Anti-creația și plânsul lui Dumnezeu

La sfârșit omul a distrus pământul. Pământul fusese frumos.

Apoi, deasupra lui a plutit duhul omului și a distrus toate lucrurile. Și omul a spus: „Să fie întuneric”. Și i s-a părut omului că întunericul era lucru bun, și a numit întunericul „siguranță”; și s-a împărțit pe sine în rase, religii și clase. Nu a existat nici seară nici dimineață în ziua a șaptea înainte de sfârșitul lumii. Și omul a spus: „Să fie un guvern puternic”, pentru a stăpâni peste noi în întunericul nostru… Să fie armate pentru a se ucide ordonat și eficient în întunericul nostru; să persecutăm și să distrugem, aici și până la capătul pământului pe cei care ne spun adevărul, pentru că noi iubim întunericul nostru. Nu a existat nici seară nici dimineață în ziua a șasea înainte de sfârșitul lumii. Și omul a spus: „Să fie rachete și bombe” pentru a ucide mai bine și mai repede. Și au fost cuptoare și camere de gazare pentru a eficientiza munca. Și era ziua a cincea înainte de sfârșitul lumii. Și omul a spus: „Să fie drogurile” și alte căi de fugă, pentru că un ușor și constant deranj – realitatea – ne supără în comoditatea noastră. Și era ziua a patra înainte de sfârșitul lumii. Și omul a spus: „Să fie certuri între națiuni”, ca să știm cine este dușmanul nostru. Și era ziua a treia înainte de sfârșitul lumii.

Și, ca ultim lucru, omul a spus: „Să-l facem pe Dumnezeu după chipul și asemănarea noastră”, și să nu existe un alt Dumnezeu care să intre în competiție cu noi. Să spunem că Dumnezeu gândește ca noi, să credem că urăște așa cum urăm noi și că ucide așa cum ucidem noi. Și era ziua a doua înainte de sfârșitul lumii. În ultima zi a fost un mare tunet pe fața pământului; focul arse frumoasa planetă, și a fost tăcere. Și Domnul Dumnezeu a văzut tot ceea ce făcuse omul, și în tăcerea care învăluia acele resturi fumegânde… Dumnezeu a plâns.

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

Sursa: Revista mexicană „Iglesias”, n. 46, 1987 (www.qumran2.net)