja menţionatul pozitivism ştiinţific, atât de răspândit în zilele noastre. Din păcate, chiar şi instituţiile catolice de învăţământ au fost afectate de secularism. Multe dintre ele şi-au diluat identitatea catolică şi nu mai au vigoarea intelectuală pentru a apăra învăţătura Bisericii. S-a ajuns ca abordarea seculară a bioeticii să fie la fel de obişnuită în şcolile catolice ca şi în şcolile publice.
Cultura morţii şi cultura vieţii
Bioetica academică este 90% seculară actualmente. Este în gravă contradicţie cu modul în care înţelege Biserica persoana umană, cu natura comună şi demnitatea intrinsecă. Bioetica modernă respinge orice recurs la vechile tradiţii, inclusiv la Jurământul lui Hipocrate pe care medicii îl depuneau atunci când absolveau şcolile de medicină. Îmbibată în relativism moral şi utilitarism, bioetica seculară poate justifica orice ca fiind etic, inclusiv cele mai atroce acte precum infanticidul promovat de Peter Singer. Acest profesor australian de “etică”, care a predat la generaţii întregi de studenţi din Princenton, începând din 1999, este foarte serios când susţine uciderea copiilor dacă părinţii lor nu îi doresc. El a publicat şi o carte în care îşi apără ideea, prezentând-o ca o extindere naturală a practicilor abortive. Viziunea sa îi influenţează pe alţii. Pe lângă cursurile predate într-o universitate prestigioasă, a mai scris şi alte cărţi, vândute în peste un milion de exemplare. Partea înfricoşătoare este că nu e singurul care gândeşte astfel, o listă lungă de specialişti în “etică”, de la Harvard, Yale, Oxford şi alte mari universităţi, împărtăşindu-i viziunea despre infanticid.
Vedem doar vârful aisbergului. Dacă acestei idei, partea de gheaţă de sub nivelul apei, ar fi să iasă la suprafaţă, ar apărea propuneri mult mai perfide pentru viitorul rasei umane. Din fericire, însă, mulţi oameni consideră că gândirea seculară este un drum mort, ce nu mai răspunde potrivit cerinţelor etice de astăzi. Alţii reevaluează locul religiei în etică. Din moment ce Biserica are secole de experienţă în a răspunde la misterul suferinţei şi al bolii, al morţii şi nemuririi, învăţătura ei este prea preţioasă pentru a fi ignorată. Biserica poate fi profetică şi poate vorbi împotriva nedreptăţilor, pentru a apăra demnitatea şi drepturile fiecărei persoane umane, indiferent de rasă, de mediul din care vine, de starea fizică, de vârstă, de la concepere până la moartea naturală. Poate foarte bine să fie acea voce nepartizană şi neutră în lume, care să fie mai presus de interese financiare sau politice. Creştinii pot juca un rol important în această bătălie prin rugăciunile şi slujirea lor. Munca în favoarea celor mai slabi, mai săraci şi mai neglijaţi semeni din societate – persoane cu dizabilităţi, abandonate, în situaţii de criză, dependenţi de droguri, orfani, bătrâni sau pe moarte – este o mărturie elocventă despre faptul că fiecare membru al rasei umane are o demnitate proprie.
Catolicii au de asemenea o chemare specială la a apăra viaţa prin studierea şi răspândirea învăţăturii Bisericii pe aceste teme. Laicii, în special cei care lucrează în domeniul sănătăţii, juriştii, politicienii şi cercetătorii au datoria de a fi la zi cu cunoaşterea diferitelor declaraţii ale Bisericii pe teme referitoare la viaţă. Acum, mai mult ca niciodată, este nevoie de o înnoire a educaţiei catolice pentru a sublinia iar şi iar aceste adevăruri perene despre persoana umană. Intelectualii catolici trebuie să fie fermi pe poziţii şi să îi înfrunte pe susţinătorii secularismului în dezbateri publice, în publicaţii şi conferinţe. Nu putem să rămânem nepăsători şi inactivi în faţa problemelor extraordinar de grave cu care se confruntă umanitatea. A acţiona pentru crearea “culturii vieţii” este provocarea pe care Papa Ioan Paul al II-lea ne-a încredinţat-o fiecăruia dintre noi.

Autor: pr. Joseph Tham
Traducere: Radu Capan
Sursa: Zenit, 19 decembrie 2011

Fiţi sterpi şi împuţinaţi-vă

Numeroase sunt motivele care ne sunt oferite pentru justificarea programelor de control şi reducere a populaţiei: protecţia mediului, dezvoltarea explozivă a economiei, eradicarea sărăciei sau ajutorarea femeilor. Cred că aceste motive sunt greşite sub toate aspectele. De exemplu, prin eliminarea săracilor nu eliminăm sărăcia. Ştim cum să reducem sărăcia. Am văzut aceasta din nou şi din nou în decursul ultimului secol. Trebuie să întărim respectarea legii, să protejăm legile referitoare la proprietatea privată şi să încurajăm piaţa liberă să îşi exercite magia. Când li se dă oamenilor libertatea economică şi politică de a lucra în interesul familiilor şi comunităţilor lor, creşterea! economică demarează rapid.

Mai simplu spus, nu există un număr limitat de locuri la masa balului umanităţii, în circumstanţe politice potrivite. Principiul celor implicaţi în mişcarea de control al populaţiei este că ar trebui să stabilim un număr limitat de locuri la masă şi, atunci când se opreşte muzica, oricine nu are un loc la masă este eliminat. Aceasta este o viziune foarte îngustă. Oamenii au suficientă înţelepciune să nu umple peste măsură un acvariu; cu certitudine Dumnezeu a avut suficientă înţelepciune astfel încât să creeze o lume care să acopere peste măsură nevoile noastre pe măsură ce ne înmulţim. În ultimă instanţă, credem că Dumnezeu a creat lumea şi El este capabil să ne întreţină pe toţi.

A spune că lumea nu poate să întreţină toată populaţia aflată acum pe planetă sau în viitorul apropiat înseamnă a te îndoi într-un anumit sens de providenţa lui Dumnezeu. El a ştiut de la începutul timpurilor cum vor creşte numărul şi nevoile noastre , şi de aceea ne-a furnizat resursele necesare susţinerii acestei creşteri. Folosindu-ne inteligenţa, un alt dar de la Dumnezeu, am descătuşat noi căi de a construi o lume mai bună pentru noi şi pentru copiii noştri. Întreaga istorie a umanităţii arată că pe măsură ce a crescut numărul nostru, prosperitatea noastră a crescut şi mai rapid.

Ştiinţa nebună

La începutul secolului al XX-lea, unii au aplicat teoria lui Charles Darwin a "supravieţuirii celui mai puternic" chiar umanităţii, argumentând că prin mijloacele medicinii moderne salvăm oameni care altfel ar fi trebuit să moară. Punctul de vedere al primilor adepţi ai lui Darwin, precum Thomas Huxley şi alţii - buldogii lui Darwin cum au fost numiţi - era că trebuie să reducem numărul de copii născuţi din părinţi săraci, pentru că în mod evident sărăcia lor demonstrează că nu sunt potriviţi să crească copii. Într-o perioadă anterioară, sărăcia lor le-ar fi condamnat toţi copiii la moarte. Noi am scurt-circuitat procesul de selecţie naturală, au susţinut aceştia, prin aceea că am fost prea caritabili, prea creştini faţă de clasele de jos. Remediul este contracepţia pentru săraci, astfel încât să nu mai aibă copii, implementarea programelor de sterilizare şi, dacă totuşi concepţia are loc, atunci trebuie să facem avort la cerere, astfel încât aceşti copii din ! clasele de jos să poată fi eliminaţi înainte să vadă lumina zilei.

Această idee vine direct de la darwinişti, pe de o parte, şi de la malthusieni, pe de altă parte. Thomas Malthus, care a trăit cu o jumătate de secol înaintea lui Darwin, a prezis că resursele de hrană ale lumii se vor termina în 1898. Desigur, nu s-a întâmplat aşa. Pe măsura creşterii numărului nostru, am găsit căi de a produce mai multă hrană pe pământ mai puţin. Aceste idei s-au strecurat prin istorie şi au fost reluate prin anii 1960 de către biologul Paul R. Ehrlich. În cartea sa din 1968, "Bomba populaţiei", Ehrlich a prezis că va fi o mare foamete în anii 70. Am ajuns în anii 1970 şi, în loc să vedem o mare foamete în India - suprapopulaţia fiind cauza principală pentru Ehrlich -, am văzut o revoluţie verde, în care producţia de alimente a crescut până la punctul în care India nu numai că a fost capabilă să îşi asigure propriile nevoi alimentare, ci şi să devină în timp exportatoare de grâne.

Prevestitorii sfârşitului lumii - profeţii numărului limitat de locuitori, adepţii lui Malthus şi ai lui Paul Ehrlich - greşesc. Pe măsură ce ne înmulţim, lipsurile temporare sunt obişnuite. Dar într-o societate liberă, întreprinzătorii vor observa lipsurile şi vor reacţiona la acestea. Vor dezvolta mijloace noi de producţie, vor folosi materiale înlocuitoare, vor inventa mijloace de distribuţie mai eficiente. La sfârşitul zilei vor fi disponibile mai multe bunuri la un preţ mai mic.

Cultura pop(ulaţiei)

În general mişcarea de control al populaţiei este susţinută de o treime nedivină: controlorii radicali ai populaţiei, apărătorii radicali ai mediului şi mişcarea feministă radicală. Controlorii radicali ai populaţiei au cerut întotdeauna reduceri drastice ale populaţiei, datorită viziunii lor părtinitoare asupra omenirii. Garret Hardin (1915-2003), profesor de biologie la Universitatea din California, Santa Barbara, pentru o lungă perioadă de timp, a scris un eseu care se află acum în fiecare manual de biologie tipărit. În "Tragedia bunurilor comune", Hardin a afirmat că limita maximă pe care o poate susţine Pământul este de 100 de milioane de locuitori, şi că ar trebui să demarăm programe care să reducă populaţia până la numărul respectiv. Înfricoşător este că nu a spus ce avea de gând să facă cu restul de peste 6 miliarde dintre noi.

Ideea de paradis a apărătorilor radicali ai mediului este cea a Grădinii Edenului înaintea creării lui Adam şi a Evei. Ei consideră că atunci când au intrat în scenă Adam şi Eva, totul s-a schimbat în rău. Verzii radicali nu văd nici un loc pentru om în natură. Ei ne-ar elimina în întregime. Printre comentariile neplăcute făcute de promotorii mişcării de control al populaţiei, Prinţul Philip (consortul Reginei Elisabeta şi fost preşedinte al World Wildlife Fund) a spus odată că îşi doreşte să moară şi să renască sub forma unui virus care să distrugă omenirea. Lăsând la o parte nonsensul New Age al reîncarnării, faptul că cineva s-ar putea imagina pe sine ca pe o plagă mortală care să fie folosită pentru a şterge omenirea de pe faţa Pământului demonstrează o viziune extrem de distorsionată asupra umanităţii.

În cele din urmă, feministele radicale nu iubesc deloc copiii şi familiile. Elementele cele mai radicale ale acestei mişcări ar "emancipa" femeile scoţându-le cu totul din ciclul reproducerii. Aceste elemente diferite ale mişcării de control al populaţiei au înţeles cu decenii în urmă că programele de voluntariat nu merg, astfel încât s-au gândit că au nevoie de metode permanente. Iar metoda permanentă aleasă a fost, de la bun început, sterilizarea.

Lipsa obligatorie a copiilor

Gândiţi-vă la următorul lucru: poţi să îi dai unei femei pilule anticoncepţionale şi să îi spui să le ia cu regularitate în fiecare zi, dar nu poţi să o monitorizezi dacă refuză să le ia în intimitatea casei sale şi reuşeşte astfel să rămână oricum însărcinată. Chiar şi steriletele pot fi extrase de moaşe şi astfel o femeie poate din nou să rămână însărcinată. Odată ce unei femei i se face însă legarea trompelor şi unui bărbat i se face vasectomie, acest lucru este practic, într-o ţară săracă, ireversibil. Metodele permanente rezolvă "problema" reproducerii unei persoane prin scoaterea acesteia din ciclul reproducerii pentru totdeauna.

Singurele campanii care au avut un impact semnificativ asupra creşterii populaţiei au fost campaniile de sterilizare în masă. Acestea au potenţialul de a face să scadă rapid rata naşterilor şi de a o păstra scăzută. Lucrul acesta a fost demonstrat în China, unde fiecare avort forţat este urmat de sterilizare forţată. Intenţia este de a se asigura că femeia care a conceput un copil ilegal - ilegal potrivit politicii chineze a copilului unic - nu va reveni în sala de operaţie anul viitor, sau după încă un an, sau după încă un alt an, şi aşa mai departe. Am fost acolo, la începutul programului, în sălile de operaţie, când au început să fie practicate avorturile şi sterilizările forţate în provincia Guangdong, în 1980. Fiecare avort era urmat de legarea trompelor, şi acest lucru a dus la scăderea dramatică a numărului naşterilor în China în următorii ani.

Au făcut acelaşi lucru în India. Au trimis echipe mobile de sterilizare în zonele rurale şi le-au pus pe femei la rând pentru sterilizare. Le spuneau sătenilor: "Dacă doriţi să aveţi acces la reţeaua de irigaţii pentru recoltele voastre în acest an, atunci 50 sau 100 de femei trebuie să vină pentru legarea trompelor". Procedura era făcută rapid, în câteva minute la fiecare femeie. Practic, recordul pentru o ligatură în India este de aproape 2 minute şi 38 de secunde. Cine şi-ar dori să fie sub cuţit când medicul urmăreşte să stabilească un nou record pentru cel mai scurt timp în care se poate face o ligatură? Nu ţi-ai putea imagina că ar face o treabă prea bună sau că ar fi foarte atent la realizarea suturilor la finalul operaţiei. Mişcării de control al populaţiei îi place sterilizarea pentru că scoate din peisaj voinţa umană. Alegerea nu mai este un factor atunci când pe cale chirurgicală ai fost făcută incapabilă să mai poţi avea copii.

Genocidul rwandez, partea a II-a?

Cu încurajarea grupurilor finanţate de USAID (Agenţia Statelor Unite pentru Dezvoltare Internaţională), guvernul rwandez pare hotărât să lanseze o campanie naţională de sterilizare, care ar putea avea consecinţe demografice dezastruoase. Obiectivul este sterilizarea a 700.000 de bărbaţi în următorii trei ani. Este deosebit de tulburător faptul că această sterilizare are loc în Rwanda datorită genocidului care a avut loc acolo la începutul anilor 1990. Atunci, populaţia majoritară Hutu a atacat minoritatea Tutsi şi au fost omorâţi 800.000 de oameni, şi nu doar bărbaţi, ci şi femei şi copii au fost măcelăriţi cu macetele. "Hotel Rwanda" este un film dur care reaminteşte genocidul.

Rwanda este o ţară mică din mijlocul Africii. Este alcătuită în cea mai mare parte din teren arabil, bine irigat, pe care pot fi semănate culturi agricole. De asemenea, este una dintre ţările cel mai dens populate din Africa. Aş spune că acesta este un avantaj. Rwanda nu este o ţară atât de dens populată ca şi Olanda, care este cea mai dens populată ţară din lume - şi una dintre cele mai bogate. Şi totuşi, mişcarea pentru controlul populaţiei vede densitatea populaţiei ca pe o problemă şi vrea să lanseze o campanie de sterilizare pentru a reduce rata natalităţii.

Nu este o surpriză că acest lucru se întâmplă acum. Imediat ce administraţia Obama a intrat în funcţie, s-a cerut, şi Congresul Democrat a aprobat, un buget de un miliard de dolari pentru programele de control al populaţiei. În timpul ultimului an al administraţiei Bush, bugetul a fost de aproximativ 500 de milioane de dolari. În ultimii doi ani, americanii au cheltuit câte un miliard de dolari pentru programele de control al populaţiei. Au o administraţie care este foarte mult în favoarea avorturilor, în favoarea controlului populaţiei, şi care a dublat fondurile cheltuite pentru astfel de programe.

Rwanda este condusă de un dictator care deţine controlul atât asupra mijloacelor de informare în masă cât şi asupra parlamentului, şi care a fost convins că lucrul cel mai bun pe care îl poate face pentru dezvoltarea ţării este împiedicarea rwandezilor să aibă prea mulţi copii, prin sterilizarea a jumătate dintre bărbaţii aflaţi la vârsta reproducerii. Combinaţia dintre impulsul dat de către USAID, presiunea venită dinspre Fondul Naţiunilor Unite pentru Populaţie şi un guvern care pare dispus să calce în picioare drepturile poporului rwandez este un amestec mortal.

În general este recunoscut dreptul universal al părinţilor de a decide singuri numărul copiilor lor şi distanţa dintre naşteri, dar când ai o campanie de control al populaţiei cu un obiectiv şi un calendar (în acest caz 700.000 de vasectomii în trei ani), autorităţile locale vor fi presate înspre atingerea obiectivelor, iar ei de asemenea vor presa oamenii să meargă la operaţie. De fiecare dată când se întâlnesc un obiectiv dificil şi un calendar, invariabil apar abuzuri. Toate piesele de la puzzle se potrivesc acum: fondurile din Statele Unite, presiunea din partea organizaţiilor internaţionale şi un guvern care a fost convins că problema o reprezintă populaţia sa. Rezultatul este o campanie care violează drepturile oamenilor. Mă tem foarte mult că această campanie se va finaliza printr-un alt atac al unui grup etnic asupra celuilalt.

De fiecare dată când se desfăşoară astfel de programe, grupul etnic majoritar ia în vizor minoritatea, şi aceasta deoarece nimeni nu consideră vreodată că oamenii din clasele privilegiate au prea mulţi copii. În India, campania de sterilizare a fost condusă de către casta conducătoare a Brahmanilor, dar ţinta campaniei au constituit-o cei din casta inferioară, a celor de neatins, pentru că cei din castele superioare au considerat dintotdeauna că cei din castele inferioare sunt prea numeroşi şi au prea mulţi copii. Întotdeauna "ceilalţi oameni" au prea mulţi copii. Mă tem că este ceea ce vom vedea în Rwanda.

Cheia opririi acestei campanii este tăierea fondurilor direct de la sursă. Banii vin de la contribuabilul american, astfel că într-un fel americanii se pot considera cu toţii complici la ceea ce se întâmplă în Rwanda, deoarece banii lor din taxe sunt daţi de către USAID unor organizaţii precum Family Health International şi IntraHealth International, care sunt foarte profund implicate în planificarea şi sprijinirea campaniei de sterilizare. Trebuie tăiate fondurile, tăiat bugetul USAID, şi luaţi banii de la programele de control al populaţiei, programe care sunt lipsite de viziune, nu au nici un sens şi provoacă încălcarea drepturilor omului. Banii aceia ar trebui folosiţi mai degrabă în programe de îngrijire de bază a sănătăţii. În loc să cheltuim zeci de milioane de dolari pentru sterilizarea a 700.000 de rwandezi, de ce să nu oferim tratamente contra malariei copiilor rwandezi? Furnizarea de vitamine şi suplimente alimentare ar ajuta la reducerea ratei mort! alităţii infantile şi a copiilor

Adevărul în această chestiune este că, dacă te interesează într-adevăr suprapopularea, obiectivul ar trebui să fie ajutorarea familiilor prin reducerea ratei mortalităţii noilor născuţi şi a copiilor. Motivul pentru care mulţi oameni au şase, şapte sau chiar opt copii este acela că mulţi dintre copiii lor mor înainte să ajungă adulţi. Un cuplu rwandez obişnuit se gândeşte: ei bine, dacă dorim ca doi-trei dintre copiii noştri să supravieţuiască şi să ajungă adulţi, atunci trebuie să avem şase sau şapte copii, deoarece ştim că jumătate vor muri până la vârsta de 20 de ani. Oferind servicii medicale de bază de calitate, reducem rata mortalităţii infantile, şi astfel scade în mod natural şi rata naşterilor: fără coerciţie, fără obiective, fără procente.

Splendoarea mulţimii

Lucrul pe care îngerii mai buni ai naturii noastre ne-ar spune să îl facem, sprijinirea stabilizării creşterii - şi nu împiedicarea venirii pe lume a noi vieţi - reprezintă tocmai ceea ce trebuie să facem pentru a modera creşterea populaţiei. Nu trebuie să ne temem de creşterea populaţiei planetei. Creşterile de până acum ale populaţiei au condus la inovaţie, la dezvoltare tehnologică, şi a determinat astfel progresul societăţii de la începutul timpurilor.

Dacă rămâneam relativ puţini ca şi număr, viaţa noastră tot ar fi fost dificilă, brutală şi scurtă. De-a lungul istoriei, oamenii au înţeles că o populaţie numeroasă, în creştere, este necesară pentru întemeierea unei aşezări înfloritoare. Chiar Vechiul Testament spune "Strălucirea unui rege se sprijină pe mulţimea poporului, iar lipsa de supuşi este pieirea prinţului" (Proverbe 14,28). Cu toate acestea, în timpurile moderne avem o mulţime de oameni care ne spun că trebuie să limităm populaţia umană. În loc să vadă omenirea ca fiind încununarea şi slava creaţiei, aceşti oameni o văd ca fiind parazitul planetei.

Populaţia trebuie văzută ca o resursă - resursa umană fiind aceea fără de care nu poţi exista. Discutând despre investiţiile în viitorul ţărilor noastre, importanţa pentru dezvoltare a capitalului uman este cu mult mai mare decât cea a capitalului bancar. Preocuparea noastră ar trebui să fie creşterea capitalului uman, şi nu decimarea acestuia.

Steven Mosher este preşedintele Institutului pentru Cercetarea Populaţiei. Este un cercetător a cărui autoritate internaţională este recunoscută în chestiuni legate de China şi de populaţie, precum şi un orator şi autor apreciat. Trăieşte în Virginia împreună cu soţia sa şi cei nouă copii.

Steven Mosher
Traducător: Liliana ChelcanTeme: Bioetică Social Analize