Istoria comunismului (VII)

România populară şi socialistă

Cu o autoironie sinucigaşă sau din prostie fudulă, unii

conaţionali, inclusiv intelectuali (?), îşi persiflează propriul popor, atribuindu-i toate metehnele din lume, printre care laşitatea şi trădarea, prima fiind deja fixată în celebra formulă ”mămăliga nu explodează”, iar a doua trimiţând deseori la întoarcerea armelor împotriva nemţilor, la 23 august 1944.

Că ”mămăliga chiar explodează” s-a văzut de multe ori în istoria noastră, ultima dată în Decembrie 1989. Cât despre aşa-zisa ”trădare” din 1944, se spun baliverne, fiindcă, la fel ca în primul război mondial, tot aşa şi în al doilea, România avea de recuperat teritorii şi de la Răsărit şi de la Apus şi pe primul loc trebuia pus interesul naţional, mai presus de aliaţii vremelnici, care-şi aveau propriile lor interese.

Aşa că, prin actul de la 23 august, Regele Mihai a reuşit să salveze măcar ceea ce se mai putea salva, adică Nordul Ardealului, ultima brazdă dinspre Apus fiind eliberată la 25 Octombrie 1944, de ziua de naştere a Majestăţii Sale.

Victoria Armatei Roşii în al doilea război mondial, ce n-ar fi fost posibilă fără ajutorul masiv din partea americanilor şi englezilor, ar fi plasat oricum România în lagărul comunist. Poziţia geografică a ţării noastre, înconjurată numai de ţări socialiste, excludea orice altă variantă.

Culmea este că, spre deosebire de toate ţările europene peste care a lovit ciuma bolşevică, România n-avea ceea ce s-ar chema o tradiţie comunistă, ba dimpotrivă. Partidul Comunist din România (PCdR) a fost un partiduleţ politic, înfiinţat în anul 1921, prin scindarea ramurii bolşevice de extremă stânga de Partidul Socialist din România.

În perioada interbelică, PCdR a fost o mică organizaţie ilegală, subordonată Internaţionalei Comuniste (KOMINTERN), şi implicit Uniunii Sovietice, susţinând ideologic revoluţia comunistă şi împotrivindu-se constant includerii în Statul Român a Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei şi Cadrilaterului. Pentru aceste motive, PCdR a fost scos în afara legii de către guvernul liberal, în 1924.Ideile marxiste au fost aduse în ţara noastră de Constantin Dobrogeanu Gherea (1855-1920), un evreu ucrainean, cu numele real de Solomon Katz, exilat din Imperiul Rus. A fost unul dintre membrii marcanţi ai Partidului Social Democrat Român şi avea să fie considerat de către PCdR unul dintre precursorii comunismului românesc. Fiul său, Alexandru Dobrogeanu-Gherea, unul dintre fondatorii importanţi ai PCdR, a fost executat la Moscova în timpul Marii Terori.

În manualele de istorie de astăzi, zise ”alternative”, scrie doar că PCdR a fost interzis până în 1944, fără să se specifice politica sa profund antinaţională. Din acelaşi motiv care l-a făcut ilegal, în PCdR nu prea s-au înghesuit să se înscrie românii, ci mai mult alogenii.

Doar Gheorghe Cristescu, zis Plăpumaru, primul secretar general al acestui partiduleţ, pe care l-a condus până în 1924, pare a fi fost român de neam. Cât despre cei ce i-au urmat, iată care le erau naţionalităţile: Elek Kobles (1924-1928) – ungur; Vitali Holostenko (1928-1931) – ucrainean; Aleksandr Ştefanski (1931-1934), zis Gorn – polonez; Eugen Iacobovici (1934-1936) – evreu; Boris Ştefanov (1936-1940) – bulgar; Bela Breiner (1940) – evreu; Foris Istvan (1940-1944) – evreu ungur.

Până în 1944, românii neaoşi n-au ajuns la nici un sfert din totalul membrilor Partidului Comunist. PCdR şi-a început ascensiunea la putere în România după Actul de la 23 August 1944, la care a participat ca parte a Blocului Naţional Democrat, alături de Regele Mihai I, de Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Social Democrat Român, când ţara a intrat în orbita sovietică.

Reprezentanţi ai PCdR au fost impuşi de sovietici în Consiliul de Miniştri începând din 6 martie 1945, când s-a format guvernul condus de Petru Groza. La sfârşitul anului 1946, România era ultima ţară din Europa de Sud-Est în care încă mai exista un regim monarhic. După o campanie susţinută de PCdR pentru subminarea partidelor istorice, Regele Mihai I a fost forţat să abdice, la 30 decembrie 1947, fiind proclamată astfel Republica Populară Română.

Ca urmare a preluării puterii de către comunişti, ruşii s-au înfipt puternic în ţară, pe care au început s-o exploateze încă din 1945, prin înfiinţarea SOVROM-urilor. Acestea erau societăţi mixte sovieto-române, înfiinţate în urma unui acord între România şi Uniunea Sovietică, semnat la Moscova pe 8 mai 1945, cu scopul oficial de a gestiona recuperarea datoriilor de război ale României faţă de URSS.

SOVROM-urile au funcţionat până în 1956, când au fost dizolvate. Aceste societăţi mixte au reprezentat cea mai durabilă şi mai rentabilă formă de exploatare, în folosul Uniunii Sovietice, a bunurilor generale din România, de fapt exploatarea la sânge a bogăţiilor naturale şi, în general, a economiei româneşti.

În anul 1948, a avut loc ”naţionalizarea principalelor mijloace de producţie”, adică etatizarea societăţilor comerciale mari şi mijlocii cu capital privat – întâiul pas major spre desfiinţarea proprietăţii private. În 1949, a început intensa campanie a cooperativizării agriculturii, prin care ţăranii au fost obligaţi să-şi cedeze pământurile, atelajele şi uneltele agricole şi să se asocieze în Gospodării Agricole Colective (GAC), ulterior Cooperative Agricole de Producţie (CAP).

În primii ani ai colectivizării au fost create şi închisorile politice şi lagărele de muncă forţată, unde au fost torturaţi şi au pierit nenumăraţi români, din toate straturile sociale. Până în anul 1956, ţăranii necolectivizaţi au fost obligaţi să predea statului împovărătoare cote agricole, ceea ce i-a împins spre sărăcie lucie şi chiar la foamete.

La începutul anilor 1950, s-a desfăşurat o luptă pentru putere în interiorul conducerii Partidului Muncitoresc Român (PMR), continuatorul direct al PCdR, luptă pe care a câştigat-o Gheorghe Gheorghiu-Dej, inclusiv prin crime, devenind, cu acordul Kremlinului, lider suprem al partidului şi al statului.

Dej a reuşit să-şi menţină această poziţie până la moartea lui, survenită în martie 1965. În epocă, decesul său i-a fost atribuit KGB-ului, care nu i-ar fi iertat liderului român încercările de autonomie în cadrul blocului comunist şi apropierea de comuniştii chinezi, ce intraseră în conflict cu cei sovietici.

Că tot am pomenit, la începutul acestui episod, de ”mămăliga” noastră, care, chipurile, ”nu explodează”, trebuie menţionat că în România s-a desfăşurat cea mai lungă luptă armată anticomunistă, din toate ţările europene, durând până în anul 1959, când ultimii partizani au fost împuşcaţi sau arestaţi de trupele Securităţii şi ale Miliţiei.

În anul 1965, după moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducerea partidului şi a ţării a fost preluată de Nicolae Ceauşescu, care a schimbat denumirea Partidului Muncitoresc Român în Partidul Comunist Român, şi denumirea de Republica Populară Română în Republica Socialistă România. Cum avea să se dovedească, era vorba de aceeaşi Mărie cu altă pălărie.

Unele reforme, care au acordat mai multă libertate de expresie, au condamnat practicile staliniste de pe vremea lui Dej şi au condus la o anumită liberalizare economică, nu au clintit rolul PCR în societate, acesta rămânând singura forţă politică a ţării.

Minunea aşteptată de români nu s-a produs, ba unii susţin că, din mai multe puncte de vedere, a fost mai rău decât pe vremea lui Dej. În 1971, vizita lui Nicolae Ceauşescu în China şi în Coreea de Nord a marcat o nouă etapă în istoria partidului şi a ţării. Timida liberalizare a fost oprită, iar Ceauşescu a hotărât să reconsolideze controlul absolut al partidului asupra societăţii româneşti.

Tinzând, ca în Coreea de Nord, la întemeierea unei ”dinastii comuniste”, Nicolae Ceauşescu şi-a promovat soţia, Elena, fiul mai mic, Nicu, şi alte rude, în cele mai importante funcţii de partid şi de stat, împânzind în scurtă vreme toate structurile de conducere. În anii ’80, cultul personalităţii a atins aspecte groteşti, aparatul de partid şi de stat a fost paralizat şi puterea a devenit monopolul unui foarte restrâns grup de indivizi.

În acei ani, România era cea mai comunizată ţară din Europa. Pe lângă toate cele, condiţiile de trai au devenit, pentru marea majoritate a populaţiei, insuportabile: teroare şi corupţie, sărăcie, foamete, frig... Cu sau fără perestroika şi glasnostul lui Gorbaciov, tot s-ar fi ajuns la mişcări populare de protest, ca în Valea Jiului, ca la Braşov, la Timişoara şi în toată ţara.

Ca de atâtea ori în istorie, atipică, spre deosebire de ţările care au scăpat mai uşor de comunism, România şi-a plătit libertatea cu prea mult sânge.

Sursa:http://epochtimes-romania.com/news/istoria-comunismului-vii---188894

Istoria comunismului (VI)

Zdrobirea elitelor

”Rusia scăldată în sânge” este titlul sugestiv al unui roman

celebru, scris de Artiom Vesiolîi, despre Revoluţia Bolşevică din 1917 şi războiul civil care i-a urmat. Grăitor titlu pentru acel răstimp! Cum se ştie, Rusia a dat lumii mari scriitori, dar, ciudat, indiferent de opiniile lor politice, prea puţini au emigrat în vremurile acelea de restrişte.

Unii, printre care şi Aleksei Tolstoi, nu au rezistat în Occident şi, de dorul patriei lor înfuntând orice risc, s-au întors în Uniunea Sovietică. Alţii, dintre cei rămaşi, ca Maxim Gorki şi Vladimir Maiakovski, aşteptaseră Revoluţia, punându-se imediat în slujba comunismului.

Un destin tipic pentru scriitorii propulsaţi şi zdrobiţi de acele evenimente este chiar al lui Artiom Vesiolîi, cu care am început acest episod. S-a născut la 17/29 septembrie 1899 la Samara, pe Volga. Terminând cele patru clase ale şcolii comunale, a lucrat ca muncitor într-o fabrică. În 1917, a devenit membru al Partidului Bolşevic şi a luptat în Războiul Civil de partea Armatei Roşii, fiind rănit în luptele de pe Volga. A fost cekist şi matroz în flota Mării Negre.

La vârsta de 18 ani, Artiom Vesiolîi a debutat cu articole în diverse publicaţii comuniste. Până la marile sale romane, a publicat două piese de teatru, două volume de nuvele şi două scurte romane. În anul 1922, s-a înscris la Institutul de Literatură şi Artă ”Valeri Briusov”, apoi a devenit student al Universităţii din Moscova. În 1932, a publicat romanul ”Volga petrece”.

Cea mai cunoscută operă a lui Artiom Vesiolîi este ”Rusia scăldată în sânge”. Scriitorul care în tinereţe luptase pentru cauza comunistă, care fusese chiar cekist, a devenit victimă a terorii staliniste, fiind arestat în 1936. În 1938, el a murit într-un lagăr de concentrare.

Tovarăşii lui Vesiolîi avuseseră grijă încă din anul 1917 să le pună botniţe artiştilor, chiar cu câteva zile înainte de lovitura de stat din Octombrie. Astfel, între 16 şi 19 octombrie 1917, a apărut, la Petrograd, PROLETKULT-ul, abreviere de la Proletarskie Kulturno Prosvitelnie Organizaţii, creat ca organizaţie ”culturală” de masă de către A. A. Bogdanov şi A. V. Lunacearski, ultimul fiind foarte apropiat de V. I. Lenin. Conform directivelor acestei odioase organizaţii, proletarii trebuie să dispreţuiască arta ”elitistă”, iar artiştii trebuie să exprime instinctul creator al poporului.

Diletanţii care au îmbrăţişat ideile Proletkultului au început să-i atace pe scriitorii consacraţi, de predilecţie pe marele poet Serghei Esenin, acesta fiind numit ”contrarevoluţionar”, ”element oscilant” şi chiar ”duşman”, atribute extrem de primejdioase la acea vreme.

Mai periculos era faptul că unele critici erau făcute chiar în numele Partidului Comunist (Bolşevic) al Uniunii Sovietice. În urma atacurilor, unii dintre scriitorii vizaţi de Proletkult au adresat o scrisoare deschisă C. C. al P. C. (B.) al Uniunii Sovietice, unde se apărau astfel:

”Noi socotim că drumurile literaturii ruse contemporane, deci şi ale noastre, sunt legate de drumurile Rusiei Sovietice, de după Revoluţia din Octombrie. Considerăm că această literatură trebuie să reflecte acea viaţă nouă ce ne înconjoară, în care trăim şi lucrăm. (...) Căile noi ale literaturii sovietice sunt grele, pe aceste căi greşelile sunt de neocolit. Greşelile noastre sunt pentru noi înşine cele mai apăsătoare dintre toate. Dar protestăm împotriva acuzaţiilor neîntemeiate ce ni se aduc.

Tonul ziarelor, ca Na postu (”De strajă”) şi critica lor, care-şi expun părerile ca fiind proprii P. C. din Rusia, abordează activitatea noastră intenţionat preconceput şi nejust. Considerăm necesar a declara că o astfel de poziţie faţă de literatură nu e demnă nici de literatură, nici de Revoluţie şi demoralizează masele de scriitori şi cititori. Ca scriitori ai Rusiei Sovietice, suntem convinşi că munca noastră e deopotrivă necesară şi folositoare ei. (...)”

Printre semnatarii scrisorii se numărau: Aleksei Tolstoi, Olga Forş, N. Tihonov, Vs. Ivanov, V. Kataev, Vera Inber şi, evident, cel mai atacat dintre ei, Serghei Esenin. În 1925, ultimul an al vieţii sale, poetul a scris celebrul poem ”Omul cel negru”, cheia tragicului său sfârşit. În ruseşte, Ciornîi celovek nu înseamnă numai ”Omul cel negru”, ci şi ”Omul în negru”, şi, ca să nu existe dubii, poetul îl aseamănă unui călugăr, al cărui veşmânt e întotdeauna negru. Dar şi uniforma cekiştilor era tot neagră!

Nu este vorba, în acest poem profetic, de motivul străvechi al dedublării umane, prelucrat literar de Gogol, Dostoievski şi de alţii, ci omul negru este un individ real, este chiar cekistul venit să-i propună poetului sinuciderea: ”Ca un călugăr ce la mort a venit”. După mărturiile celor ce l-au găsit pe Esenin spânzurat, trupul său purta urme de torturi, ştreangul era înfăşurat nefiresc în jurul gâtului, iar camera se vedea clar că a fusese percheziţionată.

De altfel, niciunul dintre apropiaţii şi cunoscuţii poetului nu a crezut în ”sinuciderea” lui. Cekiştii însă au distrus orice urmă a implicării lor în asasinarea celui mai mare poet rus modern. Şi, ca nu cumva să se creadă că regimul comunist nu l-a agreat, lui Serghei Esenin i s-au organizat funeralii naţionale. Până şi unii dintre adversarii poetului au fost revoltaţi de această crimă.

De pildă, ca oameni, Esenin şi Maiakovski nu s-au prea înţeles în timpul vieţii. Ca poeţi, erau total deosebiţi; astfel, pentru primul, Rusia era ”albastră”, pentru al doilea era ”roşie”. Dar, în anul următor morţii primului, 1926, Maiakovski a scris poezia ”Lui Serghei Esenin”, unde, printre altele, sugera că nu crede în varianta oficială a sinuciderii:

Nu ne dezvăluie

pricina pierderii

nici ştreangul

nici briceagul;

Pentru totdeauna

de-acum

limba

între dinţi s-a încleştat.

E grav

şi deplasat

să cultivi mistere.

De ce e gravă şi nelalocul ei dezlegarea misterului morţii unui poet? De altfel, nici în sinuciderea lui Vladimir Maiakovski nu a crezut nimeni. Autor al unor poeme comuniste, printre care şi unul foarte lung închinat lui Lenin, Maiakovski a început să fie şi el atacat de presa sovietică. Şi atunci, s-a ”sinucis” şi el.

Dar de unde o fi avut poetul un pistol să se împuşte, când arme aveau doar cekiştii, miliţienii şi militarii? Cu privire la aşa zisa lui sinucidere circulă şi astăzi trista anecdotă cum că ultimele cuvinte ale lui Maiakovski au fost ”Nu trageţi, tovarăşi!”

De unde să fi avut pistolul Galina Benislavskaia, cea mai bună prietenă a lui Esenin în ultimii ani ai vieţii, ca să se sinucidă, în 1926, pe mormântul poetului?

Pe vremea lui Stalin, nu conta dacă mai credeai sau nu în Revoluţia din Octombrie, ci totul depindea de toanele acelui psihopat ajuns la conducere şi ale aparatului său represiv. De pildă, Demián Bednîi, poet bolşevic şi colaborator al lui Lenin, nu a mai fost publicat în anii ’30. Pe un pamflet antifascist al lui Bednîi, trimis ziarului ”Pravda”, Stalin a notat: ”Transmiteţi-i acestui proaspăt ”Dante” că poate înceta să mai scrie!”

În august 1938, Bednîi a fost exclus din partid, apoi din Uniunea Scriitorilor şi, până la declanşarea celui de-al doilea război mondial, toate ziarele şi revistele l-au refuzat.

Un mare val al represiunilor împotriva scriitorilor a avut loc în 1936, când B. A. Pilniak şi Galina Serebriakova au fost declaraţi ”duşmani ai poporului” şi ”troţkişti”. Între 1936 şi 1939 a pierit I. E. Babel, a murit în detenţie Bruno Iasenski. În 1938 a fost arestat, pentru a doua oară, O. Mandelştam, care a murit de foame.

Au pierit Artiom Vesiolîi, V. I. Narbut, S. M. Tretiakov, A. Zorici, I. I. Kataev, I. M. Bespalov, B. P. Kornilov, G. K. Nikiforov, N. A. Kliuev (prieten apropiat al lui Esenin), V. P. Kin, A. I. Trasov-Rodionov, M. P. Loskutov, Wolf Erlich (destinatarul ultimei poezii a lui Esenin), G. O. Kuklin, M. P. Gherasimov, N. K. Huber, V. T. Kirilov, N. N. Zarudin, P. N. Vasiliev, G. E. Gorbaciov, V. M. Kirson, L. L. Averbach, A. I. Arosev, A. K. Voronski.

Au fost arestaţi, reuşind totuşi să supravieţuiască teribilelor încercări A. K. Lebedenko, A. Kosterin, A. S. Gorelov, S. D. Spasski, N. A. Zaboloţki, I. M. Gronski, V. T. Şalanov, E. I. Drabkina, istoricul literar I. G. Oksman. Aproximativ doi ani a fost ţinută în închisoare Olga Bergholz.

În decembrie 1938, după întoarcerea din Spania, a fost arestat Mihai Kolţov, unul dintre cei mai importanţi ziarişti sovietici, executat în 1940. Aceştia erau din R. S. F. S. Rusă. Dar represiunile au cuprins şi organizaţiile scriitorilor din celelalte republici unionale şi autonome, de fapt toate uniunile de creaţie.

În anii 1937-1938 au pierit redactorii-şefi ai majorităţii ziarelor centrale, republicane şi regionale. Au fost arestaţi sute de ziarişti de la presa centrală şi locală.

În doar câţiva ani, după sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Stalin a reuşit să-şi exporte ideile comunist-teroriste în Europa de Est şi în China, idei din a căror pricină au suferit şi au murit sute de milioane de oameni.

Istoria comunismului (V)

Şleahtă de psihopaţi

Printre călăii subordonaţi lui Lenin şi Stalin s-a numărat şi

Felix Edmundovici Dzerjinski. El s-a născut în anul 1877 într-o familie de şleahtici polonezi bogaţi, în Belarus, pe atunci în componenţa Imperiului Ţarist. Însă firea nu i-a fost niciodată nobilă. A fost exmatriculat din şcoala din Vilnius pentru ”activităţi revoluţionare”.

Dzerjinski a intrat în Partidul Social Democrat Lituanian în 1895 şi a fost fondatorul Social-Democraţiei Regatului Poloniei şi Lituaniei. Şi-a petrecut cea mai mare parte a tinereţii în închisorile ţariste. A evadat de mai multe ori.

La un moment dat, Dzerjinski a fugit în străinătate, la Berlin, pentru a se întoarce să participe la Revoluţia Rusă din 1905. În martie 1917, s-a înscris în partidul bolşevicilor. Devotamentul pentru cauza comunistă şi inflexibilitatea lui tâmpă i-au adus porecla de ”Felix cel de Fier”.

Considerându-l un ”erou revoluţionar”, Lenin l-a însărcinat pe Dzerjinski să se ocupe de organizarea unei forţe care să lupte cu ameninţările politice interne. Aşa a apărut sinistra CEKA, strămoaşa nu mai puţin sinistrului NKVD.

Astfel, pe 20 decembrie 1917, Sovietul Comisarilor Poporului a înfiinţat oficial VECEKA, acronimul rusesc pentru Comisia Extraordinară pe Întreaga Rusie pentru Combaterea Contrarevoluţiei. Speculei şi Abuzului de Putere, pe scurt CEKA. Instituţia a primit foarte multe resurse şi îi urmărea fără cruţare pe cei desemnaţi ca ”elemente contrarevoluţionare”.

Odată cu extinderea războiului civil din Rusia, ”Felix” a organizat trupe interne de securitate care să întărească autoritatea CEKA. Lenin i-a dat acestei poliţii politice puteri nelimitate împotriva opoziţiei. Dzerjinski a fost întemeietorul şi primul conducător al CEKA. În anii 1921-1924, el a fost ministru al Afacerilor Interne, şeful CEKA/GPU/OGPU, ministrul Comunicaţiilor şi şeful Sovietului Suprem Unional al Economiei Naţionale.

Imaginea şi numele lui Dzerjinski au fost folosite cu intensă neruşinare în KGB şi URSS, precum şi în statele satelite. Şase oraşe au primit numele lui, la fel şi numeroase instituţii. I s-au ridicat o droaie de monumente, cel mai cunoscut fiind cel din Piaţa Liubianka, în faţa sediului central al KGB. În acelaşi timp, ”Felix” a fost eroul a numeroase bancuri sovietice, în care de cele mai multe ori apărea alături de Lenin, fiind considerat un prostănac şi limitat. Direct sau indirect, Dzerjinski este autorul a milioane de condamnări la închisoare, la lagăr şi la moarte.

Un alt kaghebist zelos a fost Henrik Iagoda, născut în familia unui farmacist evreu, în anul 1891, la Rîbinsk. Adevăratul nume al viitorului şef al poliţiei politice bolşevice era Enon Herşevici Iehuda. S-a apropiat de bolşevici în anul 1907, iar după Revoluţia din Octombrie a pătruns îndată în aparatul organelor de represiune sovietice. Astfel, în 1920 era deja în conducerea CEKA, iar în 1924 devine vicepreşedinte al GPU.

Legăturile lui cu secretariatul personal al lui Stalin au făcut ca, atât pe vremea lui Dzerjinski, cât şi a lui Menjinski, Iagoda să deţină o putere cu mult mai mare decât o presupunea funcţia lui nominală. Între anii 1934 şi 1936 a fost şef al NKVD. A îndeplinit cu cea mai mare fervoare indicaţiile lui Stalin privind represiunile împotriva unor facţiuni politice, oameni de partid şi de stat, conducători militari, lideri sindicali, oameni de ştiinţă şi cultură, mulţi dintre aceştia fiind otrăviţi.

Iagoda a inaugurat sistemul sovietic de muncă forţată. În septembrie 1936, a fost înlăturat din funcţia de comisar al poporului pentru afaceri interne, ”întrucât nu s-a dovedit la înălţimea sarcinii sale în cazul demascării grupului troţkisto-zinovievist”. A fost însă imediat numit comisar al poporului pentru mijloacele de comunicaţie, post în care a funcţionat numai câteva luni.

Ajuns de blestemele celor condamnaţi la ordinul său, Iagoda a fost arestat la începutul anului 1937 şi implicat în ”Procesul celor douăzeci şi unu”, ultimul act din şirul Proceselor de la Moscova, procese-spectacole ale unor bolşevici de frunte puse în scenă din ordinul lui Stalin.

”Procesul celor douăzeci şi unu” a avut loc în martie 1938, acuzaţii principali fiind: Alexei Rîkov, Nikolai Buharin, Nikolai Krestinski şi Henrik Iagoda. Ei şi ceilalţi au fost etichetaţi ca membri ”ai blocului de dreapta troţkist”, care ar fi intenţionat, printre altele, să răstoarne comunismul şi să restaureze capitalismul în Rusia.

Ca şi la procesele precedente, inculpaţii au fost învinuiţi pentru asasinarea lui Serghei Kirov, a lui Valerian Kuibîşev, a şefului OGPU Viaceslav Menjinski, a scriitorului Maxim Gorki şi a fiului acestuia, precum şi pentru încercări eşuate de asasinare a lui Lenin, petrecute în urmă cu peste 20 de ani, pentru complot privind asasinarea lui Stalin, Sverdlov, Molotov şi Voroşilov!

În plus, inculpaţii mai erau acuzaţi de conspiraţii privind ruinarea economiei unionale, de conspiraţii pentru distrugerea puterii militare sovietice, de spionaj în favoarea unor ţări precum Marea Britanie, Franţa, Japonia şi Germania, precum şi de trădare prin perfectarea unor acorduri secrete cu Germania şi Japonia, ce prevedeau predarea Ucrainei, Belarusului, Asiei Mijlocii sovietice şi a Extremului Orient rusesc puterilor străine!

Toţi inculpaţii au recunoscut acuzaţiile! Cu excepţia a trei dintre ei, ceilalţi au fost condamnaţi pentru ”comiterea unor crime de stat extrem de grave (...), pentru care sentinţa este pedeapsa supremă – executarea prin împuşcare”. Execuţia lui Iagoda, şeful NKVD, vroia să arate că perioada terorii trecuse, ceea ce, de fapt, nu a fost nici pe departe adevărat.

Cel ce avea să dea numele de Ejovşcina perioadei Marii Epurări din URSS, Nikolai Ivanovici Ejov, s-a născut în 1895 la Sankt Petersburg, şi a absolvit numai cursurile şcolii elementare. Încorporat în armata ţaristă, s-a alăturat bolşevicilor pe 5 mai 1917, cu doar câteva luni înainte de declanşarea Revoluţiei din Octombrie. În vremea războiului civil rus a luptat în rândurile Armatei Roşii, iar după februarie 1922 a lucrat în sistemul politic, mai mult ca secretar al diferitelor comitete regionale ale Partidului Comunist.

Ejov a urcat rapid în ierarhia sovietică, până ce, în anul 1935, a ajuns secretar al CC al PCUS. Din 1935 până în 1939 a fost şi preşedintele Comisiei Centrale de Control a PCUS. A fost unul dintre cei mai credincioşi susţinători ai lui Stalin. Într-un articol din 1935 a scris că opoziţia politică duce în mod obligatoriu în cele din urmă la violenţă şi terorism, anunţând astfel una dintre bazele ideologice ale epurărilor care au urmat.

Însărcinat de Stalin cu controlul NKVD încă din anii 1935-1936, Ejov îi va succeda lui Iagoda în calitate de comisar al poporului pentru afacerile interne al URSS, adică şef al NKVD, fiind ales şi membru plin al CC al PCUS. În timpul lui, epurările au atins punctul culminant, NKVD procedând la lichidarea a numeroşi lideri politici şi oameni de stat la nivel unional sau republican, a unor conducători militari, oameni de ştiinţă şi cultură, ziarişti etc. cărora li s-au intentat procese sub acuzaţii evident false. Aproape jumătate dintre şefii partidului şi ai armatei au fost trimişi în închisori sau în faţa plutoanelor de execuţie, alături de cetăţeni obişnuiţi, bănuiţi de ”disidenţă” ori ”sabotaj”.

Însă, pe 8 decembrie 1938, Ejov a fost ”eliberat din funcţie la cerere”, iar în locul său ca şef al NKVD a fost numit Lavrenti Beria. Adoptarea de către CC al PCUS şi Sovietul Comisarilor Poporului al URSS, pe 17 noiembrie 1938, a hotărârilor ”Cu privire la arestări, despre supravegherea de către procuratură şi efectuarea anchetei” şi ”Recrutarea unor oameni cinstiţi pentru munca în organe” şi, ulterior, înlăturarea lui Ejov au vrut să creeze, şi chiar au creat pentru o vreme, impresia că Stalin era străin de situaţie şi condamna asemenea metode.

În fapt, represiunile au continuat cu mult zel şi sub conducerea lui Beria. Pe 3 martie 1939, Ejov a fost demis din posturile din CC al PCUS, iar pe 10 aprilie acelaşi an, a fost arestat şi judecat pentru mai multe capete de acuzare, printre care spionaj şi trădare, inclusiv pentru tentativă de asasinare a lui Stalin şi pentru homosexualitate.

Ejov a fost deţinut în închisoarea Suhanova de lângă Moscova, unde erau plasaţi ”duşmanii deosebit de periculoşi ai poporului”. A fost împuşcat în 1940. El nu a fost niciodată reabilitat, ca urmare a rolului său important în timpul Marii Epurări.

Până la moartea lui, Stalin a fost considerat bunul şi marele ”tătuc al popoarelor”, deşi era clar că atât el cât şi slugoii lui erau nebuni de maximă periculozitate. Setea de sânge a bolşevicilor nu a fost potolită nici de ruşi, unii chiar tovarăşi cu ei, nici de alţi etnici sovietici, ci a fost extinsă şi asupra balticilor, asupra românilor din Nordul Bucovinei şi din Basarabia, şi asupra tuturor popoarelor cărora le-au impus comunismul.

Numai moartea a putut să-i oprească pe acei asasini. Ce motive vor fi având oare ”nostalgicii” din zilele noastre să-i regrete?

Sursa:http://epochtimes-romania.com/news/istoria-comunismului-v---188663

Istoria comunismului (IV)

Paranoia, ca formă de guvernământ

Spre deosebire de Marx, Engels şi Lenin, idolii săi, Stalin

provenea dintr-o familie umilă, tatăl său fiind un biet cizmar, care-şi îneca amarul în beţii de cursă lungă.

Viitorul călău, Iosif Visarionovici Djugaşvili, s-a născut în 1879, la Gori, în Georgia, care pe atunci era o provincie rusească. Georgienii fiind deosebit de religioşi, mama lui l-a înscris la Seminarul Ortodox Georgian din Tiflis (Tbilisi), spre a deveni preot. A intrat încă de pe atunci în legătură cu mişcarea georgiană de rezistenţă care lupta împotriva controlului ţarist.

Activităţile lui antiguvernamentale l-au condus spre Partidul Social-Democrat al Muncitorilor, organizaţie marxistă, care, în 1903, s-a divizat în două grupări: menşevicii, conduşi de Plehanov, şi bolşevicii, conduşi de Lenin. Din 1899, anul exmatriculării din Seminar şi până la revoluţia din 1917, Stalin a fost un acolit devotat lui Lenin. A strâns fonduri pentru bolşevici, prin jafuri armate, atacând oficii poştale, bănci şi trenuri.

Pentru toate acestea, până în 1917 Stalin a fost arestat de opt ori şi condamnat la diferite perioade de închisoare şi exil. În timpul Primului Război Mondial, s-a aflat în exil în Siberia, de unde s-a reîntors la Petrograd în martie 1917, beneficiind de amnistia pentru deţinuţii politici care a urmat revoluţiei din februarie. Aşadar, n-a jucat niciun rol în război, nici în cadrul revoluţiei din februarie, dar fervoarea lui pentru cauza bolşevică îl ridicase deja în ochii lui Lenin, impresionându-l şi prin spiritul de obedienţă.

Nici la 25 octombrie 1917 Stalin nu pare a se fi implicat prea tare în evenimente, dar propaganda oficială ulterioară avea să-i atribuie un rol fundamental, alături de Lenin, în lovitura de stat botezată ”Marea Revoluţie din Octombrie”. În vremea războiului civil (1918 – 1921) a fost organizatorul comunist al întregii zone a Caucazului. Cu acest prilej, au apărut primele neînţelegeri cu Troţki, comisarul bolşevic de război, şi acesta avid de putere.

Stalin devenise şi secretar general al Partidului Comunist (Bolşevic), o funcţie nu prea însemnată pe atunci, dar făcută de el în timp cea mai importantă. În atmosfera incertă care i-a urmat morţii lui Lenin, în 1924, Stalin s-a folosit cu mare abilitate de împrejurările norocoase care l-au ajutat să-şi promoveze ambiţiile personale. Viclenia lui înnăscută şi tenacea perseverenţă, precum şi asumarea unor sarcini administrative laborioase, plictisitoare pentru alţii, l-au propulsat destul de repede în vârful puterii.

Funcţiile obţinute de Stalin s-au dovedit de mare ajutor în acapararea conducerii absolute: comisar al poporului pentru naţionalităţi, în 1917; ofiţer de legătură între Politburo şi Orgburo, în 1919; director al Inspectoratului Comunist, în 1922.

Ca secretar general, el era omul de legătură vital, cu acces la dosarele tuturor membrilor de partid, cu care mai târziu i-a şantajat sau i-a trimis în faţa plutonului de execuţie pe toţi cei care i se păreau că-i stau în cale. La început, menşevicii îl descriau ca pe ”o plagă întunecată”, iar Troţki îl numea ”eminentă mediocritate”.

Obţinând atâtea posturi în partid, Stalin şi-a folosit autoritatea pentru a-şi plasa propriii susţinători în poziţii cheie. Apoi, de la 300.000 de membri, câţi avea Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) în 1922, s-a ajuns la aproape 600.000 în 1925; noii aderenţi erau în mare majoritate inculţi şi fără experienţă politică, iar loialitatea lor faţă de Stalin, care i-a admis de la început în rândul cadrelor de conducere, era absolută.

Pentru succesiunea la conducerea partidului bolşevic, în Rusia au ajuns să se confrunte două tabere. De o parte era cea a evreului Lev Davidovici Bronstein, cu pseudonimul Troţki, care era adeptul revoluţiei mondiale şi permanente, considerând că URSS trebuie să facă totul pentru extinderea ei în lume; de cealaltă parte era a georgianului Iosif Visarionovici Djugaşvili, cu pseudonimul Stalin, care în rusă înseamnă ”de oţel”, el fiind adeptul construirii ”socialismului într-o singură ţară”.

În câţiva ani, Stalin l-a înlăturat pe duşmanul principal, Troţki, după cum avea să-i înlăture şi pe aliaţii temporari. Devenind stăpân absolut al partidului şi al ţării, Stalin controla întreaga societate cu ajutorul poliţiei politice. El a consolidat monopolul partidului comunist în Uniunea Sovietică, a iniţiat industrializarea şi colectivizarea forţată, în special ultima dovedindu-se o experienţă îngrozitoare pentru o mare parte a populaţiei, ducând, de exemplu, la foametea din Ucraina, soldată cu peste şapte milioane de morţi.

Tot Stalin a extins Gulag-ul, adică sistemul concentraţionar sovietic, în care au fost trimişi alte milioane de oameni, foarte mulţi dintre ei aflându-şi acolo sfârşitul. De asemenea, ca să-şi elimine fizic rivalii din partid, a iniţiat Marea Teroare, în cadrul căreia au fost asasinaţi sute de mii de bolşevici!

Lucrurile s-au întâmplat oarecum ca în timpul Revoluţiei Franceze, când, după moartea atâtor nevinovaţi, capii ei s-au masacrat unii pe alţii, după care Napoleon a preluat cârma Franţei; numai că, după aceea, Teroarea a încetat. Marea deosebire este că, beneficiind şi el de Revoluţia Bolşevică, Stalin, ajungând în fruntea ţării, nu doar că nu a slăbit Teroarea, ci a înteţit-o, aceasta fiind politica de stat a Uniunii Sovietice până la moartea dictatorului.

Teroarea sistematică a luat o amploare deosebită din anul 1934, când Stalin a extins-o asupra întregii populaţii, inclusiv asupra colegilor şi membrilor obişnuiţi de partid. Istoricii sunt de acord că (şi) în acest caz s-a manifestat un comportament ce depăşeşte raţiunea şi logica.

Este limpede că Stalin suferea în primul rând de frică. Pe cât de mult şi-a îngrozit el supuşii, pe atât era şi el de speriat. Nimeni nu era în siguranţă, toţi erau suspecţi. Epurările au devenit o condiţie permanentă a vieţii politice sovietice. Astfel, în 1934, au fost arestate şi executate un milion de persoane, îndeosebi din Moscova şi din Leningrad.

Până în anul 1937, 17-18 milioane de oameni au fost transportaţi în lagăre de muncă şi 10 milioane dintre ei au murit acolo. Până în anul 1939, aproximativ 10 milioane de persoane au fost reprimate, dintre care un milion au fost împuşcate şi aproape două milioane au murit în lagăre.

În 1940, ocuparea Lituaniei, Letoniei, Estoniei, Basarabiei şi Bucovinei a avut drept rezultat deportarea a două milioane de oameni, dintre care cei mai mulţi au murit. În 1941, deportarea diferitelor grupuri naţionale, incluzând germani, cehi, tătari din Crimeea, ceceni etc., a dus la moartea unui milion de oameni din cele trei milioane de deportaţi.

În anii 1944-1946, ”scenariul” returnării prizonierilor de război şi a celor aflaţi sub ocupaţie germană a dus la transportarea a 10 milioane de oameni în lagăre de muncă forţată; aproximativ şase milioane dintre ai au murit în captivitate. Între 1947 şi 1953, a mai murit un milion de oameni, în diversele epurări şi represiuni din timpul ultimilor şase ani ai vieţii lui Stalin.

Epurările au fost neobişnuit de excesive şi brutale şi desfid orice logică. Poate că Stalin va fi avut şi motive reale să se teamă de opoziţie, dar suspiciunile sale dezvăluie o adâncă iraţionalitate ducând până la paranoia. A doua lui soţie, Nadejda Aliluieva, s-a sinucis încă din 1932.

Însăşi fiica lui Stalin, Svetlana Aliluieva, dă de înţeles că acesta nu era în toate minţile: ”Cu cât îmbătrânea, tata începea să se simtă singur. Era atât de izolat faţă de oricine, încât părea să trăiască în vid. Nu avea un suflet cu care să poată vorbi. Era sistemul în care devenise propriul său prizonier şi în care el era constrâns la singurătate şi lipsa unui tovarăş”.

Este îngrozitor că destinele a sute de milioane de oameni au depins de un dement atotoputernic şi rău cum a fost Stalin. Dar şi mai îngrozitor e că şi astăzi este considerat un geniu politic şi un erou, uneori chiar de urmaşii victimelor directe. Cine a zis că nebunia nu e molipsitoare?

Sursa:http://epochtimes-romania.com/news/istoria-comunismului-iv---188521

Istoria comunismului (III)

Teroriştii, la putere

Rusia de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului

al XX-lea era grav bolnavă. Ţarul Nikolai al II-lea era un om slab, speriat de reforme şi, prost sfătuit, violent cu disidenţii şi cu manifestanţii împotriva regimului său. Colac peste pupăză, în ultimii ani ai Imperiului Ţarist, la curte se aciuise şi celebrul şi ciudatul Rasputin, urât atât de aristocraţi şi de intelectuali cât şi de poporul simplu.

Rusia nu se bucurase niciodată de democraţie. Fusese ultima ţară europeană care abolise iobăgia. Partidul Social-Democrat al Muncii din Rusia adoptase ideile marxiste, dar în rândurile sale existau mai multe curente, cele mai cunoscute fiind ale menşevicilor şi bolşevicilor.

Menşevicii, a căror denumire înseamnă în rusă ”minoritari”, credeau că ţara nu este încă pregătită pentru o preluare a puterii de către proletariat, pe când bolşevicii, a căror denumire în rusă înseamnă ”majoritari”, dimpotrivă, erau pentru acapararea totală şi pe cale violentă a puterii.

Liderul bolşevicilor era Vladimir Ilici Ulianov, care-şi luase pseudonimul Lenin. El afirma că bolşevicii sunt un ”partid de avangardă al clasei muncitoare”, constituit din revoluţionari de profesie, care, pentru preluarea puterii, trebuiau să acţioneze subversiv, conspirativ.

Dezastrele produse de Primul Război Mondial au dus la mari tulburări în Rusia, în urma cărora a avut loc Revoluţia din Februarie 1917 iar ţarul Nikolai al II-lea a fost obligat să abdice. Printr-o lovitură de stat, în noaptea de 24-25 octombrie/ 6-7 noiembrie 1917, bolşevicii, sub conducerea lui Lenin, au preluat puterea cu forţa de la guvernul provizoriu al lui Aleksandr Kerenski.

În istoriografia sovietică, evenimentul a fost descris ca un mare asalt al poporului rus asupra Palatului de Iarnă, reşedinţa foştilor ţari. În realitate, acest palat era apărat doar de câţiva cazaci, de un ”batalion de femei” şi de elevi ai unei şcoli militare, fiindcă premierul Kerenski trimisese pe front trupele care trebuiau să apere Petrogradul, capitala Rusiei de atunci.

Acţiunea asupra Palatului de Iarnă, condusă de Vladimir Antonov-Ovseenko, a întâmpinat o rezistenţă minimă, cei mai mulţi locuitori din Petrograd aflând de evenimente abia a doua zi, din ziare! Totuşi, la scurt timp, în noiembrie 1917, au avut loc alegeri pentru Adunarea Constituantă, care au fost câştigate de socialiştii revoluţionari, cu 380 de locuri. Bolşevicii au obţinut numai 168, pierzând clar aceste alegeri.

Aceiaşi bolşevici nu au vrut să respecte rezultatul alegerilor, şi pe 5/18 ianuarie 1918, sub conducerea lui Lenin au dizolvat cu forţa Adunarea Constituantă. Acest act a fost una din scânteile care au condus ulterior la îndelungatul război civil (1918 – 1920) dintre bolşevici şi adversarii lor socialişti, menşevici şi ţarişti, ultimii fiind numiţi ”ruşii albi”.

Vladimir Ilici Lenin (1870 – 1924) a fost unul dintre cei mai mari terorişti ruşi, îndoctrinat din tinereţe cu idei marxiste. Pseudonimul lui, a cărui provenienţă nu a explicat-o niciodată, vine de la faptul că numele său de familie, Ulianov, sugerează rus. lian(i) ”lene; delăsare; trândăveală”, pe când Lenin, prin anagramare, s-ar putea citi ‘Ne’nil, dialectal ”Nemilosul”, sau, din genitivul Lenina, Ne-leani ”Ne-leneş”.

În mai 1887, fratele său mai mare, Aleksandr Ulianov, a fost condamnat la moarte prin spânzurare, pentru participarea la un complot vizând asasinarea ţarului Aleksandr al III-lea, ceea ce l-a radicalizat pe Vladimir Ilici. Lenin n-a lucrat nici măcar o singură zi în viaţa lui, nici în Rusia, nici în exil, având totuşi mereu fonduri financiare.

Cercetătorii au constatat că banii liderului comunist proveneau din cotizaţiile de partid, din donaţii particulare, şi mai ales din delapidări sau atacuri banditeşti asupra birourilor de poştă, a caselor de bilete din gări şi asupra băncilor, fapte denumite de tâlharii marxişti ”exproprieri revoluţionare”.

Cea mai cunoscută astfel de ”expropriere” rămâne atacul asupra a două camioane cu bani, la 26 iunie 1907, în Piaţa Erevan, din Tiflis, când au fost furate 340.000 de ruble de către o bandă condusă de I. V. Stalin. Din cotizaţii, donaţii şi furturi, a fost constituit un fond special, la care Lenin nu a renunţat nici în anii exilului şi nici după victoria Revoluţiei Bolşevice, acest fapt fiind unul dintre motivele pentru care au eşuat timidele încercări de reunificare a menşevicilor şi bolşevicilor.

S-au descoperit şi documente secrete care demonstrează că Lenin a revenit în Rusia, ca să pregătească Revoluţia din Octombrie, sponsorizat de serviciile secrete ale Germaniei, care vroiau să neutralizeze Rusia în timpul Primului Război Mondial.

Spre a nu fi demascat că, orbit de ură, şi-a trădat ţara, Lenin şi-a convins guvernul bolşevic să ceară pacea separată cu Germania, la 22 decembrie 1917, şi să semneze Pacea de la Brest-Litovsk, total defavorabilă Rusiei, alt motiv care i-a înfuriat pe menşevici şi pe ”albi”.

Pornit pe crime dintre cele mai oribile, acest bolnav mintal a ordonat asasinarea întregii familii imperiale, la 17 iulie 1918. Indiferent de vinovăţia ţarului şi a ţarinei, copiii lor nu au avut nicio vină, iar asasinatul nu are nicio scuză, indiferent de evenimentele care se întâmplă într-o revoluţie.

Cum se ştie, războiul civil din Rusia s-a încheiat cu victoria bolşevicilor, punându-se astfel bazele Uniunii Sovietice, proclamate în 1922, care a durat până la autodizolvarea ei din anul 1991. Încă din timpul războiului civil, Lenin şi acoliţii săi şi-au creat instrumentele care să le asigure puterea: au întemeiat o birocraţie controlată de partid, şi-au subordonat sindicatele, au suprimat libertatea presei, au interzis activitatea celorlalte partide, au creat o poliţie politică – sinistra CEKA, şi au instaurat teroarea ca instrument de guvernare.

Lovit de demenţă galopantă, Lenin a murit în anul 1924, fiind mumificat şi expus într-un mausoleu, în faţa Kremlinului, unde se află şi astăzi. Cel care avea să instaureze o şi mai mare teroare în Uniunea Sovietică, apoi şi în alte ţări devenite comuniste cu forţa, a fost alt nebun furios, Iosif Visarionovici Stalin.

Sursa:http://epochtimes-romania.com/news/istoria-comunismului-iii---188431

Istoria comunismului (II)

Teoretic, principalii responsabili pentru teroarea şi crimele ce

vor urma în secolul XX sunt Karl Marx şi Friedrich Engels, coautori ai sinistrului ”Manifest al Partidului Comunist” şi autori ai altor lucrări de acelaşi tip.

Karl Heinrich Marx (1818 – 1883) s-a născut în Germania, fiind fiul unui burghez evreu, convertit la protestantism şi adept al ”Epocii Luminilor”. Culmea e că, din punct de vedere religios, Marx a început ca un creştin fidel, iar idealul comunist l-a îmbrăţişat tot în calitate de creştin, devenind membru al Ligii celor Drepţi, o organizaţie comunist-creştină. Mai târziu, el a devenit ateu şi i-a făcut pe cei din această ligă să se lepede de creştinism, rebotezând-o Liga Comuniştilor! Ca să vezi!

Fiu de burghez, Karl Marx s-a căsătorit cu o aristocrată şi n-a prea avut contact cu clasa muncitoare. El e trecut în lucrări de specialitate ca filosof, economist şi publicist, întemeietor împreună cu Friedrich Engels al teoriei ”socialismului ştiinţific”, teoretician al mişcării muncitoreşti.

Marx a elaborat treptat materialismul istoric ca teorie ştiinţifică a analizei istorice a societăţii. În anul 1864, a devenit principalul conducător al Internaţionalei Socialiste, căreia i-a trasat ca obiectiv abolirea capitalismului. Pentru el, istoria omenirii se bazează pe lupta de clasă; pentru a se elibera, proletariatul, victimă a exploatării capitaliste, trebuie să se organizeze la nivel internaţional, să cucerească puterea politică şi, în această fază, de dictatură a proletariatului, să realizeze desfiinţarea claselor sociale, ceea ce, într-o fază superioară, va duce de la sine la dispariţia statului şi la întemeierea societăţii comuniste.

Principala operă a lui Karl Marx este ”Capitalul”, pe care se pare că, măcar din cauza imensului ei număr de pagini, nimeni, în afară de autor, nu a citit-o vreodată în întregime. Prietenul său cel mai bun, Friedrich Engels (1820 – 1895), s-a născut tot în Germania, în familia unui mare industriaş de textile, din banii căruia ambii teoreticieni ai răsturnării capitalismului au profitat din plin.

Că tot veni vorba de banii tatălui lui Engels, iată ce scria Karl Marx: ”Legile, morala, religia sunt pentru dânsul (proletariat – n.n.) tot atâtea prejudecăţi burgheze, în spatele cărora se ascund tot atâtea interese burgheze”. Cu alte cuvinte, să nu faci ce face popa, ci ce spune popa, sau una vorbim şi alta fumăm! Friedrich Engels a dezvoltat teoria comunistă şi a fundamentat teoria ”socialismului ştiinţific”, sub denumirea de ”materialism dialectic”.

”Manifestul Partidului Comunist” a fost publicat mai întâi în limba germană, fiind difuzat în Germania, Marea Britanie şi SUA, ajungând în scurtă vreme la 12 ediţii. La început, a fost redactat în engleză, franceză, germană, italiană, flamandă şi daneză. În engleză a apărut ceva mai târziu, în 1850, la Londra, în ziarul ”Republicanul roşu”, în traducerea lui Helen Macfarlane. În engleză a pătruns şi în SUA, în 1871.

Răspândirea manifestului a fost relativ rapidă, cuprinzând aproape toate mediile muncitoreşti, prin organizaţiile comuniste secrete ale acestora. În limba rusă, prima ediţie a apărut în traducerea celebrului anarhist Bakunin, în 1869, la Moscova, la imprimeria Kolokol. De-abia de la această dată, documentul acesta a devenit ”Biblia” proletariatului şi a mişcării comuniste internaţionale. În România, ”Manifestul Partidului Comunist” a pătruns în limbile germană, engleză, franceză şi rusă, din ultima fiind tradus şi în română.

Scopul principal al manifestului, declarat făţiş, este de a distruge prin violenţă ordinea existentă în toate ţările: ”Proletariatul, stratul cel mai de jos al societăţii actuale, nu se poate ridica şi elibera fără să arunce în aer întreaga suprastructură a păturilor care alcătuiesc societatea oficială”; ”Dar burghezia nu a făurit numai armele care îi vor aduce moartea; ea a creat şi oamenii care vor mânui aceste arme, - muncitorii moderni, proletarii”;

”Descriind fazele cele mai generale ale dezvoltării proletariatului, am urmărit războiul civil, mai mult sau mai puţin ascuns, înăuntrul societăţii actuale, până la punctul când aceasta răbufneşte într-o revoluţie deschisă şi când, prin răsturnarea cu forţa a burgheziei, proletariatul îşi întemeiază stăpânirea sa”; ”Scopul imediat al comuniştilor este acelaşi ca şi al tuturor celorlalte partide proletare: constituirea proletariatului ca clasă, răsturnarea stăpânirii burgheze, cucerirea puterii politice de către proletariat”.

Probabil, pe atunci nimeni nu credea că profeţiile lui Marx şi Engels chiar se vor întâmpla vreodată, nici măcar coautorii manifestului. Cititorii care au trăit în comunism pot aprecia în cunoştinţă de cauză obiecţiile de bun simţ ale filosofilor ”burghezi”, dintre care cele mai multe s-au şi adeverit în secolul XX.

Din motive polemice, unele astfel de obiecţii sunt persiflate în ”Manifestul Partidului Comunist”: ”S-a obiectat că, prin desfiinţarea proprietăţii private, va înceta orice fel de activitate şi că o lenevie generală va cuprinde lumea”. Gura păcătosului adevăr grăieşte, căci chiar şi cei mai harnici din fire scădeau ritmul, în comunism, considerând, pe bună dreptate, că n-are rost să munceşti pentru alţii, în speţă pentru conducătorii şi funcţionarii de partid, care câştigau imens doar dând cu gura.

Că Manifestul Comunist a avut o mare influenţă asupra proletarilor din secolul XIX n-ar fi prea de mirare. Întrebarea este: ce au păzit ”burghezii” din acel secol când era clar ce vroiau comuniştii? N-au luat în serios ameninţările? Se ştie, urmaşii lor aveau să plătească scump această lipsă de prevedere. Finalul ”Manifestului Partidului Comunist” prevede o ”Apocalipsă” care chiar avea să se întâmple:

”Comuniştii refuză cu dispreţ să-şi ascundă concepţiile şi intenţiile. Ei declară făţiş că ţelurile lor pot fi atinse numai prin doborârea violentă a întregii alcătuiri sociale de până acum. Să tremure clasele stăpânitoare în faţa revoluţiei comuniste! Proletarii n-au de pierdut în această revoluţie decât lanţurile. Ei au o lume de câştigat. PROLETARI DIN TOATE ŢĂRILE, UNIŢI-VĂ!”

În rest, analiza, din documentul cu pricina, a orânduirilor care s-au perindat prin lume, din epoca de piatră şi până în epoca burgheză, a relaţiilor între clase sociale şi între oameni, este puerilă, fără niciun fundament ştiinţific, aşa că nici Marx, nici Engels nu-şi merită nici pe departe titlurile de filosofi şi teoreticieni cu care apar şi astăzi împopoţonaţi în dicţionare şi enciclopedii. De terorişti, da!

Sursa:http://epochtimes-romania.com/news/istoria-comunismului-ii---188329

Istoria comunismului (I)

Spre Marea de Sânge

Nimeni nu ştie cum şi când a început comunismul, când au

început râurile să se înroşească şi să se verse în aceeaşi Mare de Sânge. Unii cercetători sunt de părere că idei comuniste apar încă din ”Utopia” lui Thomas Morus, în engleză Thomas More (1478 – 1535), avocat, scriitor şi om de stat.

Acest englez era un tip luminat; printre altele, lucru neobişnuit în epoca lui, a depus la fel de mult efort în educarea fiicelor sale precum în educarea fiului său, declarând că femeile sunt la fel de inteligente ca şi bărbaţii.

În anul 1515, Morus a scris cea mai cunoscută şi controversată operă a sa, ”Utopia”, un roman în care un călător, Raphael Hythloday, descrie organizarea politică a unei naţiuni insulare imaginare. Titlul romanului vine din greacă, unde ou-topos înseamnă ”niciun loc”, dar, ca joc de cuvinte, poate fi apropiat de eu-topos ”loc bun”.

În contrast cu viaţa socială a statelor europene, Morus propune aranjamente sociale ordonate şi rezonabile în Utopia şi în ţinuturile din jurul ei – Tallstoria, Nolandia şi Aircastle. Lucru foarte important, în Utopia nu există proprietate privată şi se practică o toleranţă religioasă aproape absolută.

Mesajul cel mai important al acestui roman este necesitatea, în primul rând, de ordine şi disciplină, mai degrabă decât de libertate. Societatea descrisă este aproape totalitară şi foarte diferită de ceea ce înţelegem astăzi prin libertate. Astfel, în Utopia, încercările de a discuta politicile publice în afara forumurilor oficiale se poate pedepsi cu moartea!

Faţă de statul comunist imaginat mai târziu de Karl Marx, în Utopia lipseşte ateismul obligatoriu, ba chiar există toleranţă pentru diferite practici religioase, căci Morus consideră că, dacă un om nu crede în Dumnezeu sau într-un tip de viaţă după moarte, nu i se poate acorda încrederea că va accepta pe cale logică vreo autoritate sau principiu care să nu derive din propria persoană.

Unii cercetători au fost de părere că Morus şi-a bazat cartea pe comunalismul monahal descris în ”Faptele Apostolilor”. În fine, deşi a fost o mişcare specifică Renaşterii, bazată pe redescoperirea conceptelor clasice de societate perfectă, precum în operele lui Platon şi Aristotel, utopianismul a continuat şi după intrarea în aşa-numita ”Epocă a Luminilor”, zisă şi a Iluminiştilor.

Părerile Iluminiştilor erau diverse. Astfel, Voltaire era teoretician al despotismului luminat, iar Montesquieu considera monarhia constituţională forma de guvernare cea mai eficientă, deoarece puterea executivă, legislativă şi judecătorească erau independente una faţă de cealaltă. Cel mai radical dintre ei era Jean-Jacques Rousseau, care consideră că sursa inegalităţii şi a relelor în societate este proprietatea privată şi, de aceea, ea trebuie limitată.

Forma ideologică a Iluminismului, prin criticile la adresa regimului de atunci, a pregătit, pe plan ideologic, marile răsturnări pricinuite de Revoluţia Franceză (1789 – 1799). Vechiul regim a fost înlăturat şi în Franţa a fost instaurată o nouă orânduire politică şi socială.

Cititorii noştri cunosc, desigur, ce râuri de sânge au curs atunci, când ghilotina tăia neîncetat, cei mai mulţi condamnaţi fiind absolut nevinovaţi. Astăzi pare limpede că Revoluţia Rusă s-a inspirat copios din Revoluţia Franceză.

După căderea Bastiliei, la 14 iulie 1789, în Paris a fost stabilit un nou primar, într-o nouă structură, numită ”comună”, dând astfel şi numele comunismului. La 26 august, acelaşi an, Adunarea Naţională Franceză a publicat ”Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului”, idealurile revoluţionare fiind rezumate în formularea ”Libertate, Egalitate, Fraternitate”; în acelaşi timp, orice critică la adresa guvernului devenea criminală, iar sângele oamenilor şi cetăţenilor curgea fără oprire!

Francezii îl asasinaseră pe rege, ca, la sfârşitul acestei nebunii, ţara să aibă în frunte un împărat, Napoleon Bonaparte. Apoi, după cum o arată şi denumirea, Comuna din Paris a dus mai departe sloganurile comuniste, prin guvernul care a condus Parisul începând cu 28 martie şi până la 28 mai 1871. Acest guvern a fost instaurat înaintea rupturii dintre anarhişti şi marxişti, ambele grupuri considerând Comuna din Paris ca prima preluare a puterii de către clasa muncitoare în timpul Revoluţiei industriale.

Marx se lăuda că a fost inspiratorul şi eminenţa cenuşie a Comunei din Paris, dar mulţi istorici de astăzi contestă importanţa lui în declanşarea şi desfăşurarea acelui eveniment. Este adevărat, celebrul ”Manifest al Partidului Comunist” fusese elaborat încă din noiembrie 1847, cu prilejul întrunirii Ligii Comuniştilor, organizaţie muncitorească internaţională secretă, întrunire care a avut loc la Londra.

Prima ediţie publică a acestui manifest odios, în limba germană, a fost dată la tipar cu câteva săptămâni înainte de declanşarea revoluţiei din februarie 1848 din Franţa. Ediţia în limba franceză, publicată în acelaşi an, a fost pierdută în zilele revoluţiei. Iar dacă n-a influenţat Comuna din Paris, atunci revoluţiile din 1848 nici atât. Acestea au fost revolte naţionaliste ale burgheziei din Europa, îndreptate împotriva ordinii încă supranaţionale stabilite la Congresul de la Viena (1814 – 1815).

Revoluţiile de la 1848 au dat semnalul deşteptării naţionalismului european, fiind cunoscute de aceea şi sub denumirea de ”primăvara popoarelor”. Or, cum se ştie, deviza ”Manifestului Partidului Comunist” era ”Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”, propovăduind ”internaţionalismul proletar”.

În realitate, proletarii nu numai că nu s-au unit niciodată cu cei din altă ţară, dar nici măcar n-au fost vreodată ”clasa conducătoare”, cum îi minţea Marx şi toţi acoliţii lui.

Sursa: http://epochtimes-romania.com/news/istoria-comunismului-i---188214