Se afișează postările cu eticheta libertatea. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta libertatea. Afișați toate postările

miercuri, 2 decembrie 2020

Slujitori totdeauna, sclavi niciodată

Un evreu a salvat viața faraonului, care era să fie mușcat de un șarpe veninos. Ca mulțumire, faraonul i-a cerut evreului să își exprime o dorință, iar el era dispus să i-o împlinească. În loc să ceară libertatea pentru sine și pentru rudele sale, sau să ceară bunuri materiale, evreul făcu o cerere de neînțeles pentru faraon: ceru ca toți tinerii evrei să aibă în fiecare zi două ore libere pentru a putea să se roage, să studieze și să se distreze.


Morala: Un popor care își înalță privirea spre Domnul - spuse tinerilor - nu va fi niciodată un popor de sclavi, deoarece poate fi făcut sclav trupul, niciodată sufletul!

miercuri, 2 octombrie 2019

Pildă: Otrăvirea imaginară


Ființele umane nu reacționează atât la realitate, cât mai degrabă la ideile pe
care le au în interiorul lor. Unui grup de turiști rătăciți prin munți l-i s-a dat mâncare expirată. Din precauție, o porție din această mâncare fusese dată mai înainte unui câine, căruia îi plăcuse și nu avusese efecte colaterale nedorite. În ziua următoare s-a auzit că acel câine murise. Cu toții au fost cuprinși de panică. Mulți au început să vomite și să acuze febră și diarie. A fost chemat imediat un medic, convinși fiind că avusese loc o tentativă de otrăvire colectivă. Sosi doctorul și mai întâi întrebă unde putea găsi cadavrul câinelui. Începu o cercetare, iar unul din sat explică fără nici o grijă: l-au aruncat într-o groapă, pentru că fusese călcat de o mașină, și mirosea deja foarte tare.    

Pildă: nu deschide scrisoarea


Buddha părea total indiferent la insultele unui ins care mersese să-l viziteze.
Mai târziu ucenicii îl întrebară care era secretul seninătății lui. El răspunse: „Încercați să vă imaginați ce s-ar întâmpla dacă cineva ar pune la picioarele voastre un cadou, iar voi nu v-ați apleca să-l ridicați. Sau dacă cineva v-ar trimite o scrisoare iar voi ați decide să nu o deschideți niciodată; nu este adevărat că mesajul ei nu ar avea nici un efect asupra voastră? Comportați-vă la fel de fiecare dată când sunteți insultați, și nu vă veți pierde seninătatea.

joi, 14 august 2014

Robin Williams și amintirea acelui avort împotrivă căruia combătea din anul 1970…

Sunt arhicunoscute dependențele de alcool și de droguri
împotriva cărora celebrul actor Robin William se lupta de ani de zile. Mai puțin cunoscute sunt motivele care l-au condus în acest tunel întunecat. 
Depresia care l-a condus la moarte, spânzurându-se cu o curea, a început în anul 1970, și tocmai în cel an ceva a început să-l chinuie în interior. 
Așa cum reiese din biografiile lui, în acea perioadă Robin era cununat cu Julliard, o relație plină de promisiuni pentru un viitor frumos, când, pe neașteptate, la jumătatea anului 1970, se sfârși brusc. Cauza a fost un avort, împărtășit de ambii parteneri, dar care pe actor l-a lăsat distrus. „Eram tineri”, aceasta este motivația, dar zilele următoare - atunci când Robin s-a reîntors la San Francisco - au fost cele mai urâte din viața lui. 
Nu întâmplător, după mulți ani, Robin Williams a trecut în mod oficial pe poziții împotriva avortului, foarte apropiate de cele susținute de președintele Bush.
 Într-un interviu acordat revistei Guardian, datată 2010, Williams declara: „Știi, eram rușinat... Faci lucruri care provoacă dezgust, și care sunt greu de vindecat. Se poate spune ”te iert”, și alte fraze asemănătoare, dar nu este același lucru ca a te vindeca”. 
Este numai o ipoteză, susținută în aceste ceasuri de multe ziare de dincolo de ocean, dar știm foarte bine că una din primele consecințe ale sindromului post avort este tocmai depresia, boală pe cât de tăcută, pe atât de parșivă, care induce persoanele să asume comportamente care merg și împotriva propriei vieți. 
Probabil nu va ieși niciodată la lumină adevărul. Probabil este mult mai comod să ne imaginăm că Robin Williams a fost atins de „boala bogaților” - plictiseala care conduce la depresie, la abuzul de droguri pentru a trăi în afara realității - ... dar cu siguranță o boală având chip uman, așa cum este pierderea unui fiu, care l-a marcat pentru toată viața.  
Sursa: http://www.notizieprovita.it/notizie-dal-mondo/robin-williams-ed-il-ricordo-di-quellaborto-con-cui-combatteva-dal-1970/

miercuri, 30 iulie 2014

Anti-creația și plânsul lui Dumnezeu


La sfârșit omul a distrus pământul. Pământul fusese frumos.
Apoi, deasupra lui a plutit duhul omului și a distrus toate lucrurile. Și omul a spus: „Să fie întuneric”. Și i s-a părut omului că întunericul era lucru bun, și a numit întunericul „siguranță”; și s-a împărțit pe sine în rase, religii și clase. Nu a existat nici seară nici dimineață în ziua a șaptea înainte de sfârșitul lumii. Și omul a spus: „Să fie un guvern puternic”, pentru a stăpâni peste noi în întunericul nostru… Să fie armate pentru a se ucide ordonat și eficient în întunericul nostru; să persecutăm și să distrugem, aici și până la capătul pământului pe cei care ne spun adevărul, pentru că noi iubim întunericul nostru. Nu a existat nici seară nici dimineață în ziua a șasea înainte de sfârșitul lumii. Și omul a spus: „Să fie rachete și bombe” pentru a ucide mai bine și mai repede. Și au fost cuptoare și camere de gazare pentru a eficientiza munca. Și era ziua a cincea înainte de sfârșitul lumii. Și omul a spus: „Să fie drogurile” și alte căi de fugă, pentru că un ușor și constant deranj – realitatea – ne supără în comoditatea noastră. Și era ziua a patra înainte de sfârșitul lumii. Și omul a spus: „Să fie certuri între națiuni”, ca să știm cine este dușmanul nostru. Și era ziua a treia înainte de sfârșitul lumii.
Și, ca ultim lucru, omul a spus: „Să-l facem pe Dumnezeu după chipul și asemănarea noastră”, și să nu existe un alt Dumnezeu care să intre în competiție cu noi. Să spunem că Dumnezeu gândește ca noi, să credem că urăște așa cum urăm noi și că ucide așa cum ucidem noi. Și era ziua a doua înainte de sfârșitul lumii. În ultima zi a fost un mare tunet pe fața pământului; focul arse frumoasa planetă, și a fost tăcere. Și Domnul Dumnezeu a văzut tot ceea ce făcuse omul, și în tăcerea care învăluia acele resturi fumegânde… Dumnezeu a plâns.

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian
Sursa: Revista mexicană „Iglesias”, n. 46, 1987 (www.qumran2.net)

duminică, 27 iulie 2014

Dacă n-ar ploua? Dacă n-ar fi atât de cald? Dacă…?


Suntem ispitiți uneori să gândim că, dacă nu ar fi circumstanțele defavorabile în care trăim, am putea fi mari personalități. Am putea avea pasiunea lui Gandhi, tenacitatea non violentă a lui Martin Luther King, sau am fi ca vreun sfânt sau sfântă care au trăit o viață extraordinară. Viața de toate zilele pare că ne strivește, și o serie de banalități și constrângeri nu ne permit să zburăm spre înălțimi.
În celula lui strâmtă și murdară, Nelson Mandela, ca și Martin Luther King găsea inspirație în scurtul poem al tânărului englez din 1800, William Ernest Henley, plin de vise și de capacitate, care de la vârsta de 12 ani a trebuit să lupte cu o dureroasă tuberculoză osoasă. La douăzeci și cinci de ani, după ce i-au amputat jumătate in piciorul stâng, scria de pe patul de spital poemul pe care alții îl vor intitula: „Invictus”, și care se  încheie așa: „Nu contează cât de strâmt este drumul… Eu sunt stăpânul destinului meu. Eu sunt căpitanul sufletului meu”.
Cu siguranță, nu era primul care se ridica în mijlocul furtunii. Ba mai mult, considerând lucrurile de aproape, tocmai în situațiile potrivnice, cei mari au fost și au devenit și mai mari, iar adevărata amenințare ar fi fost cea de a se lăsa duși de val.
Și atunci de ce să nu ne gândim la Isus. În scurta lui viață a trebuit să apere cu dinții ceea ce trebuia să fie, în mijlocul unui ocean de așteptări și ostilități. Și atunci când, la vigilia morții lui a luat acea pâine și acel potir și l-a dat discipolilor spunând: „Acesta este trupul meu, dat pentru voi… acesta este sângele meu… vărsat pentru voi”, și-a manifestat în cel mai înalt grad libertatea. Degrabă îl vor fi luat, târât, maltratat până la moarte, dar el îi precedase pe toți, pentru că viața Lui nimeni nu i-a lua: era El cel care o oferea și o lua înapoi, după porunca Tatălui său (In 10, 17ss.).
Mingea vieții se află în mâinile noastre. Dacă nu fugim, în interiorul circumstanțelor vieții noi putem face din ea ceva frumos și măreț. Pentru a începe, putem să ne reluăm tăcerea, un spațiu zilnic în care să stăm în tovărășia ființei noastre, conștienți fiind că Cel care ne-a așezat în pământul acestei istorii nu va lipsi de la întâlnire. Din puișori udați de orice picătură de apă, va face din noi, așa cum spun africanii, gâște, capabile cu o bătaie de aripă și o scuturătură de trup, care să rămână uscate în urma oricărei ploi.

  

Liturghia este plictisitoare?

CARDINALUL DOLAN*:
«LITURGHIA ESTE PLICTISITOARE? ESTE PROBLEMA VOASTRĂ, NU A LITURGHIEI». ȘI EXPLICĂ DE CE!

De câte ori, voi părinții, nu ați auzit spunând din partea copiilor duminica dimineața aceste cuvinte? De câte ori învățătorii și cateheții noștri nu au auzit aceste cuvinte în timp ce pregăteau copii pentru Sf. Liturghie? Și, să recunoaștem acest lucru, de câte ori nu am rostit noi înșine aceste cuvinte? Ce să spunem în fața unei fraze atât de nefericite și aproape sacrilege? Înainte de toate: „Nu, nu este așa!”. Unul poate să găsească Liturghia plictisitoare, dar aceasta ESTE PROBLEMA LUI, și nu a Liturghiei. În viață există diferite activități importante care sunt „plictisitoare”: vizitele la dentist pot fi asemenea; persoanele care au rinichii bolnavi îmi spun că o dializă de trei ori pe săptămână nu este o experiență entuziasmantă; a merge să votăm nu este o distracție foarte frumoasă. Toate aceste trei lucruri sunt însă importante pentru ca noi să ne simțim bine , iar valoarea lor nu depinde de gradul de satisfacție cu care le facem. Sf. Liturghie este mult mai importantă pentru sănătatea sufletului nostru decât exemplele mai înainte citate. Plictiseala este problema noastră și, spun sociologii, este pentru că de acum suntem obișnuiți să facem experiențe scurte (tip „mușcă și fugi”), suntem obișnuiți să facem zapping cu telecomanda atunci când căscăm în fața unei emisiuni. Mulțumită lui Dumnezeu, valoarea unei persoane sau a unui eveniment nu depinde de faptul că uneori poate să „plictisească” sau nu. Lumea și evenimentele importante nu există pentru a ne emoționa, pentru că am fi niște narcisiști sau ca niște adolescenți viciați dacă am gândi astfel! Acest lucru este adevărat în mod particular pentru Sfânta Jertfă a Liturghiei. Noi credem că fiecare Liturghie este rememorarea evenimentului cel mai important și decisiv care s-a întâmplat vreodată: veșnicul, infinitul sacrificiu de laudă a lui Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu Tatăl pe o cruce, pe muntele Calvar, într-o vineri, numită „sfântă” (în engleză „good”, bun). Să ne gândim un moment: și soldații romani erau „plictisiți” atunci când își băteau joc de Isus și trăgeau la sorți haina lui, unicul lucru pe care acesta îl avea. În al doilea rând, nu mergem la Liturghie pentru a căuta distracție, ci pentru a ne ruga. Dacă florile de pe altar sunt frumoase, dacă muzica este plăcută, dacă aerul condiționat funcționează, dacă predica este scurtă și profundă, dacă în jur vedem chipurile prietenilor… toate acestea, cu siguranță ne ajută. Dar Liturghia este eficace și atunci când aceste lucruri lipsesc (și deseori, din păcate, se întâmplă așa!). Pentru că Liturghia nu ne privește pe noi, ci îl privește pe Dumnezeu. Iar valoarea Liturghiei provine din simpla dar profunda noastră convingere, bazată pe credință, că pentru un ceas, duminica, facem parte din ceva care trece „dincolo de”, suntem înălțați spre veșnicie, suntem părtași ai unui mister, unindu-ne cu Cristos în aducerea de mulțumire, în iubire, în jertfa de ispășire pe care-l oferă pentru toată eternitatea Tatălui. Ceea ce Isus face funcționează totdeauna și niciodată nu este plictisitor. Liturghia nu este o datorie plictisitoare pe care o facem pentru Dumnezeu, ci un miracol pe care Isus îl face cu și pentru noi. Un domn mi-a povestit că, atunci când era copil, centrul săptămânii era pentru el prânzul luat împreună cu toată familia duminica. Mâncarea era bună pentru că o pregătea mama lui, iar la masă era bucurie pentru că tatăl lui era totdeauna prezent. Și după ce s-a căsătorit și a avut copii, duminica, împreună cu toată familia, mergea la prânz la părinții lui. Atunci când copiii au crescut, l-au întrebat dacă era chiar „necesar” să meargă și ei, pentru că uneori o găseau „plictisitoare”. „Da, trebuie”, răspundea el, „deoarece nu mergem pentru mâncare, ci pentru iubire, pentru că mama și tata se află acolo”. Îi curgeau lacrimile când îmi povestea această întâmplare, pentru că, atunci când părinții lui au îmbătrânit mai mult iar mama nu mai putea găti atât de bine, felurile de mâncare nu mai erau așa de bune și compania nu mai era atât de frumoasă. În ciuda acestei situații, nu a lipsit niciodată: acel prânz avea o semnificație specială, chiar dacă, chiar dacă friptura era arsă sau tatăl lui adormea la masă. Și acum, spunea, ar fi dat orice pentru a mai fi acolo, pentru că mama lui murise iar tatăl se afla într-o casă pentru bătrâni. Astfel, acum, el cu soția pregătesc prânzul de duminică și speră ca cei trei copiii, într-una din zile, să le aducă și pe soțiile și copiii lor la prânz. Același lucru este valabil pentru prânzul de duminică în familia noastră spirituală: Sf. Liturghie. Unii gândesc că un meci la Yankee Stadium este plictisitor; alții gândesc același lucru depre muzica country. După părerea multora, prietenia, voluntariatul, familia, onestitatea și iubirea față de patrie aparțin „trecutului”, care „nu mai sunt la modă”. Bine: sunt ei cei care au o PROBLEMĂ!
Și apoi, vin să-mi spună că Liturghia este „plictisitoare”…     


* cardinal și arhiepiscop de New YORK

joi, 24 iulie 2014

Cum vorbim?

Într-un sat trăia odată un om care înjura şi drăcuia la orice vorbă. Iată însă, că într-o zi, mergând el la pescuit se întâlneşte cu vecinul lui, un om cu frică de Dumnezeu.
- Bună ziua vecine! Ce faci aici?
- Ce dracu să fac, prind peşte.
- Şi ce ai în vasul de lângă tine?
- Râme pentru pescuit, că peştele nu-i prost să sară la cârligul gol. Trebuie să-l înşel cu ceva momeală.
- Vezi dragul meu - i-a  zis omul cel cu frică de Dumnezeu - peştele este mai cu minte decât tine. El nu sare la cârligul gol, tu însă, faci lucrul acesta.
- Cum aşa?
- Ori de câte ori drăcui şi înjuri, te arunci singur în cârligul diavolului, fără ca el să îţi dea ceva. Cu drăcuielile şi înjurăturile tale nu obţii nimic, ba din contră, diavolul te prinde fără nicio momeală. În numele Domnului, te rog, dragul meu, nu mai drăcui, nu mai înjura, nu-ţi mai da sufletul în mâinile celui rău!

marți, 22 iulie 2014

Fiecare formă de curăție reclamă efort


Ce este curăția? De cele mai multe ori se vorbește de curăție într-un context sexual, și pe bună dreptate, dar poate fi aplicată numai acestei sfere? Cu siguranță, curăția sexuală ascunde în sine o valoare excepțională, pentru că ne permite să descoperim demnitatea ce-i revine trupului și vocației lui. Atunci când omul privește în mod pur, curat, la trup, și cu sentimente ordonate, descoperă că acesta este indispensabil pentru deplina exprimare a vocației lui care este reciprocitatea, adică iubirea și dăruirea reciprocă de sine pentru celălalt, care este iubit de el; descoperă că acesta este o invitație și la sacrificiu în numele unor idealuri nobile, până la a ajunge să ofere pentru acestea chiar și propria viață.
Se poate vorbi și de relații curate cu Dumnezeu, care sunt independente de situațiile în care ne pune viața. Acestea fac ca omul să-l iubească pe Dumnezeu atât atunci când toate merg bine, cât și în momentele de insuccese și în cele de suferință. Este situația lui Iob, care la cuvintele soției: „mai rămâi coerent în integritatea ta? Blestemă-l pe Dumnezeu și mori!”, îi răspunde: „Tu vorbești așa cum ar vorbi o nebună! Dacă de la Dumnezeu acceptăm binele, de ce nu ar trebui să acceptăm răul?” (Iob 2, 9-10). Există relații pure și între persoanele mature și responsabile. Ele se bazează pe iubire și pe respectul reciproc, pe bunătatea și stima față de celălalt. Sunt foarte ordonate și, de aceea, pline de lumină, îi atrag pe ceilalți să treacă pragul lor. Ceva asemănător se întâmpla în primele comunități creștine, despre care autorul cărții Faptele Apostolilor scria așa: „Ei erau stăruitori în învățătura apostolilor și în comuniunea [fraternă], la frângerea pâinii și la rugăciune. Și toți erau cuprinși de teamă: multe minuni și semne se înfăptuiau prin apostoli. Toți cei care credeau erau în același loc și aveau toate în comun: își vindeau proprietățile și bunurile și le împărțeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare. Și în fiecare zi stăruiau împreună în templu, frângeau pâinea în casele [lor] și primeau hrana cu bucurie și cu inimă curată. Îl lăudau pe Dumnezeu și aveau trecere în fața întregului popor. Iar Domnul adăuga zi de zi la grupul lor pe cei ce aveau să se mântuiască” (Fap 2, 42-47).
Faptele Apostolilor ne spun că relațiile dintre credincioși erau ordonate și curate. Nu exista nici o umbră de egoism, de căutare a avantajelor personale, efemere. Relațiile lor erau cele tipice persoanelor care se iubesc, pentru că numai adevărata iubire este capabilă să aprecieze valoarea celuilalt, să se apropie de celălalt cu inimă curată și sentimente ordonate, ținând departe tot ceea ce ar putea să expună relația amenințării unei distrugeri sau contaminări.
Curăția, și în relațiile cu ceilalți, nu vine de la sine, nu apare fără efort și fără muncă. O prietenie distrusă nu se poate îndrepta fără contribuția ambelor părți, așa cum, vorbind foarte prozaic, o pardoseală murdară nu se spală cu de la sine putere. Totul cere atenție și, în consecință, efort. Dar orice activitate, și cea mai poetică sau banală, dă ceva în schimb. A face curățenie, dacă nu este o activitate profesională sau casnică, poate să devină un momente de relaxare, un moment de repaus psihologic, o clipă de respirație în mijlocul problemelor cu care viața de fiecare zi ne strivește. Cred că este mult mai bine să facem curățenie, să curățăm o casă murdară, decât să le plângem și să criticăm, să facem dispute politice sterile sau să-i vorbim de rău pe vecini. A face ordine este o ocazie prețioasă pentru a reflecta asupra multor chestiuni, pentru a descoperi că, în realitate, viața este făcută din acțiuni foarte simple, din întâlniri zilnice cu persoanele cu care trăim și muncim. De relația cu aceștia depinde viitorul meu, calitatea acestuia. Cineva poate să dedice mult timp să reflecteze asupra viitorului său, uitând că realizarea acestor meditații depinde de calitatea relațiilor cu ceilalți.
A pune în ordine grădina, curtea, biroul, dormitorul, etc., ajută, printre altele, să ne descărcăm tensiunea acumulată. Dat fiind că această activitate ține ocupată mintea și timpul, este oportun să ne dedicăm ei atunci când așteptăm o decizie importantă, atunci când ne preocupăm pentru sănătatea unei persoane apropiate, sau atunci când primim vestea înrăutățirii situației economice a unui membru al familiei. A ne ocupa de curățenie ne ajută cu siguranță să descărcăm tensiunea acumulată, să facem o întrerupere pentru a intra în noi înșine, să căutăm sensul suferinței, să căutăm o cale de ieșire dintr-o situație dificilă sau cum să ajutăm pe cineva care se află în dificultate. Câte inițiative bune nu s-au născut în mintea noastră atunci când făceam ordine, curățind casa, tăind iarba din curte! Aceste ocupații nu sunt niciodată unilaterale, având tot timpul multe nuanțe. Curățind un geam murdar, omul face ca să intre mai multă lumină în casă, și aceasta îi permite să vadă mai bine lumea și zâmbetul lumii care trece pe stradă. Curățind camera mea, pun în ordine în același timp gândurile mele, le dau formă, proiectez acțiuni concrete pentru a le realiza. Făcând curățenie, observ mai ușor care sunt lucrurile inutile, nu mai folosesc și ocupă degeaba spațiul. Abundența lucrurilor nu simplifică viața, ci o face mai grea. Trebuie să avem curajul să le îndepărtăm, poate oferindu-le celor care chiar au nevoie de ele. 

Dezordinea este simptomul lenei


Dar dacă ordinea este atât de importantă, cum se poate explica lipsa ei? Care este cauza dezordinii și cum putem să ne eliberăm de ea? Cu siguranță, rădăcinile ei pot fi căutate, printre altele, în lene, într-o atitudine de indolență, în lipsa voinței de a întreprinde acțiuni îndreptate să facă ordine în interiorul și în exteriorul nostru. A nu face nimic este diferit de căutarea unui sistem ingenios pentru a evita vreun efort. Și, chiar dacă această căutare poate să apară simptomul lenei, în realitate nu este așa. „Oamenii au inventat roata, acul, plugul și alte obiecte mai elaborate (dar și primele erau cu siguranță opera unor genii). Se poate spune că toate aceste obiecte sunt un splendid rod al lenei, pentru că grație lor se evită foarte mult efort fizic! În acest sens toată civilizația noastră este opera lenei. Dar cât de diferită este această formă de lene de acceptarea pasivă a ceea ce aduce viața, fără voința de a influența și a condiționa cursul ei, fără a îmbunătății și aranja chestiuni dificile și complexe. Deseori dezordinea se naște din trândăvie, sau mai degrabă dintr-o rea organizare a timpului, dintr-o dedicare unor activități care nu sunt esențiale sau sunt puțin utile într-un anumit moment, punând pe plan secund lucruri mai importante de făcut. Adevărul este că omul se dedică totdeauna vreunei munci, dar de obicei este înclinat să le aleagă pe cele plăcute și să dedice acestora timpul, evitându-le pe cele neinteresante, chiar dacă sunt esențiale și importante pentru viață. Acest comportament nu este totdeauna corect. A face ordine în interior și în exterior, oricât de neplăcut și angajant ar fi, ar trebui să constituie o prioritate printre celelalte posibile ocupații. Este în mod fundamental sărac omul care încă nu a învățat ceea ce este pentru el important, spre ce ar trebui să-și îndrepte inteligența lui, timpul și eforturile lui. Fiecare modalitate de a ne „ocupa de noi înșine” ne oferă ocazia de a ne cunoaște mai bine, dând în schimb forța specială de a vindeca situații dificile, de a calma sau diminua tensiuni existente, de a purifica mintea și conștiința, amintirile și relațiile, proiectele pentru viitor. Dedicându-se să reordoneze spațiul în care trăiește, omul face și transformări esențiale ale psihicului său.
Și numai simplul fapt de a face curățenie, care poate să însemne a împacheta, a arhiva, a arunca unele obiecte și a duce altele în alt loc, dacă se inserează într-un context mai amplu de reordonare interioară, nu este numai o ocupație mecanică, dar produce și beneficii spirituale. Aceasta ne induce să gândim, să reflectăm în profunzime, să distingem între ceea ce este drept și prețios și ceea ce trebuie aruncat. În realitate, această ocupație constituie o importantă ocazie de a face calculele cu trecutul. Este încercarea de a închide un anumit capitol al propriei vieți pentru a putea începe unul nou. Lăsând o parte din cărți în biblioteca conventului, aruncând obiecte inutile care ocupaseră orice locșor liber, închidem simbolic o fază și deschidem alta. Făcând acest pas, omul evită greutăți inutile și vrea să-și păstreze lejeritatea materială, care este și o anumită formă de sărăcie, dar, în compensație, devine din punct de vedere intelectual și spiritual mai sensibil, mai receptiv spre ceea ce îi va aduce viitorul. Aceasta este o cale importantă spre îmbogățirea persoanei proprii.

sâmbătă, 19 iulie 2014

Ordinea interioară, înainte de toate


Trebuie să punem împreună ordinea interioară cu cea
exterioară: cu cât mai mare va fi ordinea interioară, cu atât mai plăcut va fi și ambientul din jurul nostru, mai multă lumină va fi în acesta, armonie și izvor de bucurie. Credința creștină spune că în opera creației, despre care citim în Sf. Carte, Creatorul a transferat „în afara Lui” ordinea, frumusețea și armonia relațiilor lui divine, a permis creației să fie părtașă la bogăția Lui și la aceste splendide interdependențe/relații.
Se știe că persoana care are o ordine interioară este, din punct de vedere spiritual și intelectual mai bogată, în vreme ce persoana care este haotică în interiorul ei dăunează sieși și celor din jurul ei. Confuzia interioară și dezordinea morală murdăresc și ambientul extern, producând haos și în el. Omul își pierde capacitatea de a distinge ceea ce este bun de ceea ce este rău, ce anume îi folosește de ceea ce îi dăunează. Absența luminii interioare răspândește întunericul peste tot. Tocmai acest lucru înțelegea Isus să-l spună atunci când îi avertiza pe discipolii săi: „Nu există nimic în afara omului care, intrând în el, să-l poată face necurat. Dar sunt lucrurile care ies din om cele care-l fac să fie impur” (Mc 7, 15). Omul curat în interior este bogat, în vreme ce omul murdar în interior este sărac.
Această observație este valabilă și pentru ambient. Un ambient mai curat invită omul să se preocupe de curăția inimii și a gândurilor, a dorințelor și a imaginilor pe care le privește, dar și pentru a face astfel ca prieteniile pe care le cultivă să-l conducă spre frumusețe și să-l păstreze în frumusețe. În schimb, un ambient murdar, dezordonat, „negru”, generează persoane „murdare”, din punct de vedere spiritual și moral corupte, perfide. Acestea sunt cu adevărat persoane sărace, în interior și în exterior. Prieteniile instaurate de aceste persoane sunt nesincere și puțin durabile, pentru că sunt motivate de interese personale și de exigențele momentului, de oportunism, și de aceea se termină repede. Într-un ambient „murdar”, gândul nu se odihnește, inima nu se întărește, nu se naște dorința de bine, nu se manifestă idealuri nobile. Omul cu inima și gândurile dezordonate se află totdeauna pe picior de fugă: fuge de sine și de alții, se ascunde așa cum a făcut Adam (cf. Gen 3, 10ss.). Se lasă chiar târât de patimi dezordonate. Nesatisfăcut de ceea ce posedă, caută continuu alte lucruri, convins fiind că acestea vor putea umple golul din viața lui. Nimic mai greșit! Adevărata bogăție nu se găsește în „exteriorul” persoanei, dar se ascunde în interiorul ei. La fel, frumusețea autentică se naște înainte de toate în interiorul omului (în inima lui, în mintea și în dorințele lui, etc.) și numai după aceea se manifestă în exterior, răspândind asupra altora o adevărată căldură, iubire și devoțiune, un sens de siguranță, și producând în inima altora un optimism mai mare pentru viitor.
Adevărata curăție și frumusețe nu se mărginește să elimine gunoiul dintr-o casă bogat aranjată sau dintr-o viață de lux, dar atinge mai degrabă interioritatea omului. Evident, mizeria și confuzia, ca și un miros urât, pătrund prin orice crăpătură în viața omului, ocupă gândurile lui, ideile și proiectele lui. Cu toate acestea, mult mai grave sunt consecințele atunci când acea confuzie are un caracter spiritual și moral, pentru că atunci omul nu mai știe ce trebuie să facă și când să facă ceva, ce este bine și ce anume trebuie evitat, cine/ce trebuie susținut și cine/ce trebuie evitat. Din acest motiv, omul autentic bogat nu este cel care are multe bunuri, dar cel care în interiorul lui este ordonat și sensibil la vocea lui Dumnezeu și a aproapelui.       

vineri, 11 iulie 2014

IERTAREA: PENTRU A FI CU ADEVĂRAT OAMENI


Iertarea este o tematică atât de decisivă în viața umană și creștină
pentru că noi cunoaștem că răul, cea mai profundă contradicție a binelui, nu poate fi eliminat, nici negat. Iertarea are a face intrinsec cu răul, cel pe care-l facem noi nouă înșine și celorlalți, și cel pe care alții n-il fac nouă. Răul, sub diferitele lui forme de a gândi rău, de a acționa rău, de a vorbi rău, este o realitate a vieții și a relațiilor noastre. Răul, după cuvintele lui Isus, este ceea ce se naște din inima noastră și devine agresivitate, violență, ură față de alții și față de noi înșine (cf. Mc 7, 20-23; Mt 15, 18-20). Răul este ceea ce fac eu, în ciuda voinței de a face binele, așa cum mărturisește Sf. Apostol Paul creștinilor din Roma (cf. Rom 7, 18-19).
Acum, răul comis este ireversibil, rămâne rău și după iertare, dar poate fi depășit. Prin iertare, cel care a primit răul ireversibil recreează condițiile pentru un nou început în relația cu celălalt; aceasta este acțiunea Duhului Sfânt care „este iertarea păcatelor”, iertare care recreează viață acolo unde este moarte, care pune din nou în picioare pe cel care a căzut, care face din cel păcătos o nouă creatură.
Iertarea atestă că ultimul cuvânt nu-i revine răului făcut, ci harului, iubirii! A ierta cere o sacrificare de sine în raport cu celălalt: se iartă pentru ca celălalt să existe, dar acest lucru contrastează nu numai cu egocentrismul, dar și cu cea mai sănătoasă autostimă. Nu este natural să se ierte, până la punctul că o iertare acordată prea ușor are multe probabilități să nu fie autentică. Acest lucru este adevărat mai mult astăzi, într-un context cultural în care s-a răspândit obișnuința de a ierta – sau de a fi interpelați asupra iertării – în favoarea telecamerelor, făcând astfel un act de exhibiție și de protagonism care primește urale din partea lumii.
Cine a ajuns să ierte în adevăr știe că este vorba de un itinerra lung, obositor, care costă. Un itinerar caracterizat de două etape fundamentale și decisive: prima renunțare de a reacționa la rău cu rău și succesiva voință de a răspunde cu iubire. Primul pas este caracterizat de o dimensiune de „pasivitate”, de „a nu face” ceea ce am fi vrut ca alții să nu ne facă nouă: numai astfel poate fi distrus lanțul pervers și nifinit al violenței care cheamă violență, teribila contagiere a răzbunării. Dra, într-un al doilea moment, este nevoie de libertate și voință pentru a căuta să se privească cu iubire cel care ne-a ofensat. Dacă am renunțat să ne răzbunăm, mai degrabă sau mai târziu vom ajunge să vedem în celălalt că acesta nu se identifică cu răul făcut. Celălalt nu este dușmanul, nu întrupează răul, nu poate fi demonizat: celălalt este un bărbat, o femeie care a făcut ceva rău. Acum, acest itinerar exigent și regenerant al iertării, în calitate de creștini, îl putem parcurge numai cu conștiința că iertarea lui Dumnezeu precedă iertarea noastră; precedă chiar părerea de rău a omului, pentru că este un eveniment necondiționat, gratuit: este această iertare a lui Dumnezeu cea care poate produce convertirea, schimbarea, capacitatea noastră înseși de a exercita iertarea.
În acest sens, a ierta înseamnă a conștientiza necesitatea de a reînnoi comunicarea, relația cu celălalt, pentru a nu-l nega, pentru a nu-l reduce la condiția paralizantă a dușmanului. Într-adevăr, drumul iertării este drumul umanizării, este drumul lui Dumenzeu pentru noi ființele umane.

Traducere: pr. Pătrașcu Damian
Autor: Enzo Bianchi





joi, 10 iulie 2014

Se poate iubi fără a fi iubiți?


Iubirea este experiența umană cea mai implicantă și cea mai decisivă în viața noastră. Probabil este unica experiență în care ne simțim puțin răscumpărați, în care simțim că salvăm săracele noastre vieți. Din acest motiv căutăm iubirea, o așteptăm, o dorim, și atunci când se aprinde posibilitatea istoriei iubirii toate atențiile noastre sunt tărâte în nașterea, răsărirea, creșterea ei... Ar vrea să fie veșnică iubirea, și este adevărat că, numai dacă este iubire până la sfârșit și în ciuda refuzului, învinge moartea; însă, în realitate, nouă celor umani, nu ne este posibilă o iubire în plinătatea ei.
De fapt, iubirea cunoaște, chiar dacă noi nu vrem acest lucru, multe contradicții: dificultăți, conflicte, sărăciri, infidelități și poate chiar – dar nu sunt sigur de acest lucru – moartea. Din acest motiv, iubirea nu implică pe nimeni fără a-l expune durerii și fără ca să trebuiască să ne  pierdem pe noi înșine; în iubire există suferință, durere pentru aceste contradicții, dar și inadecvări datorită incapacității noastre de a iubi: câtă disciplină este nevoie pentru a iubi în mod autentic, pentru a iubi din dorință, dar într-o relație simfonică și plină de respect unul față de celălalt, fără îndoieli între cei ce se iubesc, acceptându-se reciproc, îndreptați spre un raport care să facă din ambii parteneri oameni mai buni, mai umanizați.
În iubire, mai ales în faza îndrăgostirii, există ceva adolescențial care se reînnoiește la fiecare început: se dorește fuziunea care cere să se stea împreună totdeauna, să se gândească aceleași lucruri, să se bucure împreună de aceleași realități; într-un cuvânt, să nu se lase celuilalt distanța care-i este necesară pentru a fi altul față de mine, în fața mea. De aceea, iubirea reclamă o luptă, pentru că atunci când iubim, în noi apare dorința prepotentă a posedării, a avea pretenții asupra celuilalt. Există o dificultate, aproape o imposibilitate a iubirii autentice: cu cât iubim mai mult, cu atât dorim mai mult, și cu cât dorim mai mult, cu atât suntem ispitiți să dispunem de celălalt, până la a face din el un obiect în posesia noastră.
Sunt înțesați de iubire, cerșetori de iubire, în noi locuiește contradicția de a avea iubire, iubire care, însă, necesită libertate. Pentru puțină iubire suntem tentați și de a ne prostitua; pentru a nu pierde iubirea suntem ispitiți de a construi garduri în jurul celuilalt; pentru a nu suferi trădarea în iubire suntem purtați spre violență, la a face toate fără a ne ține cont de diferența celuilalt, de motivațiile sale, calea lui, bună sau rea. Este dificil să conjugămiubirea cu libertatea, să consimțim în istoria de iubire libertății celuilalt, să recunoaștem că alteritatea este imposibilitatea de a fi egali, la fel, și că trebuie să existe obligatoriu o diferență.
Această suferință devine mai acută și evidentă atunci când iubirea noastră este refuzată, nu este corespunsă, nu trezește reciprocitatea. Dacă am citi textele evanghelice astfel ca să vedem în ele sentimentele, trăirile protagoniștilor, ne vom da seama, de exemplu, că atunci când Isus întâlnește un tânăr (cf. Mc 10, 17-22 ss.) care îl interoghează în privința vieții veșnice și îi cere să-i vorbească de Dumnezeu, El îl privește, îl privește în ochi și îl iubește: Isus iubește gratuit un tânăr întâlnit pe drumul său... Privirea lui Isus este o privire de iubire, care nu trebuie privită numai ca o chemare pentru ca acel tânăr să-l urmeze. Nu este vorba de o tactică vocațională pusă în act de Isus pentru a pescui adepți pentru comunitatea Lui. Privirea lui ne spune cum Isus s-a simțit atras și interpelat de acel tânăr, cum față de el a încercat un sentiment de afecțiune. Era un tânăr amabil, poate frumos, poate atât de transparent încât lui Isus i se părea amabil; lui Isus îi adresează o privire lungă, profundă, precisă, de alegere a persoanei dintre cea a altora.
În ciuda acestei simpatii, această privire asupra celui care era amabil, relația nu se aprinde, iar privirea lui Isus rămâne fără răspuns. Da, tânărul a plecat trist, dar oare Isus a plecat mulțumit? Suntem siguri că, făcându-și datoria, ca și cum l-ar fi iubit numai pentru a-l chema, Isus nu s-a întristat datorită refuzului ofertei lui de iubire? Iată o slăbiciune a iubirii mai puternice: iubirea lui Isus nu a fost înțeleasă, tânărul, care în ochii lui era amabil, nu i-a permis să-l iubească. Este o enigmă însoțită de tristețe, nostalgie, suferință: nu-ul celuilalt, pentru noi amabil, privirii noastre, iubirii noastre, este o suferință acută care continuă pentru o anumită vreme. Este necesitatea iubirii înscrisă în iubire: iubirea se adresează libertății celuilalt, și astfel, într-o relație poate apărea și refuzul, nu-ul spus iubirii. Iar amantul, din iubirea născută din privirea lui primește suferință pentru nu-ul opus iubirii lui; cel care iubește este totdeauna expus riscului ca cel iubit să nu devină iubitul lui, ca iubitul să plece, ca acesta să nu recunoască iubirea celui care-l iubește.
Dar despre cine vorbesc? Despre mine și de datele mele biografice? Despre Isus care-l „povestește” pe Dumnezeu? Nu citesc oare toată istoria lui Dumnezeu și a omului? Nu sintetizez oare Biblia ca o istorie de iubire? Da, Dumnezeul nostru, care ne-a creat pentru a avea cu noi o relație de iubire, pentru a avea în fața lui pe cineva căruia să-i ofere darurile lui minunate – așa cum afirma Sf. Irineu din Lyon – Dumnezeul pe care Noul testament, după povestirea făcută de Isus îl definește agape, iubire (!In 4, 8.16), nu este mai ales partenerul din istoria de iubire cu noi, cu umanitatea? Ce istorie! O istorie de iubire care a cunoscut nerecunoașteri, trădări, conflicte, negări; o istorie în care Dumnezeul creator, Dumnezeul dăruitor a toate se face cerșetor al iubirii poporului său care îl trădează și ajunge să se prostitueze, să aibă alți amanți. În această istorie de iubire Dumnezeul creator este vulnerabil: suferă pentru iubirea care nu este corespunsă, este frustrat de lipsa de răspuns al partenerului iubit, este gelos față de acest iubit atât de litigios și gata totdeauna să fie infidel, un iubit care nu corespunde. Este o istorie în care au existat anotimpuri ale iubirii: a existat primăvara, îndrăgostirea; apoi anotimpul amplexului, al uniunii partenerului și al celebrării alianței de iubire; dar a existat și lungul anotimp al infidelității, al aridității iubirii și al pasiunii iubitului pentru noi amanți.
Iubirea este de ajuns iubirii? Adică cel care iubește, iubește și fără reciprocitate, și fără primirea de iubire din partea celui iubit? Iubirea se susține și atunci când cel iubit refuză să fie transfigurat de iubirea celui care iubește? Iubirea conține în sine recunoașterea libertății celuilalt și continuă în arderea ei și atunci când de la celălalt sosește refuzul? Dacă este adevărată iubire, da! Tocmai pentru că iubirea ajunge iubirii, pentru că iubirea nu poate fi niciodată meritată, dar se află în spațiul gratuității și al libertății, pentru că nu numai că Dumnezeu este iubire, dar că iubirea, dacă este adevărată, devine divină, adică îl povestește totdeauna pe Dumnezeu.

Traducere: Pr. Pătrascu Damian 
Autor: Enzo Bianchi




IADUL, ACEL FOC APRINS DE LIBERTATEA NOASTRĂ


Constatăm cu toții, și acest lucru a fost de mai multe ori denunțat, că despre așa numitele novissimi domnește tăcerea și în spațiul eclezial, dar trebuie să recunoaștem că, mai ales în cadrul predicilor, în privința iadului există nu numai mutism dar și o reală dificultate în a-l gândi ca fiind voit de Dumnezeu și de Dumnezeu aplicat cel puțin unei părți a umanității, cea păcătoasă și care nu s-a convertit, nu s-a împăcat cu El. Pentru mulți creștini, iadul veșnic plăsmuiește imaginea unui Dumnezeu pervers, răzbunător, chiar sadic; iar pentru necreștini, iadul pare un Auschwitz veșnic, ceva pe care numai o putere malefică o putea inventa. Și Sf. Tereza a Pruncului Isus simțea o mare reticență față de veșnicia pedepsei, și mulți bărbați și femei „spirituali” (pneumatikoi) au declarat imposibilitatea lor de a concepe compatibilitatea unui loc de chinuri veșnice cu bunătatea unui „Dumnezeu carea vrea ca toți oamenii să se mântuiască” (1Tim 2, 4).
Această dificultate este însă veche și a fost simțită cu o specială forță în unele epoci ale istoriei creștinismului. În secolul al III-lea mulți Părinți ai Bisericii, printre care origen, gândeau o mântuire universală; alții, în diferite tradiții creștine au arătat o iubire înurătoare extremă, până la a se ruga să fie trimiși ei în iad, cu condiția ca frații și surorile lor în umanitate să se mântuiască; alții, ca Isaac Sirul (sau din Ninive, secolul al VII-lea), au ajuns să se roage pentru o mântuire cosmică în care toate creaturile, înțelepte și lipsite de înțelepciune, bune sau rele, să fie iertate de infinita îndurare a lui Dumnezeu. În catolicismul italian, rămâne arzătoare iubirea Sf. Ecaterina de Siena, această femeie devenită foc, care scria: „Cum aș putea suporta, Doamne, ca unul singur din cei pe care i-ai creat după chipul și asemănarea ta să se piardă și să scape din mâinile tale? Nu, pentru nici un motiv eu nu vreau ca unul singur din frații mei să se piardă, unul singur din cei care sunt uniți cu mine prin aceeași naștere”.
Toți aceștia sunt sfinți și sfinte care urmează exemplul lui Moise și al lui Paul. Moise care-i spune lui Dumnezeu: „Acest popor a făcut un mare păcat... Dar acum, dacă Tu ai ierta păcatul lor... Altfel, șterge-mă pe mine din cartea pe cate Tu a-i scris-o!” (Ex 32, 31-32). Și, după tradiția ebraică, Moise ajunge să spună: „Doamne al lumii, să piară Moise și alți mii ca el, dar să nu se piardă vreo unghie al vreunui om din Israel!”. Paul, din partea lui, își exprimă propria solidaritate cu evreii frații săi, spunând că este dispus să fie excomunicat el și blestemat, separat de Cristos, dacă acest lucru poate să folosească Israelului care nu l-a recunoscut pe Isus ca Mesia (cf. Rom 9, 1-3).
Trebuie însă să recunoaștem că astăzi, iadul este refuzat, mai ales ca reacție la o învățătură care vorbea despre el pentru a produce frică și a amenința, crezând că astfel va convinge poporul creștin să nu mai păcătuiască. Eu însumi nu pot uita meditația unui preot dominican care, în a treia zi a exercițiilor, cea dedicată meditării asupra iadului, umplea discursul său de exemple de tortură și de durere și chiar reușea să facă să se simtă mirosul acru al sulfului... O extraordinară capacitate oratorică și teatrală, dar desigur nepotrivită pentru a celebra infinita îndurare a Domnului!
Deci, ce putem spune astăzi despre iad? Să rămânem în tăcere, lăsând la o parte ascultarea Sf. Scripturi, sau să ne lăsăm în voia obsesiile și să continuăm să predicăm existența și calitatea pedepsei teribile, ca și cum aceasta ar fi vestea cea bună adusă de Isus? Să încercăm înainte de toate să ascultăm Sf. Scriptură.
În Vechiul Testament nu se vorbește de iad așa cum îl înțelegem noi, ci de she’ol, de adâncuri, înțeles ca un loc unde sunt adunați morții, unde nu poate exista comunicare cu Dumnezeu și din care nu se poate ieși. Retribuția celor drepți și a celor răi este dată de Dumnezeu în această viață – așa cum cântă și Psalmii (de exemplu Ps 32, 10: „Multe sunt durerile celui rău, dar iubirea îi înconjoară pe cei care nădăjduiesc în Domnul”) - și nu îndrăznește să gândească o beatitudine sau un blestem veșnic: Cine știe? (Qo 2, 19; 3, 21; 6, 12). Cu toate acestea, în epoca iudaică apare ideea speranței învierii și începe să se întrezărească ca o beatitudine apropierea de Dumnezeu a celor drepți și după moarte.
Isus, care revelează pe deplin acțiunea și prezența lui Dumnezeu după moarte, dă mai ales vestea cea bună a Împărăției care este aproape (cf. Mc 1, 15; Mt 4, 17), pe care El o deschide tuturor. Este vorba, din partea omului, de a o primi și de a se converti, alegând între bine și rău, între iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui și iubirea de sine, egoistă și orgolioasă. Ca și profeții care l-au precedat, profetul Isus duce toate la împlinire, îndeamnă, pune în gardă, reproșează, se enervează, uneori amenință. De fapt, Isus nu a fost niciodată violent, ba chiar a depotențiat totdeauna autoritatea lui de profet, de mesia și de Fiu al lui Dumnezeu, dar își arată indignarea față de rău și protestează față de răul pe care îl vede, mai ales față de violența și minciuna care se răspândește. Pentru a condamna răul în mod clar și să indice că omul poate să alege căi de moarte, Isus recurge la diferite imagini, luate din VT cât și din contemporaneitatea lui. A comite răul înseamnă „a merge spre un cuptor arzător (cf. Dn 3, 6), unde este plâns și scrâșnet de dinți (Mt 13, 42); înseamnă „a ne cufunda în gheenă” (Mc 9, 43.45.47; Mt 18, 9), groapa de gunoi a orașului Ierusalim; înseamnă a sfârși în adâncuri, unde există sete din cauza flăcărilor (cf. Lc 16, 24). Mai ales cartea Apocalipsului, de la sfârșitul Noului Testament, ne furnizează imagini infernale: lacul de foc în care vor fi aruncate moartea și iadul și în care va putea fi aruncat cel care nu este scris în cartea vieții (cf. Apoc 20, 14-15), și „moartea a doua” (Apoc 2, 11; 20, 6.15; 21, 8), moartea definitivă.
Da, aceste imagini sunt crude, dar cum s-ar putea descrie altfel rezultatul unei vieți care a ales moartea, violența, prepotența și nu a recunoscut niciodată viața celuilalt, nu a avut niciodată discernământul săracului și al celui nevoiaș, nu a recunoscut niciodată fraternitatea umană? Desigur, acestea sunt numai niște imagini, dar ele ne spun că noi putem să alegem nu viața și comuniunea cu Dumnezeu, ci moartea veșnică și separarea de Dumnezeu! De aceea, iadul nu indică un loc, cât mai ales o situație în care vor putea cădea cei care au ales în mod liber și definitiv tot ceea ce este contrar voinței lui Dumnezeu și, în consecință, orice drum de umanizare. Noi suntem obișnuiți să ne imaginăm iadul ca pe un loc, dar el este un non-loc, un a nu fii, un non-timp, este nimicul unei morți veșnice. Dumnezeu vrea ca toți să se mânuiască, Fiul său a venit în lume pentru cei păcătoși, nu pentru cei drepți (cf. Mc 2, 17ss; 1Tim 1, 15): dar în fața răului sau al binelui, omul, deși se află într-o condiție de fragilitate proprie a naturii lui, rămâne totuși liber să adere la unul și să alege pe altul, cel puțin cu dorința și cu voința. Unora șu cuvintele dure ale lui Isus l-i se pare o vlioneță, dar acest lucru se întâmplă pentru că noi trăim astăzi într-o cultură în care nu mai suntem capabili să ne indignăm, nici să avem pasiuni: toate merge bine, toate se pot îndrepta, toate sunt o simplă greșeală... Nu mai există afirmație și exercitarea responsabilității umane, de care – să nu uităm acest lucru – depinde viața sau moartea celuilalt, al aproapelui.
Deci, ce să credem? Dacă acceptăm cuvintele Sf. Scripturi în privința iadului, trebuie înainte de toate să vedem în ele o invitație la responsabilitate, cu ajutorul căreia să ne exercităm libertatea în vederea destinului nostru. Este adevărat că Isus i-a cerut Tatălui să ne ierte pentru că nu știm ceea ce spunem și facem (cf. Lc 23, 34); este adevărat că dreptatea lui Dumnezeu este o dreptate care justifică, care face drepți, deoarece conține în sine îndurare și iertare (cf. Rom 5, 1-11); este adevărat că noi nu putem merita iubirea lui Dumnezeu, pentru că este o iubire dăruită gratuit, care nu trebuie niciodată să fie meritată. Dar în fața acestei imensități a iubirii, trebuie să fim „responsabili” și să fim conștienți că putem să comitem acțiuni care conduc la „moartea” celuilalt sau al celorlalți. Nu poate exista pentru noi o mântuire automată, orice lucru am face, orice fel de viață am trăi, și pentru că iadul îl creem noi aici pe pământ, devenind deseori noi iad pentru alții. Edith Stein, în iadul de la Auschwitz în anul 1942 scria: „Aparține fiecăruia să decidă propriul destin. Dumnezeu însuși se oprește în fața misterului libertății fiecărei persoane”.
Iadul nu este un articol al profesiunii de credință, așa cum nu este nici diavolul, și pentru că diavolului nu iadului nu este necesar să le credem, din moment ce fiecare dintre noi face experiența acestor realități: suntem tentați de o putere din afara noastră și care ne domină, și putem cunoaște răul până la moarte sau separarea de Dumnezeu... Cu toate acestea, nu este conform cu credința creștină a afirma că nu există iad sau că iadul este gol. Ca și evreii, spun: Cine știe? Dar ca ucenic al lui Isus m-i se cere să recunosc milostivirea lui Dumnezeu și să o cânt totdeauna;  nu numai, m-i se cere și să sper pentru toți, să sper că toți se vor mântui și vor scăpa de iad, m-i se cere să mă rog și pentru cei mai mari criminali, pentru că să păstreze o parte, o scânteie de umanitate, capabilă să primească ultima chemare a lui Dumnezeu. În fața chipului lui Dumnezeu va fi posibil ca noi să nu-L alegem pe El, ci neființa morții? Hans Unrs von Balthasar scria în anul 1986, aproape ca un testament, un opuscul intitulat: Să sperăm pentru toți. Pe urmele atâtor sfinți și sfinte, bărbați și femei spirituali, cerea ucenicului lui Isus să se roage pentru ca toți să fie mântuiți. Biserica îndrăznește să proclame sfinți, adică să afirme că unii creștini se află lângă Dumnezeu, în beatitudinea lui, și de aceea sunt în comuniune cu noi, dar nu a îndrăznit niciodată să afirme că cineva ar fi în iad și că trebuie să scape de milostivirea lui, de iubirea nebună a Domnului nostru Isus Cristos!
Așadar, nici teroare, nici tăcere: să proclamăm infinita îndurare a lui Dumnezeu, voința lui de mântuire universală și cosmică; să ne rugăm pentru ca să se facă voința lui, precum în cer așa și pe pământ; să sperăm pentru toți oamenii; și dacă avem puterea iubirii să cerem Domnului, ca Moise și Paul, să fim noi trimiși în iad, numai ca toți să fie mântuiți. Fiecare dintre noi trebuie să spună cu umilință: „Nu știu” și să ne amintim de Sf. Ioana d’Arc: Dacă sunt în harul lui Dumnezeu, să mă păstreze în el. Dacă nu sunt în harul lui Dumnezeu, Dumnezeu să mă pună în siu în harul lui”.  

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian
Autor: ENZO BIANCHI
Avvenire, 1 dicembre 2013