Se afișează postările cu eticheta apokatastază. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta apokatastază. Afișați toate postările

sâmbătă, 3 noiembrie 2018

Când reînnoim iubirea față de cei dragi ai noștri care au murit, noi învingem moartea, pentru că reînnoim o relație vitală


La Stampa, 1 noiembrie 2009
de ENZO BIANCHI

În fiecare an revin “morții”, zi în care sunt amintiți cei care “au plecat și nu mai sunt printre noi”. Încă din timpul preistoriei, de când omul este om, moartea este o enigmă, o nedreptate trăită de om ca destin, dar niciodată acceptată cu simplă naturalețe. Pentru cel care moare, moartea este un eveniment necunoscut: este sfârșitul a toate sau deschidere spre o altă lume? Din acest motiv, frica de moarte este altoită în fiecare viață umană și, de fapt, este, așa cum spune Iob, “regina fricilor”, rădăcina tuturor fricilor. Din acest motiv, autorul Scrisorii către Evrei are o afirmație puțin amintită și încă și mai puțin explorată, dar care are o importanță decisivă pentru dezvăluirea care conține  “din cauza fricii față de moarte, (ființele umane) sunt supuse alienării pentru toată viața” (Ev 2, 15).
În zilele noastre acceptăm cu o și mai mare dificultate să privim moartea, deoarece societatea noastră se aseamănă cu palatul pe care tatăl lui Gothama Buddha îl construise fiului: un loc din care fusese eliminat orice semn al bolii, al bătrâneții și al morții. În ciuda faptului că mijloacele de comunicare în masă sunt pline de moarte – astăzi moartea este sistematic crezută ca fiind obscenă și, în consecință, eliminată. Dar aceasta este moartea altora, moartea care este facută cunoscută, cu atât mai spectaculoasă cu cât mai puțin este moartea mea. Astfel, rezultatul acestui exces de reprezentare provoacă expulzarea morții din viața noastră de fiecare zi și o prezintă îndepărtată, improbabilă pentru noi.
Da, dar morții noștri? De fapt, mai degrabă sau mai târziu moare și cineva de lângă noi. Și, cu condiția să nu fie vorba de o moarte neașteptată, și pentru ei este în act un proces care-i face să devină pentru noi tot mai înstrăinați: perioada finală a vieții lor este ținută departe de cotidianul nostru, în spital, în locuri dedicate bolnavilor terminali. Alții sunt chemați să însoțească pe cel ce moare, iar când aceasta sosește, totul este pregătit pentru ca mortul nici măcar să nu mai treacă pe acasă dar, cu toate onorurile funeraliilor, să ajungă cât mai repede la cimitir, unde și acolo există din ce în ce mai puțin spațiu și timp pentru morți. După care ne grăbim să învățăm tehnici pentru “a elabora durerea”, pentru că se crede că durerea pentru pierderea celui pe care l-am iubit și îl iubim trebuie să fie îndulcit și făcut să dispară cât mai repede posibil: trebuie să uităm, iar uitarea trebuie accelerată…
Această încercare de a ascunde moartea și a uita morții o regăsim prezentă și în macabrul carnaval celebrat ca Halloween – sărbătoare străină tradiției culturale italiene, dar care a fost impusă pentru aspectele ei comerciale, crezând în principiul că “totul se poate vinde și cu orice ne putem distra” – în care copii sunt induși să se distreze parodiind moartea: este o încercare disperată și din punct de vedere antropologic fals de a exorciza moartea. A îndepărta privirea de la acest eveniment ineluctabil este imposibil, deoarece moartea este numai forma mai decisivă și definitivă a suferinței care însoțește întreaga viață, iar durerea nu poate fi eliminată. Astfel că moartea care se vrea a fi ignorată devine asuprire, coșmar, fantomă, iar noi rămânem inconștienți de ce anume ne așteaptă, alienați de frica de moarte. De ce s-a ajuns astăzi la această parodiere a unei zile care odată era foarte umană, o zi a memoriei pe care toate ființele umane – și numai ele – au creat-o și trăit-o prin ritualuri diferite, dar totdeauna îndreptate să le amintească de cei care i-au precedat pe drumul vieții și al morții, și să se antreneze să pună în practică pentru ei semne de atenție? Pare imposibilă această înfricoșătoare pierdere a memoriei. Generația mea a cunoscut această nevoie de a vizita mormintele persoanelor iubite: rit uneori chiar săptămânal, dar simțit ca o datorie absolută al acestui anotimp de toamnă, când întreaga natură ne vorbește de un sfârșit, o moarte, un somn și o odihnă. Nu se punea problema dacă unul era sau nu era credincios: exista în inimă o relație de iubire trăită, iar aceasta cerea să fie amintită și, în vreun fel, retrăită.
De altfel, dintre toate animalele, numai ființa umană a simțit dintotdeauna nevoia de a înmormânta pe cel ce murea, și să pună un semn vizibil și tangibil acolo unde trupul fusese pus în pământ, și se unise pentru totdeauna cu el. Iată, de aceea, necesitatea umanissimă de a vizita mormântul, mai ales cu ocazia unor evenimente personale – ca de exemplu aniversarea morții sau a nașterii – sau cu ocazia unor comemorări colective, ca de exemplu de “ziua morților”, sau de “ziua eroilor”. A curăța mormântul, a spăla piatra pe care este scris numele răposatului, a înfrumuseța cu flori mormântul, a-l ilumina cu o lumânare, sunt toate gesturi îndreptate să celebreze mortul și să reînsuflețească comuniunea vitală cu acesta. Cult al morții? Mai degrabă, într-un anumit sens, cult al morților: în aceste gesturi nu există venerație pentru cadavre, cu atât mai puțin evocare a spiritelor, ci dorința de a aprinde un raport imposibil în prezent, dar care în trecut a fost unul autentic, semnificativ, vital. Nevoie de reculegere, de un moment de tristețe sobră și de conținută nostalgie pentru istorii umane, dificile și grele, dar în care s-a găsit un sens care nu poate fi făcut dispărut odată cu moartea.
Dar astăzi, când Biserica  “permite” incinerarea, adică a reduce imediat trupul la puțină cenușă, apar probleme noi: unde să se depună urnele dacă nu sunt prevăzute locuri speciale care să le adune, permițând astfel să aibă rolul lor de memorial, de  “loc” pentru un trup mort, dar pentru care simțim nevoia să fie localizat undeva? Vor fi păstrate în casă, într-o optică fetișistă, care vrea să elimine distanța creată de moarte? Vor fi dispersate în pâraie sau în mări, sau în vânt, într-o ideologie new age, care dizolvă persoana, istoria și raportul personal de comuniune cu Dumnezeu? Iar pentru creștini, sacramentalitatea morții lui Isus, îngropat în pământ, cum va putea fi menținută și să rămână exemplară? În celebrarea sărbătorii Tuturor Sfinților creștinii afirmă că îi văd pe cei morți în cadrul speranței unei mari comuniuni în care moartea a fost învinsă, învinsă de iubirea umană trăită până la extrem de Isus din Nazaret.
Eros și Thanatos, Iubire și Moarte: iată duelul adevărat și definitiv, un duel care, pentru creștini, a avut loc deja, deoarece încă de acum peste moarte domnește iubirea, dar un duel la care putem participa și astăzi. Atunci când reînnoim iubirea față de cei dragi ai noștri care au murit, noi învingem moartea, pentru că reînnoim o relație vitală, în timp ce, a uita de morți și a ne fie frică de propria moarte înseamnă a nu mai fi real și autentic persoane vii. Iubirea ne face să simțim că moartea este un dușman, dar iubirea față del cel mort ne poate vorbi de viață.

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian


duminică, 23 aprilie 2017

Și eu sunt Lazăr, Doamne!

Și eu sunt Lazăr, Doamne,
încă pelerin pe străzile lumii,
dar mort în mine deja de vreme…
Sunt aici, în casa Ta, să te implor,
Cu ultímele fărâme ale credinței mele,
Să strigi și la mine: „Ieși afară, frate!
Că-ți spun eu: prietenul Tău, Isuse!
Să nu te oprească, Doamne, acrul miros al morții
ce-n jur îl împrăștii;
Tu, care din noroi faci florile să surâdă…
Trezește-mă din nou la viață înainte ca la orizont
Să moară ultimul soare al timpului meu.  


Sono Lazzaro anch’io, Signore,
ancora in cammino per le strade del mondo,
ma dentro morto già da tempo...
Sono qui, a casa tua, a scongiurarti
con gli ultimi frammenti della mia fede,
di gridare anche a me: “Fratello, vieni fuori!
ché a dirtelo sono io: il tuo Amico, Gesù!.”...
Non ti fermi, Signore, l’acre dolore di morte
ch’emano d’intorno;
Tu che dal fango fai sorridere i fiori...
Ridestami alla vita prima che all’orizzonte
muoia l’ultimo sole del mio tempo.
(Enrico Bani)

joi, 10 iulie 2014

IADUL, ACEL FOC APRINS DE LIBERTATEA NOASTRĂ


Constatăm cu toții, și acest lucru a fost de mai multe ori denunțat, că despre așa numitele novissimi domnește tăcerea și în spațiul eclezial, dar trebuie să recunoaștem că, mai ales în cadrul predicilor, în privința iadului există nu numai mutism dar și o reală dificultate în a-l gândi ca fiind voit de Dumnezeu și de Dumnezeu aplicat cel puțin unei părți a umanității, cea păcătoasă și care nu s-a convertit, nu s-a împăcat cu El. Pentru mulți creștini, iadul veșnic plăsmuiește imaginea unui Dumnezeu pervers, răzbunător, chiar sadic; iar pentru necreștini, iadul pare un Auschwitz veșnic, ceva pe care numai o putere malefică o putea inventa. Și Sf. Tereza a Pruncului Isus simțea o mare reticență față de veșnicia pedepsei, și mulți bărbați și femei „spirituali” (pneumatikoi) au declarat imposibilitatea lor de a concepe compatibilitatea unui loc de chinuri veșnice cu bunătatea unui „Dumnezeu carea vrea ca toți oamenii să se mântuiască” (1Tim 2, 4).
Această dificultate este însă veche și a fost simțită cu o specială forță în unele epoci ale istoriei creștinismului. În secolul al III-lea mulți Părinți ai Bisericii, printre care origen, gândeau o mântuire universală; alții, în diferite tradiții creștine au arătat o iubire înurătoare extremă, până la a se ruga să fie trimiși ei în iad, cu condiția ca frații și surorile lor în umanitate să se mântuiască; alții, ca Isaac Sirul (sau din Ninive, secolul al VII-lea), au ajuns să se roage pentru o mântuire cosmică în care toate creaturile, înțelepte și lipsite de înțelepciune, bune sau rele, să fie iertate de infinita îndurare a lui Dumnezeu. În catolicismul italian, rămâne arzătoare iubirea Sf. Ecaterina de Siena, această femeie devenită foc, care scria: „Cum aș putea suporta, Doamne, ca unul singur din cei pe care i-ai creat după chipul și asemănarea ta să se piardă și să scape din mâinile tale? Nu, pentru nici un motiv eu nu vreau ca unul singur din frații mei să se piardă, unul singur din cei care sunt uniți cu mine prin aceeași naștere”.
Toți aceștia sunt sfinți și sfinte care urmează exemplul lui Moise și al lui Paul. Moise care-i spune lui Dumnezeu: „Acest popor a făcut un mare păcat... Dar acum, dacă Tu ai ierta păcatul lor... Altfel, șterge-mă pe mine din cartea pe cate Tu a-i scris-o!” (Ex 32, 31-32). Și, după tradiția ebraică, Moise ajunge să spună: „Doamne al lumii, să piară Moise și alți mii ca el, dar să nu se piardă vreo unghie al vreunui om din Israel!”. Paul, din partea lui, își exprimă propria solidaritate cu evreii frații săi, spunând că este dispus să fie excomunicat el și blestemat, separat de Cristos, dacă acest lucru poate să folosească Israelului care nu l-a recunoscut pe Isus ca Mesia (cf. Rom 9, 1-3).
Trebuie însă să recunoaștem că astăzi, iadul este refuzat, mai ales ca reacție la o învățătură care vorbea despre el pentru a produce frică și a amenința, crezând că astfel va convinge poporul creștin să nu mai păcătuiască. Eu însumi nu pot uita meditația unui preot dominican care, în a treia zi a exercițiilor, cea dedicată meditării asupra iadului, umplea discursul său de exemple de tortură și de durere și chiar reușea să facă să se simtă mirosul acru al sulfului... O extraordinară capacitate oratorică și teatrală, dar desigur nepotrivită pentru a celebra infinita îndurare a Domnului!
Deci, ce putem spune astăzi despre iad? Să rămânem în tăcere, lăsând la o parte ascultarea Sf. Scripturi, sau să ne lăsăm în voia obsesiile și să continuăm să predicăm existența și calitatea pedepsei teribile, ca și cum aceasta ar fi vestea cea bună adusă de Isus? Să încercăm înainte de toate să ascultăm Sf. Scriptură.
În Vechiul Testament nu se vorbește de iad așa cum îl înțelegem noi, ci de she’ol, de adâncuri, înțeles ca un loc unde sunt adunați morții, unde nu poate exista comunicare cu Dumnezeu și din care nu se poate ieși. Retribuția celor drepți și a celor răi este dată de Dumnezeu în această viață – așa cum cântă și Psalmii (de exemplu Ps 32, 10: „Multe sunt durerile celui rău, dar iubirea îi înconjoară pe cei care nădăjduiesc în Domnul”) - și nu îndrăznește să gândească o beatitudine sau un blestem veșnic: Cine știe? (Qo 2, 19; 3, 21; 6, 12). Cu toate acestea, în epoca iudaică apare ideea speranței învierii și începe să se întrezărească ca o beatitudine apropierea de Dumnezeu a celor drepți și după moarte.
Isus, care revelează pe deplin acțiunea și prezența lui Dumnezeu după moarte, dă mai ales vestea cea bună a Împărăției care este aproape (cf. Mc 1, 15; Mt 4, 17), pe care El o deschide tuturor. Este vorba, din partea omului, de a o primi și de a se converti, alegând între bine și rău, între iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui și iubirea de sine, egoistă și orgolioasă. Ca și profeții care l-au precedat, profetul Isus duce toate la împlinire, îndeamnă, pune în gardă, reproșează, se enervează, uneori amenință. De fapt, Isus nu a fost niciodată violent, ba chiar a depotențiat totdeauna autoritatea lui de profet, de mesia și de Fiu al lui Dumnezeu, dar își arată indignarea față de rău și protestează față de răul pe care îl vede, mai ales față de violența și minciuna care se răspândește. Pentru a condamna răul în mod clar și să indice că omul poate să alege căi de moarte, Isus recurge la diferite imagini, luate din VT cât și din contemporaneitatea lui. A comite răul înseamnă „a merge spre un cuptor arzător (cf. Dn 3, 6), unde este plâns și scrâșnet de dinți (Mt 13, 42); înseamnă „a ne cufunda în gheenă” (Mc 9, 43.45.47; Mt 18, 9), groapa de gunoi a orașului Ierusalim; înseamnă a sfârși în adâncuri, unde există sete din cauza flăcărilor (cf. Lc 16, 24). Mai ales cartea Apocalipsului, de la sfârșitul Noului Testament, ne furnizează imagini infernale: lacul de foc în care vor fi aruncate moartea și iadul și în care va putea fi aruncat cel care nu este scris în cartea vieții (cf. Apoc 20, 14-15), și „moartea a doua” (Apoc 2, 11; 20, 6.15; 21, 8), moartea definitivă.
Da, aceste imagini sunt crude, dar cum s-ar putea descrie altfel rezultatul unei vieți care a ales moartea, violența, prepotența și nu a recunoscut niciodată viața celuilalt, nu a avut niciodată discernământul săracului și al celui nevoiaș, nu a recunoscut niciodată fraternitatea umană? Desigur, acestea sunt numai niște imagini, dar ele ne spun că noi putem să alegem nu viața și comuniunea cu Dumnezeu, ci moartea veșnică și separarea de Dumnezeu! De aceea, iadul nu indică un loc, cât mai ales o situație în care vor putea cădea cei care au ales în mod liber și definitiv tot ceea ce este contrar voinței lui Dumnezeu și, în consecință, orice drum de umanizare. Noi suntem obișnuiți să ne imaginăm iadul ca pe un loc, dar el este un non-loc, un a nu fii, un non-timp, este nimicul unei morți veșnice. Dumnezeu vrea ca toți să se mânuiască, Fiul său a venit în lume pentru cei păcătoși, nu pentru cei drepți (cf. Mc 2, 17ss; 1Tim 1, 15): dar în fața răului sau al binelui, omul, deși se află într-o condiție de fragilitate proprie a naturii lui, rămâne totuși liber să adere la unul și să alege pe altul, cel puțin cu dorința și cu voința. Unora șu cuvintele dure ale lui Isus l-i se pare o vlioneță, dar acest lucru se întâmplă pentru că noi trăim astăzi într-o cultură în care nu mai suntem capabili să ne indignăm, nici să avem pasiuni: toate merge bine, toate se pot îndrepta, toate sunt o simplă greșeală... Nu mai există afirmație și exercitarea responsabilității umane, de care – să nu uităm acest lucru – depinde viața sau moartea celuilalt, al aproapelui.
Deci, ce să credem? Dacă acceptăm cuvintele Sf. Scripturi în privința iadului, trebuie înainte de toate să vedem în ele o invitație la responsabilitate, cu ajutorul căreia să ne exercităm libertatea în vederea destinului nostru. Este adevărat că Isus i-a cerut Tatălui să ne ierte pentru că nu știm ceea ce spunem și facem (cf. Lc 23, 34); este adevărat că dreptatea lui Dumnezeu este o dreptate care justifică, care face drepți, deoarece conține în sine îndurare și iertare (cf. Rom 5, 1-11); este adevărat că noi nu putem merita iubirea lui Dumnezeu, pentru că este o iubire dăruită gratuit, care nu trebuie niciodată să fie meritată. Dar în fața acestei imensități a iubirii, trebuie să fim „responsabili” și să fim conștienți că putem să comitem acțiuni care conduc la „moartea” celuilalt sau al celorlalți. Nu poate exista pentru noi o mântuire automată, orice lucru am face, orice fel de viață am trăi, și pentru că iadul îl creem noi aici pe pământ, devenind deseori noi iad pentru alții. Edith Stein, în iadul de la Auschwitz în anul 1942 scria: „Aparține fiecăruia să decidă propriul destin. Dumnezeu însuși se oprește în fața misterului libertății fiecărei persoane”.
Iadul nu este un articol al profesiunii de credință, așa cum nu este nici diavolul, și pentru că diavolului nu iadului nu este necesar să le credem, din moment ce fiecare dintre noi face experiența acestor realități: suntem tentați de o putere din afara noastră și care ne domină, și putem cunoaște răul până la moarte sau separarea de Dumnezeu... Cu toate acestea, nu este conform cu credința creștină a afirma că nu există iad sau că iadul este gol. Ca și evreii, spun: Cine știe? Dar ca ucenic al lui Isus m-i se cere să recunosc milostivirea lui Dumnezeu și să o cânt totdeauna;  nu numai, m-i se cere și să sper pentru toți, să sper că toți se vor mântui și vor scăpa de iad, m-i se cere să mă rog și pentru cei mai mari criminali, pentru că să păstreze o parte, o scânteie de umanitate, capabilă să primească ultima chemare a lui Dumnezeu. În fața chipului lui Dumnezeu va fi posibil ca noi să nu-L alegem pe El, ci neființa morții? Hans Unrs von Balthasar scria în anul 1986, aproape ca un testament, un opuscul intitulat: Să sperăm pentru toți. Pe urmele atâtor sfinți și sfinte, bărbați și femei spirituali, cerea ucenicului lui Isus să se roage pentru ca toți să fie mântuiți. Biserica îndrăznește să proclame sfinți, adică să afirme că unii creștini se află lângă Dumnezeu, în beatitudinea lui, și de aceea sunt în comuniune cu noi, dar nu a îndrăznit niciodată să afirme că cineva ar fi în iad și că trebuie să scape de milostivirea lui, de iubirea nebună a Domnului nostru Isus Cristos!
Așadar, nici teroare, nici tăcere: să proclamăm infinita îndurare a lui Dumnezeu, voința lui de mântuire universală și cosmică; să ne rugăm pentru ca să se facă voința lui, precum în cer așa și pe pământ; să sperăm pentru toți oamenii; și dacă avem puterea iubirii să cerem Domnului, ca Moise și Paul, să fim noi trimiși în iad, numai ca toți să fie mântuiți. Fiecare dintre noi trebuie să spună cu umilință: „Nu știu” și să ne amintim de Sf. Ioana d’Arc: Dacă sunt în harul lui Dumnezeu, să mă păstreze în el. Dacă nu sunt în harul lui Dumnezeu, Dumnezeu să mă pună în siu în harul lui”.  

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian
Autor: ENZO BIANCHI
Avvenire, 1 dicembre 2013


vineri, 9 decembrie 2011

Apocalipsa la oră exactă

În paralel cu filmele despre apocalipsă, oarecum fără legătură cu ele, circulă o seamă de ştiri absolut enervante. Ni se vesteşte aproape zilnic faptul că Pământul urmează să fie lovit de o cometă, de o molimă sau de o altă catastrofă, dându-ni-se, uneori, şi data precisă la care ar veni sfârşitul iminent al lumii. Dacă, la începutul acestui lanţ de ştiri, au existat destule persoane înspăimântate, astăzi, "ameninţaţi" cu alte şi alte pericole aberant hiperbolizate, am descoperit că a devenit chiar amuzantă vestea apocalipsei. Şi, probabil, chiar pe această reacţie se mizează, ceea ce este cu adevărat îngrijorător.
Cu toţii am citit ori am ascultat o fabulă de-a lui Esop, Ciobanul mincinos. Sau măcar am văzut la televizor varianta ei americană, animată şi redenumită. Iat-o, este scurtă: "Un cioban pus pe şotii obişnuia să strige: - Săriţi, săriţi! A venit lupul la oi! Ceilalţi ciobani veneau fuga să-l ajute şi atunci el se prăpădea de râs. Într-o bună zi, lupul a venit cu adevărat la stână. Ciobanul a strigat după ajutor, dar nu a mai venit nimeni şi lupul i-a mâncat liniştit toate oile."
Vi se pare că istorioarele siropos-tragice şi nenumăratele ştiri prevestitoare de "iminente" apocalipse au ceva în comun cu această fabulă? Nu greşiţi. Atât de mult s-a vorbit, se vorbeşte şi, fără îndoială, se va tot vorbi despre sfârşitul lumii "la oră exactă", încât simpla aducere în discuţie a acestui subiect pare neserioasă. Astfel, una dintre cele mai mari temeri ale omenirii s-a metamorfozat într-un soi de glumă spusă de nenumărate ori, pierzându-şi tot farmecul, devenind enervantă şi plictisitoare. Iar noi am devenit imuni la orice gând îngrijorător despre un final colectiv, privind această lume ca pe un film cu buget redus drastic şi scontând pe un happy end previzibil.
Şi mai apare o problemă, foarte gravă: dezbrăcarea apocalipsei de sensul religios. Odată ce aplicăm acest tratament iresponsabil, profeţiile Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan par a avea valoarea unui scenariu obişnuit, greu de citit dacă nu este însoţit de efectele speciale caracteristice producţiilor cinematografice. Dispărând perspectiva creştină, firească, ochii ni se închid şi mintea refuză să mai perceapă sfârşitul lumii, aşa cum o cunoaştem, ca pe un început al judecăţii obşteşti şi un pas decisiv întru veşnicie. Până la urmă, în vârtejul de idei şi întâmplări al secularizării, ultima zi a Pământului sub această formă familiară devine la fel de îndepărtată ca şi ultima noastră zi. Asta dacă privim prin lentilele deformate ale ochelarilor pe care ateismul modern ne învaţă să îi purtăm cu mândrie, omiţând cumplitele efecte adverse: pierderea lui Dumnezeu şi îngroparea propriului nostru suflet sub ruinele unui nou, arogant turn Babel.
Se spune că unele persoane cu dare de mână îşi construiesc adăposturi subterane, spre a fi protejate de împlinirea vreunui "scenariu apocaliptic". Adevărul este însă că singurul adăpost îl găsim în acel edificiu pe care suntem sfătuiţi să îl ignorăm, pentru a părea "luminaţi". În biserică, locul unde umanul se împlineşte în divin nu spre a evita ineluctabilul sfârşit hărăzit materiei aşa cum o ştim, ci spre a desăvârşi reala menire a sufletelor noastre. Căci omul care Îl are pe Dumnezeu nu priveşte finalul lumii nici cu teamă, nici detaşat-ironic, ci are atitudinea celui pregătit să se întoarcă la Tatăl său Ceresc. Simplu şi fără "scenarii".

miercuri, 1 iunie 2011

Apokatastaza la Origen

Cu acest termen este indicată restaurarea, restabilirea tuturor lucrurilor (cosmosului întreg) la sfârşitul timpurilor. Fundamentul biblic se găseşte în 1 Cor 15, 23-28: „Dar fiecare în rândul cetei sale: Cristos începătură, apoi cei ai lui Cristos, la venirea Lui, după aceea, sfârşitul, când Domnul va preda împărăţia lui Dumnezeu şi Tatălui, când va desfiinţa orice domnie şi orice stăpânire şi orice putere. Căci El trebuie să împărăţească până ce va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, este moartea. "Căci toate le-a supus sub picioarele Lui". Dar când zice: "Că toate I-au fost supuse Lui" - învederat este că afară de Cel care I-a supus Lui toate. Iar când toate vor fi supuse Lui, atunci şi Fiul însuşi Se va supune Celui ce I-a supus Lui toate, ca Dumnezeu să fie toate în toţi”, iar cel filosofic se sprijină pe axioma că sfârşitul este asemenea începutului: totul se va reîntoarce deci la unitatea şi armonia iniţială.


Dar, în plus, a existat un progres între situaţia iniţială şi cea finală şi s-a ajuns la următoarele obiective:
- s-au dezvoltat pe deplin potenţialităţile prezente în creaturi, care au trecut de la imagine la asemănarea cu Dumnezeu (cfr., PA 3, 6, 1);
- s-a realizat planul divin, din care cauză sufletul nu va vedea şi nu se va gândi decât la Dumnezeu, Binele Suprem;
- efectele negative care derivă de la rău vor fi distruse: nu va mai exista nici moarte nici suferinţă. Destinul creaturilor raţionale va fi definitiv fixat în direcţia pe care libertatea lor a ales-o spre rău sau spre bine.

Ca totdeauna, poziţiile lui Origen au nevoie de unele precizări şi clarificări:

- înainte de toate afirmaţia că Dumnezeu va fi totul în toţi nu trebuie înţeleasă în sens panteistic: fiecare creatură îşi va păstra propria individualitate şi nu va fi absorbită sau dizolvată, aşa cum gândeau stoicii, în foc;
- Origen vorbeşte des despre tema corporalităţii şi a incorporalităţii finale; chiar dacă lasă problema deschisă, se pare că înclină spre prima soluţie: numai Dumnezeu este incorporal, iar trupurile înviate eteree sunt imune în faţa morţii;

Punctul cel mai controversat priveşte universalitatea acestei apokatastaze: mântuirea finală se extinde şi la demoni şi la cei condamnaţi la iad? Origen, ca „cercetare” îşi pune problema şi oferă unele elemente de reflecţie, unde unele texte rezolvă pozitiv chestiunea iar altele negativ.

În Scrisoarea către prietenii alexandrini el protesta vehement împotriva opiniei atribuite lui pentru că ar fi susţinut până şi convertirea finală a diavolului. Într-adevăr, în diferite pasaje ale scrierilor sale s-ar putea astfel exprima gândirea lui Origen: diavolul nu a fost creat rău din natura sa de către Dumnezeu, dar a devenit astfel din libera lui alegere şi răutatea sa, blocând liberul arbitru, astfel că răutatea lui s-a transformat ca într-o „natură”, şi de aceea îi este imposibil să se întoarcă la Dumnezeu, la bine.

Şi în privinţa celor condamnaţi, se pare că el este orientat spre definitiva lor situaţie: lor le este luat spiritul şi este separat de trup şi suflet; ca nişte vase arse care nu mai pot fi refăcute, aşa sunt sufletele, odată terminată perioada de încercare; păcatele împotriva Duhului Sfânt nu pot fi iertate nici aici pe pământ nici dincolo. Această condamnare nu poate fi atribuită lui Dumnezeu, ci împietririi inimii creaturii care nu vrea, şi la sfârşit nu mai poate să se întoarcă spre bine. În partea opusă, cei fericiţi sunt confirmaţi în binele făcut: nimic nu-i mai poate separa de la dragoste, nici măcar liberul arbitru şi, îndreptându-se spre Dumnezeu, participă la nemurirea şi imuabilitatea acestuia. În adâncul inimii sale Origen avea o mare speranţă: ca toate creaturile să se poată supune lui Dumnezeu în mod liber şi Cuvântului său, dar nu putea să transforme această dorinţă a sa în certitudine, lucru care ar fi fost incompatibil cu accentuarea puternică dată de el liberului arbitru381.

Extras din Pătrașcu Damian Gheorghe, Patrologie și patristică, vol. I, Serafica, Roman 2006, pp. 298-301.

duminică, 13 februarie 2011

DESPRE APOKATASTAZĂ ÎN GÂNDIREA LUI ORIGEN

Pentru că încă se mai debitează multe erori grosolane pe seama lui Origen, mai ales cu privire la argumentul apokatastazei, m-am hotărât să traduc un material din Dicționarul gândirii lui Origen, material care, cu siguranță, este cunoscut de puține persoane, dar care preferă să se inspire din studii și materiale vechi, tendențioase în interpretarea gândirii marelui Maestru Alexandrin, ba uneori unii fiind împinși și de o mare ignoranță, ca să nu spun grobianism cras.
Semnificația și folosirea termenului

Termenul apokatastază, pasibil de o serie de variații semantice, în funcție de folosirea lui în câmp astronomic, juridic, medical, politic în limbajul profan (Oeopke, în Theologisches Wörterburch zum Neuen Testament, 1, pp. 388-392), și deja folosit de autorii bisericești precedenți lui Origen în sens de împlinire, de eliberare (Méhat, p. 214) și de restaurare în starea de la început (Siniscalco, p. 395) se îndreaptă în gnosticii valentinieni, probabil și în Clement Alexandrinul (Sachs, p. 619) și mai ales în Origen spre această ultimă semnificație: după această accepție este folosit pentru a indica situația finală a creaturilor, cu referință la recuperarea inițialei condiții în Dumnezeu (Ex. ex. Theod. 22, 3; 3, 61, 5; Heracl, fr. 34 in CIo 13, 299). Din impostarea gnostică, Origen respinge destinarea apokatastezei numai celor pneumatici și caracterul său de mișcare de recompunere internă a materiei pneumatice divine, dată fiind presupunerea gnostică a consubstanțialității pneumaticilor cu Dumnezeu.

Apokatastaza în De Principiis

Pentru a înțelege doctrina origeniană despre apokatastază (termen tradus de Rufin prin restitutio omnium, perfecta universae creaturae restitutio), opera cea mai importantă este cu siguranță De Principiis, pentru că tratează despre aceasta cu o mai mare organicitate începând cu motivațiile de fond, dar trebuie spus imediat că se găsesc confirmări ale doctrinei în toată perioada și în toate genurile literare ale operei origeniene. În prima dintre tratări (există cel puțin trei), special dedicate în De Principiis evenimentelor finale (1, 6, 1), Origen începe identificând sfârșitul cu realizarea universului, în sensul pozitiv al împlinirii unui scop, de perfecțiune obținută (rerum perfectarum consummatarumque… indicium), care poate fi înțeles numai de cel ce are o instruire perfectă (perfectum et eruditum sensum debet adhibere), așa cum subliniază intenționala repetare a adjectivului perfectus în traducerea rufiniană. La baza conceptului este prezentă ambivalența, voit menținută, a termenului grecesc telos (sfârșitul/ținta), care corespunde definiției aristotelice și stoice a sfârșitului, ca ceea ce din cauza căreia se acționează și care nu este ulterior cauza a nimic (FrPs: PG 12, 1053A). Imediat după, Origen precizează: „sfârșitul lumii va avea loc atunci când fiecare va fi supus pedepsei datorate propriilor păcate; și numai Dumnezeu cunoaște timpul în care fiecare va primi ceea ce merită”. Înainte, deci, va avea loc supunerea tuturor ființelor, în timpul cunoscut de Dumnezeu pentru fiecare, la pedepse, apoi va veni sfârșitul/ținta, după o perspectivă perfect inversă față de cea retribuționistă, care consideră evenimentele ultime ca pedeapsă și premiu. Sensul este clarificat de fraza imediat succesivă: „credem că bunătatea lui Dumnezeu prin Cristos va rechema toate creaturile la un unic sfârșit, după ce va fi învins și supus și pe adversari”. Sfârșitul/ținta creaturilor este, deci, unic/ă. Textele scripturistice de sprijin introduse în acest moment demonstrează funcțiunea inițială, în doctrina origeniană despre apokatastază, dezvoltată de textul paulin din 1 Cor 15, 24-28, la rândul lui interpretare midrashică a Psalmului 109, 1. Lectura a ceea ce rămâne din producția origeniană arată cum inspirația de la 1 Cor 15, 24-28 conține, mai mult sau mai puțin acoperit, o constantă aluzie la apokatastază (cf. de exemplu: CIo 32, 25-41; H36Ps 2, 1; HLv 7, 2). Asupra textului paulin, și în particular asupra versetelor 25-26, care în tratarea din De Principiis, 1, sunt mai degrabă parafrazate decât explicate, Origen revine în continuarea operei, pentru că acesta constituie punctul cel mai delicat al interpretării sale și se poate ipotiza că, probabil, era un argument dezbătut atât în interiorul școlii cât și, probabil, în exteriorul ei. El explică că supunerea dușmanilor din 1 Cor 15, 25, nu este altceva decât mântuirea lor: „așa cum supunerea Fiului Tatălui înseamnă reintegrarea perfectă a întregii creații, tot la fel supunerea dușmanilor Fiului semnifică mântuirea în el a creaturilor și reintegrarea celor pierduți” (De Principiis, 3, 5, 7). Cât privește distrugerea morții din 1 Cor 15, 26, Origen afirmă: „trebuie să înțelegem distrugerea ultimului dușman ca distrugere nu a substanței, care este făcută de Dumnezeu, ci a înclinației voinței dușmane care își are originea nu de la Dumnezeu, ci de la același dușman. De aceea, va fi distrus nu pentru a nu mai exista, dar pentru a nu mai fi dușman și moarte” (De Principiis, 3, 6, 5). Critica este de acord să întrezărească în această expresie afirmația finalei mântuiri a Diavolului, din moment ce liberul lui arbitru, exercitat în rău, se va reîntoarce la sfârșit la Dumnezeu (=binele). Nu pot exista dubii cu privire la identificarea morții, ca ultim dușman, cu diavolul, pentru că Origen specifică clar acest lucru și în alte locuri (HLv 9, 11; HIos 8, 4). Precizarea faptului că nu este substanța diavolului cea care va fi distrusă se datorează polemicii constante împotriva gnosticilor și împotriva acelor ortodocși care susțineau distrugerea materială, respectiv al ilicilor și a celor răi. Eliminarea escatologică a răului și subzistența veșnică numai a binelui este, deci, focus-ul doctrinei apokatastazei, în jurul căreia pot fi dezvoltate alte argumentări.

Funcțiunea antignostică a doctrinei apokatastazei

Fundamentului scripturistic al apokatastazei identificat de Origen în 1 Cor 15, 24-28, el îi adaugă axioma filosofică grecească după care „sfârșitul este totdeauna asemănător începutului: și cum unul singur este sfârșitul a toate, tot la fel trebuie să înțelegem unul singur începutul a toate” (De Principiis, 1, 6, 2). Această afirmație introduce referința la preexistență, deja tratată precedent (De Principiis, 1, 4), cu intenția de a aminti unicul început al ființelor raționale și succesiva diferențiere în așteptarea unicului sfârșit/țintă. Din diferențierea creaturilor față de inițiala participare la Dumnezeu derivă multiplicitatea condițiilor diferite, astfel că reintegrarea va urma căi diferențiate și va face necesară existența mai multor lumi (De Principiis, 1, 6, 3): astfel, axioma sfârșitului asemănător începutului susține atât primitiva și finala egalitate a creaturilor în apokatastază (cf. De Principiis, 3, 6, 3), cât și inițiala și finala lor inegalitate la începutul și la sfârșitul fiecărei lumi/eon (De Principiis, 2, 1, 1; 2, 1, 3). Formularea unicului sfârșit/țintă lasă spațiu pentru interogația dacă Origen a conceput sau nu o cădere generalizată a ființelor raționale și un sfârșit progresiv final al lor față de inițiala condiție. Aici este necesar să punem în lumină cum strânsa legătură dintre „arché” și „télos” în gândirea origeniană, exprimată de axiomă, evidențiază valența antignostică a complexului reflecției. Apokatastaza, odată împlinită purificarea creaturilor de pedepsele derivate din exercitarea liberului arbitru, confirmă inseparabila legătură dintre bunătatea și dreptatea divină, împotriva divizismului operat de gnostici și marcioniți în Dumnezeu și în creaturi, și eliminarea răului, pentru că este numai o realitate contingentă, împotriva ontologizării ce derivă din impostarea gnostică și marcionită. Stabilind că Dumnezeu este unic principiu al ființei (=bine=dragoste), Origen este, de fapt, pus în imposibilitate să admită din punct de vedere teoretic finala preexistență a răului – văzut de el din punct de vedere platonic ca non-existență – chiar și numai într-o singură creatură, pentru că astfel s-ar constata victoria asupra atotputerniciei divine, cu consecința sustragerii răului din sfera contingenței. Origen reiterează această convingere și în texte mai târzii: cf. CIo 32, 30, 33 (Simonetti 1997, p. 76), CMtS 8 și, mai ales clara enunțare a motivației de la baza apokatastazei în CC 8, 72: „într-o zi Logosul va fi stăpân al întregii naturi raționale, și va transforma orice suflet în perfecțiune, care îi este proprie Lui, în momentul în care fiecare individ, folosind numai propria libertate, va alege ceea ce vrea Logosul și se va găsi în starea pe care o va fi ales. În același timp, noi credem improbabil că, așa cum se întâmplă pentru boli sau pentru rănile trupului, unde unele cazuri sunt rebele oricărei arte a medicinii, să se verifice același lucru în sfera sufletelor și, că, consecințele păcatului nu ar putea fi vindecate de Dumnezeu, supremul rațional. De fapt, Logosul și puterea lui vindecătoare sunt mai puternice decât toate relele care sălășluiesc în suflet și, deci, Logosul întrebuințează puterea lui asupra fiecăruia, după voința lui Dumnezeu: sfârșitul tratamentului înseamnă distrugerea răului. Dacă apoi aceasta se verifică astfel că răul nu se mai poate întoarce deloc, sau că se mai poate întoarce, nu este cazul să tratăm în acest moment”. Aici apokatastaza este prezentată ca o vindecare universală produsă de Logos, medic suprem (Fernández, p. 174). Insistența asupra liberei alegeri finale a creaturii în adeziunea lui la Logos și dubiul avansat în concluzie despre posibilitatea unei noi îndepărtări de la Dumnezeu, demonstrează că Origen a observat bine pericolul negării libertății creaturii, implicită în asumarea apokatastazei, și a încercat să-i suplinească postulând o serie nelimitată de lumi, astfel ca să permită fiecărei creaturi în parte, prin infinite evenimente, libera convertire către Dumnezeu.

Apokatastaza: ipoteză sau certitudine?

Față de logica internă a doctrinei lui Origen asupra apokatastazei, și armonia cu restul gândirii lui, este inadecvat să se exercite, așa cum s-a făcut deseori cu scop ascuns sau evident apologetic, un reductivism hermeneutic, după care el ar fi menținut la nivel de speranță sau de auspiciu doctrina apokatastazei, sau ar fi lăsat o margine de incertitudine asupra efectivei ei realizări. Incertitudinea, ca și cum a vorbi despre o mântuire a tuturor creaturilor raționale, nici una exclusă, sau de o mântuire pentru toate în afară de una sau oricare ar fi soluțiile echivalente, ar avea în acest caz sensul unei renunțări din partea lui Origen la fundamentul însușii al gândirii lui, adică la identificarea atotputerniciei, bine și dreptate în Dumnezeu. Precauția sau caracterul ipotetic al unor formulări sunt de atribuit în funcție de context: 1) conștientizării dificultății teoretice constituite din exigența de a salvgarda liberul arbitru, despre care s-a vorbit mai înainte; 2)metodei euristice, de aplicat totdeauna, după Origen, atunci când se vrea a se acosta cu limbaj uman misterul divin pe care omul îl întrezărește prin aproximare; 3) exigenței pedagogice de a nu zădărnici efortul moral al celor slabi prospectându-le lor o mântuire finală sigură dar și îndepărtată. Prudența lui Origen, deci, înseamnă conștientizarea aporiilor condiției umane, menține zone de umbră asupra unor aspecte ale apokatastazei (cf. de exemplu problema corporalității), dar nu atinge substanța convingerii lui, pentru că această doctrină nu este numai rezultatul natural și ireversibil al unei constelații de idei, ci, dincolo de toate și peste toate, este reflexul unei atitudini existențiale care se bazează pe convingerea de netăgăduit că în Dumnezeu bunătatea și dreptatea se identifică și că unica soluție pentru a nu le separa, căzând astfel în lațul gnosticilor și al marcioniților, este a considera răul tranzitoriu și pedeapsa medicinală. Astfel că este adevărat că în Predici, Origen lasă totdeauna posibilitatea de a înțelege semnificația ultimă a apokatastazei celui care nu se oprește numai la litera cuvintelor lui (H36Ps 2, 1 și 2, 5; HIos 8, 5; HIer 17, 3). Una din argumentările (Crouzel 1973, p. 146), aduse pentru a nega totalitatea apokatastazei s-a bazat pe Scrisoarea către prietenii din Alexandria, scrisă de Origen, pentru a se disculpa de acuzația de a fi susținut mântuirea diavolului (Rufin, De adult., 7; Ieronim, Apol., 2, 18), acuzație care rezultă, deci, cel puțin din ceea ce cunoaștem noi, prima eroare doctrinală ce i-a fost atribuită. Respingând insinuarea, Origen îi acuză de calomnie pe adversari și de nebunie pe cei ce susțin o atare opinie. Credem că protestul origenian trebuie contextualizat. Faptul că anumite formulări nuanțate și făcând aluzie la doctrina apokatastazei se explică bine în context omiletic, nu trebuie să uităm că aici ne aflăm într-un context de auto-apărare. Origen se limitează, văzând scopul, să reitereze scopul învățăturii lui conținut în scrisoare: după această scrisoare, el nu afirmă niciodată că diavolul va fi mântuit. Ba din contră, spune că va fi distrus, ținând cont de ceea ce spune 1 Cor 15, 26, chiar dacă specifică, de mai multe ori, ce trebuie să se înțeleagă prin distrugere. Ieronim, imediat după ce a reprodus fragmentul scrisorii, ne informează (Apol., 2, 19; cf. Rius Camps, pp. 84-85) despre polemica lui Origen cu valentinianul Candidus, care constituie cealaltă față a medaliei, adică învățătura origeniană despre diavol. Candidus îl acuza pe Origen că acesta susținea că natura diavolului trebuie să fie mântuit, plecând de la punctul de vedere opus, pentru care, în baza distincției gnostice dintre naturi, cea diavolului este destinată pierzării. Răspunsul lui Origen reamintește distincția în creaturile raționale dintre natură și voință și, acesteia din urmă îi atribuie sarcina de a deveni dușman al lui Dumnezeu: consecința care rezultă este că nu există ființe destinate mântuirii din natură, așa cum nu există ființe destinate pierzării din natură, ci numai din cauza liberului lor arbitru. Se cade din nou, deci, în ordinea ideilor examinate precedent, în comparație cu care, nici scrisoarea, nici polemica cu Candidus nu prezintă contradicții cu doctrina epokatastazei. Este însă neîndoielnic că în scrisoare, Origen se inspiră dintr-o atitudine mai prudentă față de cea ținută în predici, ale cărei motivații istorice le putem numai ipotiza.

Apokatastaza ca împlinire a mijlocirii lui Cristos

Apokatastaza înseamnă exaltare și împlinirea mijlocirii lui Cristos care, pentru Origen, îmbrățișează totalitatea creaturilor raționale, așa cum afirmă în CIo 1, 255: „s-a oferit odată pentru totdeauna pentru toate ca jertfă, nu numai pentru oameni dar și pentru fiecare ființă dotată cu Logos” (CMt 13, 8; H36Ps 2, 1). Făcând abstracție de problema dacă Origen, în ciuda textului amintit mai sus, care declară unicitatea sacrificiului lui Cristos (cf. și CRm 5, 10), a ipotizat , în alte lumi sau la sfârșitul lor, o repetiție a acestuia (Simonetti 1972, p. 12), este fără îndoială că numai apokatastaza motivează până la capăt moartea lui Cristos, pentru că îi sancționează efectul universal. Și iarăși 1 Cor 15, 24-28 furnizează ghidul către gândirea lui Origen: «dacă noi vom înțelege ce vrea să spună a fi supuși lui Cristos, mai ales în lumina acestui fragment al lui Paul: „și atunci când totul îi va fi supus, și el, adică Fiul, va face act de supunere față de Cel care i-a supus toate lucrurile” (1 Cor 15, 28), atunci vom înțelege în mod demn bunătății Dumnezeului universului, Mielul lui Dumnezeu, care i-a asupra sa păcatul lumii» (CIo 6, 296). În De Principiis 3, 5, 7, Origen explică ce vrea să spună finala supunere a lui Cristos Tatălui: ea nu este altceva decât restaurarea creației și împlinirea planului divin, devenit posibil de victoria lui Cristos asupra dușmanilor săi. Nu este vorba, deci, de supunerea personală a lui Cristos, care totdeauna este supus Tatălui, dar de cea a totalității creaturilor ca și trup mistic al lui Cristos. În această privință Origen se exprimă cu mai mare claritate într-un text omiletic, grație și exemplului mădularelor umane, care, dacă unul se simte rău, tot trupul suferă: „Cristos, deci, unde tot neamul omenesc, ba mai mult, probabil totalitatea creației este trupul iar noi mădularele lui, fiecare în partea lui, dacă careva dintre noi, care suntem numiți mădularele lui se simte rău și suferă din cauza vreunui păcat… și nu este supus lui Dumnezeu, pe bună dreptate, acesta, adică Cristos, se spune că nu este încă supus pentru că sunt mădularele lui cei care sunt supuși lui Dumnezeu” (H36Ps 2, 1). În CIo 10, 232 și 236, Origen numește „înviere perfectă” cea a trupului mistic al lui Cristos, înțelegând cu aceasta apokatastaza, și văzând-o prefigurată în Ez 37 (viziunea oaselor înviate) și în învierea lui Cristos în a treia zi: „atunci toate aceste oase, casa lui Israel toată, va fi înviată în a treia mare zi a Domnului, pentru că moartea va fi învinsă (cf. 1 Cor 15, 26). În acest fel învierea lui Cristos de pe patima crucii, care a avut deja loc, închide în sine și misterul învierii întregului trup al lui Cristos”. Imaginea mădularelor trupului îi folosește lui Origen pentru a exprima persistența fiecărei individualități în parte în finala reîntâlnire cu Dumnezeu, prin Cristos: numai Dumnezeu, însă, va putea să facă deosebire între mădulare, restabilind în același timp egalitatea dintre părțile mai nobile și cele mai puțin nobile (CIo 10, 237).

Versetul din 1 Cor 15, 28, despre supunerea finală a lui Cristos Tatălui, alimenta în timpul lui Origen numeroase discuții (De Principiis 3, 5, 6), prestându-se tezelor adopțianiste și sabeliene. Interpretarea lui Origen a suscitat noi polemici și a provocat o serie de înțelegeri eronate, ca de exemplu acuzația de a atribui un sfârșit împărăției lui Cristos (Thphl. Al.: Ep 92, 2; 96, 5 ,7, 8).

Traducere din A. M. CASTAGNO (sub îngrijirea), voce „apocatastasi”, în Origene. Dizionario, Ed. Città Nuova, Roma, 2000, pp. 24-28.