Se afișează postările cu eticheta artă. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta artă. Afișați toate postările

vineri, 4 decembrie 2020

Acea pensulă care ne poate salva de prăpastie

În timp ce picta în Catedrala "Sfântul Paul" din Londra, pictorul James Thornhill, la un moment dat, a fost cuprins de atât entuziasm faţă de o frescă a sa încât, mergând în spate pentru a o vedea mai bine, nu-şi dădea seama că urma să se prăbuşească în gol de pe schelă. Un asistent, îngrozit, a înţeles că un strigăt de chemare doar va accelera dezastrul. Fără se să gândească de două ori, a înmuiat o pensulă în vopsea şi a aruncat-o în mijlocul frescei. Maestrul, năucit, a făcut un pas înainte. Opera sa era compromisă, însă el era salvat.


 

M-am inspirat din acest episod pentru a spune că uneori aşa face Dumnezeu cu noi. Răscoleşte proiectele noastre şi liniştea noastră, pentru a ne salva de prăpastia pe care n-o vedem. Nu înseamnă că Dumnezeu, cu coronavirusul, a aruncat pensula pe fresca civilizaţiei noastre tehnologice orgolioase. Dumnezeu este aliatul nostru, nu al virusului! "Fiind suprem de bun - a scris Sfântul Augustin - Dumnezeu n-ar permite niciodată ca să existe vreun rău în lucrările sale, dacă n-ar fi suficient de puternic şi bun, încât să scoată binele chiar din rău". (Card. R. Cantalamessa)

sâmbătă, 11 aprilie 2020

Doamne, salvează-ne, că pierim!


În timp ce picta catedrala Sf. Paul din Londra, pictorul James Thornhill, cuprins de
entuziasm și pentru a vedea pictura mai bine, se dădu câțiva pași mai în spate, fără să-și dea seama că ar fi putut să cadă în gol de pe schelă. Un asistent, speriat, înțelese că un strigăt pentru a-l atenționa ar fi acelerat dezastrul. Fără a se gândi de două ori, luă o pensulă, o înmuie în vopsea și o aruncă peste acea pictură. Cuprins de mânie, maestrul se împinse vreo doi pași în față, spre acea pictură. Opera lui fusese compromisă, dar el era salvat.
Așa face uneori Dumnezeu cu noi: dă peste cap proiectele și siguranțele noastre, pentru a ne salva din prăpastia în care stăm să cădem. (P. Raniero Cantalamessa)

miercuri, 8 aprilie 2020

Pentru Cine lucrăm?

În timp ce se construia o magnifică catedrală gotică, un
vizitator s-a apropiat de un artist, care era cu totul cufundat în șlefuirea unei mici statui de pus pe acoperiș.
- Pentru ce atâta muncă minuțioasă, dragă omule? Va putea vedea vreodată cineva de aici de jos această statuie atât de mică?
Artistul ridică privirea minunându-se, și spuse: 
- De jos?
Eu nu mă preocup de cine va putea vedea această statuie de jos. Există Unul care deja o privește de sus, și vede chiar foarte bine. Mie-mi ajunge ca statuia să o vadă El! 
În acele secole, mai mult decât de bani și de util, artiștii priveau la Dumnezeu și la gloria lui.  

marți, 9 ianuarie 2018

Doamne, fă să am mâinile bătătorite de iubire

Povestește Raoul Follereau: „Am visat un om care s-a prezentat la judecata lui Dumnezeu: Vezi, Domnul meu - îi spunea - am observat legea ta, nu am făcut nimic greșit, nimic rău. Doamne, mâinile mele sunt pure. Fără îndoială - i-a răspuns Bunul Dumnezeu - dar mâinile tale sunt goale.

Doamne, te rog, fă-mă să ajung la tine cu mâinile bătătorite de iubire. 

vineri, 17 iunie 2016

Acel bun păstor care îl ia pe Iuda pe umeri


de Andrea Tornielli

Papa Francisc, deschizând în seara zilei de joi, 16 iunie
2016, în "Sfântul Ioan din Lateran" întrunirea Diecezei de Roma, într-un pasaj al intervenţiei sale a invitat să nu "se pună în teren o pastoraţie de ghetouri şi pentru ghetouri", amintind că realismul evanghelic "nu înseamnă a nu fi clari în doctrină". "Nu este vorba - a adăugat el - de a nu propune idealul evanghelic, dimpotrivă, ne invită să-l trăim în cadrul istoriei, cu tot ceea ce comportă". În această privinţă, Bergoglio a vorbit despre un vechi capitel medieval care într-o parte îl reprezintă pe Iuda şi în cealaltă pe Isus care-l poartă pe umeri pe trădătorul de acum mort: "Părintele Primo Mazzolari a făcut un discurs frumos despre asta, era un preot care a înţeles bine această complexitate a logicii Evangheliei: a-şi murdări mâinile ca Isus, care nu era curăţat, mergea la oameni şi îi lua pe oameni aşa cum erau, nu aşa cum trebuiau să fie".
Francisc a făcut referinţă la un capitel de la bazilica din V?yelay, în Burgundia, dedicată sfintei Maria Magdalena, care se ridică pe drumul care duce la Santiago de Compostella. O biserică ce are o perfectă arhitectură romanică bine păstrată, ţintă a pelerinajelor în Evul Mediu, cu mii de persoane care veneau să invoce milostivire privind la exemplul femeii care a întâlnit profunda compasiune a lui Cristos şi a fost prima martoră a învierii sale. Sus, pe primul capitel din dreapta pentru cel care intră, există o sculptură mai puţin cunoscută, şi din cauza înălţimii la care este aşezată, la circa douăzeci de metri de la pământ. O sculptură care văzută de aproape uimeşte şi descumpăneşte. Într-o parte se vede Iuda spânzurat, cu limba scoasă, înconjurat de diavoli. Şi până aici nimic nou: există atâtea reprezentări ale sfârşitului sinucigaş dramatic şi violent al apostolului care l-a trădat pe Iuda vânzându-l pentru treizeci de dinari. Surpriza vine de la cealaltă parte a capitelului. Se vede un om care poartă pe umeri trupul lui Iuda. Acest om are o grimasă stranie pe faţă: jumătate de gură apare supărată, cealaltă jumătate zâmbitoare. Omul este îmbrăcat cu o tunică scurtă şi este un păstor. Este Bunul Păstor care poartă pe umerii săi oaia pierdută, cea de-a o suta oaie pe care pentru a o căuta le-a lăsat pe celelalte 99. Artistul care a sculptat scena şi călugărul care a inspirat-o a voit să reprezinte ceva extrem, imaginând că şi pentru Iuda a fost mântuire.
Ca un comentariu al acestei imagini, papa Francisc a citat o omilie pe care părintele Primo Mazzolari, parohul de Bozzolo, precursor al Conciliului Vatican II, a ţinut-o în Joia Sfântă din anul 1958, dedicată tocmai lui "Iuda, trădătorul". "Sărmanul Iuda - a început preotul -! Ce i-a trecut prin suflet eu nu ştiu. Este unul dintre personajele cele mai misterioase pe care noi le găsim în Pătimirea Domnului. Nu voi încerca nici să vă explic asta, mă mulţumesc să vă cer un pic de milă faţă de sărmanul nostru frate Iuda. Nu vă ruşinaţi să asumaţi această fraternitate. Eu nu mă ruşinez, pentru că ştiu de câte ori l-am trădat pe Domnul; şi cred că niciunul dintre voi nu trebuie să se ruşineze de el. Şi numindu-l frate, noi suntem în limbajul Domnului. Când a primit sărutul trădării, în Ghetsemani, Domnul i-a răspuns cu acele cuvinte pe care nu trebuie să le uităm: «Prietene, cu un sărut îl trădezi pe Fiul Omului!»".
"Prietene! Acest cuvânt - continuă Mazzolari - care exprimă duioşia infinită a carităţii Domnului, vă face să înţelegeţi de ce eu l-am numit în acest moment frate. A spus în cenacol: nu vă voi numi servitori, ci prieteni. Apostolii au devenit prietenii Domnului: buni sau nu, generoşi sau nu, fideli sau nu, rămân mereu prieteni. Noi putem trăda prietenia lui Cristos, Cristos nu ne trădează niciodată pe noi, prietenii săi; şi atunci când nu merităm, şi atunci când ne revoltăm împotriva Lui, şi atunci când îl negăm, în faţa ochilor săi şi a inimii sale, noi suntem mereu prietenii Domnului. Iuda este un prieten al Domnului şi în momentul în care, sărutându-l, consuma trădarea Învăţătorului".
După ce a amintit sfârşitul disperat al apostolului trădător, Mazzolari încheia: "Iertaţi-mă dacă în această seara care ar fi trebuit să fie de intimitate, eu v-am adus consideraţii aşa de dureroase, dar eu îl iubesc şi pe Iuda, este fratele meu Iuda. Mă voi ruga pentru el şi în această seară, pentru că eu nu judec, eu nu condamn; ar trebui să mă judec pe mine, ar trebui să mă condamn pe mine. Eu nu pot să nu mă gândesc că şi pentru Iuda milostivirea lui Dumnezeu, această îmbrăţişare de caritate, acel cuvânt prieten, pe care i l-a spus Domnul în timp ce el îl săruta pentru a-l trăda, eu nu pot să nu mă gândesc că acest cuvânt n-a intrat în inima sa sărmană. Şi probabil în ultimul moment, amintindu-şi de acel cuvânt şi de acceptarea sărutului, şi Iuda a simţit că Domnul încă îl iubea şi îl primea printre ai săi de acolo. Probabil că primul apostol care a intrat împreună cu cei doi tâlhari. Un cortegiu care cu siguranţă pare că nu face cinste Fiului lui Dumnezeu, cum îl concepe vreunul, dar care este o măreţie a milostivirii sale".
"Şi acum, înainte de a relua Liturghia, voi repeta gestul lui Cristos la ultima cină, spălând pe copiii noştri care-i reprezintă pe apostolii Domnului în mijlocul nostru, sărutând acele picioruşe nevinovate, lăsaţi-mă să mă gândesc un moment la Iuda pe care-l am înlăuntrul meu, la Iuda pe care probabil şi voi îl aveţi înlăuntrul vostru. Şi lăsaţi ca eu să-i cer lui Isus, lui Isus care este în agonie, lui Isus care ne acceptă aşa cum suntem, lăsaţi ca eu să-i cer, ca har pascal, să mă numească prieten".
(După Vatican Insider, 17 iunie 2016)

Traducere: Pr. Patrașcu Mihai
Sursa: www.ercis.ro 

miercuri, 14 martie 2012

Culegeri de profeţii antice grupate în cărţi: Oracolele sibiline în pictura murală din România

Sibilelor li s-a acordat o atenţie deosebită în civilizaţia antică a Greciei, dar şi a Romei, unde au dominat timp de câteva secole viaţa spirituală şi culturală a acestor popoare. Tradiţia antică menţionează un număr incert de sibile, dar şi de nume ce le-ar fi purtat aceste femei legendare. O mare parte din Cărţile Sibiline au fost distruse în incendiul din Capitoliul Romei în anul 84 î.Hr., istoricii nefiind siguri dacă anumite fragmente ale acestor cărţi ar fi supravieţuit dezastrului. Ele au fost însă repede înlocuite, la ordinul împăratului roman, care a trimis sacerdoţi în Asia Mică şi pe întreg teritoriul roman, să consulte şi să adune o nouă culegere de profeţii ale sibilelor.

Sibilele, la greco-romani, erau considerate femei-profet, ce posedau ceva din însuşirile supranaturale ale zeilor, ele fiind numite şi preotese ale zeului Apollo. Li se atribuia darul previziunii şi cel de a afla voinţa divinităţilor. Nu erau venerate ca divinităţi şi nici nu li se atribuia nici un fel de cult. Erau considerate fiinţe muritoare, iar puterea de a prezice viitorul era un dar al castităţii lor. Sanctuarele lor religioase se aflau de obicei în locuri greu accesibile, păduri dese, peşteri, grote sau pustiuri, toate aceste locuri fiind învăluite într-un deplin mister. Ele trăiau în singurătate, fiind înconjurate doar de un grup de preoţi care notau pe suluri de papirus prezicerile lor. Aceste culegeri de profeţii erau grupate în cărţi, purtând denumirea de Oracolele Sibiline.

Prima relatare despre sibile îi aparţine lui Heraclit din Efes (550-480 î.Hr.), care cuprinde următoarea descriere: "Sibila rosteşte cuvinte aspre, dar adevărate, buzele ei nu zâmbesc, chipul ei nu exprimă nici un sentiment, fără să tămâieze, ea profeţeşte prin puterea zeilor viitorul pentru multe secole înainte".


Sibilele zugrăvite pe pereţii exteriori ai bisericilor


Sibilele au fost zugrăvite în România pe exteriorul bisericilor şi mănăstirilor din Moldova şi Ţara Românească. Ele se află în acelaşi registru cu filozofii antici, ca Platon, Plutarh, Tucidide, Solon şi Aristotel. Iconografia acestui registru fiind reprezentată de autorii "Cărţilor de Înţelepciune", filozofii cu scrierile lor despre tendinţa permanentă a omului spre autocunoaştere, şi de sibilele care elogiau o perfecţiune morală şi o dobândire a virtuţilor. Oracolele Sibiline conţin informaţii şi interpretări gnostice ebraice şi greceşti cu referire la anumite evenimente cuprinse şi în Sfânta Scriptură, aşa cum nota în 1899 Milton S. Terry, în "The Sibylline Oracles", publicată de Garrett Biblical Institute.

În Cartea I, vv. 393-410, apare profeţia despre Naşterea Mântuitorului: "Atunci copilul Marelui Dumnezeu va veni înveşmântat trupeşte la oameni, asemănându-se cu oamenii muritori de pe pământ… va desăvârşi legea lui Dumnezeu şi nu o va distruge… Lui, preoţii îi vor oferi aur, mir şi smirnă".

În Cartea a VI-a, vv. 1-18, apare profeţia despre Botezul Mântuitorului, învăţăturile şi minunile Sale: "Măreţul Fiu al Celui Nemuritor… căruia I s-a dat de către Tatăl să stea pe Tronul Judecătorului, va fi spălat în gura râului Iordan… din foc se va arăta Spiritul Domnului coborând pe aripile unui porumbel alb… El va arăta drumul oamenilor şi va arăta cărările cerurilor şi îi va învăţa pe oameni cu înţelepciune… va vindeca bolile oamenilor, va învia morţii şi multe suferinţe omeneşti va înlătura".

Cartea a VIII-a, vv. 610-639, prezice Buna Vestire a Fecioarei Maria de către Arhanghelul Gavriil şi Naşterea Domnului într-o iesle: "… Ca un trandafir luminos, va coborî prin faţa cerului Gavriil, şi într-un chip muritor se va arăta Fecioarei, iar vocea sa va rosti: "O Fecioara, a ta inimă curată, bine este primită de Dumnezeu"… astfel vorbind, el îi va insufla suavei Fecioare binecuvântarea lui Dumnezeu… şi încrederea va veni la ea… şi Cuvântul va zbura în pântecele ei, şi cu timpul va deveni trup şi se va îmbrăca cu viaţă… ajungând un băiat proslăvit de a sa naştere din Fecioară… şi se va minuna tot pământul şi se vor bucura de acest nou Prunc… iar steaua nou apărută va fi cinstită de oamenii înţelepţi, iar Pruncul va fi arătat într-o iesle veghetorilor de vite şi capre, iar păstorii mieilor se vor închina Lui…"


Cum se zugrăvesc sibilele?


Iconograful Dionisie din Furna îndrumă, în cartea sa "Erminia Picturii Bizantine", pe zugravii de biserici să reprezinte sibilele cu filactere care să conţină stihuri care fac referire la acest pasaj.

Sibila Persica va avea scris pe pergament următoarea prezicere: "Iată va veni ziua cea prealuminată în care vreme Domnul cel de veci, pentru păcatele tuturor, va fi trimis şi va vieţui în lume trupeşte. O domniţă îl va avea şi-l va hrăni la sânul său, că aşa este hotărâtă taina rânduielii dumnezeieşti". Sibila Libiană va avea următorul text pe filacter: "Iată,... proorocul cel de hotar, de sus din nori se va naşte din curată fecioară, şi pe noi ne va împăca cu Dumnezeu Tatăl".

În iconografia mănăstirilor din Moldova apare zugrăvită o singură sibilă cu denumirea "Împărăteasa Savila". Ea este reprezentată alături de filozofii greci şi este încadrată în tema Arborelui lui Iesei şi a Bunei Vestiri. Această unică sibilă are menirea să reprezinte figural profeţia mesianică şi cultul Fecioarei prezise în oracole. Sibila este îmbrăcată fie în port specific românesc, purtând pe cap o coroană cu cinci fleuroni şi un voal alb care cade pe umeri, fie în haine lungi împărăteşti, de culoare roşie, cu mâneci largi, bogat împodobite cu pietre scumpe, asemănându-se astfel cu împărătesele Bizanţului. Pe umărul ei stâng se sprijină un filacter desfăşurat cu textul profeţiei făcută de ele.

În Ţara Românească se întâlnesc pe exteriorul bisericilor reprezentări ale tuturor sibilelor. Ele sunt zugrăvite ca femei tinere şi foarte frumoase. Sunt înveşmântate în rochii lungi, strânse la brâu cu o centură decorată cu pietre scumpe. Pe cap poartă o căciulă frigiană şi un voal de culoare deschisă, numit şi flammeum, reprezentând flacăra dătătoare de viaţă. În mână pot ţine un filacter cu prezicerea făcută sau diferite simboluri ca: un trandafir alb, o lumânare aprinsă, o mănuşă, o cunună de spini, o iesle, un leagăn sau o sabie. Nici o sibilă nu se reprezintă cu aureolă, ele fiind considerate doar femei înţelepte, şi nu sfinte.

Autor: G. Ștefăniță

sâmbătă, 7 ianuarie 2012

Lumina frescelor lui Dionisie

Călătorul poposit în 2011 la Moscova a avut şansa să se bucure de un festin al culturii spirituale cu totul ieşit din comun. Găzduită pe parcursul întregului an 2011 de muzeul Catedralei "Hristos Mântuitorul", monumentala expoziţie "Lumina frescelor lui Dionisie", organizată cu binecuvântarea Patriarhului Kirill, a reunit pentru prima dată peste 300 de fotografii realizate de artistul fotograf Iuri Holdin (1954-2007) după frescele de la Mănăstirea Ferapont ale marelui iconar.
Suita de fotografii expuse în mărime naturală la Catedrala "Hristos Mântuitorul" recrează senzaţia de calm şi lumină aureolată, specifică frescelor lui Dionisie. Atât conceptul scenografic al expoziţiei, sugerând dinamica unui pelerinaj, cât mai ales calitatea excepţională a clişeelor şi fidelitatea surprinderii atmosferei cromatice şi tonale dionisiene dau caracter de unicitate acestui deosebit proiect expoziţional.
Puţină lume a auzit de Mănăstirea Ferapont. Se află în regiunea Vologda din nordul îndepărtat al Rusiei şi are o vechime de peste 600 de ani. Până aici, nimic deosebit pentru pelerinul deprins să colinde vestigiile epocii de aur ale artei pravoslavnice. Celebritatea izolatei mănăstiri i-au adus-o frescele renumitului iconar Dionisie, care decorează Catedrala Naşterii Maicii Domnului din cadrul lăcaşului.
Dar cine a fost Dionisie? În afara cercului strâmt al istoricilor de artă, puţină lume din afara Rusiei îşi aduce aminte de el. Continuator al celebrilor Teofan Grecul şi al cuviosului Andrei Rubliov şi aproape la fel de enigmatic ca aceştia, el face parte din pleiada de aur a maeştrilor epocii de maximă eflorescenţă a artei religioase ruse. S-a născut în jurul anului 1430 şi a murit cândva după 1502, nu se ştie din ce familie făcea parte şi la cine a ucenicit, nici unde a fost înmormântat. Era mirean, avea familie şi picta împreună cu doi fii ai săi. Frescele sale i-au cucerit pe contemporani, mai ales pe preoţi şi pe ierarhi, care l-au supranumit "înţeleptul Dionisie". În 1481 a realizat frescele şi iconostasul Catedralei Adormirii Maicii Domnului din Kremlinul Moscovei, iar în 1486 pictează icoanele şi iconostasele câtorva biserici de la Mănăstirea Iosifo-Volokolamsk, apoi frescele mănăstirilor Cigasovo şi Pavlo-Obnorsk; cele mai multe s-au pierdut şi sunt consemnate doar de documente istorice.
Maturitatea artistică a lui Dionisie a coincis cu eliberarea definitivă a Rusiei de sub jugul tătaro-mongol din perioada domniei ţarului Ioan al III-lea. Este perioada unei deosebite renaşteri a conştiinţei religioase. Societatea îşi reuneşte forţele spirituale în jurul mănăstirilor întemeiate de ucenicii Sfântului Serghie de Radonej şi în jurul Cuviosului Nil Sorski, impulsionând o înflorire nemaivăzută a vieţii ascetice şi contemplative. Dar în aceeaşi perioadă Biserica Rusă este zguduită de erezia iudaizanţilor, promovată în ascuns în rândul clerului şi al cercurilor guvernatoare începând din 1471. Deşi acuzată de Sinodul din 1490, aceasta a mai dăinuit aproape trei decenii. De aceea, ocultarea numelui iconarului din analele moscovite ale epocii poate fi considerată drept o mărturie că în perioada ereziei iconoclaste Dionisie nu a fost pictor la curtea ţaristă - susţine istoricul de artă Ekaterina Danilova. Astfel că în toiul luptei cu erezia iconoclastă, Dionisie este invitat să picteze Catedrala Naşterii Maicii Domnului din îndepărtata Mănăstire Ferapont. Catedrala este ridicată în 1490, exact în anul primului Sinod de acuzare a ereziei.
Există o legătură profundă, deşi greu sesizabilă între frescele dionisiene şi discursurile de apărare a Ortodoxiei. Ea se remarcă, susţin exegeţii, atât în tematica programului iconografic, cât şi în limbajul cromatic şi tonal - transpunere în formă sensibilă a doctrinei palamite, adusă de la Athos de practica isihastă a Cuviosului Nil Sorski. Odată cu întoarcerea Rusiei spre izvoarele bizantine din a doua jumătate a secolului al XV-lea, remarcă Leonid Uspenski, iconografia rusă şi-a propus obiectivarea artistică a experienţei isihaste de contemplare a luminii necreate. Teologhisirea în imagini a lui Dionisie exprimă pe deplin "vederea lui Dumnezeu" din doctrina luminii taborice, reprezentând pe drept cuvânt un moment de culminaţie a artei pnevmatice a luminii.

Autor: E. Dulgheru

miercuri, 21 decembrie 2011

Icoană şi tablou: Viziunea Domnului

Probabil că nu este casă de creştin în care să nu se găsească o icoană. Dar icoana prin ea însăşi reprezintă o miză uriaşă. Ea aduce nevăzutul către văzut şi în felul acesta face posibil contactul cu o lume de neimaginat.

De multe ori m-am întrebat care este frontiera dintre o icoană şi un tablou. Doar faptul că prima este sfinţită? Ca să te încumeţi tu, pictor mai mult sau mai puţin talentat, să pictezi icoane îţi trebuie înainte de orice har. Deci e vorba de o coborâre în tine a ceva care se află mai presus de inteligenţă, talent, voinţă. Pictorul de icoane sau iconarul nu face aceasta oricum, ci după ce se pregăteşte pentru a realiza ceva ce-l solicită la maximum. Am în vedere când spun acestea cartea lui Pavel Evdokimov, "Arta icoanei, o teologie a frumuseţii", una din cele izbutite abordări de pe poziţiile celui avizat a ceea ce înseamnă icoana şi cum îşi revarsă ea asupra noastră frumuseţea dătătoare de duh. Icoana este o biruinţă a figurativului, triumful ideii că Domnul ni se poate înfăţişa sub forma viziunii şi deci avem privilegiul de-a-l vedea. Pentru aceasta însă iconarul trebuie să aibă inima curată, ca şi privitorul. Inimile curate asigură eficacitatea icoanei în sensul în care ne îndreptăm spre faţa ei cu nădejde şi nu cu simpla desfătare a celui care degustă doar un produs artistic. Iată ce spune Evdokimov: " Ochiul poate asculta chiar glasul liniştii; dimpotrivă, absenţa colorată nu face decât să-ţi împrăştie gândurile şi până la urmă să te istovească. Oare se poate comunica, se poate schiţa un gest de tandreţe faţă de una din aceste femei pictate de Picasso, numite de părintele Serghei Bulgakov cadavre ale frumuseţii, se poate simţi dorinţa de rugă în faţa pătratului lui Malevici?" Iată nişte semne de întrebare asupra cărora putem medita. Tocmai fiindcă a fost adusă în discuţie, arta abstractă, nonfigurativă sugerează depărtarea definitivă faţă de ceea ce noi aşteptăm de la o icoană. Icoana, indiferent de realizarea ei estetică, presupune intimitate, creează un spaţiu de reculegere în care omul nu se mai simte singur. Marile tablouri ale artei abstracte şi ale artei moderne în general copleşesc şi în egală măsură însingurează. Ne confruntăm astfel, dacă se poate spune aşa, cu o ipostază laicizată a misterului. Şi aceasta fiindcă ceea ce nu poate fi înţeles nu înseamnă că înalţă neapărat sufletul. Dimpotrivă. Poate să-l tulbure, să-l înfricoşeze, să-i dea senzaţia neantului de nelecuit. Arta icoanei merge de aceea mână în mână cu teologia icoanei. Mi se pare deplasat să te întrebi dacă o icoană este frumoasă sau nu. Ea a trecut dincolo de calificative estetice, dar slujeşte frumosul numai în măsura în care acesta este, alături de bine şi adevăr, unul dintre cele trei atribute ale divinităţii. Totuşi, între pictura laică, agresivă şi icoana situată deasupra timpului se află pictura religioasă. Aceasta este una dintre cele mai fertile încercări la care un artist contemporan se poate supune.
Când la sfârşitul anilor 80 s-a întemeiat grupul Prolog (Bernea, Paştina, Paul Gherasim, Constantin Flondor, Mihai Sârbulescu, Sorin Dumitrescu, Ioana Bătrânu), aceştia voiau să găsească tocmai calea mediană între icoană şi tabloul fără Dumnezeu. Pictura religioasă tentează harul în sensul în care talentul celui care pictează urcă spre un orizont spiritual. Acelaşi lucru este valabil şi pentru cei care fac poezie religioasă. Şi ei simt în momentele cele mai fericite ale creaţiei lor că nu ei creează, ci altcineva, chiar duhul, le mişcă mâna şi sufletul. Aceasta este diferenţa dintre o operă cu o deschidere spirituală şi celelalte opere care, deşi valoroase şi interesante, nu au contact cu un asemenea orizont. Un vas sau un clopot pictat bunăoară de Mihai Sârbulescu nu va avea niciodată pretenţia că va putea fi recuperat într-un ansamblu iconic. Nici vorbă de aşa ceva. Dar realizarea icoanei ne transmite o prezenţă. Ceea ce este o calitate fundamentală. Icoana, spre deosebire de tablou, se caracterizează tocmai prin faptul că este prezentă. Omul conlucrează cu aceasta prin rugăciunile sale, dar icoana este ceva obiectiv pe care noi, prin tot felul de senzaţii şi impresii, nu-l putem subiectiviza. În schimb, tabloul obişnuit nu ne oferă acelaşi tip de prezenţă. Privit mai de aproape sau mai de departe, din faţă sau din unghi, ni se poate înfăţişa mereu altul, până la, cum ar spune Evdokimov, abstracţiunea absentă. Toate avatarurile artei moderne au plecat tocmai dintr-o formă de nerăbdare şi de nemulţumire care trădează de fapt o inconsistenţă de ordin spiritual. Un artist conştient de năravuri va dori să se salveze. Cred că naşterea grupului Prolog de la noi a avut ca temei şi o asemenea orientare. Cu alte cuvinte, artiştii din grup voiau să scape de ce e facil sau fals complicat, de ifose şi exhibiţii, de experiment devitalizant. Domnul este nevăzut, dar icoana ni-l face vizibil. Aceasta este piatra de temelie a artei creştine, în absenţa căreia nu ne mai putem socoti creştini. Naşterea Domnului este însoţită de viziunea sa. Şi aş încheia aceste consideraţii tot cu un citat din teologul rus care ne umple inima de bucurie. "Pentru a vedea frumuseţea, pentru a fi atins de strălucirea harică, trebuie ca printr-o transcendenţă, printr-o depăşire a sensibilului şi inteligibilului, să treci prin uşile tainice ale templului, aceasta este icoana, nu mai e invocare, ci parusia." Icoana este faţă de tablou ceea ce e mireasa faţă de o femeie oarecare.

Autor: d. Stanca

miercuri, 8 iunie 2011

Camilian Demetrescu: Scrisoare deschisă către preoţi

Propunem, în traducerea pr. Iosif Agiurgioaei, un text interesant al artistului român Camilian Demetrescu, pe care l-a prezentat în Seminarul Fraternităţii "Sfântul Carol" din Roma la 26 octombrie 2009 (http://www.sancarlo.org/it/?p=1893).
Scrisoare deschisă către preoţii noilor biserici de
astăzi şi de mâine

Preaiubiţilor, când mă aflu într-una dintre aceste noi construcţii înregistrate la cadastru ca "loc de cult", în care voi, urmând misiunea voastră sacerdotală, trebuie să celebraţi cuvântul lui Dumnezeu, nu pot să nu închid ochii şi să nu mă întreb ce lipseşte pentru a mă simţi cu adevărat într-o biserică, unde mă aflu şi de ce observ în jurul meu acest gol irecuperabil?

Ce a rămas între zidurile de ciment şi de piatră artificială ale unui astfel de edificiu marcat încă printr-o cruce solitară? Din tot ceea ce constructorii catedralelor, ai capelelor sau ai bisericilor parohiale de ţară ne-au lăsat în timpurile "întunecoase" ale evului mediu, din toată inteligenţa pe care maeştrii, pictorii, sculptorii, bijutierii şi ţesătorii le puneau în ele, pentru a reprezenta trupul lui Cristos în trupul unei biserici, din toate acestea nu a rămas astăzi decât glasul vostru uman pentru a ne transmite pe viu adevărul Cuvântului. Toate celelalte par să fi fost târâte de un ciclon obscur în prăpastia uitării, golite în betonierele acestei civilizaţii mecanice care striveşte şi devorează amintirea marii istorii creştine.

Prin aceste rebuturi sacre constructorii de astăzi formează în modernele "construcţii ale Domului" - al Domului-siloz - catedrala "avangardei" timpurilor noastre, pe care Hans Sedlmayr o numeşte, în mod eufemistic, "garaj pentru suflete". Situat în centrul metropolei, în spaţii cu înaltă densitate urbanistică, în stridentă flagranţă cu spiritul oraşului, acest siloz nu este, desigur, o "catedrală a pustiului". Pustiul se află în interiorul lui. Este "pustiul în catedrală", cucerirea analfabetismului care domneşte în arhitectura de astăzi a "sacrului".

Ce înţeleg prin acest gol care răsună în jurul nostru în aceste "garaje pentru suflete"? În timp ce celebraţi sfânta Liturghie, cuvântul vostru a rămas ultimul mijloc pentru a întâlni mesajul divin. Maestrul Gerhardt scria în secolul al XIII-lea: "Dumnezeu este un cuvânt, împărăţia cerurilor este un cuvânt; în afară de cuvânt nu avem decât simbolul pentru a defini prezenţa lui Dumnezeu".

Iată ceea ce lipseşte în aceste edificii noi: simbolul. Reprezentarea vizibilă a cuvântului dumnezeiesc. Dacă Cristos este Dumnezeul întrupat, nevăzutul care se face văzut, simbolul este Cuvântul lui Dumnezeu întrupat.

Când în Săptămâna Sfântă se citea în biserică din Apocalips, în timp ce textul vorbea despre Cristos stând pe tron care anunţă cuvântul primordial, în fresca pictată pe perete, în imaginea gravată pe capitel sau desenată pe pergament credinciosul îl vedea reprezentat pe Cristos cu o sabie cu două tăişuri în gură, simbol al forţei invincibile a cuvântului lui Dumnezeu, a cuvântului întrupat. Iconografia bisericii romane ilustra Vechiul şi Noul Testament, viaţa lui Isus şi faptele apostolilor în cheie simbolică. Crucea răstignirii şi a triumfului lui Cristos reprezentată pe altare (aşa cum este la "San Salvatore di Vasanello") sau pe mozaicuri (la "San Clemente" din Roma) apărea ca un pom din ale cărui rădăcini izvorăsc cele patru râuri ale paradisului, cu cei doi cerbi care se adapă din apele limpezi ca cristalul, simbol al pomului vieţii.

În timpul citirii fragmentelor liturgice, ascultând cuvântul vostru, ce poate vedea astăzi poporul pe un perete de ciment gol sau într-un fals vitraliu abstract fără nici o referinţă la o temă sacră? Arta abstractă, plăcută unor preoţi în biserica lor, contrazice însuşi principiul creştinismului: întruparea divinului, Dumnezeul invizibil care se face văzut, duhul care apare ochilor noştri în asemănări omeneşti. A reduce la invizibil chipul lui Cristos, a abstractiza ceea ce este creat şi formele sale simbolice, înseamnă a-i lua imaginii misterul întâlnirii dintre spirit şi materie, dintre Dumnezeu şi om. Declinul catehezei vizibile a lăsat cuvântul singur. Trăim într-o civilizaţie a imaginii şi tocmai din acest motiv prezenţa unei iconografii simbolice devine indispensabilă pentru a întări semnificaţia cuvântului.

Adepţii modernismului susţin că trăim într-un alt timp, că omul de astăzi nu mai are nevoie să i se reprezinte teme biblice ca altă dată, că ajung semne esenţiale pentru a comunica sacrele concepte. Liturgia a fost comprimată, inserată în ritmul trepidant al vieţii zilnice, omiliile sunt reduse adesea la consideraţii sociologice, catehismul urmează aceeaşi regulă.

Avem nevoie urgentă de o întoarcere la iconografie, în mod evident fără a imita trecutul, într-un spirit de reînnoire în continuitatea marii tradiţii creştine. Rolul vostru, preaiubiţi preoţi, este fundamental. Cu răbdare şi hotărâre, trebuie să restauraţi principiul unităţii corale a artelor, ca în timpurile înfloririi medievale, să repuneţi la locul lor temele iconografice ale bisericii dintotdeauna, în spiritul unei viziuni simbolice eliberate de decoraţiile superflue care atinseseră în baroc maximul de ambiguitate între sacru şi profan, între biserică şi palatul princiar.

Dispariţia simbolului în noua arhitectură bisericească are multiple aspecte şi cauze. În numele "purităţii" fiecărei discipline artistice - pictură, sculptură, muzică arhitectură -, care nu trebuiau să mai fie contaminate de concepte literare, filozofice, morale sau religioase, s-a ajuns în timpurile moderne la separarea artelor, la dezagregarea integrităţii lor corale, care constituia maiestatea catedralelor medievale, adevărate muzee ale civilizaţiei creştine, deschise poporului de la răsăritul soarelui până la apus. Separarea dintre arhitectură şi celelalte arte a dat naştere la acest vacuum în interiorul noii biserici parohiale, al marilor sanctuare şi al diferitor alte garaje pentru suflete apărute în oraş.

Mai mult, structura însăşi a edificiului a pierdut referinţele simbolice originale. Biserica nu mai este orientată, altarul nu mai este îndreptat spre soarele care răsare, ca în tradiţia paleocreştină şi bizantină, moştenită din templul egiptean şi de la civilizaţiile precedente. Conceptul însuşi de "orientatio" dispare treptat deja din perioada postmedievală, substituit de raţiuni de integrare urbanistică a construcţiei în planul oraşului. În timpurile moderne se pierde complet orice urmă de referinţă la centralitatea cosmică a bisericii şi a altarului, de raport simbolic între sărbătoarea hramului şi punctul geografic al răsăritului soarelui în acea zi. Suntem la ani lumină de timpul în care fiecare biserică era centrul lumii, locul sacru al întâlnirii dintre om şi Dumnezeu.

Biserica reprezintă, în mod simbolic, trupul lui Cristos. Absida este capul lui, navata trupul, transeptul braţele deschise ale răstignitului care binecuvântează. Cum ar putea un edificiu, care pare mai degrabă o sală de congrese, o sală de gimnastică, holul unui hotel cu cinci stele sau un pavilion al unui târg să întruchipeze trupul lui Cristos? Constructorul turnului acestor edificii nu se preocupă de asemenea amănunte, fie pentru că le ignoră, fie pentru că le consideră cu totul superflue.

Arhitectul contemporan, fără excepţii, este fiul acelui iluminism care a aprins în gândirea umană, pentru prima dată în istorie, farul luminii artificiale al unei raţionalităţi fără Dumnezeu, în refuzul transcendenţei şi al milenarei experienţe spirituale a omului. Dar nu numai arhitectul. Noul stil în arhitectura "sacră", dacă putem încă s-o numim astfel, reflectă în fond mentalitatea dominantă la toate nivelurile: statal şi privat, consiliu parohial, administraţie, sponsor, dieceză... şi paroh.
Desigur, arhitectul modern trebuie să lucreze în absolută libertate, fără nici o obligaţie de a imita modelele trecutului; el poate da curs imaginaţiei sale creatoare, totuşi în respect faţă de simbolurile cardinale ale Bisericii creştine. Încă din perioada paleocreştină geometria temeliei exprimă dialogul dintre cerc (absida) şi pătrat (navata), dintre Dumnezeu şi om. Absida semicirculară, datorită semnificaţiei sale sacre, nu poate să fie pătrată, triunghiulară sau să lipsească total, aşa cum navata nu poate să fie circulară, trapezoidală sau asimetrică. Sunt reguli elementare care nu impun constructorului o soluţie arhitectonică prestabilită. Este liber să imagineze forme noi, fără însă a respinge semnificaţiile originale, aşa cum preotul nu se poate dezbrăca de veşmintele liturgice pentru a celebra Liturghia în blues jeans, asemenea "preoţilor muncitori" ai teologiei eliberării. Nu se poate neglija semnificaţia sacră a ritului arhetipal.

Renumita biserică în formă de navă, gândită de le Corbusier în prima jumătate a secolului al douăzecilea, este numai o metaforă, nu un simbol. Sugerează profilul unei nave, dar nu este o navă, în timp ce biserica ce personifică trupul lui Cristos, este Cristos însuşi. Biserica "del Giubileo" din Roma, luxosul garaj pentru suflete, semnată de un prestigios nume de astăzi, nu avea o cruce, pentru că, din principiu, crucea nu se integra în estetica faţadei. A fost adăugată ulterior ca urmare a protestelor enoriaşilor.

În ultimii 30 de ani, de când am decis să părăsesc arta abstractă, pentru a mă dedica unei arte centrate pe sacru, am cunoscut mulţi preoţi tineri, deveniţi buni prieteni. De la ei am aflat că în seminariile teologice nu se studiază simbologia iconografiei creştine; se face aluzie doar la simbolurile esenţiale liturgice. Însă preoţii care au fericirea de a celebra Liturghia în catedralele şi în bisericile parohiale romanice în care se păstrează fabuloase programe iconografice medievale, se află în dificultate în a face o cateheză vizuală explicând oamenilor şi mai ales tinerilor semnificaţia acestor comori de artă. Şcoala, mass-media, televiziunea nu se ocupă decât în mod sporadic, ghizii turistici povestesc vizitatorilor banalităţi care nu spun nimic, învăţământul artistic atinge tema sacrului doar marginal şi chiar artiştii dispuşi să colaboreze spun că orice artă e prin definiţie sacră şi că deci nu poate exista o distincţie între sacru şi profan.

În absenţa unei iconografii adevărate, în concordanţă cu structura simbolică a edificiului, pietatea şi bunul simţ popular încearcă să anime spaţiile goale cu imagini şi obiecte artizanale, fabricate în serie - cromolitografii, statuete ale Madonei, statuete de sfinţi etc. - obţinute de pe piaţa de suveniruri, obiecte care îndeplinesc o funcţie pur ornamentală, făcând şi mai anonimi pereţii şi ambientul bisericii noi; obiecte care nu adaugă nimic catehezei cuvântului, care riscă în anumite rânduri să rămână abstractă. Sunt deja foarte puţini artiştii profesionişti în stare să conceapă şi să realizeze o iconografie esenţială şi unitară, pentru a oferi privirii un suport vizibil pentru cuvânt. Din păcate nu există astăzi o academie de artă sacră, unde tinerele generaţii de artişti să poată învăţa cultura simbolului. Nevoia de a înfiinţa o astfel de academie este urgentă.

Preaiubiţi preoţi, avem nevoie de energiile voastre şi de determinarea voastră spirituală pentru a trăi împreună renaşterea Bisericii lui Cristos. Nu lăsaţi singur cuvântul vostru. Poporul are nevoie de a asculta şi, în acelaşi timp, ca întotdeauna, să vadă liturgia.

Camilian Demetrescu, pictor, sculptor şi cercetător al artei romane

vineri, 29 aprilie 2011

Colocviu despre artă cu Camilian Demetrescu

Acei maeştri fără nume
de Silvia Guidi

"Pictor nu se naşte cineva, pictor se devine". Conform lui Camilian Demetrescu, artist român, italian prin adopţie de patruzeci de ani, celebru pentru mozaicurile sale dedicate temei epifaniei Divinului în istorie, "nu se naşte cineva poet, muzician, arhitect. Se vine în lume cu dorinţa de a spune ceva, de a se exprima. Artele, în diversitatea lor nu sunt decât diferite limbaje expresive pentru a comunica împreună cu alţii şi cu lumea". Demetrescu este la Roma pentru a prezenta ultima sa expoziţie, "Via Crucis atomicae" - care poate fi vizitată în bazilica Celor Doisprezece Apostoli până la 8 mai 2011.

Cum aţi descoperit iubirea faţă de arta figurativă?

Şi la şcolile elementare caietele mele erau pline de desene. De atunci, cuvântul şi imaginea au devenit un unic alfabet pentru a exprima gândurile. În Evul Mediu, unitatea corală a artelor a produs splendoarea catedralelor: cuvânt, culoare, sunete, ţesături, relatări în piatră. În munca mea pictura, grafica, sculptura, mozaicul, ţesătura, cuvântul, nu sunt decât diferite moduri expresive pentru a spune acelaşi lucru.

Faţă de care maeştri sunteţi mai îndatorat?

N-aş putea spune numele lor, pentru că nu-l cunosc. Maeştrii care produceau minunăţiile despre care vorbeam înainte nu semnau opera lor. Nu era necesar, pentru că Acela căruia îi erau dedicate deja ştia asta. Sunt dator, fie acestor magistri ai catedralelor romanice din Europa sfântului Augustin, fie umililor artizani din schiturile şi din mănăstirile din ţinutul meu, Moldova şi Bucovina. Iubesc arta contemporană care nu a întors spatele marii tradiţii, de la Rousseau la Van Gogh şi Rouault, până la artiştii de astăzi care în tăcere lucrează pentru reînnoirea în continuitate a unei arte dedicată sacrului.

Ce anume ar trebui să cunoască un european contemporan din cultura populară română?

Cel care vrea să înţeleagă cine a fost, cine este cu adevărat Constantin Brâncuşi - în dicţionare "fondatorul sculpturii moderne" - trebuie să-şi ia rucsacul şi încălţăminte uşoară, şi să se plimbe prin satele pierdute din munţii Carpaţi din România. Acolo va găsi, în tâmplăria rustică, în cuptoarele încă primitive ale ceramicii populare, în formele ancestrale ţesute încă de mâinile femeilor, arhetipurile sculpturii lui Brâncuşi. De asemenea, să atingă cu mână vestita Poarta Sărutului, Masa Tăcerii şi Coloana infinitului, în oraşul Târgu Jiu. În ultimii ani ai vieţii sale, imediat după război, Brâncuşi a voit să lase României operele pe care le păstra în atelierul său din Paris, opere de care nu s-a despărţit niciodată. S-a adresat noului regim de la Bucureşti, cerând şi cetăţenia română pe care o pierduse pentru că a rămas în lumea liberă după "eliberarea" României de carele armate sovietice. Răspunsul a fost sec: "Nu. Nu avem nevoie de o artă decadentă care trădează idealurile revoluţiei!".

După câteva zile Brâncuşi lăsa oraşului Paris operele sale şi devenea cetăţean francez.

Bucureştiul reacţionează şi decide demolarea Coloanei Infinitului. Un tanc de 60 de tone încearcă să o dărâme, însă coloana de oţel rezistă. Astăzi este patrimoniu al Umanităţii. În afară de sărăcia materială impusă poporului, comunismul a instaurat mizeria ideologică a urii şi a exterminării fizice a duşmanului de clasă, în timp ce, în catacombe săracii cu duhul rezistau în Biserica lui Cristos. În arta Realismului socialist, sărăcirea morală a ajuns până la capăt: constrâns să asculte de propaganda regimului, artistul trebuia să ucidă adevărul, în numele triumfului revoluţiei.

La ce lucraţi actualmente?

Într-o lume în care arta s-a dezlipit radical de valorile morale, repet la infinit, cu toate mijloacele, că frumosul este binele şi urâtul este în mod categoric răul. Post-arta nu mai are nevoie să fie explicată. Se autodefineşte. Binele este frumuseţea primordială din Geneză, philia presocraticilor care ţine totul împreună în univers: micro şi macrocosmosul, celulele vii, particulele veşniciei.

Aveţi artişti tineri "la atelier" la dumneavoastră?

Nu. Dar trebuie să luăm în considerare că nu mai există "atelierul" artei. În turnul de fildeş al avangardelor solitare de astăzi nu există spaţiu pentru un asemenea hibrid. Este greu de găsit pe cineva care să vrea să meargă ca să înveţe de la un maestru: conform cel mai banal loc comun toată arta, prin definiţie, este sacră. Cu excepţia câtorva ireductibili, care încă nu ştiu că războiul în apărarea marii tradiţii este deja pierdut, nu cunosc artişti dispuşi la sacrificiu în apărarea adevărului creştin.
Cum aţi descoperit credinţa?

Nu am descoperit-o. Era în mine, din ziua botezului. A rămas ascunsă, în aşteptarea de a o redescoperi, până când am restaurat cu mâinile noastre şi ale câtorva prieteni o biserică romanică din secolul al XII-lea, la Gallese, în provincia Viterbo. Voiam să-mi fac un atelier şi a rezultat noul izvor botezial al destinului meu. Am făcut semnul crucii şi am îmbrăcat în viaţa mea şi în arta mea cămaşa creştină.

(După L'Osservatore romano, 29 aprilie 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu