Sf. Iosif. Puterea tăcerii

„Naşterea lui Isus Cristos însă a fost astfel: mama lui, Maria, fiind logodită cu Iosíf, înainte ca ei să fi fost împreună, ea s-a aflat însărcinată de la Duhul Sfânt. Iosíf, soţul ei, fiind drept şi nevoind s-o expună, a vrut să o lase în ascuns. Cugetând el la acestea, iată că un înger al Domnului i-a apărut în vis, spunându-i: „Iosíf, fiul lui Davíd, nu te teme să o iei pe Maria, soţia ta, căci ceea ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt! Ea va naşte un fiu şi-i vei pune numele Isus, căci el va mântui poporul său de păcatele sale”. Toate acestea s-au petrecut ca să se împlinească ceea ce fusese spus de Domnul prin profetul care zice: „Iată, fecioara va zămisli şi va naşte un fiu şi îi vor pune numele Emanuél!”, care, tradus, înseamnă: „Dumnezeu-cu-noi”. Trezindu-se din somn, Iosíf a făcut după cum i-a poruncit îngerul Domnului şi a luat-o la sine pe soţia lui şi nu a cunoscut-o până când ea a născut un fiu. Şi i-a pus numele Isus” (Mt 1, 18-25).

Am putea crede că evangheliștii nu au considerat importante cuvintele Sf. Iosif, și de aceea nu le-au

reprodus. Eu mai degrabă aș crede că evangheliștii au considerat mai importantă tăcerea lui Iosif și, tocmai de aceea, au lăsat ca acest limbaj ascuns, tăcut al lui să transpară în fiecare pagină scrisă de ei, toate evangheliile fiind pagini dense de tăcerea lui Iosif. Din păcate, și paradoxal, pentru a vorbi despre acest argument, eu nu pot face la fel, adică să fac un discurs tăcut despre marele Sf. Iosif.

Textul citit la începutul acestei introduceri, ne spune că Iosif, soțul Mariei, fiind drept și nevoind s-o expună, a vrut s-o lase în ascuns. Iosif, deși era drept, a cugetat astfel, adică omenește, dar, cum „gândurile mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile mele – oracolul Domnului” (Is 55, 8-9), printr-un mesager, un înger, Domnul îl invită să nu se teamă. Iosif ascultă, și, după intervenția îngerului, nu numai că nu se teme să o expună, dar se expune și pe sine, împreună cu întreaga familie, oprobriului public, deși nu înțelege mare lucru. În tăcere, se încredințează misterului divin. Însă, în tăcerea lui Iosif vorbește, strigă. Tăcerea lui Iosif nu este o tăcere neputincioasă, goală, fără sens. Tăcerea lui Isus este plină de conținut, iar el înțelege că în fața misterului, a Necuprinsului, discursul cel mai frumos de ținut este a contempla, forma cea mai înaltă a rugăciunii, atunci când nu mai ai cuvinte, dar taci și privești, și te lași privit. Spune Romano Guardini în cartea Le Dieu vivant: „Lucrurile mari, importante, se fac în tăcere. Acțiunea solicită spiritul liber nu în punerea în scenă a evenimentelor exterioare, ci în claritatea limbajului interior, în mișcarea discretă a deciziei, în sacrificiile sale și în victoriile ascunse, când iubirea atinge inima, când acțiunea suscită spiritul liber. Puterile silențioase sunt puterile cu adevărat puternice. Vrem să ne concentrăm atenția la evenimentul cel mai ascuns, cel mai silențios, ale cărui resurse secrete s-au pierdut în Dumnezeu, inaccesibile privirilor umane”. Dacă nici aceste rânduri scrise de marele Guardini nu se potrivesc ad litteram Sf. Iosif, atunci nimic, nici un cuvânt din această lume nu i se poate potrivi, căci el, trăiește lucruri mari, care totdeauna se fac în tăcere, iar lucrul mare pentru Iosif este apropierea de ceea ce nu se mai întâmplase niciodată în istoria umanității, și nici a lui Dumnezeu, anume întruparea Fiului, al cărui custode el fusese ales să fie. 

În momentul în care am fost invitat să pregătesc o introducere/conferință pentru acest simpozion tocmai citeam cartea: Puterea tăcerii. Împotriva dictaturii zgomotului, o carte dialog, în care Nicolas Diat îl intervievează pe Prefectul emerit al Congregației pentru Sacramente, Robert Sarah. De aici și jumătatea de titlu, împrumutată din această carte, crezând eu că Sf. Iosif ne este model de tăcere, model de trăire și de învingere a dictaturii zgomotului. 

Dar noi am căzut captivi zgomotului, suntem deja în prăpastia acestui iad zgomotos. Răspunzând la întrebarea: „care este legătura dintre tăcere și mister, Card. Sarah spune: „Deseori cuvintele poartă cu ele iluzia transparenței, ca și cum ne-ar permite să înțelegem totul, să stăpânim totul, să ordonăm totul. Modernitatea este vorbăreață, deoarece este orgolioasă, cel puțin dacă nu este inversul valabil. Poate bavardajul nostru nesfârșit este acela care ne face orgolioși? 

Niciodată nu a vorbit lumea atât de mult despre Dumnezeu (și din ce în ce mai puțin cu Dumnezeu), despre teologie, despre rugăciune și chiar despre mistică. Dar limbajul nostru uman coboară la un nivel meschin tot ceea ce încearcă să se spună despre Dumnezeu. Cuvintele strivesc ceea ce le depășește, or, misterul este prin definiție, ceea ce se află deasupra rațiunii noastre umane. În lucrarea sa Teologie mistică, Pseudo-Dionisiu Areopagitul, scria că în fața acestei realități care există dincolo de toate, în fața misterului, suntem conduși spre «acest întuneric mai mult decât luminos al tăcerii, [...] care umple de splendori mai mari decât poate frumusețea să umple inteligențele care știu să închidă ochii». Există un avertisment veritabil pentru civilizația noastră. Dacă inteligențele noastre nu mai știu să închidă ochii, dacă nu mai știm să tăcem, vom fi privați de mister, de lumina sa care este dincolo de tenebre, de frumusețea sa care este dincolo de orice frumusețe. Fără mister, suntem reduși la banalitatea lucrurilor terestre. Deseori, mă întreb dacă tristețea societăților urbane occidentale, pline de atâtea depresii, de sinucideri și de angoase morale, nu provine din pierderea simțului misterului. Pierzând capacitatea tăcerii în fața misterului, oamenii se rup de sursa bucuriei. De fapt, ei se găsesc singuri în lume, fără nimic care să-i surclaseze și să-i susțină. Nu cunosc nimic mai înfricoșător! Cum putem înțelege altfel reflecția lui Blaise Pascal, care scrie în Pensées: „Privind Universul mut și omul lipsit de lumină, abandonat lui însuși și ca rătăcit în acest ungher al Universului, fără să știe cine l-a pus acolo, ce trebuie să facă acolo, ce va deveni după moarte, mă cuprinde groaza, ca pe un om care ar fi fost dus, dormind, într-o insulă pustie și înfricoșătoare și care s-ar trezi fără a ști unde este și fără vreun mijloc de a scăpa de acolo?”. 

Fără tăcere, suntem privați de mister, reduși la frică, la tristețe și la solitudine. A venit timpul să regăsim această tăcere. A venit timpul să regăsim această tăcere! Misterul lui Dumnezeu, incomprehensibilitatea sa, este sursă de bucurie pentru orice creștin. În fiecare zi ne bucurăm să contemplăm un Dumnezeu insondabil, al cărui mister nu se va epuiza niciodată. Eternitatea Cerului însăși va fi bucuria, tot timpul reînnoită, de a intra mai profund în Misterul divin, fără a-l epuiza niciodată. Doar tăcerea poate traduce această bucurie: „Tăcem deoarece cuvintele din care sufletele noastre doresc să trăiască nu se exprimă în cuvinte terestre”, spunea un cartuzian, al cărui nume nu-l vom ști niciodată, în Tăcerea cartuziană. 

Pentru a păstra misterul, trebuie să-l protejăm de banalitatea profană. Tăcerea își îndeplinește acest rol în mod admirabil. O comoară trebuie așezată într-un loc la care nu se poate ajunge; ceea ce este prețios rămâne întotdeauna voalat, ascuns. Însuși trupul nostru este acoperit de un veșmânt, nu pentru că ar fi rușinos sau impur, ci pentru că este sacru și misterios. În liturgie, potirul este acoperit, ciboriul și tabernacolul sunt acoperite cu un voal, atunci când conțin Prezența reală. Tăcerea este un voal sonor care protejează misterul. Nu coborâm vocea în mod spontan atunci când spunem cuvintele cele mai importante, frazele de iubire? Altădată, în liturghia latină, cuvintele atât de misterioase ale Canonului și ale consacrării, pronunțate submissa voce, se drapau într-un voal de tăcere” . 

Timp de multe secole, creștinii în loc să contemple Misterul, l-au banalizat, l-au kiciuit, l-au folclorizat. Priviți la nașterea lui Isus: l-am îmbrăcat pe Isus în pielicele, bundițe și luminițe, și ne facem cadouri. Dar realitatea nu este aia. Realitatea este că acolo, în grajd, erau trei persoane dârdâind de frig, învăluiți într-un miros pestilențial. Realitatea este că nu mai e nevoie ca Familia Sfântă să mai fie vreodată replicată, în nici un alt colț al pământului. Acolo era tăcere, pentru că le clănțăneau dinții, iar noi cântăm și facem zgomot, mult și foarte mult zgomot. 

Iosif este contemplativul și misticul prin excelență, căci stă în fața soției și a pruncului, și nu înțelege nimic, încredințându-se în totalitate Misterului care-l învăluie. Este clar că noi nu trebuie neapărat să petrecem anul acesta un Crăciun fără să cântăm, fără să facem și să primim vreun cadou. Dar n-ar strica să avem decența să ne oprim măcar câteva clipe și să adorăm Misterul. Sf. Iosif tace nu pentru că se simte în încurcătură, pentru că este stânjenit, ci pentru că în fața Nemaiauzitului, cuvintele sunt de prisos, cuvintele sunt sublimate de tăcere. Probabil dacă am putea auzi tăcerea lui Iosif am surzi odată pentru totdeauna, iar aparatele care măsoară decibelii s-ar strica dacă ar putea măsura strigătul tăcerii lui Iosif.

Iosif tace deoarece consideră că Misterul pe care-l păzește are să comunice și să spună mai multe decât ar putea spune eventualele lui sărmane cuvinte. 

Iosif ne învață cum, când și ce să vorbim, tocmai prin limbajul tăcerii pe care îl folosește din plin. Spune Qohelet: „Orice lucru, la timpul lui

Pentru toate există o vremeşi un timp, pentru toate cele plăcute sub ceruri.

Este un timp pentru a se naşte şi un timp pentru a muri;

un timp pentru a planta şi un timp pentru a smulge ce s-a plantat;

un timp pentru a ucide şi un timp pentru a vindeca;

un timp pentru a dărâma şi un timp pentru a construi;

un timp pentru a plânge şi un timp pentru a râde;

un timp pentru a geme şi un timp pentru a dansa;

un timp pentru a arunca pietre şi un timp pentru a aduna pietre;

un timp pentru a îmbrăţişa şi un timp pentru a se îndepărta de îmbrăţişare;

un timp pentru a căuta şi un timp pentru a pierde,

un timp pentru a păstra şi un timp pentru a arunca;

un timp pentru a rupe și un timp pentru a coase;

un timp pentru a tăcea şi un timp pentru a vorbi.

un timp pentru a iubi şi un timp pentru a urî;

un timp pentru luptă şi un timp pentru pace.

Dumnezeu vrea să fie temut

Ce folos are cel care lucrează din tot ceea ce trudeşte el? Am văzut îndeletnicirea pe care Dumnezeu le-a dat-o fiilor oamenilor ca să se ocupe cu ea. Toate le-a făcut frumoase la timpul lor, ba chiar a pus veşnicia în inima [omului], chiar dacă omul nu poate să afle lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu de la început şi până la sfârşit” (Qohelet, 3, 1-11).

Iosif este omul timpului potrivit, la locul potrivit. 

Pr. Damian Gheorghe Pătrașcu

Reflecție la sărbătoarea Întâmpinării Domnului

„După ce s-au împlinit zilele…”. După Evanghelie, timpul nu curge, nu se termină. Se împlinește. Nu este un timp care se consumă, care trece. Este un timp care se umple. Este cu totul altceva timpul trecut, timpul care s-a terminat, timpul trecut de la „timpul împlinit”. Timpul este viață, viața nu trece, se umple, se împlinește, și este o împlinire. Acest lucru vrea să spună că viața are un sfârșit. Iar a ne îndrepta spre un sfârșit este diferit de a „dispărea”, adică vrea să spună că viața și-a atins obiectivul, viața s-a realizat.

Exemplu în acest sens ne este dat de bătrânul Simeon și bătrâna profetesă Ana. „După ce s-au împlinit zilele…”, s-au împlinit promisiunile lui Dumnezeu, pentru că Isus este împlinirea lui Dumnezeu, iar Simeon și Ana sunt martorii fidelității Domnului, cei care văd umplută așteptarea lor a Mesiei promise, ei care și-au trăit întreaga existență în așteptarea acestei împliniri : „Acum, slobozeşte-l pe slujitorul tău, Stăpâne, după cuvântul tău, în pace”. Perseveranța și fidelitatea lor nu le-a împietrit inima, dar i-a făcut capabili de discernământ, de duioșie, de ospitalitate, de iubire. În puține cuvinte, au avut viață atentă, în așteptarea trecerii, a sosirii lui. L-au căutat peste tot, deseori și cu bucurie în ordinaritatea micilor fapte, a simplelor întâlniri, și L-au găsit. Dumnezeul-copil și-a ținut cuvântul, s-a lăsat îmbrățișat așa cum promisese. Își dau seama numai ei – Simeon și Ana – că este El, acolo, în acel spațiu distrat și plin de obișnuințe, așa cum este Templul. Nu-și dă seama cel care prezidează ritul, preotul și ceilalți „funcționari” ai Templului, și ei în așteptarea împlinirii promisiunilor lui Dumnezeu. Dar promisiunile cărui Dumnezeu? Pe care Dumnezeu îl așteptau ceilalți? Da, pentru că Dumnezeu se arată „în ascuns”, ascuns în fragila condiție umană, adică ascuns de acea realitate de care, deseori și cu bucurie ne îndepărtăm și noi. Dar tocmai acea realitate devine locul întâlnirii cu Dumnezeu, dezvăluindu-ne astfel că drumul spre împlinire, spre plinătate, trece prin acceptarea imperfecțiunilor și a golurilor noastre. Așa se întâmplă întotdeauna cu întâlnirile la care Dumnezeu ne convocă: niciodată făcând abstracție de uman. Dorința lui Dumnezeu este ca nimic din om să nu fie mortificat, dar toate să cunoască împlinirea lor. Evident, toate acestea au un preț. Nu se dă posibilitate de împlinire decât numai prin dezvăluirea a ceea ce purtăm în inimă: „semn de contradicție, pentru ca să fie dezvăluite gândurile din multe inimi”. Întâlnirile, atunci când sunt adevărate, te lasă gol și, în consecință, lasă semne.

„L-a luat în braţe şi l-a binecuvântat pe Dumnezeu”. A-L avea în brațe pe Domnul. Cine este Domnul? Cel care s-a predat brațelor oamenilor. Dumnezeu este unul care se predă mâinilor noastre, brațelor noastre, ca viață a noastră. Atunci când îl ții în brațe pe El, totul este împlinit. Duhul Sfânt îi revelase lui Simeon „că nu v-a fi văzut moartea fără să-l fi mai înainte văzut pe Cristosul Domnului”. Cuvinte pe care Duhul le păstrase în Scriptură, pentru ca eu să le păstrez în inimă: Tu nu vei muri fără să-l fi văzut pe Cristosul Domnului. Viața mea nu se va stinge fără să fi primit răspunsurile la întrebările puse, fără întâlniri, fără lumină. Va veni și pentru mine Domnul. Va veni dacă voi ști să aștept, dacă ochii vor fi atenti, pătrunzători, vigilenți și capabili să vadă. Dar…, cu ce fel de întâlniri îmi umplu eu viața? Cu ce așteptări îmi umplu existența? (Lc 2, 22-40)   

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

Sursa: #CercatoridiPerle

Fără mine nu puteți face nimic

Puternicul rege Milinda îi spuse bătrânului preot: „Tu spui că omul care a făcut toate relele posibile timp de 100 de ani și, care, înainte să moară îi cere iertare lui Dumnezeu, acela va fi câștigat Paradisul. Dacă, însă, unul face numai un singur păcat și nu se căiește de acesta, acela va merge în Iad. Este drept să fie așa? O sută de delicte sunt mai ușoare decât unul? Bătrânul preot îi răspunse regelui: „Dacă iau o pietricică și o pun pe suprafața apei, se va scufunda sau va sta la suprafață?” „Se va scufunda”, răspunse regele. „Si dacă iau o sută de pietre mari, le pun într-o barcă și împing barca în mijlocul lacului, se vor scufunda acestea, sau vor pluti?” „Vor pluti”. „Înseamnă că o sută de pietre și o barcă sunt mai ușoare decât o pietricică?” Regele nu știa ce să răspundă. Bătrânul preot îi explică: „Tot așa se întâmplă, o, rege, și cu oamenii. Un om, chiar dacă a păcătuit mult, dar se încrede în Dumnezeu și-i pare rău de păcatele lui, nu va cădea în Iad. În schimb, omul care face răul chiar și numai o singură dată, dar nu apelează la milostivirea lui Dumnezeu, se va pierde”.

adevărul, iubirea, speranța, curajul, timpul, le-a văzut vreodată cineva? Invizibil nu vrea să spună că nu există

Părintele Tasselli era un preot cam nebun, dar extraordinar de inteligent. El îmi răspundea la toate întrebările, chiar și cele mai dificile. Odată l-am întrebat: „Ce devenim după ce murim, unde mergem?”. Acesta răspunse: „Noi venim de la Dumnezeu, suntem sămânța lui Dumnezeu. Sămânța unui cireș devine o cireașă, sămânța unui păr devine o pară, iar noi care suntem sămânța lui Dumnezeu devenim Dumnezeu”.

Ii răspunsei: „Atunci, dacă Dumnezeu există de ce trebuie să ne comportăm bine !? Părintele paroh începu un monolog care părea să nu se mai sfârșească : „Tu nu trebuie să te gândești dacă Dumnezeu există sau nu pentru a te comporta bine… Tu trebuie să-ți urmezi natura, urmând ceea ce este bun. Privește păianjenii, trebuie să faci ca păianjenii ! Abia născuți, păianjenii încep să țeasă pânza, dar nu știu de existența muștelor, nu au nici o idee despre muște. Țes pânza, la ceva va folosi.

Apoi, dacă va veni o muscă, va rămâne încurcată în pânză. Tot așa trebuie să facem și noi: să ne comportăm bine, onest, și orice lucru bun și frumos este ca un fir din pânza păianjenului. Apoi, dacă Dumnezeu există, „pac, pac!”, rămâne încurcat acolo.

Atunci când simți un cutremur în sufletul tău, Roberto, este Dumnezeu care a rămas acolo: pac, pac”. Ai făcut ceva bun, Dumnezeu a rămas acolo, pentru că Dumnezeu roiește în jurul faptelor bune. Ai simțit un cutremur în tine? O tresăltare? Ei bine, îl ai pe Dumnezeu în tine! Îl ai pe Dumnezeu în tine, îl poți vedea. Nu îl vezi, dar îl simți. Să nu spui, Roberto, „Dumnezeu nu se vede, deci nu există”. Nu pentru că Dumnezeu nu se vede El nu există! Iartă-mă: „dar adevărul, iubirea, speranța, curajul, timpul, le-a văzut vreodată cineva? Invizibil nu vrea să spună că nu există  (Roberto Benigni, “I Dieci Comandamenti”)

Încredințați totul lui Cristos

Oh, dacă ați ști dumneavoastră, doamnă! Eu eram pierdută… Datorită părintelui paroh, am înțeles că lucrul cel mai grav nu era ceea ce făcusem eu în viață – lucruri cu adevărat nu foarte frumoase – ci a rămâne în rușine. Rușinea este ca untura, care curge de pe mâncăruri și se lipește pe cuptorul din bucătărie. Atunci când unul încearcă să o îndepărteze devine și mai urâtă: este ca un fel de gumă de mestecat maro, care se întinde în mod înfricoșător, care se lipește de burete și care, în nici un fel nu vrea să dispară de acolo, nici măcar cu apă fierbinte… Și, la sfârșit, iată că Domnul, deodată m-a eliberat de această untură lipită de mine. Vreau să spun, de rușinea de a fi strivită de trecutul meu, lucru mult mai grav decât trecutul meu. […] Timp de aproape treizeci de ani am fost o femeie stricată, o prostituată, dacă vreți. Îmi vindeam trupul la Paris, în jurul Templelor. Nu vă voi descrie acest fel de viață, pentru că este prea murdară. Apoi am plecat în provincie, pentru a uita tot ceea ce făcusem. A uita toate acestea și frustrarea mea de a nu fi avut o viață mai frumoasă. Nu eram proastă, să știți: aș fi putut urma școli mari, să mă căsătoresc, să fac ceva util, ceva care să aibă un sens. Câteva seri în urmă am mers la parohul meu. […] I-am povestit totul, iar el mi-a spus că Isus iartă orice păcat, și că trebuia să mă abandonez în mâinile Mântuitorului. Suntem altfel ispitiți să ținem totul pentru noi, tot ceea ce am greșit, pentru a încerca să continuăm să ne controlăm, să ne compensăm, să ne auto-reparăm… Vrem să păstrăm această tristețe, ca o specie de versiune negativă a Legiunii de onoare, o decorație care ar putea fi câștigată insistând în dezonoare, o medalie de pierzători. Dar vedeți, tristețea de a nu reuși să ne iertăm este o boală mai grea decât falimentul însuși (Il signor parroco dà di matto, di Jean Mercier, in uscita in italiano a giugno per San Paolo). 

Al cui este cerul?

Plimbându-se prin sat, un boier s-a întâlnit cu un ţăran sărac

şi a început a se lăuda cu averile lui: - Vezi tu livada de pe deal ? E a mea. Pădurile care înconjură satul sunt şi ele ale mele. Până şi pământul pe care calci acum al meu este. Tot ce vezi, de jur-împrejur, e proprietatea mea. Toate astea sunt doar ale mele. - Dar acela ? - l-a întrebat ţăranul, arătând cu degetul spre cer. Nu cred că şi cerul este al tău. Acela este al meu - a mai spus ţăranul şi, cu zâmbetul pe buze, a plecat liniştit, lăsându-l pe boier mirat şi cu ciudă în suflet.

Caloriferul închis

Exista odată un calorifer ciudat. Era totdeauna rece, chiar și în timpul iernii. Faptul că nu funcționase niciodată nu-i

permitea să înțeleagă sensul situației lui de a sta agățat acolo pe perete, în mijlocul indiferenței tuturor muncitorilor. Într-adevăr, în acea clădire existau și alte calorifere care funcționau bine; din acest motiv muncitorii preferau ca în pauze să se adune în jurul acestora și să povestească acolo. Cu toate acestea, ciudatul nostru calorifer nu înțelegea pentru ce pe el îl ocoleau cu toții. În exterior era la fel cu celelalte, nu avea nici un element în plus, nici în minus. Ciudatul calorifer nu știa că nu funcționase niciodată.

Într-una din zile, de departe, văzu un om simpatic care se oprea în fața fiecărui calorifer și, după ce spunea ceva, scotea niște unelte și umbla prin fiecare din ele. Astfel, într-un târziu sosi și rândul lui. Meșterul, după ce a analizat situația, spuse caloriferului: „Ești rece și nu ai funcționat niciodată pentru că ești închis. Există o centrală care trimite apă caldă la toate caloriferele, chiar și celor care, ca tine, sunt închise; de aceea este de ajuns ca să te deschid și așa vei fi și tu inundat de această apă caldă. După ce a spus acestea, meșterul a deschis caloriferul și imediat acesta a început să simtă apa caldă care venea din centrală. Caloriferul a fost foarte bucuros pentru că, în sfârșit, multă lume venea și în jurul lui să se încălzească. Caloriferul experimenta o nouă modalitate de a trăi, pe care nu o mai trăise niciodată.

Și noi suntem deseori ca acest calorifer. Domnul a dăruit iubirea și harul lui fiecărui om, dar până când vom rămâne închiși față de El nu vom experimenta niciodată adevărata semnificație a vieții și ce anume înseamnă a sluji. Dacă ne vom deschide harului Domnului, mulți se vor apropia de noi pentru a primi și a se bucura de iubirea Lui.

„Dar acești credincioși știu că Isus a înviat!”

Dar Isus, este mort sau viu? o întrebă micuța Lucia pe bunica ei.

Ca să spunem adevărul, de ceva vreme îi venise acest dubiu, de când parohul venise la școală și le spusese că Isus a fost răstignit, a murit și a înviat.

Bunica înțelese foarte bine întrebarea nepoatei ei, merse și luă evanghelia și îi citi câteva fragmente care vorbeau tocmai despre învierea lui Isus. Lucia era plină de bucurie.

După câteva zile, bunica o luă pe Lucia și merseră împreună la biserică.

În fața altarului era un preot, iar în bănci puțină lume, tristă și plictisită.

Și cântecele pe care o femeie se chinuia să le cânte erau intonate prost, iar ceilalți credincioși nici nu deschideau gura, de parcă aveau buzele lipite cu scotch.

Lucia, după ce s-a uitat cu atenție în jurul ei, îi spuse bunicii:

„Dar acești credincioși știu că Isus a înviat!”   

Diamantul de opal

Doi prieteni, vizitează un magazin de bijuterii. După ce au

văzut zeci de diamante și pietre prețioase, unul din ei îi arată celuilalt o piatră ciudată, fără strălucire.

„Eu nu văd nici o frumusețe în această piatră”, spuse acesta. Prietenul lui pune piatra în palmă și o ține la căldură câteva minute, încălzind-o cu căldura mâinii lui. După aceea deschide mâna și, surpriză: toată piatra strălucea ca un curcubeu. Cum se poate așa ceva?

Aceasta este un opal, și are nevoie de căldura mâinii pentru a-și dezvălui întreaga ei frumusețe.

Morala: există în lume multe ființe pierdute, desconsiderate, care nu așteaptă nimic altceva decât o mână, pentru a începe să strălucească. Câtă siguranță să știm că două mâini au fost întinse și răstignite pentru noi, care să ne arate marea iubire a lui Dumnezeu. Dacă ne vom lăsa îmbrățișați de El și de căldura iubirii Lui, viața noastră va începe să strălucească din nou, ca diamantul de opal. 

Unde locuiește inima?

Astăzi un copil m-a întrebat: „Inima stă totdeauna în acelaș loc,

sau din când în când pleacă în alte locuri?”

Eu i-am răspuns: „Nu, inima rămâne totdeauna în același loc, în stânga pieptului”.

După aceea mă gândeam: „… apoi, într-o zi vei crește, Și atunci vei înțelege că inima trăiește în mii de locuri diferite, fără a locui cu adevărat în nici un loc. Ți se urcă în gât, atunci când ești emoționat, sau cade în stomac atunci când ești rănit sau îți este frică. Există momente în care acelerează bătăile ei, și pare că vrea să-ți iasă din piept. Alte dăți, în schimb, face schimb cu creierul. Crescând, vei învăța să-ți iei inima în mâini și să o pui în alte mâini. De cele mai multe ori va reveni la tine puțin rănită. Dar nu te preocupa. Va fi la fel de frumoasă. Sau, poate, va fi și mai frumoasă. Acest lucru, însă, îl vei înțelege după multă vreme. Vor exista zile în care vei credea că nu mai ai deloc inimă. Că ai pierdut-o. Și vei fi preocupat să o cauți într-o amintire, într-un parfum, în privirea unui trecător, în buzunarele rupte ale unui palton mâncat de molii.

Apoi, va sosi o altă zi, o zi importantă, puțin specială; în acea zi vei înțelege că nu toți au o inimă.

Morala: Avem un mădular în trupul nostru care, dacă se îmbolnăvește, toate celelalte se îmbolnăvesc: acesta este inima noastră.

Să o alimentăm totdeauna cu iubire și credință, și tot restul trupului nostru va obține mari beneficii. 

„Copilașule, spune-mi cum este făcut Dumnezeu, pentru că eu am început să uit”

Puțină vreme după nașterea frațiorului, micuța Sașa începu să le ceară părinților să o lase singură cu noul născut. Aceștia erau preocupați că, așa cum fac aproape toți copii de 5 ani, ar putea să se simtă geloasă, și ar încerca să-l lovească, sau să-l arunce jos, așa că nu-i permiseră să rămână singură cu frățiorul. Dar Sașa nu arăta nici un semn de gelozie. Îl trata pe frățiorul ei cu multă bunătate, iar cererile ei de a o lăsa singură cu el deveneau din ce în ce mai presante. În sfârșit, părinții o lăsară singură cu frățiorul.

Plină de bucurie, Sașa fugi repede în camera copilașului și închise ușa, dar aceasta rămase întredeschisă, destul ca părinții să poată vedea ce va face ea acolo. O văzură pe micuța Sașa îndreptându-se liniștită spre pătuț, și lipindu-și obrazul ei de cel al frățiorului. Apoi o auziră spunând: „Copilașule, spune-mi cum este făcut Dumnezeu, pentru că eu am început să uit”.

Azi l-ați primit pe Cristos?

Într-un orășel trăia un om care repara papuci, pe nume Martin Avdeic. Lucra

într-un atelier de la subsolul unui bloc, care avea o fereastră care dădea la stradă. De aici reușea să vadă numai picioarele oamenilor care treceau pe acea stradă, dar de multe ori îi recunoștea chiar de la papuci, deoarece le reparase el. Avea tot timpul multă muncă, pentru că lucra bine, folosea materiale de calitate și, pe deasupra, nu cerea mulți bani de la clienții săi.

Cu mulți ani înainte, îi muriseră soția și copii, iar Martin era atât de disperat încât îl certa pe Dumnezeu pentru situația lui. Apoi, într-una din zile, un bătrân din orașul lui, care devenise pelerin și avea faima unui sfânt, merse să-l viziteze. Martin își deschise inima și i se destăinui: „Nu mai am nici un chef de viață”, îi spuse, „nu mai am nici o speranță”. Bătrânul îi răspunse: „Disperarea ta se datorează faptului că vrei să trăiești numai pentru fericirea ta. Citește Evanghelia și Domnul îți va spune cum trebuie să trăiești”.

Martin își cumpără o Biblie. La început decise să o citească numai în zilele de sărbătoare, dar odată începută lectura, simți o încurajare atât de mare încât o citea în fiecare zi.

Se întâmplă astfel că, într-una din seri, citind din Evanghelia după Luca, ajunse la textul unde se vorbea despre um bogat fariseu care-l invitase pe Isus în casa lui. O femeie,  care pe deasupra mai era și o mare păcătoasă, veni să ungă picioarele lui Isus și să le spele cu lacrimile ei. Domnul îi spuse fariseului: „Vezi această femeie? Am intrat în casa ta, iar tu nu mi-ai dat apă pentru picioarele mele. Ea, în schimb, cu lacrimile ei, a spălat picioarele mele, și cu părul ei le-a uscat… Nu ai uns cu ulei capul meu, ea în schimb, cu ulei parfumat a uns picioarele mele”. Martin medită: „Oare sunt și eu ca acel fariseu. Dacă Domnul ar veni la mine, ar trebui să mă comport și eu tot așa?”. Apoi își plecă capul și adormi. Deoadată, auzi o voce și se trezi. Se uită în jur, și nu văzu pe nimeni, dar auzi clar aceste cuvinte: „Martin!, mâine privește afară, pentru că eu voi veni la tine”.

În dimineața următoare Martin se trezi înainte de răsăritul soarelui, aprinse focul și, pregăti o supă și cumpără o pâine. Apoi își puse șorțul și se așeză la masa de lucru, lângă fereastră. Se gândea continuu la vocea auzită în noaptea precedentă, și așa, în loc să muncească, mai mult se uita pe fereastră. De fiecare dată când vedea pe cineva cu papuci pe care nu le cunoștea, își ridica privirea să-i vadă și chipul. Trecu un măcelar, apoi un morar. Apoi, un bătrân pe nume Ștefan, care lucra pentru un comerciant din cartier, începu să curețe zăpada din fața ferestrei lui Martin, care-l văzu, dar își continuă liniștit munca.

După câteva minute privi din nou afară și-l văzu pe Ștefan, transpirat tot și sprijinit de perete. Martin ieși în prag și îi făcu semn să intre la el. Bucuros, Ștefan intră, și-i spuse: „Domnul să te binecuvânteze, Martin!”. ”Pentru nimic”, spuse acesta, „așază-te și bea un pic de ceai cald”.

Umplu două căni mari și dădu una oaspetelui său. Ștefan bău totul pe nerăsuflate. Era clar că ar mai fi băut un pic. Martin îi umplu cana di nou. În timp ce beau, Martin continua să privească afară.

„Aștepți pe cineva?”, îl întrebă oaspetele.

„Aseară”, spuse Martin, „citeam în Biblie textul când Isus a intrat în casa unui fariseu care nu-l primise cu toate onorurile. Crezi că mi s-ar putea întâmpla și mie așa ceva? Ce n-aș face pentru a-l primi bine! Apoi, în timp ce adormisem, am auzit o voce care spunea: „Mâine privește bine pe fereastră, pentru că eu voi veni!”!

În timp ce Ștefan asculta, lacrimile îi brăzdau obrajii. „Mulțumesc, Martin Avdeic. Mi-ai dat mângâiere și pentru trup și pentru suflet”.

Ștefan plecă, iar Martin se așeză și începu să coase o cizmă. În timp ce privea afară, o femei cu papuci de țărancă trecu pe acolo și se opri lângă perete. Martin ridică ochii și văzu că era îmbrăcată sărăcăcios, și ținea un copilaș în brațe. Ținând spatele împotriva vântului, încerca să-l acopere pe micuț cu hainele ei rupte. Martin ieși și o invită să intre. Odată intrați în casă, îi oferi pâine și o farfurie cu supă caldă. „Mănâncă, draga mea, și încălzește-te”, îi spuse.

În timp ce mânca, femeia îi spuse cine era: „Sunt soția unui soldat. Pe soțul meu l-au trimis departe acum opt luni și nu mai știu nimic de el. Nu am mai reușit să găsesc nimic de mnucă, iar ieri am vândut și ultima haină bună pentru a cumpăra ceva de mâncare”.

Martin plecă și se întoarse imediat cu o haină frumoasă, care fusese a soției lui, și care se potrivea de minune acestei femei. „Iată!”, spuse el, ia această haină, sper să-ți vină bine. Doamna, luând haina începu să plângă și spuse: „Martin, Domnul să te binecuvânteze!”. Apoi o însoți spre ieșire.

Martin se așeză din nou la masa de lucru. De fiecare dată când privea afară, se uita să vadă cine mai trece. După câteva minute, văzu o femeie care vindea mere dintr-un coș. Pe spate ducea un sac greu, și încerca să-l mute de pe un umăr pe altul. În timp ce punea coșul jos, un băiețandru, cu o căciulă ruptă, profită de ocazie și, din fugă, fură un măr și încercă să scape. Dar femeia reuși să-l prindă de braț. Băiatul începu să urle, iar femeia îl certa foarte tare. Martin alergă afară. Femeia amenința băiatul că-l va duce la poliție. „Lasă-l să plece, doamnă”, spuse Martin. ”Iartă-l, din iubire față de Cristos”. Femeia dădu drumul băiatului. „Cere-i iertare doamnei”, spuse Martin băiatului. Acesta își ceru iertare și începu să plângă. Martin luă un măr din coș și-l dădu băiatului, spunând: „Ți-l voi plăti eu, doamnă”.

„Acest golănaș ar trebui bătut”, spuse femeia.

„Oh, doamnă!”, spuse Martin, „dacă el ar trebui bătut pentru că a furat un măr, ce ar trebui să facă Dumnezeu pentru păcatele noastre? Dumnezeu ne poruncește să iertăm, altfel nu vom fi iertați. Cu atât mai mult trebui să iertăm um băiat sărac”.

„O fi adevărat”, spuse femeia, „dar așa devin teribil de viciați”.

În timp ce-și punea din nou sacul în spate, băiețandrul îi ieși în față: „lasă că duc eu sacul, doamnă”.

Martin se reîntoarse la locul lui de muncă. Dar începuse să coboare seara și nu mai reușea să pună ața în ac. Iși adună instrumentele de lucru, mătură resturile de piele aruncate pe pardoseală și stinse becul. Apoi luă Biblia de pe raft.

Voia să o deschidă la semnul pe care-l pusese dimineața, dar se deschise într-un alt loc. apoi, auzind niște pași, Martin se întoarse să vadă cine era. Una voce îi murmură la ureche: „Martin, nu mă recunoști?”

„Cine ești?”, întrebă Martin. „Sunt eu”, răspunse vocea. Și dintr-un colț al camerei ieși Ștefan, care zâmbi și dispăru ca un nor.

„Sunt eu”, spuse din nou vocea. Și apăru femeia cu copilul în brațe. Zâmbi. Zâmbi și copilașul. Apoi dispărură.

„Sunt eu”, se auzi din nou vocea. Doamna și băiețandrul cu mărul în mână apărură, zâmbiră și dispărură.

Martin se simțea lejer ca o pană de porumbel și fericit. Începu să citească Biblia acolo unde se deschisese: „Am fost înfometat și mi-ați dat să mănânc. Mi-a fost sete și mi-ați dat să beau. Am fost străin și m-ați primit”. Apoi mai citi: „Tot ceea ce ați făcut unuia din acești frați mai mici ai mei, mie mi-ați făcut”.

Astfel Martin înțelese că Mântuitorul venise cu adevărat la el în acea zi, și că el știuse cum să-l primească.

            

Comemorarea trecerii la cele veșnice a Sf. Francisc de Assisi (3 octombrie 1226)

„De focul iubirii sale, se aprindeau sufletele; inimile părinţilor se deschideau cu bunătate către fii lor; nechibzuiții se îmbrăcau cu prudenţa înţelepţilor şi se pregătea în întreaga lume un nou popor al Domnului. Până în cele mai îndepărtate colţuri ale pământului numele său este pronunţat, iar faptele sale minunate sunt admirate de lumea întreagă” .

Sf. Francisc, după 44 ani de viață pe acest pământ, în seara zilei de 3 octombrie 1226, întins pe pământul rece și înconjurat de frați, va pleca la Dumnezeul pe care l-a iubit cu toate fibrele inimii sale, cu toată ființa lui. Dacă de obicei cărțile și predicile care se fac despre acest mare sfânt subliniază mai ales viața lui petrecută în pocăință aspră, aș vrea în momentele ce urmează să vă propun o altă interpretare a vieții și mesajului pe care el l-a lăsat nouă fiilor săi, și anume faptul că, Francisc, mai degrabă decât omul pocăinței, al Crucii, a fost omul iubirii perfecte.

Citim în scrisoarea I-a către Corinteni: „Și eu vă voi arăta o cale și mai minunată. Dacă aș vorbi limbile oamenilor și ale îngerilor, dar nu aș avea iubire, aș deveni o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor. Și dacă aș avea [darul] profeției, și dacă aș cunoaște toate misterele și toată știința, și dacă aș avea toată credința așa încât să mut munții, dacă n-aș avea iubire, n-aș fi nimic. Și dacă tot ce am aș da ca hrană [săracilor], și dacă mi-aș da trupul ca să fie ars, dar n-aș avea iubire, nu mi-ar folosi la nimic. Iubirea este îndelung răbdătoare, iubirea este binevoitoare, nu este invidioasă, iubirea nu se laudă, nu se umflă. Ea nu se poartă necuviincios, nu caută ale sale, nu se mânie, nu ține cont de răul [primit]. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură. Iubirea nu încetează niciodată. Profețiile vor dispărea, limbile vor înceta. Știința se va sfârși. Căci noi cunoaștem în parte și profețim în parte, însă când va veni ceea ce este desăvârșit, ceea ce este în parte va dispărea. Când eram copil, vorbeam ca un copil, gândeam ca un copil, judecam ca un copil. Când am devenit bărbat, m-am lăsat de cele copilărești. Căci acum vedem ca în oglindă, neclar, dar atunci [vom vedea] față în față. Acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște pe deplin, așa cum am fost și eu cunoscut pe deplin. Iar acum rămân acestea trei: credința, speranța și iubirea. Dar cea mai mare dintre toate acestea este iubirea (1 Cor 13, 1-13).

Sf. Francisc, simțindu-se iubit de Dumnezeu, a făcut din această iubire legea vieții lui, și nu a precupețit nici un efort, nici o jertfă ca să se asemene întru totul iubirii lui Cristos. Din iubire față de Dumnezeu a renunțat la viața petrecăreață din tinerețe; din iubire a renunțat la familia proprie, din iubire a primit darul fraților din partea Domnului; din iubire a mers să predice evanghelia; din aceeași iubire a acceptat să primească în trupul său sfintele răni ale Mântuitorului. Iubirea, și nu pocăința în sine sine, l-a consumat pe Sf. Francisc, astfel că a murit la o vârstă când alții de abia încep să dea ceva lumii, familiei proprii, societății.

Cine iubește nu moare niciodată, nici dacă ar fi sfâșiat de fiare sau ar fi tocat în cel mai mărunt mod posibil. Spune textul amintit la începutul acestei reflecții: „Până în cele mai îndepărtate colţuri ale pământului numele său este pronunţat, iar faptele sale minunate sunt admirate de lumea întreagă”. În această seară comemorăm moartea trupului Sf. Francisc, nu moartea omului lui Dumnezeu, căci el nu poate muri, așa cum nici un om care iubește nu poate muri. Sf. Francisc nu moare consumat de pocăință, ci de iubire.

Să luăm aminte și să-l imităm, să mergem pe urmele acestui mare sfânt, căci nu vom greși nicicum. La sfârșitul vieții noastre nu vom mai avea nevoie de credință, nici de speranță, nici de bunuri, nici de nimic de pe acest pământ. Unicul lucru pe care-l vom lua cu noi va fi iubirea.

Sf. Părinte Francisc, cel care atât de mult s-a asemănat în iubire cu Dumnezeu ca să fie numit un alt Cristos, să ne ajute  să adunăm în traista vieții noastre cât mai multă iubire, și astfel să ne mântuim și noi și să ne bucurăm împreună cu Sf. Francisc și cu toți sfinții în Paradis. Amin.