Cuvântul al patrulea (IV): IOAN GURĂ DE AUR

Din „Cele dintâi omilii la Facere”

Editura Sophia
Bucureşti, 2004


Că trei feluri de robie a adus păcatul;
şi către cei care ascultă cu uşurătate,
şi către cei ce nu-şi cinstesc părinţii

1. Aţi auzit ieri cum l-a făcut Dumnezeu pe om împărat şi mai-mare peste fiare, şi cum l-a scos îndată din rangul împărătesc – sau, mai bine zis, nu l-a scos Dumnezeu, ci singur pe sine s-a scos din cinste prin neascultare fiindcă Adam a împărăţit doar din iubirea de oameni a lui Dumnezeu, că nu-i dăduse a împăraţi ca plată pentru isprăvi duhovniceşti, ci şi mai înainte de a fi el l-a împodobit cu cinste. Căci ca să nu zici că după ce a luat fiinţă omul şi a făcut apoi isprăvi multe, l-a nevoit pe Dumnezeu să îi dea stăpânirea fiarelor – pentru această pricină, zic, având a-l plăsmui, grăieşte despre stăpânirea lui zicând astfel: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră, şi să stăpânească fiarele pământului” (Fac. l, 26). Mai înainte de viaţă îi dă cinstea, mai înainte de facere – cununa, şi mai înainte de a lua fiinţă omul, îl suie pe scaunul împărătesc. Oamenii îi cinstesc pe supuşii lor când ajung aceştia la adânci bătrâneţi, după multe osteneli în timp de pace şi nenumărate primejdii în vreme de război – iar Dumnezeu nu a făcut aşa, ci l-a adus la această cinste îndată ce a luat el fiinţă, arătând că ceea ce s-a făcut nu este plată pentru isprăvi, ci Har Dumnezeiesc, iar nu datorie.

Deci, faptul că omul a primit stăpânire se datorează numai iubirii de oameni a lui Dumnezeu iar căderea din stăpânire se datorează uşurătăţii lui: că precum împăraţii îi lipsesc de stăpânire pe cei ce nu ascultă de poruncile lor, aşa a făcut şi Dumnezeu cu omul, lipsindu-l de stăpânire atunci când nu a ascultat de El; iar astăzi trebuie să spunem ce altă cinste a răpit firea păcatului şi câte feluri de robie a adus cu sine, încătuşând firea noastră cu feluritele stăpâniri ca un tiran care se foloseşte de felurite lanţuri. Este, dar, o stăpânire şi o robie dintâi, potrivit căreia femeile sunt stăpânite de bărbaţi. După păcat a luat fiinţă trebuinţa aceasta: căci înainte de neascultare femeia era de aceeaşi cinste cu bărbatul – şi, dealtfel, când a făcut-o Dumnezeu, s-a folosit de aceleaşi cuvinte ca şi la facerea bărbatului. Precum la facerea bărbatului nu a zis: Să fie om, ci a zis: Să facem om „după chipul şi asemănarea Noastră”, aşa şi la facerea femeii nu a zis: Să fie femeie, ci şi aici a zis: „Să-i facem ajutor” – şi nu doar ajutor, ci asemenea lui, arătând iarăşi că cei doi erau deopotrivă în cinstire: căci dat fiind marele ajutor pe care dobitoacele îl dau în trebuinţele vieţii noastre, uită-te cum face desluşită deosebirea, ca să nu socoţi că şi femeia este din rândul robilor. „A adus fiarele, zice Scriptura, înaintea lui Adam… şi nu s-a aflat lui ajutor asemenea lui” (Fac. 2, 19-20). „Păi cum? Calul nu este ajutor, împreună cu omul oştindu-se în războaie? Boul nu este ajutor, trăgând plugul şi împreună cu noi ostenindu-se la aruncarea seminţelor în brazdă? Asinul şi catârul nu sunt ajutoare, împreună cu noi lucrând la căratul poverilor?” Dar ca să nu spui asta, îţi face deosebirea cu acrivie – că nu a zis doar: nu s-a aflat ajutor lui, ci: nu s-a aflat ajutor asemenea lui. Aşa şi aici – nu a zis Dumnezeu doar: să-i facem ajutor, ci: „să-i facem ajutor asemenea lui” (Fac. 2, 18).

Asta mai înainte de păcat – iar după păcat: „spre bărbatul tău va fi întoarcerea ta, şi el te va stăpâni”. „Te-am făcut”, zice, „de aceeaşi cinste cu bărbatul. Nu te-ai folosit bine de stăpânire: schimbă-ţi starea cu cea de supunere. N-ai putut duce slobozenia: primeşte robia. Nu ştii să stăpâneşti (si ai cunoscut aceasta cu lucrul): fii dintre cei stăpâniţi, si cunoaste-l pe bărbat drept stăpân”: „spre bărbatul tău va fi întoarcerea ta, şi el te va stăpâni”: şi vezi aici iubirea de oameni a lui Dumnezeu – căci ca nu cumva, auzind: el te va stăpâni, să socoată stăpânirea bărbatului ca fiind împovărătoare, mai întâi vorbeşte de purtarea de grijă a acestuia, zicând: „Spre bărbatul tău va fi întoarcerea ta”, adică: Scăparea ta şi limanul tău şi întărirea ta, el va fi; în toate spaimele ce vor veni asupra ta, pe el ţi-l dau ca să te întorci spre el şi să scapi la el. Şi nu doar prin aceasta, ci şi cu nevoile fireşti i-a legat împreună ca şi cu un lanţ de nerupt, înfăşurându-i în legătura poftei.

Văzut-ai cum a adus păcatul supunerea, iar Iscusitul şi Înţeleptul Dumnezeu şi pe acestea le-a întrebuinţat spre folosul nostru? Ascultă cum şi Pavel vorbeşte despre supunerea aceasta, ca să înveţi iar împreună-glăsuirea dintre Vechiul si Noul Legământ. „Femeia, zice, întru linişte să ia învăţătură, cu toată ascultarea” (l Tim. 2, 11). Văzut-ai că şi el supune bărbatului pe femeie ? Dar aşteaptă, şi ai s-auzi pricina. De ce cu toată ascultarea ? Fiindcă „femeii, zice, să înveţe nu dau voie”. „De ce ?” – „Fiindcă l-a învăţat o dată rău pe Adam”. „Nici a-şi stăpâni bărbatul”. „Dar pentru ce ?” – „Fiindcă l-a stăpânit o dată în chip rău”. Ci să fie întru linişte. „Dar spune şi pricina”. „Fiindcă Adam”, zice, „nu a fost amăgit, iar femeia, amăgindu-se, a fost întru neascultare”. De aceea a şi dat-o jos de pe scaunul învăţăturii: „fiindcă cel care dă învăţătură fiind neştiutor”, zice, „să ia învăţătură; iar de nu vrea să ia învăţătură, ci vrea să înveţe pe alţii, se pierde pe sine şi pierde şi pe ucenicii săi” – ceea ce s-a întâmplat atunci şi cu femeia. Dar că este supusă bărbatului şi că din pricina păcatului i-a fost supusă, vedem desluşit de aici; însă vreau să aud acea spusă: „Spre bărbatul tău va fi întoarcerea ta, şi el te va stăpâni”.

2. Voiesc să aflu cum vorbeşte Pavel, şi despre această purtare de grijă, şi cum îmbină stăpânirea cu dragostea părintească. Deci, unde face asta? Scriindu-le corintenilor, el grăieşte: „Bărbaţilor, iubiţi femeile voastre – iată spre bărbatul tău va fi întoarcerea ta; femeile să se teamă de bărbaţi” – iată „el te va stăpâni”. Văzut-ai că nu e apăsătoare stăpânirea când stăpânul e îndrăgostit nebuneşte de roaba sa, când frica e împreunată cu dragostea? Căci astfel e înlăturată greutatea robiei. Aşadar, o stăpânire a fost adusă de neascultare: căci tu nu te uita că Dumnezeu a tocmit-o spre folos, ci că însăşi firea robiei a fost pricinuită de păcat – care şi este un al doilea fel de robie, mai împovărător, şi acesta îşi are începutul şi temeiul din păcat: că după potopul cel din vremea lui Noe si sfărâmarea corăbiei16 celei de obşte şi desăvârşita pierzare de care ştim cu toţii, Ham a păcătuit faţă de născătorul său şi, văzându-şi părintele gol, mai mult l-a despuiat defăimându-l înaintea fraţilor săi, şi ca atare s-a făcut slugă fraţilor: că răutatea voirii i-a stricat bunul neam al firii – şi era firesc să se întâmple astfel. Scriptura aduce dreptului nenumărate dezvinovăţiri, şi în primul rând printr-o singură propoziţie îi dă iertare deplină – că zice: „Şi a început Noe a fi om lucrător de pământ” (Fac. 9, 20). Spusa a început cuprinde multă dezvinovăţire pentru beţie: că nu ştia Noe nici cât vin trebuia să bea, nici cum să-l bea – curat sau îndoit cu apă, nici când să-l bea – îndată după scoaterea din teascuri sau după oarecare vreme. Deci, Scriptura dezvinovăţeşte prin acestea pe Noe; iar cel născut din el, izbăvit prin el (că pentru cinstirea dată de Dumnezeu tatălui său nu pierise împreună cu ceilalţi în valuri), necăutând la firea însăşi, neamintindu-şi cui îşi datora izbăvirea, nedobândind din frică întreagă înţelepciune (fiindcă avea înaintea ochilor resturile lăsate de mânia lui Dumnezeu şi urmele nenorocirii şi teama încă proaspătă de cele întâmplate), a batjocorit pe născătorul său. De aceea îndeamnă şi oarecare înţelept, grăind: „Nu te slăvi întru necinstea tatălui tău, că necinstea tatălui tău nu este ţie slavă” (Sir. 3,10). Dar, cu toate acestea, Ham n priceput, ci a păcătuit cu păcat dincolo de orice iertare şi dezvinovăţire. Drept aceea, Dumnezeu a dat robia ca pedeapsă a păcatului, şi s-a făcut Ham slugă fraţilor săi, şi prin răutatea voii a trădat întâietatea pe care o avea în chip firesc. Iată şi al doilea fel de robie.

Vrei să-l afli şi pe al treilea ? Acesta e mai împovărător decât cele dintâi, şi mult mai de temut – că neînvăţându-se minte omul prin celelalte, Dumnezeu ne-a sporit lanţurile. Care e, deci, acesta? Cel al dregătorilor, al cârmuitorilor; nu cum este cel suferit de femeie, nici ca cel suferit de rob, ci cu mult mai înfricoşat: că peste tot se pot vedea săbii ascuţite, călăi, cazne, locuri de chinuire17, pedepse, stăpânire ce se întinde până asupra vieţii şi a morţii. Iar ca dovadă că de acest fel al stăpânirii s-a făcut nevoie din pricina păcatului, ascultă-l iarăşi pe însuşi Pavel filosofând: „Voieşti să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă bine, şi vei avea laudă de la dânsa… Iar dacă faci rău, teme-te, că nu în zadar poartă sabia” (Rom. 13, 3-4). Vezi că pentru cei care fac răul sunt şi dregătorul, şi sabia? Ascultă acest lucru rostit şi mai pe şleau: „Că este răzbunătoare… asupra celui ce face răul” (Rom. 13, 4). Şi nu a zis: „Că nu în zadar este stăpânire” – dar ce ? „Că nu în zadar poartă sabia”: fiindcă precum un tată iubitor îşi dă pe mâna unor învăţători şi dascăli temuţi copiii care se poartă cu uşurătate faţă de el şi îl dispreţuiesc din pricina iubirii lui părinteşti, aşa şi Dumnezeu, fiind dispreţuit de firea noastră, din bunătatea Sa ne-a dat pe mâna stăpânitorilor, ca unor dascăli şi învăţători.

Să vedem însă şi din Vechiul Legământ că pentru răutatea noastră s-a făcut trebuinţă şi de stăpânirea aceasta. Oarecare dintre proroci, întărâtându-se asupra celor nedrepţi, grăieşte cam aşa: „Au tăcea-vei când va înghiţi necredinciosul pe cel drept, şi vei face pe oameni ca peştii mării, şi ca jivinele ce n-au stăpân”? (Avac. l, 13-14). Deci, pentru asta e stăpânire, ca să nu trăim ca jivinele; pentru asta sunt căpetenii, ca să nu ne înghiţim unii pe alţii precum peştii: că precum sunt pentru boli leacurile, aşa sunt pentru păcate pedepsele. Apoi, ca să vezi că pentru cel care vieţuieşte în virtute nu e nevoie de epistat18, ascultă ce grăieşte Pavel: „Iar de voieşti să nu îţi fie frică de stăpânire, fă binele si vei avea laudă de la dânsa” (Rom. 13, 3-4). „Judecătorul”, zice, „îţi este privitor – iar dacă trăieşti drept, nu numai privitor, ci şi lăudător, fiindcă cei ce cârmuiesc sunt la rândul lor cârmuiţi de legi”. Ci totuşi, nici de legi nu are nevoie cel ce trăieşte cu blândeţe şi auzi asta de la Pavel, care zice: „Dreptului lege nu este pusă” (l Tim. l, 9); iar dacă lege nu îi este pusă, cu atât mai mult nu e stăpânitor deasupra lui. Iată al treilea fel de stăpânire, şi acesta avându-şi temeiul în păcat şi răutate.

3. Cum, dar, spune Pavel că „nu e stăpânire decât de la Dumnezeu”? Fiindcă El ne-a rânduit-o spre folos, deoarece păcatul a adus trebuinţa aceasta, iar Dumnezeu ne-a întors-o spre folos; şi precum trebuinţa de leacuri vine de la răni, iar folosirea lor de la înţelepciunea doctorilor, aşa şi trebuinţa robiei de la păcat s-a făcut, iar întoarcerea ei spre folosul nostru – de la înţelepciunea lui Dumnezeu.

Dar treziţi-vă odată, şi scuturaţi-vă de lenevie. De ce zic asta? Păi, eu vă povestesc despre Scripturi, iar voi vă mutaţi ochii de la mine la candele şi la cel care le aprinde. Câtă nepăsare: lăsându-mă pe mine, să luaţi aminte la acela! Şi eu aprind foc – foc din Scripturi, şi pe limba mea arde candela învăţăturii. Această lumină este mai mare şi mai bună decât cealaltă: că nu aprind fitil muiat în untdelemn, ci aprind cu dorinţa de a asculta propovăduirea sufletele adăpate cu buna credinţă. Şi Pavel vorbea oarecând cu cineva într-un foişor – dar nimeni să nu creadă că mă pun alături de Pavel (doar n-am înnebunit atât!), ci spun acestea ca să aflaţi câtă râvnă pentru ascultarea propovăduirii trebuie să arătaţi. Aşadar, Pavel vorbea în foişor, şi s-a făcut seară ca şi acum, şi erau făclii multe în foişor. Apoi, Eutih a căzut de la o fereastră – însă căderea lui n-a spart adunarea şi moartea lui nu a curmat spectacolul duhovnicesc, ci toţi erau atât de prinşi cu ascultarea cuvintelor dumnezeieşti încât nici n-au băgat de seamă cele întâmplate. Iar voi, fără să vedeţi vreun lucru ieşit din socoteală, ci un om făcând lucruri obişnuite, vă mutaţi privirile într-acolo. Oare e de iertat aşa ceva?

Iubiţilor, nimeni să nu socoată împovărătoare certarea – că nu din ură, ci din grijă vă cert. Ştiţi doar că mai de nădejde sunt rănile făcute de prieteni decât sărutările primite de la vrăjmaşi. Deci, veniţi-vă în fire, vă rog, şi, lăsând focul din candele, luaţi aminte la lumina dumnezeieştilor Scripturi: că vreau să vorbesc de un alt fel al stăpânirii, care nu-şi are temeiul în păcat, ci în firea însăşi. Care este acesta? Stăpânirea părinţilor asupra odraslelor, fiindcă această cinste de care ei se bucură este răsplată a durerilor lor. De aceea spune şi oarecare înţelept: „Ca unor stăpâni să slujeşti celor ce te-au născut pe tine” (v. Sirah 3, 7), după care adaugă şi pricina, zicând: „Ce vei răsplăti lor pentru ceea ce au făcut ei pentru tine”? (Sirah 7, 28). Spusele lui nu înseamnă altceva decât: „Cum ţi-au dat ei ţie naştere, tu nu poţi să le dai lor”. Aşadar, dacă în această privinţă suntem mai prejos decât părinţii noştri, să dobândim în alta întâietate: s-o dobândim cinstindu-i19, şi nu numai prin legea firii, ci în primul rând din frică de Dumnezeu. Dumnezeu vrea foarte mult ca părinţii să fie cinstiţi de copiii lor, şi celor ce împlinesc această lege le răsplăteşte cu mari bunătăţi şi daruri, iar pe cei care o încalcă îi pedepseşte cu mari şi cumplite rele. „Cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, zice, cu moarte să fie omorât” (Ieş. 21, 16), iar celor care îşi cinstesc părinţii le spune: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ” (Ieş. 20,12).; Iată: cinstitorilor de părinţi le-a hotărât ca răsplată lucrul socotit cea mai mare avuţie, adică bătrâneţi bune şi lungime de zile, iar celor ce-i jignesc le-a rânduit ca pedeapsă lucrul socotit cel mai mare rău, şi anume moartea înainte de vreme. Pe unii îi atrage spre dragostea de părinţi făgăduindu-le răsplăţi, pe alţii îi depărtează de jignirea acestora, chiar fără voia lor, prin frica de pedeapsă: că nu porunceşte să fie ucis oricum jignitorul de părinţi, nici să-l ia călăii din tribunal şi să-l ducă la moarte în văzul lumii, nici să i se taie capul în afara cetăţii, ci ca tatăl să-l ducă în mijlocul cetăţii şi să-l învinuiască fără a fi nevoie de martori şi dovezi, şi asta cu foarte mult temei. Se înţelege de la sine că cel care n-a cruţat pentru copil nici bani, nici trup, nici nimic, nu s-ar face vreodată pârâş al lui dacă jignirea suferită n-ar fi covârşitoare.

Aşadar, tatăl îl aduce pe vinovat în mijlocul cetăţii, după aceea cheamă tot poporul şi rosteşte învinuirea. Toţi ascultătorii, luând pietre, îl bat pe jignitorul de părinţi – fiindcă legiuitorul vrea ca ei să fie nu numai martori, ci şi lucrători ai pedepsei, ca fiecare, privindu-şi mâna dreaptă, cu care şi el a aruncat în capul jignitorului de părinţi, să aibă destulă pomenire spre îndreptare.

Legiuitorul mai dă de înţeles şi altceva: că cel ce îşi jigneşte părinţii nu doar acelora le face nedreptate, ci şi întregii omeniri. Drept aceea, îi cheamă pe toţi să ia parte la pedepsire, fiindcă toţi sunt jigniţi, ridică împrejur tot poporul şi cetatea, învăţîndu-i şi pe oamenii străini de cei nedreptăţiţi să se mânie împotriva jignirii de părinţi ca împotriva unei jigniri a întregii firi, îndepărtându-l pe săvârşitorul ei, ca pe o molimă obştească, nu numai din cetate, ci şi din această lume: fiindcă unul ca acesta este vrăjmaş al tuturor, şi al lui Dumnezeu, şi al firii. De asta porunceşte să ia toţi parte la omor, făcând un fel de curăţire pentru cetate.

Să aveţi parte de mult bine pentru că aţi primit cu atâta plăcere cuvintele despre jignitorul de părinte, şi în loc de pietre aţi aruncat în el cu strigăte, aceasta fiind mărturie a marii dragoste pe care o are fiecare dintre voi faţă de tatăl său. De altfel, obişnuim să lăudăm legile împotriva păcatelor mai ales atunci când nu avem păcatele cu pricina pe conştiinţă.

Deci, pentru acestea toate să mulţumim Iubitorului de oameni Dumnezeu, Ce poartă grijă de viaţa noastră, şi de părinţi, şi de copii, şi toate pentru a noastră mântuire le iconomiseşte: că Lui se cuvine slava, cinstea şi închinarea, dimpreună cu Cel Fără de început al Său Părinte, şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.



Cuvântul al treilea (III): IOAN GURĂ DE AUR

Din „Cele dintâi omilii la Facere”

Editura Sophia

Bucureşti, 2004Ce înseamnă: „după asemănarea”, şi pentru ce,

spunând Dumnezeu
să stăpânim noi peste fiare, nu
stăpânim; şi că acest fapt dovedeşte
multă purtare de grijă din partea Lui

1. Precum nu au nici un folos cei care seamănă atunci când seminţele sunt aruncate afară de cale, nici cel care cuvântă nu câştigă nimic când cuvântul nu ajunge la cugetul ascultătorilor, ci sunetul, răspândindu-se degeaba în văzduh prin glas, lasă fără folos pe cel care aude. N-am spus acestea în zadar, ci ca să nu rămâneţi lipiţi doar de noimele cele mai simple, ci să cutezaţi a vă apropia şi de cele mai adânci: că dacă nu vom scufunda în adâncul Scripturilor acum, când mădularele ne sunt uşoare spre a înota, ochiul mai pătrunzător (nefiind încă stingherit de şuvoiul viclean al dezmierdării), iar duhul mai tare14, ca să nu se înăbuşe, când o să ne mai scufundăm? Când o să fie dezmierdare, şi ospăţ, şi beţie, şi masă plină de îmbuibare? Dar atunci nu va fi lesne nici să ne mişcăm, aşa de mult împovărează sufletul sarcina grea a dezmierdării. Nu vedeţi că şi cei care vor să afle mărgăritare nu află cele căutate şezând sus, pe ţărm, şi numărând valurile, ci scufundându-se până în adânc – şi asta cu toate că-i mare osteneala căutării, mare primejdia aflării, şi după aflare nici un câştig – fiindcă ce mare lucru aduce în viaţa noastră aflarea de mărgăritare? Măcar de nu ar fi adus marile rele pe care le-a adus că ceea ce întoarce pe dos viaţa noastră şi răstoarnă toate cu susul în jos e nebunia după avuţii şi totuşi, pescuitorii de mărgăritare îşi pun în joc şi sufletul, şi trupul pentru hrana vremelnică şi îndrăznesc să înfrunte valurile; iar în cercetarea Scripturii nu e primejdie, nu este osteneală atât de încordată, ci puţină şi uşoară, şi aceasta pentru păzirea celor aflate, fiindcă cele aflate cu uşurinţă par celor mulţi de dispreţuit, în marea Scripturilor nu-i tulburare a valurilor, ci e mai liniştită ca orişice liman; nu e nevoie să ne scufundăm în sânurile cele întunecate ale adâncului, ci în ea e lumină multă, mai strălucitoare chiar decât razele de soare, linişte multă, departe-i orice tulburare, şi din cele aflate – atât câştig cât nici nu este cu putinţă a înfăţişa prin cuvânt.

Să nu ne dăm bătuţi, dar, ci să ne apucăm de cercetarea înţelesurilor Scripturii. Aţi auzit că după chipul lui Dumnezeu l-a făcut Dumnezeu pe om; şi ce înseamnă „după~chipul” am spus: că nu arată aceeaşi fire la om ca la Dumnezeu, ci asemănarea de stăpânire; iar după asemănare înseamnă bunătatea şi blândeţea, şi asemănarea după putinţă cu Dumnezeu în privinţa virtuţii, precum spune Hristos: Fiţi asemenea Tatălui Meu Care este în ceruri – fiindcă precum pe întinderea pământului unele vietăţi sunt mai dobitoceşti15, altele mai sălbatice, aşa şi pe întinsul sufletului nostru unele cugetări sunt mai dobitoceşti, altele mai sălbatice. Deci, se cuvine să le stăpânim şi să le biruim, şi să dăm cugetării stăpânirea asupra lor. „Dar cum poate birui cineva sălbăticia gândului?”, zic unii. Ce spui tu, omule? Îi biruim pe lei şi sufletele lor le îmblânzim, şi te mai îndoieşti că sălbăticia gândului poate fi preschimbată în blândeţe? Ş iasta cu toate că leul are în fire sălbăticia, iar blândeţea e împotriva firii lui; în vreme ce cu tine e dimpotrivă, bunătatea fiindu-ţi în fire, iar sălbăticia – împotriva firii.

Deci, cel ce scoate ceea ce este după fire din sufletul fiarei şi pune acolo ceea ce este împotriva firii ei, oare nu va putea păstra în sufletul său ceea ce-i este după fire ? Oare câtă nepăsare n-ar dovedi nefăcând aceasta? Dealtfel, cu sufletul leilor mai e şi altă greutate: fiindcă sufletul fiarei este lipsit de cugetare. Ci totuşi, aţi văzut adesea duşi prin piaţă lei mai blânzi ca oile, şi mulţi din cei aflaţi în prăvălii deseori aruncau bani stăpânului, ca plată pentru meşteşugul şi înţelepciunea cu care a îmblânzit fiara. Iar în sufletul tău este şi cugetare, şi frică de Dumnezeu, şi mult ajutor din toate părţile. Deci, nu îmi veni mie cu dezvinovăţiri şi îndreptăţiri: căci este cu putinţă, dacă vrei, să fii blând şi cuminte. „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră, şi să stăpânească fiarele” (Fac. l, 26).

2. Aici lovesc în noi elinii şi spun că Scriptura minte, fiindcă nu noi stăpânim pe fiare, ci ele ne stăpânesc pe noi, pricinuindu-ne multă luptă supărătoare. Lucrul acesta nu e defel adevărat: fiindcă e de ajuns şi vederea unui om să pună o fiară pe fugă – atâta frică le pricinuim. Iar dacă ne şi ne vătăma din teamă, ori silite de foame, ori încolţite chiar de noi şi nevoite să se apere, asta nu poate fi dovadă de stăpânire deplină: că nici dacă vreunul dintre noi, văzând că năvălesc tâlhari asupra sa, ar sări la arme şi s-ar apăra, nu se poate spune că arată prin aceasta vreo stăpânire, ci multă grijă de scăparea sa; dar nu prin asta voi răsturna părerea lor, ci pe un alt temei, pe care vă e şi vouă de folos să-l auziţi. Ne temem şi avem frică de fiare, şi am căzut din stăpânirea asupra lor – nu zic ba, sunt de aceeaşi părere; însă aceasta nu arată mincinoasă legea lui Dumnezeu: fiindcă la început nu stăteau aşa lucrurile, ci fiarele aveau frică şi cutremur de om ca de un stăpân, şi se plecau în faţa lui – iar după ce am căzut din îndrăznirea către Dumnezeu şi din cinste, din pricina aceasta am ajuns să avem frică noi de ele.

De unde se vede acest lucru? Dumnezeu a adus fiarele la Adam să vadă ce nume le va pune: şi n-a fugit Adam, ca unul care se temea, ci le-a pus nume tuturor ca unor robi supuşi. Acesta este simbol al stăpânirii: de asta şi Dumnezeu, vrând să-i arate şi prin aceasta care e preţul stăpânirii pe care i-o dăruise, l-a pus să dea nume fiarelor, şi numele puse le-au rămas – fiindcă Scriptura spune: „Tot ce a numit Adam, acesta e numele lor” (Fac. 2, 19).

Acesta e un semn că primul nu avea frică de fiare mai înainte de cădere, iar al doilea, mai limpede ca primul, este împreună-vorbirea şarpelui cu femeia, că dacă oamenii s-ar fi temut de fiare, n-ar fi rămas pe loc femeia văzând şarpele, ci s-ar fi pus pe fugă; n-ar fi primit sfatul lui, nu ar fi stat de vorbă cu atâta lipsă de frică, ci îndată s-ar fi speriat şi ar fi fugit. Dar iată, stă de vorbă şi nu se teme – că încă nu fiinţa teama aceasta; dar după ce a intrat în om păcatul, semnele cinstirii de care se bucura i-au fost luate; şi precum între slugi cele care au trecere la stăpân sunt temute de restul slugilor, iar cele văzute cu ochi răi se tem şi de slugile celelalte, aşa s-a întâmplat şi cu omul: căci până ce avea îndrăzneală către Dumnezeu, era temut de fiare; iar după ce s-a făcut vinovat înaintea Stăpânului a ajuns să se teamă şi de cei mai de pe urmă dintre cei împreună-robi cu dânsul.

Iar dacă nu-i aceasta pricina, arată-mi că mai înainte de păcat fiarele ar fi fost temute omului dar nu ai cum. Iar dacă după păcat a intrat frica, şi aceasta e din purtarea de grijă a Stăpânului: că dacă porunca dată de Dumnezeu fiind clătinată şi stricată, cinstea dată lui de Dumnezeu ar fi rămas aceeaşi, omul nu s-ar fi ridicat lesne: că atunci când oamenii se bucură de aceeaşi cinste fie că ascultă, fie că nu ascultă, se învaţă mai degrabă la viclenie şi nu se depărtează lesne de răutate. Că dacă acum, sub spaime şi pedepse şi munci nu rabdă să se înţelepţească, cum ar fi fost dacă n-ar fi păţit nimic pentru păcatele lor grozave? încât este învederat că „Dumnezeu ne-a scos din stăpânire pentru grija ce ne-o poartă” Tu vezi-mi şi de aici iubirea Lui de oameni cea negrăită: fiindcă Adam a stricat toată porunca şi a călcat legea – iar Dumnezeu nu a desfiinţat toată cinstea lui, nici nu l-a scos cu totul din stăpânire; ci a lăsat ca afară de stăpânirea lui să fie doar acele vietăţi ce nu îi folosesc prea mult spre nevoile vieţii; iar pe celelalte, cele de trebuinţă şi de folos, care slujesc mult viaţa noastră, le-a lăsat roabe nouă. Ne-a lăsat cirezile de boi ca să tragem plugul, ca să brăzdăm pământul, ca să aruncăm seminţe în brazdă; ne-a lăsat felurile de dobitoace de povară, ca să ne ajute la cărat; ne-a lăsat turmele de oi, ca să avem veşminte; şi alte feluri de vietăţi ne-a lăsat, aducătoare de alte foloase: căci după ce, pedepsindu-l pe om, a zis: „Întru sudoarea feţei tale vei mânca pâinea ta” (Fac. 3, 19), ca sudoarea, şi chinul, şi osteneala să nu fie cu neputinţă de îndurat, a uşurat greutatea şi povara sudorii prin mulţimea necuvântătoarelor ce ne ajută în această osteneală şi în acest chin. Şi precum un stăpân iubitor de oameni şi grijuliu, după ce şi-a biciuit sluga, pune să fie doftoricită, aşa şi Dumnezeu, punând pedeapsă asupra noastră, voieşte să o uşureze în tot chipul, osândindu-ne la sudori şi osteneli, dar pe de altă parte gătindu-ne multe feluri de necuvântătoare spre ajutorarea ostenelii noastre.

Pentru toate acestea să îi dăm mulţumită: că şi faptul că ne-a dat cinstea, şi că ne-a luat-o iarăşi, şi că nu ne-a luat-o cu totul, şi că a pus asupra noastră teama de fiare, şi toate câte le-a făcut cu noi sunt, dacă stai să cercetezi, pline de multă înţelepciune, de multă purtare de grijă, de multă iubire de oameni: de care fie ca toţi să ne bucurăm mereu spre slava lui Dumnezeu, Celui Ce a lucrat acestea. A Lui e slava în vecii vecilor. Amin.

Cuvântul al doilea (II): IOAN GURĂ DE AUR

Din „Cele dintâi omilii la Facere”

Editura Sophia
Bucureşti, 2004

În care se arată pentru ce în privinţa soarelui, şi lunii, şi cerului, şi

celorlalte a zis Dumnezeu: „să fie”,
iar în privinţa omului: „să facem”;
şi ce înseamnă: „după chipul”

1. Oare vă amintiţi de locurile grele din Scriptură pe care vi le-am înfăţişat ieri? Că la atâta nebunie şi îndrăzneală m-aţi împins încât deja am cutezat a face tâlcuiri la locurile grele din Scriptură. De fapt, asta nu e nici nebunie, nici cutezanţă: că nu întru puterea mea îndrăznind, ci întru totul bizuindu-mă pe rugăciunile întâi-stătătorilor şi ale voastre m-am dezbrăcat ca să intru în arenă – iar rugăciunea Bisericii atâta-i de puternică, că şi mai mut decât pietrele să fi fost mi-ar fi făcut limba mai uşoară ca orice aripă precum zefirul, căzând în pânzele corăbiei, o face să ţâşnească înainte mai iute ca săgeata, aşa şi rugăciunea Bisericii, căzând în limba celui ce vorbeşte, face cuvântul a ţâşni mai uşor ca zefirul.

Întru aceasta îndrăznind intru şi eu în luptă în fiecare zi: că dacă în întrecerile lumeşti, având cineva dintre toţi privitorii adunaţi doar zece-douăzeci de sprijinitori, cu osârdie coboară în arenă, cu atât mai mult voi face asta cu îndrăznire eu, de vreme ce am nu numai zece-douăzeci de sprijinitori, ci toţi privitorii îmi sunt fraţi si părinţi. Şi dacă te gândeşti, în întrecerile lumeşti luptătorul n-are ce mare folos să tragă de la privitor decât că acela îl încurajează prin strigăte şi se minunează de isprăvile lui şi se ceartă, aşezat sus, cu cei de altă părere – iar să coboare în arenă şi să-i întindă mâna şi să îl tragă de picior pe potrivnicul lui sau altceva de felul acesta să facă, nu e îngăduit: că cei ce au întocmit dintru început rânduiala acestor lupte, împrejmuind locul cu pari ascuţiţi şi funii, stăvilesc astfel nebunia privitorilor. Şi ce e de mirare dacă privitorului nu i se îngăduie să coboare în luptă, de vreme ce şi antrenorul e aşezat afară de arenă, având poruncă să îşi ajute elevul de departe, prin sfaturi, iar de apropiat nu i se îngăduie nicicum să se apropie? Aici însă nu e aşa: ci şi învăţătorului, şi privitorului li se dă voie să coboare la mine si să stea aproape cu sufletul şi să mă întărească prin rugăciuni.

Hai, dar, să purced la luptă întocmai la fel ca acei atleţi: că şi aceia, prinzându-se de mijloc, se aruncă unul pe celălalt cu putere, încât din pricina strâmtimii locului zboară în mulţimea cea adunată împrejur, iar după ce încleştarea lor se desface se întorc iarăşi la locul hotărnicit pentru întrecere, dar se înhaţă nu din picioare, ci potrivit aşezării în care erau când s-au desfăcut12. Deci, întrucât şi pe mine strâmtimea locului – puţinătatea timpului – m-a silit să închei data trecută cuvântul, haide să ne întoarcem la locul întrecerii, reînnodând firul încleştării de la cele citite ieri.

„Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi asemănarea noastră”. Primul lucru ce se cuvine tâlcuit aici este de ce atunci când a luat fiinţă cerul nu se spune nicăieri: Să facem, ci: „Să fie cer, Să fie lumină”, si tot aşa pentru fiecare din părţile zidirii; iar aici nu este folosită decât spusa: Să facem, care arată o sfătuire cu cineva de aceeaşi cinste. Deci, cine este cel ce urma să fie făcut şi care se bucură de atâta cinste ? Omul, vieţuitoarea cea mare şi minunată şi mai scumpă înaintea lui Dumnezeu decât toată zidirea, pentru care sunt cerul şi pământul şi marea şi tot restul trupului13 zidirii; omul, de a cărui mântuire Dumnezeu S-a îndrăgostit până-ntr-atât că nici pe Cel Unul-Născut nu L-a cruţat pentru el: că nu a contenit, toate făcându-le şi lucrându-le, până ce, înălţându-l, nu l-a aşezat de-a dreapta Sa. Şi strigă Pavel zicând: „Şi împreună cu Dânsul ne-a sculat şi ne-a aşezat de-a dreapta Sa întru cele cereşti întru Hristos Iisus” (Ef. 2,6).

Sfătuirea este nu fiindcă Dumnezeu ar avea nevoie să Se sfătuiască – să nu fie! – ci pentru a se arăta prin felul vorbirii cinstea ce ni s-a dat. „Şi de ce”, întreabă unii, „dacă e mai de preţ decât toată lumea, a fost adus la fiinţă în urma lumii?” Tocmai de asta, că este mai de preţ decât toată lumea: că precum, având împăratul a merge într-o cetate oarecare, căpeteniile de oaste şi dregătorii şi păzitorii şi robii toţi merg înainte ca, pregătind locuinţa împărătească şi toată slujirea cea de trebuinţă, să primească pe împărat cu multă cinste: întocmai la fel şi aici. Înaintea omului, ca înaintea unui împărat, a mers soarele, a mers cerul, a mers lumina, toate s-au făcut şi s-au împodobit: şi apoi a fost adus el, cu multă cinste. „Să facem om după chipul”. Să audă iudeul. Către cine grăieşte Dumnezeu: „Să facem om” ? Moisi a scris asta – Moisi, pe care spun, minţind, că îl cred. Şi ca să te încredinţezi că mint si nu cred, ascultă cum îi mustră Hristos şi zice: „De aţi fi crezut lui Moisi, aţi fi crezut şi Mie” (In. 5, 46). Acum la ei sunt cărţile, iar la noi comoara cărţilor; la ei sunt slovele, iar la noi sunt şi slovele, şi înţelesurile. Către cine, spune-mi, a zis: „Să facem om” ? „Către un înger sau către un arhanghel”, zice iudeul. Precum robii vrednici de bice care sunt traşi la socoteală de stăpân şi, neavând nici o îndreptăţire adevărată de răspuns, toarnă tot ce le trăsneşte prin cap, aşa şi voi grăiţi: „Către înger şi arhanghel a zis”. Care înger? Care arhanghel? Că nu este al îngerilor să zidească, nici al arhanghelilor să cugete acestea. Dar pentru ce, atunci, când a făcut cerul n-a poruncit îngerului şi arhanghelului, ci însuşi l-a adus la fiinţă, iar atunci când a adus la fiinţă vieţuitoarea mai de cinste decât cerul şi decât toată lumea – omul – îi ia pe robi ca părtaşi ai facerii ?

2. Nu este aşa, nu: că îngerilor li se cuvine a sta de faţă, nu a zidi; arhanghelilor se cuvine să slujească, nu să ia parte la cugetul şi sfatul Dumnezeirii. Ascultă ce zice Isaia despre puterile serafimilor, care sunt mai presus decât arhanghelii: „Văzut-am pe Domnul pe scaun înalt şi preaînălţat… şi serafimi stăteau împrejurul Lui, şase aripi la unul şi şase aripi la altul: şi cu două îşi acopereau feţele” – adică îşi acopereau vederile pentru că nu puteau îndura strălucirea care pornea din tronul Lui. Ce spui? Serafimii stăteau împrejurul Lui cu atâta minunare şi mirare, şi asta văzând un pogorământ al lui Dumnezeu, iar nişte îngeri sunt părtaşi şi la cugetul, şi la sfătuirea Lui ? Dar ce noimă ar avea aceasta?

Şi atunci, cine este cel către care spune: „Să facem om”? Sfetnicul minunat, stăpânitor, Dumnezeul Cel Tare, Domnul păcii, Părintele veacului ce va să vină: Însuşi Fiul lui Dumnezeu Cel Unul-Născut. Deci, către Acesta zice: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” – că nu a zis: după chipul Meu şi al Tău, sau: al Tău şi al Nostru, ci: după chipul Nostru, arătând prin aceasta că este vorba de acelaşi chip şi de aceeaşi asemănare: iar Dumnezeu şi îngerii nu au acelaşi chip, nici aceeaşi asemănare. Căci cum ar putea Stăpânul şi slujitorii să aibă acelaşi chip şi aceeaşi asemănare ? Aşadar, oricum o luăm se fac de ruşine spusele voastre. Şi aici, de altfel, se are în vedere chipul stăpânirii, precum ne arată urmarea stihului – căci zicând: după chipul şi asemănarea, adaugă: „şi să stăpânească peştii mării”; iar stăpânirea lui Dumnezeu nu este una cu stăpânirea îngerilor: întrucât cum ar putea avea aceeaşi stăpânire robii şi Stăpânul, slujitorii şi Cel Care porunceşte ?

Însă mai sunt şi alţii care lovesc în noi, zicând că Dumnezeu are chip la fel cu al nostru, gândindu-şi spusele în chip rău: că nu se vorbeşte aici de chipul firii, ci de chipul stăpânirii, precum vom arăta din urmarea stihului. Iar ca să te încredinţezi că Dumnezeiescul n-are chip omenesc, ascultă ce grăieşte Pavel: „Că bărbatul nu este dator să-şi acopere capul, chipul şi slava lui Dumnezeu fiind – iar femeia slava bărbatului este. Pentru aceea, zice, datoare este să aibă învelitoare pe cap” (l Cor. 11, 7, 10). Dacă ar fi numit aici chip lipsa deosebirii dintre înfăţişarea lui şi cea a lui Dumnezeu, omul se cheamă chip al lui Dumnezeu pentru că Dumnezeu ar avea înfăţişare omenească. Deci, potrivit acelora nu trebuia să fie numit chip numai bărbatul, ci şi femeia: fiindcă bărbatul şi femeia au aceeaşi înfăţişare şi aceeaşi asemănare. Deci, pentru ce bărbatul e numit chip al lui Dumnezeu, iar femeia nu?

Pentru că nu e vorba de chipul înfăţişării, ci de chipul cel după stăpânire – care este doar a bărbatului, dar nu şi a femeii: fiindcă bărbatul nimănui nu este supus, iar femeia este sub bărbat, cum spune Dumnezeu: „Spre bărbatul tău va fi întoarcerea ta, şi el te va stăpâni” (Fac. 3, 16). Ca atare, bărbatul este chip al lui Dnmnezeu fiindcă nu are pe nimeni mai presus, precum Dumnezeu nu are pe nimeni mai presus, căci stăpâneşte peste toţi; iar femeia este slava bărbatului fiindcă este supusă lui. Si iarăşi zice altundeva: „Nu trebuie să socotim că Dumnezeu este asemenea aurului, sau argintului, sau pietrei, sau ciopliturii meşteşugului şi gândului omului” (Fapte 17, 29).

Iată ce vrea să spună: „Dumnezeiescul e mai presus nu doar decât înfăţişările văzute, dar nici cugetul nu ar fi în stare să îşi închipuie cum este Dumnezeu”. Deci, cum ar putea Dumnezeu să aibă înfăţişare omenească, de vreme ce Pavel spune că nici nu e vreun cuget în stare să-şi închipuie fiinţa lui Dumnezeu? Fiindcă înfăţişarea noastră cu toţii ne-o putem lesne închipui cu gândul.

Iar aş fi vrut să adaug învăţătură despre milostenie, dar vremea nu-mi îngăduie; aşadar, voi tăcea – însă nu înainte de a vă îndemna să păziţi neştirbit ceea ce am spus şi să purtaţi multă grijă de petrecerea cea dreaptă, ca să nu fie în deşert ceea ce am vorbit aici: căci chiar de vom păzi dogmele cele drepte, lipsind îmbunătăţirea, cea din fapte. Vom cădea cu totul din viaţa veşnică – martor fiind Domnul, Care zice: „Nu tot cel ce îmi zice Mie: „Doamne, Doamne” va intra în Împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Mt. 7, 21). Să facem, deci, voia lui Dumnezeu cu toată râvna şi osârdia, ca să putem intra în ceruri şi să ne împărtăşim de bunătăţile puse deoparte acolo pentru cei ce-L iubesc pe Dumnezeu – de care bunătăţi fie ca toţi să avem parte, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, dimpreună cu Care Tatălui şi Sfântului Duh se cuvine slavă, stăpânire, cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.