Se afișează postările cu eticheta castitate. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta castitate. Afișați toate postările

marți, 20 august 2013

Despre castitate

Nu este ușor să vorbim despre castitate. Este vorba
de un cuvânt, și de o realitate, deseori înțeleasă reductive sau chiar necunoscută sau luată în râs, sau confundată cu virginitatea sau identificată cu abstinența sexuală… Din acest motiv, este oportun să se redescopere valența antropologică a castității și, deci, și valența ei spiritual creștină. Etimologia ne sugerează că termenul cast (castus) este cel care refuză incestul (in-castus). Cel non cast, la rădăcină, este incestuosul. Cel cast își trăiește relațiile acceptând distanța și respectând alteritatea (care nu se reduce la diferență). Cel care nu este castnu caută relația, ci fuziunea și con-fuziunea care definesc în mod normal incestul. Acest sens fundamental situează castitate în albia itinerarului de învățare a artei de a iubi și de a trăi sexualitatea în mod matur și adult. Deci, nu este vorba de o virtute negativă, caracterizată de interdicții, ci de una eminamente pozitivă, „care conferă relațiilor umane trasparența  și căldura lor, și permite persoanelor să se recunoască în respectul profunzimii ființei lor” (C. Flipo). Scrie J. Gründel: „Castitatea este disponibilitatea interioară a omului de a-și afirma propria sexualitate, de a-și recunoaște impulsurile sexuale în caracteristica integralmente personală și socială, și să le insereze într-un mod mai bogat de sens în globalitatea vieții umane”.
Castitatea este „iubirea ordonată (amor ordinatus), care nu pune lucrurile mari dedesubtul celor mici” (Sf. Augustin). Implicând asumarea radicală a propriei corporalități, ea nu reclamă renegarea trupului sau a sexualității, ci integrarea lor în viața personală, cere omului să îndeplinească mandatul de a fi propriul trup, îi cere să trăiască sexualitatea sub semnul simbolului, nu al imaginii, în particular, amintește omului necesara integrare a temporalității iubirii: castitatea este așteptare, gradare și durată. Ea refuză fuzionalitatea „totul și imediat”, logica im-mediatului și al consumului. Și astfel se configurează și ca luptă împotriva absolutizării și a impersonalizării pulsiunii sexuale, împotriva căutării satisfacerii cu orice preț, împrăștierea, reificarea sexualității. Castitatea ne amintește că iubirea este și asceză, efort, muncă, și reclamă o purificare pentru a fi inteligentă și respectuoasă față de celălalt și de misterul lui, într-adevăr îndreptată spre binele celuilalt. Scrie Rilke: „Nu există nimic mai arzător decât iubirea. Este o muncă, o muncă cu ziua. Tinerii apoi, nu sunt absolut pregătiți față de această dificultate a iubirii; despre această relație extremă și complexă, convențiile au încercat să facă un raport facil și lejer, i-au conferit aparența de a fi la dispoziția tuturor. Nu este așa. Iubirea este un lucru dificil!”.
Deci, castitatea privește pe toți oamenii și, în cadrul creștin, nu este rezervată așa numiților „celibi consacrați”, dar este o dimensiune care trebuie asumată și trăită de fiecare botezat, oricare ar fi starea de viață în care aceștia se găsesc. Desigur, configurarea creștină a castității o vede altoită în credința în Cristos, legată de adeziunea personală la El, înrădăcinată în urmarea și în exprimarea iubirii față de El. Atât în cadrul căsătoriei cât și în celibat, castitatea este respectul misterului propriului și al celuilalt trup: ea percepe trupul ca fiind personal și expresiv, înainte să-l vadă ca obiect al dorinței. Mai mult încă, ea vede trupul uman ca templu al Duhului Sfânt și lăcaș al lui Dumnezeu (cf. 1Cor 6, 19), ca loc de preamărire a lui Dumnezeu (cf. 1Cor 6, 20). Iar celibatul cast pentru Împărăția lui Dumnezeu poate fi trăit numai grație unei mari iubiri față de Domnul și cu credința în înviere, cât și de o mare maturitate umană, caracterizată de capacitatea de a iubi și de adeziune la realitate. În particular, așa cum afirmă Freud, echilibrul uman este definit în mod esențial de capacitatea concretă de a iubi și de a lucra cu eficacitate. Iar aceste două elemente caracterizează maturiattea umană esențială unei depline creșteri spirituale în viața celibatară cenobitică. Cu siguranță, castitatea se joacă în profunzimea inimii și este, de aceea, un itinerar, o tensiune neîntreruptă, o luptă, care nu se configurează nici odată ca o stare obținută odată pentru totdeauna. Sf. Cezar se exprimă astfel în privința castității: „Dintre toate luptele pe care trebuie să le ducă creștinii, cele mai dure sunt cele pentru castitate: acolo, de fapt, lupta este zilnică, iar victoria rară”. Victoria nu este decât un dar, un eveniment al harului, impunerea – grație credinței – a energiilor învierii pulsiunilor egocentrice ale omului. Iar o susținere și o învățătură pentru această luptă, creștinul o găsește în Sf. Euharistie, care-i amintește că „trupul nu este pentru necurăție, ci pentru Domnul, și Domnul este pentru trup” (1Cor 6, 13). Acolo, în confruntarea cu trupul Domnului dăruit din iubire, credinciosul află învățătură pentru a se raporta cu propriul trup și cel al altora. Și se vede confirmat în vocația comuniunii, a iubirii, a fraternității, a face din sine un semn de iubire a lui Dumnezeu pentru oameni. Într-adevăr, castitatea, în vreme ce generează o inimă pură care este capabil să vadă realitatea și pe ceilalți în Dumnezeu, face din om o trasparență a iubirii și a puterii divine. Acea putere cu care „Dumnezeu, care l-a înviat pe Cristos, ne va învia și pe noi” (1Cor 6,14).



Rizzoli, 1999 pp.145-148 

duminică, 12 februarie 2012

Viaţa monahală: calea desăvârşirii

Odată cu apariţia monahismului, un mod special de viaţă a apărut în Biserică, care însă nu a proclamat o nouă moralitate. Biserica nu are un set de reguli morale pentru laicat şi un altul pentru monahi, nici nu împarte credincioşii în categorii, după obligaţiile lor faţă de Dumnezeu. Viaţa creştină e la fel pentru toată lumea.

Sfântul Maxim Mărturisitorul zice că toţi creştinii au "existenţa şi numele de la Hristos". Aceasta înseamnă că adevăratul creştin trebuie să-şi alipească viaţa şi conduita de Hristos, lucru care este adesea greu de făcut în lume.

Tot ce e dificil de făcut în lume, în viaţa monahală, e mereu încercat cu multă dăruire. În viaţa sa duhovnicească, călugărul pur şi simplu încearcă să facă ceea ce orice creştin ar trebui să facă: să trăiască după poruncile lui Dumnezeu. Principiile fundamentale ale monahismului nu sunt diferite de cele ale vieţii tuturor credincioşilor, şi asta se vede mai ales din istoria timpurie a Bisericii, înainte de apariţia monahismului.

În tradiţia Bisericii există o preferinţă clară înspre celibat decât înspre căsătorie. Cu toate acestea, această atitudine nu e deloc ostilă căsătoriei, care e recunoscută ca o Taină de mare valoare duhovnicească, ci se referă doar la obstacolele de ordin practic pe care căsătoria le pune în calea asumării unei vieţi duhovniceşti. De aceea, încă din zilele de început ale creştinismului, foarte mulţi credincioşi decideau să nu se căsătorească.

Viaţa creştină a fost asociată de la început cu lepădarea de sine şi sacrificiul: "Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie" (Marcu 8, 34). Hristos ne cheamă să ne dăruim întru totul: "Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine" (Matei 10, 37).

În sfârşit, rugăciunea fierbinte şi neîncetată, ascultarea faţă de Părinţii Bisericii, iubirea şi supunerea faţă de alţii, asemenea tuturor virtuţilor esenţiale ale vieţii monahale, au fost cultivate de membrii Bisericii încă de la început.

Căsătoriţi sau nu, trebuie să respectăm aceleaşi porunci

Nu e nevoie să demonstrăm că un călugăr şi un om căsătorit duc vieţi diferite, dar acest fapt nu schimbă responsabilităţile comune pe care le au faţă de Dumnezeu şi faţă de poruncile Sale. Fiecare dintre noi are un dar deosebit spre slujirea trupului Bisericii lui Hristos. Oricare mod de vieţuire, fie căsătorit, fie în obştea monahală, este circumscris în egală măsură poruncilor lui Dumnezeu. Prin urmare, nici un mod de vieţuire nu poate fi luat ca scuză pentru ignorarea sau respectarea în parte a chemării lui Hristos şi a poruncilor divine. Ambele căi cer efort şi hotărâre.

Poruncile Mântuitorului cer o rigoare a vieţii pe care cei mai mulţi dintre noi o asociem doar monahilor. Nevoia unui comportament decent şi aşezat, condamnarea belşugului şi stăruinţa în cumpătare, evitarea vorbirii în deşert şi chemarea la iubire dezinteresată sunt îndemnuri adresate nu doar călugărilor, ci tuturor credincioşilor.

În vremurile de început ale creştinismului, "fuga de lume" nu implica neapărat schimbarea locului în care se trăia, ci pur şi simplu schimbarea vieţii. Dar traiul printre oameni care nu poartă grija respectării legilor lui Dumnezeu face dificil, dacă nu imposibil, răspunsul la chemarea lui Hristos, lucru pe care îl afirmă până şi Sfântul Vasile cel Mare într-una din lucrările sale. Cu toate acestea, nu înseamnă că "ruperea de lume" garantează mântuirea, deşi este un pas important. Când un om se dedică întru totul lui Dumnezeu şi poruncilor Lui, nimic nu îl mai poate împiedica să se mântuiască. Sfântul Simeon Noul Teolog spune că "viaţa într-un oraş nu ne împiedică să împlinim poruncile lui Dumnezeu dacă suntem plini de râvnă, iar tăcerea şi singurătatea nu sunt de nici un folos dacă suntem leneşi şi neglijenţi". Altădată, el spune că e posibil pentru fiecare dintre noi, monahi şi laici deopotrivă, "să ne pocăim, să plângem şi să ne rugăm lui Dumnezeu veşnic şi în mod încontinuu".

Oricine se poate mântui în Hristos

Monahismul creştin a fost întotdeauna asociat cu liniştea sau tăcerea, care este văzută mai mult ca o condiţie interioară decât una exterioară. Tăcerea exterioară este necesară pentru a ajunge mai uşor şi mai deplin la liniştea interioară. Această linişte nu este aceeaşi cu inerţia sau inacţiunea, ci mai degrabă cu trezirea vieţii spirituale. Este o vigilenţă intensă şi devotament total faţă de Dumnezeu. Retrăgându-se într-un loc liniştit şi examinându-se pe sine, călugărul reuşeşte să se cunoască mai bine, să se lupte cu patimile mai în profunzime şi să-şi cureţe inima, astfel încât să fie găsit vrednic de descoperirea lui Dumnezeu.

Tatăl Sfântului Grigorie Palama, Constantin, a trăit o viaţă de linişte ca senator şi membru al curţii imperiale din Constantinopol. Esenţa acestui mod de viaţă presupunea detaşarea faţă de patimile lumeşti şi devotament deplin faţă de Dumnezeu. Din acest motiv, Sfântul Grigorie Palama spune că mântuirea în Hristos e posibilă pentru oricine: "Ţăranul şi pielarul, pietrarul, croitorul şi ţesătorul şi în general toţi cei care îşi câştigă traiul cu ajutorul mâinilor sale şi prin sudoarea frunţii, cei care îşi dezrobesc sufletele de bogăţie, faimă şi comoditate sunt cu adevărat binecuvântaţi". În acelaşi fel, Sfântul Nicolae Cabasila spune că nu e nevoie ca cineva să fugă în pustiu, să mănânce hrană neobişnuită, să-şi schimbe îmbrăcămintea, să-şi ruineze sănătatea sau să încerce orice alt lucru de acest fel pentru a rămâne devotat lui Dumnezeu. Dezvoltarea monahismului a început însă în timpul împăratului Constantin cel Mare, cam în acelaşi timp, în diferite locuri din sudul Mării Mediterane, Egipt, Palestina, Sinai, Siria şi Cipru, iar curând după aceea a ajuns în Asia Mică şi apoi în Europa.

Viaţă de obşte şi eremiţii

Cea mai comună şi mai sigură formă de viaţă monahală este cea chinovitică. Într-o chinovie, totul se împarte: locuinţa, mâncarea, munca, rugăciunea, efortul, grijile, frământările şi realizările. Ea este comunitatea creştină ideală, unde nu se face nici o diferenţă între "cele ale mele" şi "cele ale tale", iar totul e gândit pentru a cultiva un duh de frăţietate. Într-o chinovie, ascultarea fiecărui monah faţă de stareţ şi faţă de obşte, bunătatea iubitoare, solidaritatea şi ospitalitatea sunt de cea mai mare importanţă. Precum atrage atenţia Sfântul Teodor Studitul, întreaga comunitate a credincioşilor ar trebui să fie în cele din urmă ca o "chinovie".

În cele din urmă, viaţa de completă însingurare e practicată de isihaşti sau pustnici. Pustnicii erau nucleul original în jurul căruia au crescut primele comunităţi monahale şi, chiar după ridicarea marilor chinovii, pustnicii au continuat să fie cele mai harismatice persoane din trupul Bisericii. Chiar şi aşa, pustnicii se pregăteau în cadrul unei obşti înainte de a se însingura. Chiar în Sinodul de la Trulan, canonul al patrulea hotăra ca oricine dorea să devină pustnic, să treacă mai întâi prin trei ani de viaţă obştească.

Mulţi văd celibatul ca o caracteristică decisivă a vieţii monahale. El este de fapt o viaţă care încearcă să fie un exemplu al vieţii în Împărăţia lui Dumnezeu. De aceea, haina monahală mai este numită uneori "haina îngerească". Asta nu înseamnă totuşi că celibatul este cel mai important aspect al vieţii monahale; este doar ceea ce face această viaţă distinctivă. Toate celelalte obligaţii, chiar şi celelalte două voturi monahale ale ascultării şi sărăciei preocupă în mod special pe toţi creştinii. Bineînţeles, acestea capătă o dimensiune specială pentru călugări, fără a se schimba lucrurile în esenţă.

Toţi creştinii trebuie să păstreze poruncile lui Dumnezeu, dar asta presupune muncă. Firea umană căzută, înrobită de patimile sale şovăieşte când vine vorba de îndeplinirea acestei datorii. Ea caută mai degrabă plăcerea şi evită suferinţa provocată de lupta contra patimilor şi egoismului. Viaţa monahală caută tocmai uşurarea acestei munci. Pe de altă parte, "lumea", mai ales în societatea secularizată a zilelor noastre, face din ce în ce mai grea încercarea cuiva de a deveni ascet.

(Traducere de Cristian Bostan din "The monastic life the way of perfection", prof. Georgios Mantzaridis, 6 noiembrie 2011, http://www. pemptousia.com /2011/11/the-monastic-life-the-way-of-perfection-the-holy-mount-athos/).

miercuri, 10 august 2011

O IUBIRE CASTĂ

Castitatea poate fi o condiţie necesară, dar nu suficientă, pentru dăinuirea unei iubiri. Nu este de ajuns o mistică la nivel ideatic, chiar dacă sublimă ca formă, care să contureze viaţa unei perechi de îndrăgostiţi. Solicitările unei vieţuiri în doi sunt diferite în timp şi nu întotdeauna răspunsurile sunt pe măsura începutului.


Am la îndemână o frumoasă poveste de iubire, castă şi plină de devotament la începutul ei, dar care nu a rezistat timpului. Este vorba despre povestea de dragoste dintre unul din precursorii romantismului, Victor Hugo, şi soţia sa Adèle. Romantismul are ca sursă creştinismul, şi idealurile lui nu ne sunt, deci, străine. De pildă, Victor Hugo pretindea poetului "un spirit drept, o inimă curată, un suflet nobil şi elevat". Pentru el literatura era un instrument ce îi permitea să comunice celor iubiţi lucruri pe care nu le putea spune direct. Şi atunci când logodnica lui se plângea că nu se pricepe la poezie, răspunsul a venit, prompt şi clar: "În două cuvinte, Adèle, poezia este o expresie a virtuţii; un suflet frumos şi un frumos talent poetic sunt întotdeauna inseparabile. Vezi deci că poţi înţelege poezia; ea nu vine decât din suflet şi se poate în aceeaşi măsură manifesta printr-o acţiune frumoasă, ca şi printr-un vers frumos…"

Cuvântul care vine din suflet dă seama de originea celestă a acestuia: "Când ţi-am spus că sufletul tău înţelege poezia, n-am făcut decât să-ţi dezvălui una din facultăţile lui cereşti. Versurile nu sunt poezie? Întrebi tu. Versurile, singure, nu sunt. Poezia e în idei, ideile vin din suflet. Versurile… Versurile nu sunt decât o haină elegantă pe un corp frumos. Poezia se poate exprima şi în proză; ea nu-i decât mai perfectă prin graţia şi maiestatea versului…"

Având această exigenţă de curăţie şi frumuseţe a sufletului, Victor Hugo îşi dorea o iubire pe măsură. Iubirea nu a fost lipsită de piedici, întrucât amândoi erau prea tineri, iar el nu avea posibilitatea financiară de a susţine o familie. Avea încredere în talentul lui, dorea să devină scriitor, astfel că timpul îl dedica scrisului şi cititului. Doi adolescenţi pe care această perioadă incertă şi castă îi va lega, chiar dacă nu printr-o iubire pe viaţă, cel puţin printr-o prietenie pe viaţă.

Cei doi trăiau castitatea cea mai riguroasă. Astfel, Victor Hugo îi scria Adèlei: "N-aş socoti-o decât ca o femeie de rând (şi încă e puţin spus) pe fata care s-ar căsători cu un bărbat fără să fie moralmente sigură - cunoscând principiile şi caracterul acestui om - nu numai că este cuminte, ci şi că este virgin la fel ca şi ea…" Puritatea era asociată deci cu o elită spirituală… Lipsa pretenţiilor de castitate ale femeii era o dovadă de josnicie. Poetul urmează: "Îţi arătam cât de mare este puterea ta asupra-mi, de vreme ce doar chipul tău îmi frânează clocotul vârstei; îţi spuneam că acela care, impur şi pătat, s-ar uni cu o fiinţă pură şi fără pată, n-ar merita decât dispreţul şi indignarea…"

Pregătirea pentru intimitatea căsătoriei, considerată sfântă, se făcea prin înalte şi intime conversaţii, prin plimbări singuratice, departe de zgomotele oraşului, în tovărăşia nopţilor frumoase, când "se relevă sufletului lucruri necunoscute celor mai mulţi oameni…" Victor Hugo lega de bucuriile trupeşti cele mai înalte valori umane: "Acolo unde există într-adevăr căsătorie, va spune el într-o zi, adică acolo unde este iubire, se amestecă şi idealul. Un pat nupţial pare în întuneric un petic de auroră…"

Frumoase idealuri ale unui adolescent, şi mai cu seamă frumos formulate. Era totuşi un început bun în viaţă. Tinereţea susţinea cu forţă şi avânt elanuri, stinse apoi. Sunt doar ale tinereţii elanurile şi idealurile frumoase? Trebuie să aşteptăm oare chiar de la tineri o înnoire a lumii? Victor Hugo celebra astfel tinereţea: "Cum se numeşte asta, când simţurile ard şi inima ţi-e pură, când geniul nu aşteaptă decât să ţâşnească şi când nu ştii cum să atingi această întindere lichidă şi răcoroasă; când te simţi mai puternic decât lumea, dar incapabil să-i dovedeşti forţa; când viaţa, abia începută, ţi-e presărată de amintiri tragice şi când inima cântă încă în tine; când eşti nerăbdător, disperat şi explodând de speranţă? - Asta are un nume foarte frumos, doamnă Hugo, se numeşte tinereţe."

Autor: M. Patriche
Sursa: http://www.ziarullumina.ro/