Zidul urii

Un om care nu cunoştea pe Dumnezeu, s-a îmbogăţit peste noapte.

Trăind în ceartă cu un vecin al său, voind să-şi arate „muşchii”, se hotărî să se răzbune împotriva lui. Ridică, aşadar, un zid înalt în dreptul casei acelui vecin, după care îşi făcu o casă cu mult mai mare şi mai frumoasă decât cea din vremea când era sărac. 

Zidul acela înalt, luă toată lumina casei vecinului său. Intr-o zi el văzu la poarta vecinului, un dric. Din cauza lipsei razelor mângâietoare ale soarelui, care distrug microbii, unul din copiii săracului murise de oftică (TBC).

Omul rău, mustrat de conştiinţă, îşi zise: "Oare, nu sunt eu de vină?"

Peste alt an, alt dric.

Omul se gândi, cutremurat: "Desigur, zidul meu e de vină!” Şi se hotărî să-l dărâme. Dar nu-şi săvârşi gândul, căci peste puţin timp, află că vecinul căzuse la pat. Şi aceasta pentru că omul rău le furase lumina soarelui.

Plin de căinţă, chemă un meşter şi-i porunci să dea jos zidul ticălos. Dar totul fu zadarnic, căci peste puţine zile, dricul se înfăţişă din nou la poarta vecinului.

Iată ce face zidul urii, banul, mândria şi lipsa dragostei. Dacă există cumva şi în faţa casei noastre acest zid, să-l dărâmăm cât mai repede, ca să-l salvăm şi pe cel de lângă noi, dar să scăpăm  şi noi de mustrarea conştiinţei!