PROBLEMA CREDINȚEI

Un bătrânel, care se îndepărtase de multă vreme de Biserică, merse într-una din zile la părintele paroh. Spera să fie ajutat să-și rezolve problemele lui de credință. Când intră în biroul parohial, văzu că era deja o persoană care vorbea cu părintele. Văzându-l pe bătrânel pe hol, părintele se ridică imediat și-i duse un scaun, pentru ca acesta să se așeze. 

După ce persoana dinainte termină de vorbit cu părintele, intră el. Îi povesti părintelui dubiile lui de credință, și după ce ascultă sfaturile și explicațiile lui timp de câteva ceasuri, îi promise că va începe din nou să se apropie de Biserică. Puțin mirat, parohul îl întrebă: „Domnule, spuneți-mi, vă rog, din toată întâlnirea noastră, din toate explicațiile și sfaturile mele, care a fost argumentul care v-a convins cel mai mult să vă reîntoarceți la credință și la Biserică?” Răspunse bătrânelul: „argumentul care m-a convins cel mai mult, a fost momentul când ați ieșit din birou și mi-ați adus un scaun să mă așez!”  

Iubesc Biserica, îl iubesc și-l respect pe Papa Francisc

TENTAŢIILE NOASTRE FAŢĂ DE BISERICĂ

În faţa acestei Maici, pentru care n-ar trebui să nutrim decât iubire, câte tentaţii nu ne încolţesc! Unele sunt violente, dar clare. Mai sunt şi din celelalte, obscure şi mai insidioase. Lucrurile stau aşa dintotdeauna; dar ele sunt mai evidente în ziua de astăzi. Tentaţiile sunt extrem de diverse, ba chiar sunt opuse, astfel încât nici unul dintre noi nu se simte la adăpost de ele.

Întotdeauna vor exista oameni care-şi vor identifica perfect cauza proprie

cu cea a Bisericii, sfârşind cu bună-credinţă prin a reduce cauza Bisericii la cauza lor. Ei nu-şi imaginează că, pentru a sluji cu credinţă adevărată, ar avea de curmat în ei multe porniri. Vrând să slujească Biserica, ei o pun în slujba lor. „Trecere dialectică”, răsturnare de la pro la contra, pe cât de lesnicioasă pe atât de greu de observat. Pentru ei, Biserica constituie de fapt o anumită ordine a lucrurilor care le este familiară, din care trăiesc. Ea constituie o anumită stare de civilizaţie, un anumit număr de principii, un anumit ansamblu de valori pe care influenţa sa le-a creştinat mai mult sau mai puţin, dar care, cu toate acestea, rămân în cea mai mare parte omeneşti. Tot ceea ce tulbură această ordine sau compromite acest echilibru, tot ceea ce-i nelinişteşte sau doar îi uimeşte li se pare un atentat împotriva instituţiei divine.

În atare confuzii, nu este întotdeauna vorba despre aceste forme vulgare de „clericalism” care judecă cinstirea dusă lui Dumnezeu prin avantajele împărţite slujitorilor săi, sau care măsoară întinderea puterii dumnezeieşti asupra sufletelor şi domnia lui Isus Cristos asupra lumii, după influenţa, ocultă sau mărturisită, a clerului în mersul treburilor lumeşti. Totul poate fi conceput în termeni nobili. Astfel, marele Bossuet, în ultimii săi ani de viaţă, aşeza ordinea catolică într-un cadru stil Ludovic al XIV-lea, şi nu vedea decât pericole pentru religie în amestecul de energii care începeau să dezagrege o sinteză, la drept vorbind strălucită, dar contestabilă în multe din elementele ei, vremelnică desigur, , perisabilă în esenţa ei.

Vârstnicul episcop era pe cât de îndrăzneţ, pe atât de isteţ. Cu toate acestea, doar pe jumătate. „De o voinţă nestăvilită, el era din fire timid”^[1]. Ar fi vrut să menţină pe vecie – riscând să reia anumite greşeli sau să critice cu curaj anumite abuzuri – universul mintal şi social în care geniul său se desfăşura în voie. El nu-şi imagina cum ar fi supravieţuit credinţa într-un astfel de univers, precum Romanii din antichitate – şi au existat printre ei Părinţi ai Bisericii – pentru care decăderea Imperiului nu putea fi decât semnul premergător al sfârşitului lumii, într-atât puterea şi măreţia Romei impresionau spiritele^[2]. Dar cum Bossuet visa la un lucru imposibil, el se găsea în situaţia de a compromite cu acest univers lovit de moarte Biserica ce trebuia să se ridice din acesta pentru a da viaţă altor generaţii. Punând în calea răului o stavilă neputincioasă, el înăbuşea în acelaşi timp sămânţa viitorului. Aparent, a ieşit învingător din toate confruntările, dar, după felul în care a învins, doar necredinţa a avut de câştigat.

Aşa încât, poate că suntem mai încrezători şi mai riguroşi în judecată când apărăm o cauză mai complicată. Poate că uităm câteodată în fapte, chiar dacă o ştim bine în principiu, că intransigenţa în credinţă nu înseamnă rigiditate pătimaşă din dorinţa de a le impune celorlalţi ideile sau gusturile noastre personale; că îndârjirea crispată mai degrabă trădează fermitatea suplă a adevărului, decât îi vine în apărare; că un creştinism care s-ar plasa deliberat în întregime în defensivă, renunţând la orice deschidere şi la orice asimilare, ar înceta să mai fie creştinism; că ataşamentul sincer faţă de Biserică nu poate servi la canonizarea prejudecăţilor noastre, nici la a face ca parţialitatea noastră să participe la absolutul credinţei universale. Deci poate că este folositor să ne repetăm nouă înşine: o anumită încredere şi o anumită detaşare fac parte din spiritul catolic. Din chiar templele demonilor, Biserica ştie să preia, la vremea cuvenită, ornamente pentru propriul ei locaş: miracolul este de fiecare dată inedit, de fiecare dată neprevăzut, dar noi ştim că el se va repeta. Oricât de înrădăcinată ar fi în istorie, Biserica nu este sclava nici unui timp, nici a vreunui alt lucru de esenţă temporală. Mesajul pe care trebuie să-l transmită şi viaţa pe care trebuie să o răspândească nu se solidarizează niciodată „nici cu vreun regim politic, nici cu vreo stare socială, nici cu vreo formă anume de civilizaţie” şi se întâmplă ca Biserica să fie nevoită să repete energic aceasta, împotriva unor false evidenţe ce rezultă din legături născute din obişnuinţă. Ea ne-o spune iar şi iar, prin vocea Sf. Augustin, dând cuvintelor lui sensul cel mai cuprinzător: „De ce vă înspăimântaţi că pier împărăţiile pământeşti?”^[3]. Ea are acelaşi temei ca şi piatra credinţei lui Petru, care este credinţa în Isus Cristos. Ea nu este nici un partid, nici o societate închisă. Ea nu s-ar resemna, doar pentru bunăstarea celor care tradiţional îi sunt credincioşi, să se rupă de cei care nu o cunosc încă. Printre oamenii adevăraţi, care în mod virtual sunt cu toţii fiii săi, ea nu doreşte să aibă adversari. Ea caută să-i mântuiască pe toţi de tot răul, oferindu-i Mântuitorului lor.

Să ne lăsăm pătrunşi, aşadar, cu toţii de aceste sentimente, care sunt sentimentele lui Isus Cristos (cfr., Fil 2, 5). În acest scop, să ne impunem, dacă e necesar, sacrificiile cuvenite. Departe de a ne sustrage de la intransigenţa credinţei, numai astfel vom merge până la capătul acestei intransigenţe. Să nu pierdem nimic din zelul pentru adevărul catolic, ci să ştim a purifica acest zel. Să veghem să nu devenim dintre acei „oameni supuşi celor trupeşti”, cum au existat încă de la prima generaţie de creştini care, făcând din Biserică un bun personal, îi împiedicau practic pe apostoli să le vestească neamurilor Evanghelia. Altminteri, ne-am expune unei nenorociri şi mai mari: aceea de a ajuta necredinţa militantă, uşurându-i sarcina de a transforma Biserica şi învăţătura ei în lucruri moarte. I-am oferi, ca să spunem astfel, o conştiinţă împăcată. Căci această necredinţă nu are în ea nimic din actualitatea veşniciei. „Biserica, spune ea, să rămână ceea ce este!” – şi ghicim uşor cărui gen de imobilism îi corespunde o asemenea dorinţă - , atunci „o vom primi cu acea bunăvoinţă pe care o avem pentru vestigiile istorice”. Amestecând fără temei cazurile cele mai diverse, confundând cu dogma opinii ori atitudini moştenite de la situaţii din trecut, ea se ridică împotriva unor „concesii” în spatele cărora presimte „reaua-credinţă sau frivolitatea”. Ea singură stabileşte liste de suspecţi, destinate autorităţilor religioase; la nevoie, ea cheamă  laordin chiar aceste autorităţi. De vreme ce a hotărât, o dată pentru totdeauna, că nu poate fi nimic rezonabil în aceste credinţe creştine, ea vestejeşte sub denumirea de „liberalism”^[4] sau de „modernism”^[5] orice efort de a-i reda creştinismului rigoarea autentică şi tinereţea veşnică ca şi cum ar fi vorba de abandonarea unei doctrine… În gândirea lui Iustin, a lui Clement din Alexandria ori a emulilor moderni, ea nu vrea niciodată să vadă  decât „concesiile unei apologii care-şi sacrifică  asprimea dogmelor din dorinţa de a fi pe placul celor pe care vrea să-i câştige”. Taţian, Hermas, să fie într-un ceas bun! Metoda lor este în ochii ei singura creştină. Biserica, proclamă ea în continuare, „nu se poate despărţi nicicând de trecutul ei… Religia este un tot de neatins… De îndată ce te exprimi în legătură cu ea, eşti ateu^[6]. Totul sau nimic, iată principiul său – dar cu condiţia să înţelegi totul în maniera ei, care nu este pe gustul Bisericii: precum Renan, făcând solidare in aeternum credinţa catolică şi autenticitatea cărţii lui Daniel ori a altor câtorva fapte analoage. Ce bucurie pentru ea atunci când, din chiar sânul „acestei sărmane şi bătrâne Biserici”, se ridică voci care par să aplaude! Câr rău poate pricinui o falsă intransigenţă, contrar intenţiei sale!

Fie deci ca această perspectivă să constituie un motiv în plus de neîncredere în noi înşine. Să ne mai temem şi de o anumită formă de umilinţă vecină cu trufia. Să ne temem de tot ce ne-am putea însuşi profanând. Să primim de la Sf. Augustin îndemnul pe care-l adresa fraţilor săi de luptă, în focul bătăliei împotriva susţinătorilor lui Donat: Sine superbia de veritate praesumite (Fără trufie, fiţi mândri de adevăr)^[7]. Să ne reamintim că ştiinţa noastră nu este niciodată decât parţială şi că în lumea aceasta nu întrevedem niciodată Adevărul dumnezeiesc, „decât printr-o oglindă şi într-o formă obscură” (1 Cor 13, 12). În sfârşit, aidoma lui Newman, în loc să călcăm în Biserică precum pe moşia ori bunurile noastre, în loc să o confundăm mai mult sau mai puţin cu noi, să ne străduim, dimpotrivă, fără a aştepta vre-o răsplată personală, să ne contopim cu Biserica.

Mai frecventă astăzi, fără îndoială, în tot cazul mai evidentă, mai gălăgioasă uneori prin provocările pe care le lansează, este o tentaţie opusă. Rezumată într-un singur cuvânt: tentaţia de a critica. Şi ea, de altfel, se deghizează cel mai adesea sub forma binelui. Plină de solicitudine, ea i se arată apostolului ca o indispensabilă preocupare de luciditate. De aceea, ca regulă generală, ea nu va putea fi îndepărtată decât printr-o muncă prealabilă de „discernământ al minţii”.

Însuşi cuvântul critică presupune discernământ. Există, aşadar, o critică şi, mai ales, cum se spune, o foarte bună autocritică. Ea reprezintă un efort de realism în acţiune. Ea este hotărârea de a renunţa la tot ceea ce nu ar avea o justificare de autenticitate. Este un examen făcut cu umilinţă, care ştie să recunoască binele înfăptuit, dar decurgând şi dintr-o nelinişte apostolică şi dintr-o exigenţă spirituală permanent trează. Nemulţumirea operei încheiate, dorinţa arzătoare de mai bine, loialitatea în aprecierea metodelor, independenţa în voinţa de a te rupe de cutumele nejustificate, de a te dezbrăca de rutină şi de a îndrepta abuzurile; dincolo de toate, ideea înaltă a chemării creştine şi credinţa în misiunea Bisericii: iată câteva din mijloacele de care dispune şi din care îşi trage seva. Astfel, ea sporeşte îndoit lucrul, spiritul de creativitate, numărul căutărilor şi al „experienţelor”, din care fără îndoială nu toate pot fi cuprinse, şi care nu de puţine ori bulversează întru câtva obiceiurile noastre. Severă faţă de iluziile pe care le întâlneşte, e foarte posibil ca ea să găzduiască altele, care vor fi imediat obiectul unei critici similare… Şi totuşi, cu cât este ea mai valoroasă decât naiva mulţumire de sine care nu permite nici o reformă, nici o transformare salutară! Ce puţin primejdioasă este ea faţă de o anumită euforie care pătrunde puţin câte puţin în visul său, sau faţă de o anumită încăpăţânare care crede că menţine totul acumulând pe ruine!^[8].

Am greşi vrând să împiedicăm, din principiu, manifestările publice. Când Biserica este umilă prin fiii ei, este mai atrăgătoare decât atunci când domină în ei grija prea omenească de a fi respectabili. Jacques Maritain remarca într-o zi, cu o nuanţă de justificată ironie, că pentru mulţi creştini de vârsta noastră orice dovadă de neputinţă pare „întru câtva indecentă”. Ai zice, adăuga el, că se tem să dăuneze apologeticii… Vechii evrei şi chiar cei din Ninive nu făceau atâtea mofturi. Sfinţii din secolele trecute, şi mai puţin. E de ajuns să recitim, de exemplu, celebra întâmpinare adresată de Sf. Ieronim Sfântului papă Damas, diatribele Sf. Bernard împotriva păstorilor nepricepuţi, programul de reforme pe care îl trasează în De consideratione, sau oricare dintre imprecaţiile Sf. Ecaterina de Siena împotriva unor înalţi demnitari din rândul clerului: „O, oameni, dar nu attâ oameni, cât mai degrabă demoni ce se văd, cum vă orbeşte iubirea nelalocul ei pe care o arătaţi putreziciunii trupului, dulceţii şi strălucirii lumii”^[9]. Să ne reamintim de alţii precum Sf. Brigitta, Gerson, Sf. Bernardin din Siena, Sf. Thomas Morus, ori, mai aproape de noi, de Sf. Clement Hoffbauer… să ne gândim la luptele „gregorienilor” pentru a rupe cârmuirea Bisericii de sistemul care o aservea; la îndrăzneala lui Gerhoh din Reichersberg adresându-i,  ca şi Sf. Bernard, Papei Eugen al III-lea lucrarea lui „asupra stării de corupţie din Biserică””; la aceea a lui Roger Bacon cerându-i lui Clement al IV-lea să primenească Dreptul canonic”, şi să-i alunge din Biserică pe păgânii care s-au strecurat în rândurile ei cu ajutorul Dreptului civil; la aceea a lui Guillaume Durand publicând un tratat „despre modul de celebrare a unui conciliu şi de reformare a lucrurilor corupte din cadrul Bisericii, ori la aceea a călugărului  Pierre de Leyda, mâna dreaptă a pontifului de la Roma în deschiderea ediţiei din 1530 a operelor confratelui său Denys^[10]. Să evocăm, prin acest ultim exemplu, toată mişcarea de reformare catolică, incomplet desemnată sub numele de Contrareformă: o asemenea lucrare nici măcar nu s-ar fi putut schiţa dacă n-ar fi existat o hotărâre energică de autocritică, consemnată de istorie în nenumărate pilde strălucitoare.

Cu toate acestea, pentru o plângere fericită, pentru un examen lucid şi rodnic, cât exces, câtă lipsă de stăpânire! Pentru un act curajos, câtă agitaţie zadarnică! Şi câte critici negative! Sfinţenia nu este ceva des întâlnit, iar bunăvoinţa, chiar sinceră, nu are nici aceleaşi drepturi, nici aceleaşi privilegii. De asemenea, pot lipsi competenţa şi oportunitatea. Chiar dacă un asemenea reproş este îndreptăţit, aceasta nu înseamnă că şi suntem îndreptăţiţi să-l facem. Şi mai trebuie să recunoaştem – iar remarca este importantă – că astăzi situaţia nu mai este aceeaşi ca în secolele pe care le numim creştine. Atunci totul se petrecea, ca să spunem aşa, în familie. Necredinţa nu stătea mereu la pândă, pentru apune totul la încercare. Astăzi, când din toate părţile Biserica este ţinta acuzaţiilor, astăzi, când este neînţeleasă, lovită în chiar existenţa şi sfinţenia ei, fiecare catolic trebuie să vegheze să nu permită să fie folosit împotriva ei ceea ce el n-ar vrea să exprime decât cu intenţia de a o sluji şi mai bine. Este necesar să se ferească de neînţelegerile fatale. Iubire filială, care nu are nimic de-a face cu prefăcătoria sau cu calculul ipocrit. Aici nu poate fi dată nici o regulă precisă, dar „omul cu adevărat ecleziastic”, aşa cum am încercat să-l definim mai sus, omului cu adevărat „spiritual”, Duhul Sfânt îi va da cu generozitate sfaturi.

În orice caz, să distingem net autocritica sănătoasă, chiar excesivă sau stângace, de tot ceea ce ar fi plângere goală, de tot ceea ce ar ţine de pierderea sau doar de scăderea încrederii faţă de Biserică. Desigur, ar fi o lipsă de pioşenie să denigrăm, folosind ca pretext câteva fapte nefericite: „toată această admirabilă şi surdă muncă a creştinului contemporan de a-şi vedea lipsurile, de a căuta să înţeleagă, să iubească şi să salveze ceea ce s-a născut bun şi în afara influenţei sale directe, spre a ieşi în furtună şi a culege primele materiale pentru noua casă”^[11]. Dar pentru ca un asemenea efort să dureze şi să dea roade, trebuie să fim atenţi să nu-l lăsăm să se molipsească de suflul unui cu totul alt spirit decât cel care se află la originea lui.

Vedem în unele momente înmulţindu-se simptomele unui rău ce se răspândeşte ca o epidemie. E o criză de neurastenie colectivă. Pentru cei atinşi, totul devine obiect de denigrare. Nu mai sunt doar ironia, fronda sau amărăciunea de care, în toate timpurile, unele firi nu ştiu să se ferească. Totul capătă o interpretare peiorativă. Orice cunoaştere, chiar exactă, sporeşte indispoziţia. Noile descoperiri, prost asimilate, noile tehnici, rău utilizate, sunt tot atâtea ocazii de a crede că bazele tradiţionale se şubrezesc. Viaţa spirituală începe să lâncezească, astfel încât nimic nu mai este conceput în adevărata sa lumină. Ne credem lucizi, dar nu mai discernem esenţialul. Nu mai suntem capabili să descoperim, proaspăt ivite chiar în preajma noastră poate, miile de invenţii ale Duhului, mereu asemănător cu sine însuşi şi mereu nou. Judecăţile în spiritul credinţei au efectul unui văl iluzoriu… Atunci descurajarea se insinuează pe mii de căi. Ceea ce ar fi putut provoca un salt înainte are, ca singur efect, o stare de paralizie. Credinţa poate rămâne sinceră, dar este minată din toate părţile. Începem să privim Biserica din afara ei, ca pentru a o judeca. Geamătul rugăciunii, a devenit o acuzaţie cât se poate de omenească. Prin această mişcare fariseică, un fel de secesiune lăuntrică, nemărturisită încă, dar primejdioasă, o apucăm deja pe o cale ce poate conduce la renegare.

Bine ar fi să ne dăm seama la timp de asta şi să reacţionăm imediat! Nu este vorba să ne lăsăm orbiţi de tot felul de neajunsuri, întotdeauna cât se poate de adevărate. Nici nu e vorba să nu suferim din cauza lor. Indiferenţa ar putea fi mai rea decât o emoţie prea vie. Loialitatea deplină şi înflăcărată a adeziunii noastre nu cere nicidecum o admiraţie puerilă faţă de tot ceea ce poate exista, se poate gândi sau face înăuntrul Bisericii. Această Mireasă a lui Cristos, pe care Mirele său a vrut-o desăvârşită, sfântă, neîntinată, nu este astfel decât în principiul ei. Strălucirea ei fără prihană vine, „din tainele în care îşi zămisleşte şi îşi hrăneşte fiii, din credinţa pe care şi-o păzeşte neatinsă, din legile preasfinte  pe care le impune tuturor, în sfârşit din darurile cereşti şi harurile deasupra firii prin care dă naştere cu o rodnicie neobosită nenumăratelor oşti de martiri, duhovnici şi de fecioare. Dacă sufletul ei este Duhul lui Cristos, mâinile şi picioarele ei sunt oamenii. Or, după cum bine ştim, niciodată oamenii nu sunt la înălţimea misiunii divine care le-a fost încredinţată. Niciodată ei nu se arată  pe de-a-ntregul maleabili şi docili la Duhul lui Cristos. Dacă ei nu reuşesc să corupă Biserica, pentru că izvorul puterii sfinţeniei sale nu se află în ei, nici ea nu izbuteşte pe de-a-ntregul să curme în ei, atât cât ţine viaţa pământească, izvorul potrivnic. Bunăvoinţa lor nu reprezintă o garanţie de înţelegere, iar înţelegerea nu este întotdeauna însoţită de putere. Cei mai buni dintre ei nu încetează să pună mii de obstacole în calea binelui pe care Dumnezeu ar vrea să-l facă prin ei. Să fim deci bine înţeleşi de la început – iar istoria este, în această privinţă, o instituţie bine venită – că din partea lor nimic nu trebuie să ne descumpănească.

Dar fiecare dintre noi nu este oare şi om? Fiecare dintre noi nu-şi simte oare propria mizerie şi neputinţă? Propriile limite nu-i sunt mereu puse la încercare? Nu i s-a întâmplat niciodată să se surprindă singur în flagrant delict de contradicţie, servind o cauză sfântă prin mijloace îndoielnice? Nu trebuie să-şi spună că lipsurile lui cele mai grave sunt cele care-i scapă privirii? Nu întrevede, măcar din când în când, că în faţa tainei pe care-i este dat s-o trăiască, îi lipseşte înţelegerea? De ce, atunci să ne ţinem deoparte? De ce această distanţare, condiţie a unei priviri severe? Cădem aici în aceeaşi iluzie ca mizantropul care se supără pe neamul omenesc ca şi când el ar fi din altă plămadă, în vreme ce „pentru a ne înţelege temeinic cu Omenirea, e de ajuns să facem parte din ea, să ne alăturăm celor ce fac parte din ea şi amestecului tuturor membrilor ei”: atunci, „nu vom mai avea nici nemulţumiri, nici rezerve, nici judecăţi, nici comparaţii”. Atunci, resimţit mai întâi cu durere în noi înşine, contrastul evident care există între mizeria omenească a celor care alcătuiesc Biserica, pe de o parte, şi măreţia misiunii sale divine, pe de alta, nu va mai fi prilej e păcat. Va fi mai degrabă un stimulent pentru noi. Vom înţelege că un anumit fel de autocritică, îndreptată spre exterior, n-ar fi altceva decât căutarea unui alibi, evitând astfel un examen de conştiinţă. Iar umila acceptare a solidarităţii catolice ne va trezi poate din anumite iluzii. Ea va însemna poate să iubim din nou, într-o lumină nouă, chiar ceea ce, în înţelepciunea Bisericii noastre, a instituţiilor sale, a tradiţiilor şi exigenţelor sale, eram cu toţii gata să nu mai înţelegem.

Dar astăzi, pentru a ne măcina sufletele, neliniştea ia forme mult mai precise. Nici chiar apostolul cel mai umil nu are scăpare. I se întâmplă să se întrebe cu îngrijorare: acţiunea Bisericii asupra epocii noastre este oare cu adevărat adaptată? Oare experienţe de necontestat nu arată, tragic,  ineficienţa acţiunilor ei? De câţiva ani încoace, mai ales, astfel de întrebări s-au ivit aproape pretutindeni.  Să luăm aminte la seriozitatea lor. Să nu le înlăturăm cu uşurinţă, ca şi cum am refuza să le vedem. Nu am face decât să-i tulburăm şi mai tare pe cei care, mai clarvăzători decât noi, se luptă cu ele într-un dureros întuneric. Dar şi în privinţa aceasta să ne străduim, fără exagerare, să deosebim lucrurile.

Ne punem deci întrebări din unghiuri diferite asupra valorii actuale, fireşte, nu asupra creştinismului în sine, ci asupra pieselor din care este alcătuit, ca să spunem aşa, vârstnicul mecanism religios durat de-a lungul secolelor. Îi dăm în vileag roţile tocite, resorturile slăbite. Dăm vina pe multe din practicile lui. Vorbim e metode ori de instituţii perimate. Că în toate acestea există nu puţine iluzii potrivnice, că în diagnosticarea răului şi în alegerea remediilor se mai strecoară erori, o dată în plus, cine se mai miră? O intuire corectă a nevoilor noi poate fi însoţită de o cunoaştere prea limitată sau de vro himeră. Nu putem face de la bun început deosebirea între ceea ce trebuie păstrat şi ceea ce merită schimbat. Uneori ne pierdem prea repede speranţa în faţa unei forme ce pare moartă, dar care ar putea fi readusă la viaţă. Însă motive majore de îngrijorare nu există. Dacă inspiraţia nu ne înşeală, nu ne va fi greu să îndreptăm de îndată ceea ce se cere într-un program încropit în grabă sau să completăm un efort unilateral prin eforturi compensatorii.

Dar tocmai această inspiraţie trebuie controlată. Într-adevăr, răul se poate învecina cu binele. El se poate insinua cu viclenie sub aparenţele binelui. Din preocuparea de a adapta – sau, ceea ce este cam acelaşi lucru, din nevoia resimţită de ceea ce se numeşte o „întrupare” mai consistentă - , nevoie în sine foarte dreaptă, şi pe care deseori Biserica o încurajează, care este izvorul adevărat? Este doar o revărsare de caritate, ca la Sf. Paul care, urmându-l pe Isus Cristos, voia să se facă totul pentru toţi? Nu se strecoară aici iluzia, foarte firească pentru omul de meserie care este întru câtva, inevitabil, orice preot, că ar fi de ajuns să schimbe metoda, după cum procedează o întreprindere umană obişnuită, pentru a obţine rezultate care presupun mai întâi o schimbare din inimă? Vederi realiste, anchete obiective, statistici, consultare de „legi sociologice”, întocmire de planuri metodice, rupturi, mărunte sau însemnate, de formele de apostolat din trecut, punere de punct de noi tehnici: un zel foarte curat şi foarte îndreptăţit se poate folosi de toate acestea, iar cel care le denigrează îşi arogă prea uşor rolul celui bun, opunându-le mijloacele parohului de Ars. Şi încă e necesar să le păstreze la locul ce li se cuvine, doar în slujba Duhului lui Dumnezeu.

Lucru şi mai grav, nu se strecoară în neliniştile noastre, în doze mai mult sau mai puţin subtile, un soi de timiditate, de  lipsă de siguranţă lăuntrică, un dezgust secret faţă de tradiţia Bisericii? Crezând că ne emancipăm de un spirit considerat desuet, voind să luptăm împotriva anchilozei şi a sclerozei, nu cumva suntem pe cale să facem vreuna din „bolile copilăriei”? Ceea ce ni se pare doar o trezire a personalităţii, nu e mai degrabă rodul unei alunecări oarbe? Nu cumva începem să judecăm toate lucrurile după criterii superficial „moderne”? Valorile profane pe care lumea ni le aşază în faţă nu cumva încep să ne ia ochii? Nu cumva, în faţa celor care le prezintă, ne lăsăm chiar noi afectaţi încetul cu încetul de un mic complex de inferioritate? În legătură cu obiectele care ar trebui să ne fie cele mai sfinte, nu cumva suntem pe cale să acceptăm ideea pe care şi-o fac oamenii a căror orbire ar trebui să o deplângem? Pe scurt, fără să reflectăm încă în credinţa noastră, nu cumva începem, dacă putem să spunem astfel, să lăsăm să slăbească credinţa noastră în ea?

Ar fi atunci cazul să ne reamintim mai îndeaproape câteva adevăruri durabile. „Când voi vi fost ridicat din ţărână, le voi aduce pe toate la mine” (In 9, 39). Acest cuvânt al lui Isus nu ne invită să-l imităm, în litera lui, iar noi nu suntem Înţelepciunea întruchipată pentru a ne putea mulţumi şi să spunem: „Veniţi la mine şi veţi fi copleşiţi de bogăţia mea!” (Eccl 24). Sf. Paul, după pilda lui Cristos, a străbătut lumea, precursor al unei oşti de apostoli, iar Biserica va rămâne mereu misionară. Cel puţin găsim aici spiritul care trebuie să ne anime. Altfel spus, avem dreptate când refuzăm să ne „separăm” de oamenii pe care vrem să îi aducem la Cristos, dacă prin aceasta înţelegem că este nevoie să ridicăm bariere care ar pune între ei şi noi forme de viaţă sau de gândire desuete, a fortiori obişnuinţe pe care doar un ideal de bunăstare sau de linişte l-ar justifica. Avem dreptate când nu suntem de acord să ne închidem în noi înşine şi în faţa celorlalţi, în nici un fel de ghetou. Dar este necesar să ne ferim de a nu cunoaşte îndeajuns, atât poziţia cu adevărat centrală pe care ne-o asigură credinţa noastră în măsura însăşi în care ea este puternică, cât şi esenţiala condiţie de „separaţi” care este, în raport cu lumea, cea a oricărui creştin, cu atât mai mult a fiecărui preot. Dacă în această sfântă separare şi bucuroasă folosinţă a tot ceea ce ea impune, apărem cu adevărat plini de viaţă, alţii, la rândul lor, vor fi atraşi de acest izvor de viaţă şi nu vor mai vrea să fie „separaţi” de noi. Prin vieţile noastre miracolul atracţiei lui Cristos va dăinui.

Să nu ne temem, aşadar, să nutrim simpatie faţă de oamenii din jur. Să fim oameni pe deplin: ne obligă o datorie de sinceritate lăuntrică şi de caritate frăţească; sau, mai bine spus, o astfel de dispoziţie trebuie să fie atât de firească în noi, atât de înnăscută, încât să nu fie nevoie să o căutăm. Să nu acceptăm să confundăm fidelitatea faţă de cele veşnice cu un ataşament meschin ori chiar morbid faţă de trecut^[12]. Dar, în acelaşi timp, să ne ferim de suficienţa modernă. Să veghem să nu ne însuşim slăbiciunile, admiraţia nemărginită, ignoranţa pretenţioasă, micimea lumii din jur. Să veghem să nu pătrundă în noi spiritul lumesc – al omului de rând sau al celui burghez, vulgar sau rafinat. Sau mai degrabă – căci vai! Întru câtva suntem părtaşi – să nu încetăm să ne desprindem de ea! Pe scurt, să ne adaptăm mereu şi cât mai spontan cu putinţă: dar fără să admitem ca, în comportament sau în gândire, creştinismul să se adapteze vreodată la spiritul secolului. Fără să-l lăsăm să se umanizeze sau să scadă, să se abată din drum sau să-şi piardă din savoare.

Fie ca în noi Taina creştină să nu-şi piardă seva nicicând!  (Rom 12, 2).

Din H. de Lubac, Meditație asupra Bisericii, Ed. Humanitas.

---

[1] A. MOLIEN, Simon (Richard) în Dictionnaire de théologie catholique, vol. XIV, col. 2112.

[2] Astfel spunea şi Tertulian, Apologie, c. 32, nr. 1; c. 39, nr. 2 (ed. WALTZING, pp. 94 şi 106); Ad Scapulam; sau Meliton din Sardes. Semnficative vor fi şi reacţiile lui Ieronim şi Augustin.

[3] Sermo, 105, nr. 9: PL 38, 623.

[4] Doctrină politică prin care se atribuie cea mai mare valoare libertăţii individuale. Este una din cele mai relevante tradiţii politice ale epocii moderne şi contemporane şi a inspirat în diferite moduri, partide ,mişcări, ideologii, modele instituţionale, perspective etice şi filozofice.

[5] Tendinţă a gândirii afirmată la începutul secolului al XX-lea în domeniul catolic şi care încearcă să concilieze patrimoniul creştinismului  cu instanţele culturii şi ştiinţei moderne. Termenul modernism nu a fost corelat de către autorii înnoirii cu relaţiile dintre teologia catolică şi cultura modernă, ci de către adversarii săi care l-au folosit ca denumire pentru a apropia poziţii şi interpreţi destul de deosebiţi. 

[6] E. RENAN, Questions contemporaines, p. 423; Drames philosophiques, pp. 279-280.

[7] Contra litteras Petiliani, 1, I, c. 29, nr. 31: PL 43, 259.

[8] Cfr., Panegiricul Sf. Remi, pronunţat la Reims de Mons. CHAPPOULIE, episcop de Angers: „În faţa intensei bulversări care se operează de mai bine de un secol în societate, datoria catolicului este de a căuta să înţeleagă, şi mai ales de a vrea să iubească. Fără îndoială, unele îndrăzneli, pot să ne jignească, unele descoperiri, pot să ne pară naivităţi, dar la urma urmei, este aşadar preferabil… să te închizi într-un refuz trufaş şi de neclintit, să te refugiezi cu teamă în iubirea pentru trecut…? Pentru a şti să desprinzi la timp dintr-un trecut caduc adevărul etern al Evangheliei, după şcoala Sf. remi, trebuie „o credinţă puternică în Isus Cristos şi în Împărăţia lui ce va să vină”. Semaine religieuse d’Angers şi Teémoignaje chrétien, 14 noiembrie 1952. 

[9] Scrisoarea 315 (al. 312).

[10] Opuscula lui Denys le Chartreaux, dedicaţie: „Mă adresez Înalt Preasfinţiei Voastre, nu în numele meu, ci al multor altora, ca să nu spun al tuturor. Actul de bunăvoinţă pe care –il cerem îl numim reforma Bisericii… oare în Biserică mai există ceva care să nu fie mânjit sau corupt? Ce mai rămâne din integritatea clerului, din onoarea nobililor, din sinceritatea poporului? Totul este încâlcit, rănit, ruinat, mutilat. Din creştet până-n tălpi, nimic nu mai este sănătos”. Trad. J. DAGNES, Bérulle… 1952, p. 80.

[11] E. MOUNIER, Un surnaturalisme historique în Georges Berbanos, p. 113.

[12] Instrucţia Congregaţiei pentru Educaţia Catolică Studiul Sfinţilor Părinţi în cadrul formării prezbiterale aminteşte foarte clar că tradiţia creată de aceştia nu este o tradiţie monolitică, statică ,dar o tradiţie vie. 

Nu uita, să faci ceva cu viaţa ta! In memoriam Pr. Vasile Mare

Am găsit aseară o fotografie cu un om care a fost pentru mine o lumină într-o perioadă de întuneric complet, şi care a plecat dintre noi în luna februarie a anului 2004. Părintele Vasile Mare. În poză el stă între părinţii mei, pe fotoliul roşu cu mare tradiţie în familie. Are o privire care mi-a stricat seara, şi cred că îmi va strica cel puţin o parte din restul anului. Am scanat-o.

Ce citesc eu în această fotografie, dar fără vreo urmă, vreo umbră, vreo 0,1 la sută de mustrare, e “Ai făcut ceva cu viaţa ta? Ce ai făcut cu viaţa ta?” Cred că ştiţi foarte bine că oamenii cei mai simpli, cei mai dezarmaţi, cei mai ne-autoritari, cei mai dragi, ne pun în genunchi cu întrebările lor care nu vor deloc să oblige, şi tocmai din acest motiv ne obligă mai mult decât toată tradiţia lumii adunată la un loc.

O să descriu puţin ce înseamnă formula “A face ceva cu viaţa ta”, pentru că e calea cea mai simplă de a transmite sentimentul pe care îl am privind poza acestui om luminos.

E ceea ce vrem toţi, cam după vârsta de 11 ani, când începem să rezonăm cu lumea. Vreau să fac ceva cu viaţa mea. Acel ceva nu e clar, e ca un foetus în a treia lună de sarcină, să zicem, e acolo, e ceva acolo, e cineva, dar nu e foarte clar ce sau cine. La fel e sentimentul acesta de “vreau să fac ceva”, care aduce cele mai bune lucruri din viaţă, e baza a tot ce fac oamenii bun şi frumos. Simţi asta când mergi la munte, când începi să citeşti singur filosofie, când vezi un film care te întoarce pe dos, în bine sau rău, când treci dincolo de curgerea zilelor şi examenelor şi te întrebi care e sensul şi misiunea ta pe acest pământ.

Iar oamenii “tineri” sunt cei care au făcut ceva cu viaţa lor, şi rămân tineri tocmai pentru că au făcut asta. Ştiu oameni de 80 de ani care erau mai tineri ca mine, şi se vedea asta. Pentru că făcuseră ceva cu viaţa lor.

Sigur, şmecherii vor zice, ce să faci cu viaţa asta, faci un mare nimic, nada. Ok, pot să fac şi eu mişto cam de orice. Dar, dacă e să cautăm ceva inedit, formula bizară de “a face ceva cu viaţa mea”, are, la nivel de limbaj, un paradox mult mai interesat decât asocierea simplistă de mai sus . Şi anume, cineva care vrea să facă ceva cu viaţa lui, înseamnă că întreaga lui viaţă, tot ce este el, tot ce ar putea el să facă, toate aspiraţiile dar şi dorintele si posibilităţile, sunt încă deoparte. Lăsate, neatinse, sau în aşteptare.

E viaţa, cu care încă nu  a făcut nimic.

E o formulă minunată, pentru că ea spune că viaţa se face, sau că se face ceva cu viaţa ta, că viaţa nu doar se trăieşte, ci se transfigurează în ceva anume. E un mare aluat, imens, minunat dacă devine ceva, dar jalnic dacă e lăsat la stadiul de aluat.

Saint Exupery scrie într-un pasaj din finalul cărţii Terre des Hommes că trecea printre oamenii adormiţi dintr-un tren de clasa a treia, şi vedea câte un copil cu faţă de înger şi se întreba ce va deveni acel copil. “Mozart este asasinat”, era concluzia scriitorului francez. Câţi dintre noi nu au vrut să facă ceva cu viaţa lor? Nu doar au vrut, dar au putut, adică se putea, dar nu au perseverat, sau nu s-a deschis uşa timpului şi a sufletului.

E chestia care mă ţine treaz, de ani de zile: întrebarea “cum să faci ceva cu viaţa ta”. Pentru că dacă amâni prea mult  rişti să nu mai poţi, sau rişti să pierzi dorinţa de a face ceva, ajungi la sentimentul că vrei doar să îţi salvezi viaţa. Adică… începutul ratării complete, conform Evangheliei, dar şi a psihologiei umane. Tinerii sunt gata să îşi dea viaţa, bătrânii vor să o salveze, să o prelungeacă. (Tinerii şi bătrânii în sens psihologic).

Viaţa trebuie luată toată, ca floare care stă degeaba într-un tufiş dosit, şi pusă sus pe pervaz. Oferită, altora, soarelui. Trebuie făcută Ceva.

Dar Ce, ce să faci? Aici e problema. Din mii de motive pe care le pot descrie dacă trebuie pentru că ştiu şi sociologie şi psihologie socială si altele, dorinţa asta ni se pierde. Nu zic că cineva ne-o ia, dar ni se stinge. Rămânem prizonieri ai vieţii de zi cu zi, ai filmului care ne duce de la o zi la alta, adică un fel de Matrix, trăim dar fără să fim actori, ni se pare că suntem actori dar de fapt suntem doar spectatori. Am putea fi mult mai mult decât atât, am putea fi şi actori.

Se numeşte “ a face ceva cu viaţa ta”.

De ce ne temem? Pentru că, să revin la imaginea cu aluatul de mai sus, nu e vorba de a face “ceva în viaţa ta”. Asta e versiunea idioată, “nu ai făcut nimic în viaţa ta”. Şi atunci, când cineva zice asta, tu zici “ba da, o facultate, o firmă, o casă”. Toate astea, sunt ceva “în timpul vietii” mele, dar apoi viata mea a revenit la normal, la banal.

Pe de altă parte, a face ceva cu viaţa ta înseamnă să o iei toată şi să o pui toată pe un pervaz unde să o bată soarele, să îşi trăiască timpul vieţii sub soare şi sub stele, o viaţă autentică care s-a oferit pentru ceva.

Noi râdem, dar citatele din Evanghelie “dacă bobul de grâu căzut în pământ nu moare, nu aduce rod”. Sau, “La ce i-ar servi omului să câştige lumea întreagă, dacă o plăteşte cu propria lui existenţă?” sunt corecte nu doar creştineşte, dar şi psihologic. E trecerea de a la a face chestii, multe, ceva-uri multe, spre “a face ceva cu viaţa ta”. Să faci ceva cu viaţa ta, chiar dacă ni se pare că ceva e mereu ceva mic, nesemnificativ, înseamnă să laşi viaţa ta să se preschimbe într-un rod anume. Dacă nu moare restul, dacă nu mizezi totul pe un rod anume, nu va rodi. Nu poţi arunca în pământ jumătate de sămânţă, 30 la sută din sămânţă. Ori arunci tot, ori nu arunci nimic.

A face ceva, înseamnă, sigur, să reflectezi aspra acelui ceva, dar apoi la un moment dat să rişti totul. Oamenii trişti că nu au făcut ceva cu viaţa lor au rămas deci înainte de salt. Înainte de “the leap of faith”, de aruncarea în necunoscut. Nu au riscat nimic, nu au riscat măcar ceva acolo, şi atunci “ceva” nu s-ar format în ei. E ca şi cum îţi place prea mult cum arată un aluat, şi te temi să îl bagi în cuptor.

E vorba deci de angajare, completă, de dăruire de sine, de miză existenţială. In principiu un copil care se naşte produce acest efect de “am făcut ceva cu viaţa mea”, pentru că îţi captivează toată atenţia şi toată existenţa. Dar se poate mai mult.

Ceva.

Ei bine, cu acest text am ajuns undeva la o limită, între ce scriu pentru oamenii care îmi citesc eseurile de zi cu zi, şi ce scriu mai recent pentru partea cu biserica, într-un cerc restrâns. Pentru că în acest text, şi mai sunt şi altele, e foarte clar zic eu că dincolo de ce putem înţelege despre ratare sau împlinire posibilă a unui om, ajungem la o prăpastie, sau în faţa unui tunel.

Trebuie să riscăm. Să împingem corabia dincolo de mal, ar spune Platon. Viaţa devine de neînțeles fără un pas de risc iraţional, sau supra-raţional.

Şi eu cred că la un moment dat doar Dumnezeu ne ajută să riscăm: fie ne face curaj, fie ne pune într-o situaţie din care nu mai putem găsi cale de întoarcere.

Marile decizii ale vieţii, cum e căsătoria. Era o conferinţă întreagă a unui călugăr filosof francez, Pere Samuel de la Comunitatea St. Jean, (aici video) care arată că e imposibil raţional, psihologic si uman de fapt să faci pasul căsătoriei. Şi la final explică că, totuşi, imaginea lui Adam care adoarme şi apoi apare Eva, presupune că Dumnezeu te “adoarme” puţin, la un moment dat, laşi mai uşor raţiunea şi te laşi purtat de mister. Accepţi misterul, căruia îi vedeai doar dezavantajele, dar acum nu doar că îi vezi şi avantajele, dar şi continuitatea misterului în viaţa ta. Pentru că de mister e vorba: avem curajul de a face marile alegeri atunci când acceptăm că viaţa nu e doar ceva ce fac eu, e ceva mai mult, în ea însăşi e ceva mai mult, şi deci e firesc să o integrez într-un circuit misterios, pe care nu îl înţeleg în întregime, un circuit deschis misterului.

Părintele Mare îmi dădea tot felul de sfaturi foarte clare despre ce ar trebui să fac, într-un moment de cumpănă pentru mine. Prin anii 1998-2000. Dar, avea şi obiceiul de a-şi povesti viaţa, pentru a da exemple. Iar momentul în care a decis să se facă preot, revenea mereu la asta, era ceva foarte neclar, ceva de neînţeles pentru raţiune. Ceva de genul că el nu vroia explicit să se facă preot, aşa ceva reţin, dar a ajuns şă fie preot, printr-un context de împrejurări în care vedea mâna lui Dumnezeu. Era, şi acolo, adormirea lui Adam, saltul într-o viaţă care se împlineşte, se orientează, devine “ceva”. Preot, în cazul lui. Iar din acel secret plin, comoara vieţii lui, lua înţelepciune pentru creştinii în pelerinaj pe care îi întâlnea. Se simţea asta.

Acest mister al marilor gesturi care devin apoi bucuria, miezul vieţii noastre, pentru restul vieţii, mi l-a sugerat cumva Părintele Mare, dar încă nu am împlinit complet ce mi-a transmis prin cuvinte şi prezenţă. De asta sunt încă trist, şi caut, să merg şi eu până la bucuria – şi pacea lui – de om complet, care a riscat viaţa sa întreagă în faţa lui Dumnezeu -de unul singur şi neştiut de nimeni.

——-

Cine a fost Părintele Mare? Era genul de om care nu a fost principalul, strălucitorul meu duhovnic, a fost doar sprijinul meu şi de fapt singurul meu sprijin creştin o perioadă de 2, 3 ani, dar foarte grei. Părintele Vasile Mare era pe atunci protopop greco-catolic de Bucureşti. Sunt unii duhovnici mari, strălucitori, pe care toată România îi ştie, nu zic nume dar ele existau. Şi apoi sunt ceea ce eu numesc, gândindu-mă la Părintele Vasile Mare, “oamenii lui Dumnezeu”.

Omul lui Dumnezeu e un fel de secund de patrulă la cercetaşi, al doilea din instituţie, nu e cel mai mare, nu e cel mai vizibil, dar e cel mai util inimii când ţi-e greu, omul care repară toate rănile la momentul potrivit, omul care e sută la sută lumină, sau o lumină destulă, în bezna ta, în haosul tău. Părintele Mare nu mi-a spus multe, dar tot ce mi-a spus mi-a rămas pentru restul vieţii, stabil, puternic, clar, luminos. Mi-a spus dealtfel că a citit trei cărţi de teologie la viata lui (pentru că apoi a urmat închisoarea), una era de Lagrange şi încă două, şi ca apoi a avut şcoala vieţii. Ei bine, se vedea asta.

Noi reţinem mai uşor cometele puternice, marii apostoli care strălucesc în faţa întregii biserici, în schimb vedem mai greu aceşti oameni care ne sprijină şi ne întăresc sută la sută, niste îngeri păzitori care ştiu să se faca discreţi pentru a nu intra in luptă cu puterile cele mari şi a rămâne pe lungimea de undă a oamenilor care au nevoie de ei. E un mister, şi aici e senzaţia cea mai puternică pe care mi-a dat-o părintele Mare, arta lui de a rămâne în umbră: adică, de fiecare dată când mergeam la el, găseam răspuns clar, suficient, şi pe care nu îl găseam altundeva. Totuşi, ceva făcea că nu îl ridicam pe un piedestal, nu a devenit pentru mine un guru, deşi avea, cum spuneam, mai mult decât orice guru: avea cam tot ce puteam aştepta de la cineva, pentru acel moment al vieţii mele. Această artă de a te expune prin răspunsuri fără a lega oamenii de tine, mi se pare semnul cel mai clar al unui duhovnic nu doar bun, ci de cel mai înalt nivel.

Mai mult, acest gen de oameni care rămân mereu pe banca a doua, nu acaparează tot ecranul, ei bine trebuie să recunoaştem la un moment dat că ne sunt mult mai utili vieţii spirituale decât cei pe care îi considerăm cei mai importanţi oficial.  Si, aceşti oameni care dau mult dar rămân pe banca a doua, dovedesc, zic eu, sfinţenie, prin asta.

Pentru mine Părintele Mare e mai mult decât un om sfânt, e un om care a reuşit să fie pentru toţi cei care l-au cunoscut cineva care era mereu corect teologic şi util creştineşte fiind totodată un om bun! un ardelean sătmărean delicios ca o bomboană pentru suflet, un om care îţi lumina inima oricând îţi trecea pragul şi se prezenta ca de obicei: “Eu sunt părintele Vasile Mare dar mic”.

Într-o perioadă în care nu mă mai puteam ruga, Părintele mi-a spus “Du-te la munte, bucură-te de soare, acela e Dumnezeul dumnitale pe moment”. De fapt, Părintele Vasile Mare a fost, după soarele de la munte, un soare cald care a apărut în viaţa mea, şi care m-a condus pe nesimțite, prin glume aparent de conjunctură în mica lui garsonieră din str. Badea Cârţan, spre Soarele din suflet pe care toţi îl căutăm cu greu.

Notă. Scriu mai sus că dorinţa de a face ceva cu viaţa ta se poate pierde. Nu e chiar aşa, nu vreau să las această impresie, dar adaug aici ca să nu intervin pe text.

Sunt oameni care îşi pierd această dorinţă. Dar, timpul care trece nu este un obstacol pentru a face ceva cu viaţa ta. Din principiu. De exemplu bătrânul Simeon: viaţa lui a însemnat aşteptarea celor 20 de minute când a luat în braţe pe pruncul Isus. Simeon a făcut ceva cu viaţa lui: a aşteptat momentul său.

Dacă fac o sinteză a acestui articol, pot spune că a face ceva cu viaţa ta înseamnă a o dărui, a o expune cuiva, unui om, unei cauze, lui Dumnezeu. Aşteptăm acest gest salvator, de dăruire de sine, ani de zile. E foarte posibil să îl aşteptăm zeci de ani. Oricum, viaţa contează în măsura în care faci ceva cu ea. Părintele Marie Dominique Philippe a fondat o nouă mânăstire la 63 de ani, si a trait cu noii lui frati inca 31 de ani. Bunicul meu s-a făcut preot la vârsta de 60 de ani, şi s-a rugat lui Dumnezeu pentru o nouă tinereţe, ceea ce a primit: a mai trăit, ca preot, 29 de ani rodnici, în care a trecut tinerii români de la comunism la post..ceauşism. Şi aşa mai departe. Pot să scot mii de mărturii de acest gen. Biserica e mai tare în scenarii ca Hollywood-ul.

Preluare de pe: www.homhominischristus.com 

Fiecare creștin este un cuvânt al lui Dumnezeu, iar Biblia este o scrisoare pe care el o scrie special pentru fiecare om în parte

Un păgân râdea de creștini pentru că citesc și pun în practică numai o carte. Dar, un sfânt episcop care-l auzise pălăvrăgind, îi povesti următoarele: „Odată, un învățător l-a întâlnit pe Isus Cristos: Doamne – i-a spus acesta – eu știu bine că tu ai fost Mesia, și ceea ce tu ai spus este plin de înțelepciune. Dar cum se poate ca o singură carte să fie de ajuns până-n veșnicie pentru toată lumea? Îi răspunse Isus: Este adevărat ceea ce tu spui. Dar tu nu știi că poporul meu rescrie cu viața lui această carte în fiecare zi

Extraordinară mărturie de viață

Chiar dacă au fost trei sarcini cu complicaţii, ea a refuzat să avorteze. Viol, părăsire, cancer... Descoperiţi curajul unei femei care, împotriva multor încercări şi greutăţi, de fiecare dată a ales viaţa.

La 22 ianuarie 2015, 15.000 de tineri catolici s-au adunat pe marele stadion Verizon din Washington pentru a participa la întâlnirea tinerilor şi la sfânta Liturghie care a precedat Marşul pentru Viaţă, organizat anual în capitala americană.

Un tânăr preot, de 28 de ani, Mario Majano (foto 1), din arhidieceza gazdă, la un moment dat, la momentul predicii, a luat microfonul pentru a da o mărturie (se vedea că ere foarte marcat de ceea ce spune). El a explicat că eroismul nu înseamnă să ai puteri supraomeneşti, aşa cum ne gândeam când eram copii, văzând desenele animate cu super-eroi, însă "adevăratul erou este acela care nu lasă pe nimeni şi nimic, mare sau mic, să-l împiedice să apere ceea ce ştie că este bun, să-i apere pe cei mai mici, să apere ceea ce vine de la Dumnezeu". Mărturia despre eroismul care l-a impresionat este acela al unei femei... nu contează care.

Prima sarcină a fost din cauza unui viol. Pe când era studentă, această tânără a fost violată şi a rămas însărcinată. "Familia sa e exclus-o. Se simţea absolut singură - explică tânărul preot. O prietenă a încercat să o convingă să întrerupă sarcina: «Eşti într-o situaţie imposibilă şi, de aceea, cel mai indicat ar fi să scapi de acest copil». Dar ea a răspuns: «Nu aş putea să-mi închipui viaţa mea ştiind că am suprimat viaţa cuiva». A păstrat copilul şi i-a dat viaţă".

În timpul celei de-a doua sarcini a fost părăsită. Mai târziu a rămas din nou însărcinată, dar, de data aceasta, cu un bărbat pe care ea îl iubea... dar el nu a vrut nicicum să încheie o căsătorie şi a părăsit-o. Ba mai mult, ea fiind studentă, şi-ar fi dorit să continue cursurile, dar, având deja doi copii, acestea deveneau imposibil de urmat. Familia sa făcea mari presiuni ca ea să întrerupă această sarcină spunându-i că sigur nu va putea creşte doi copii fără tată. Familia s-a oferit chiar să plătească toate cheltuielile pentru un avort. "Era puţin important dacă oferta familiei era bine intenţionată, chiar dacă ea ştia cât de greu îi va fi în viitor, dar ea a spus tare şi răspicat: nu. Ea zis NU avortului şi DA vieţii" - continuă părintele Majano.

A treia sarcină cu chimioterapie şi risc de malformaţii. Au trecut treisprezece ani. În sfârşit, această femeie era căsătorită şi fericită, dar într-o zi s-a îmbolnăvit. A aflat că are cancer şi a început tratamentul de chimioterapie. Şi totuşi, în această perioadă grea, ea rămâne din nou însărcinată. Medicii au venit imediat cu propunerea unui avort, asigurând-o că acest copil "nu va avea nici o şansă să se nască normal". Dar ea a răspuns: "Normal sau nu, eu nu-l voi avorta; e ceva ce nu pot face şi nici nu o voi face vreodată!" Părintele Majano, concluzionează: "Acest gen de eroism nu este apreciat de societate, dar noi trebuie să o facem. Acestei femei, pentru curajul de a fi rămas totdeauna fermă în hotărârea ei, pentru faptul că şi-a centrat viaţa pe iubire, eu îi spun simplu: «Mulţumesc, mamă, mulţumesc din toată inima!»"

O emoţie imensă a copleşit întregul stadion Verizon, în timp ce 15.000 de tineri, un mare număr de episcopi şi cardinali, printre care şi nunţiul apostolic în Statele Unite ale Americii, s-au ridicat în picioare pentru a o aplauda pe mama tânărului preot, Rosa (foto 2), în vârstă de 53 de ani, prezentă pe stadion, care plângea de emoţie... asemenea multora dintre participanţi. Rosa are patru fiice şi un fiu... care acum e preot. "El este acum diploma mea universitară - a mărturisit ea când i s-a oferit microfonul. Nu m-aş fi gândit niciodată că el va deveni preot. Acum am dovada clară că Dumnezeu l-a ales încă din sânul meu".

Mario este rodul celei de-a doua sarcini.

Tuturor femeilor care se află într-o situaţie dificilă, Rosa le lasă un mesaj: "Nu renunţaţi! Dumnezeu are un plan. El are totdeauna un plan. Dumnezeu nu vă va lăsa niciodată singure!"

Articol preluat de pe site-ul www.aleteia.org

Traducere de pr. Iosif Dorcu

Sursa: www.ercis.ro