Istoria comunismului (VII)

România populară şi socialistă

Cu o autoironie sinucigaşă sau din prostie fudulă, unii

conaţionali, inclusiv intelectuali (?), îşi persiflează propriul popor, atribuindu-i toate metehnele din lume, printre care laşitatea şi trădarea, prima fiind deja fixată în celebra formulă ”mămăliga nu explodează”, iar a doua trimiţând deseori la întoarcerea armelor împotriva nemţilor, la 23 august 1944.

Că ”mămăliga chiar explodează” s-a văzut de multe ori în istoria noastră, ultima dată în Decembrie 1989. Cât despre aşa-zisa ”trădare” din 1944, se spun baliverne, fiindcă, la fel ca în primul război mondial, tot aşa şi în al doilea, România avea de recuperat teritorii şi de la Răsărit şi de la Apus şi pe primul loc trebuia pus interesul naţional, mai presus de aliaţii vremelnici, care-şi aveau propriile lor interese.

Aşa că, prin actul de la 23 august, Regele Mihai a reuşit să salveze măcar ceea ce se mai putea salva, adică Nordul Ardealului, ultima brazdă dinspre Apus fiind eliberată la 25 Octombrie 1944, de ziua de naştere a Majestăţii Sale.

Victoria Armatei Roşii în al doilea război mondial, ce n-ar fi fost posibilă fără ajutorul masiv din partea americanilor şi englezilor, ar fi plasat oricum România în lagărul comunist. Poziţia geografică a ţării noastre, înconjurată numai de ţări socialiste, excludea orice altă variantă.

Culmea este că, spre deosebire de toate ţările europene peste care a lovit ciuma bolşevică, România n-avea ceea ce s-ar chema o tradiţie comunistă, ba dimpotrivă. Partidul Comunist din România (PCdR) a fost un partiduleţ politic, înfiinţat în anul 1921, prin scindarea ramurii bolşevice de extremă stânga de Partidul Socialist din România.

În perioada interbelică, PCdR a fost o mică organizaţie ilegală, subordonată Internaţionalei Comuniste (KOMINTERN), şi implicit Uniunii Sovietice, susţinând ideologic revoluţia comunistă şi împotrivindu-se constant includerii în Statul Român a Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei şi Cadrilaterului. Pentru aceste motive, PCdR a fost scos în afara legii de către guvernul liberal, în 1924.Ideile marxiste au fost aduse în ţara noastră de Constantin Dobrogeanu Gherea (1855-1920), un evreu ucrainean, cu numele real de Solomon Katz, exilat din Imperiul Rus. A fost unul dintre membrii marcanţi ai Partidului Social Democrat Român şi avea să fie considerat de către PCdR unul dintre precursorii comunismului românesc. Fiul său, Alexandru Dobrogeanu-Gherea, unul dintre fondatorii importanţi ai PCdR, a fost executat la Moscova în timpul Marii Terori.

În manualele de istorie de astăzi, zise ”alternative”, scrie doar că PCdR a fost interzis până în 1944, fără să se specifice politica sa profund antinaţională. Din acelaşi motiv care l-a făcut ilegal, în PCdR nu prea s-au înghesuit să se înscrie românii, ci mai mult alogenii.

Doar Gheorghe Cristescu, zis Plăpumaru, primul secretar general al acestui partiduleţ, pe care l-a condus până în 1924, pare a fi fost român de neam. Cât despre cei ce i-au urmat, iată care le erau naţionalităţile: Elek Kobles (1924-1928) – ungur; Vitali Holostenko (1928-1931) – ucrainean; Aleksandr Ştefanski (1931-1934), zis Gorn – polonez; Eugen Iacobovici (1934-1936) – evreu; Boris Ştefanov (1936-1940) – bulgar; Bela Breiner (1940) – evreu; Foris Istvan (1940-1944) – evreu ungur.

Până în 1944, românii neaoşi n-au ajuns la nici un sfert din totalul membrilor Partidului Comunist. PCdR şi-a început ascensiunea la putere în România după Actul de la 23 August 1944, la care a participat ca parte a Blocului Naţional Democrat, alături de Regele Mihai I, de Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Social Democrat Român, când ţara a intrat în orbita sovietică.

Reprezentanţi ai PCdR au fost impuşi de sovietici în Consiliul de Miniştri începând din 6 martie 1945, când s-a format guvernul condus de Petru Groza. La sfârşitul anului 1946, România era ultima ţară din Europa de Sud-Est în care încă mai exista un regim monarhic. După o campanie susţinută de PCdR pentru subminarea partidelor istorice, Regele Mihai I a fost forţat să abdice, la 30 decembrie 1947, fiind proclamată astfel Republica Populară Română.

Ca urmare a preluării puterii de către comunişti, ruşii s-au înfipt puternic în ţară, pe care au început s-o exploateze încă din 1945, prin înfiinţarea SOVROM-urilor. Acestea erau societăţi mixte sovieto-române, înfiinţate în urma unui acord între România şi Uniunea Sovietică, semnat la Moscova pe 8 mai 1945, cu scopul oficial de a gestiona recuperarea datoriilor de război ale României faţă de URSS.

SOVROM-urile au funcţionat până în 1956, când au fost dizolvate. Aceste societăţi mixte au reprezentat cea mai durabilă şi mai rentabilă formă de exploatare, în folosul Uniunii Sovietice, a bunurilor generale din România, de fapt exploatarea la sânge a bogăţiilor naturale şi, în general, a economiei româneşti.

În anul 1948, a avut loc ”naţionalizarea principalelor mijloace de producţie”, adică etatizarea societăţilor comerciale mari şi mijlocii cu capital privat – întâiul pas major spre desfiinţarea proprietăţii private. În 1949, a început intensa campanie a cooperativizării agriculturii, prin care ţăranii au fost obligaţi să-şi cedeze pământurile, atelajele şi uneltele agricole şi să se asocieze în Gospodării Agricole Colective (GAC), ulterior Cooperative Agricole de Producţie (CAP).

În primii ani ai colectivizării au fost create şi închisorile politice şi lagărele de muncă forţată, unde au fost torturaţi şi au pierit nenumăraţi români, din toate straturile sociale. Până în anul 1956, ţăranii necolectivizaţi au fost obligaţi să predea statului împovărătoare cote agricole, ceea ce i-a împins spre sărăcie lucie şi chiar la foamete.

La începutul anilor 1950, s-a desfăşurat o luptă pentru putere în interiorul conducerii Partidului Muncitoresc Român (PMR), continuatorul direct al PCdR, luptă pe care a câştigat-o Gheorghe Gheorghiu-Dej, inclusiv prin crime, devenind, cu acordul Kremlinului, lider suprem al partidului şi al statului.

Dej a reuşit să-şi menţină această poziţie până la moartea lui, survenită în martie 1965. În epocă, decesul său i-a fost atribuit KGB-ului, care nu i-ar fi iertat liderului român încercările de autonomie în cadrul blocului comunist şi apropierea de comuniştii chinezi, ce intraseră în conflict cu cei sovietici.

Că tot am pomenit, la începutul acestui episod, de ”mămăliga” noastră, care, chipurile, ”nu explodează”, trebuie menţionat că în România s-a desfăşurat cea mai lungă luptă armată anticomunistă, din toate ţările europene, durând până în anul 1959, când ultimii partizani au fost împuşcaţi sau arestaţi de trupele Securităţii şi ale Miliţiei.

În anul 1965, după moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducerea partidului şi a ţării a fost preluată de Nicolae Ceauşescu, care a schimbat denumirea Partidului Muncitoresc Român în Partidul Comunist Român, şi denumirea de Republica Populară Română în Republica Socialistă România. Cum avea să se dovedească, era vorba de aceeaşi Mărie cu altă pălărie.

Unele reforme, care au acordat mai multă libertate de expresie, au condamnat practicile staliniste de pe vremea lui Dej şi au condus la o anumită liberalizare economică, nu au clintit rolul PCR în societate, acesta rămânând singura forţă politică a ţării.

Minunea aşteptată de români nu s-a produs, ba unii susţin că, din mai multe puncte de vedere, a fost mai rău decât pe vremea lui Dej. În 1971, vizita lui Nicolae Ceauşescu în China şi în Coreea de Nord a marcat o nouă etapă în istoria partidului şi a ţării. Timida liberalizare a fost oprită, iar Ceauşescu a hotărât să reconsolideze controlul absolut al partidului asupra societăţii româneşti.

Tinzând, ca în Coreea de Nord, la întemeierea unei ”dinastii comuniste”, Nicolae Ceauşescu şi-a promovat soţia, Elena, fiul mai mic, Nicu, şi alte rude, în cele mai importante funcţii de partid şi de stat, împânzind în scurtă vreme toate structurile de conducere. În anii ’80, cultul personalităţii a atins aspecte groteşti, aparatul de partid şi de stat a fost paralizat şi puterea a devenit monopolul unui foarte restrâns grup de indivizi.

În acei ani, România era cea mai comunizată ţară din Europa. Pe lângă toate cele, condiţiile de trai au devenit, pentru marea majoritate a populaţiei, insuportabile: teroare şi corupţie, sărăcie, foamete, frig... Cu sau fără perestroika şi glasnostul lui Gorbaciov, tot s-ar fi ajuns la mişcări populare de protest, ca în Valea Jiului, ca la Braşov, la Timişoara şi în toată ţara.

Ca de atâtea ori în istorie, atipică, spre deosebire de ţările care au scăpat mai uşor de comunism, România şi-a plătit libertatea cu prea mult sânge.

Sursa:http://epochtimes-romania.com/news/istoria-comunismului-vii---188894