Culegeri de profeţii antice grupate în cărţi: Oracolele sibiline în pictura murală din România

Sibilelor li s-a acordat o atenţie deosebită în civilizaţia antică a Greciei, dar şi a Romei, unde au dominat timp de câteva secole viaţa spirituală şi culturală a acestor popoare. Tradiţia antică menţionează un număr incert de sibile, dar şi de nume ce le-ar fi purtat aceste femei legendare. O mare parte din Cărţile Sibiline au fost distruse în incendiul din Capitoliul Romei în anul 84 î.Hr., istoricii nefiind siguri dacă anumite fragmente ale acestor cărţi ar fi supravieţuit dezastrului. Ele au fost însă repede înlocuite, la ordinul împăratului roman, care a trimis sacerdoţi în Asia Mică şi pe întreg teritoriul roman, să consulte şi să adune o nouă culegere de profeţii ale sibilelor.

Sibilele, la greco-romani, erau considerate femei-profet, ce posedau ceva din însuşirile supranaturale ale zeilor, ele fiind numite şi preotese ale zeului Apollo. Li se atribuia darul previziunii şi cel de a afla voinţa divinităţilor. Nu erau venerate ca divinităţi şi nici nu li se atribuia nici un fel de cult. Erau considerate fiinţe muritoare, iar puterea de a prezice viitorul era un dar al castităţii lor. Sanctuarele lor religioase se aflau de obicei în locuri greu accesibile, păduri dese, peşteri, grote sau pustiuri, toate aceste locuri fiind învăluite într-un deplin mister. Ele trăiau în singurătate, fiind înconjurate doar de un grup de preoţi care notau pe suluri de papirus prezicerile lor. Aceste culegeri de profeţii erau grupate în cărţi, purtând denumirea de Oracolele Sibiline.

Prima relatare despre sibile îi aparţine lui Heraclit din Efes (550-480 î.Hr.), care cuprinde următoarea descriere: "Sibila rosteşte cuvinte aspre, dar adevărate, buzele ei nu zâmbesc, chipul ei nu exprimă nici un sentiment, fără să tămâieze, ea profeţeşte prin puterea zeilor viitorul pentru multe secole înainte".

Sibilele zugrăvite pe pereţii exteriori ai bisericilor

Sibilele au fost zugrăvite în România pe exteriorul bisericilor şi mănăstirilor din Moldova şi Ţara Românească. Ele se află în acelaşi registru cu filozofii antici, ca Platon, Plutarh, Tucidide, Solon şi Aristotel. Iconografia acestui registru fiind reprezentată de autorii "Cărţilor de Înţelepciune", filozofii cu scrierile lor despre tendinţa permanentă a omului spre autocunoaştere, şi de sibilele care elogiau o perfecţiune morală şi o dobândire a virtuţilor. Oracolele Sibiline conţin informaţii şi interpretări gnostice ebraice şi greceşti cu referire la anumite evenimente cuprinse şi în Sfânta Scriptură, aşa cum nota în 1899 Milton S. Terry, în "The Sibylline Oracles", publicată de Garrett Biblical Institute.

În Cartea I, vv. 393-410, apare profeţia despre Naşterea Mântuitorului: "Atunci copilul Marelui Dumnezeu va veni înveşmântat trupeşte la oameni, asemănându-se cu oamenii muritori de pe pământ… va desăvârşi legea lui Dumnezeu şi nu o va distruge… Lui, preoţii îi vor oferi aur, mir şi smirnă".

În Cartea a VI-a, vv. 1-18, apare profeţia despre Botezul Mântuitorului, învăţăturile şi minunile Sale: "Măreţul Fiu al Celui Nemuritor… căruia I s-a dat de către Tatăl să stea pe Tronul Judecătorului, va fi spălat în gura râului Iordan… din foc se va arăta Spiritul Domnului coborând pe aripile unui porumbel alb… El va arăta drumul oamenilor şi va arăta cărările cerurilor şi îi va învăţa pe oameni cu înţelepciune… va vindeca bolile oamenilor, va învia morţii şi multe suferinţe omeneşti va înlătura".

Cartea a VIII-a, vv. 610-639, prezice Buna Vestire a Fecioarei Maria de către Arhanghelul Gavriil şi Naşterea Domnului într-o iesle: "… Ca un trandafir luminos, va coborî prin faţa cerului Gavriil, şi într-un chip muritor se va arăta Fecioarei, iar vocea sa va rosti: "O Fecioara, a ta inimă curată, bine este primită de Dumnezeu"… astfel vorbind, el îi va insufla suavei Fecioare binecuvântarea lui Dumnezeu… şi încrederea va veni la ea… şi Cuvântul va zbura în pântecele ei, şi cu timpul va deveni trup şi se va îmbrăca cu viaţă… ajungând un băiat proslăvit de a sa naştere din Fecioară… şi se va minuna tot pământul şi se vor bucura de acest nou Prunc… iar steaua nou apărută va fi cinstită de oamenii înţelepţi, iar Pruncul va fi arătat într-o iesle veghetorilor de vite şi capre, iar păstorii mieilor se vor închina Lui…"

Cum se zugrăvesc sibilele?

Iconograful Dionisie din Furna îndrumă, în cartea sa "Erminia Picturii Bizantine", pe zugravii de biserici să reprezinte sibilele cu filactere care să conţină stihuri care fac referire la acest pasaj.

Sibila Persica va avea scris pe pergament următoarea prezicere: "Iată va veni ziua cea prealuminată în care vreme Domnul cel de veci, pentru păcatele tuturor, va fi trimis şi va vieţui în lume trupeşte. O domniţă îl va avea şi-l va hrăni la sânul său, că aşa este hotărâtă taina rânduielii dumnezeieşti". Sibila Libiană va avea următorul text pe filacter: "Iată,... proorocul cel de hotar, de sus din nori se va naşte din curată fecioară, şi pe noi ne va împăca cu Dumnezeu Tatăl".

În iconografia mănăstirilor din Moldova apare zugrăvită o singură sibilă cu denumirea "Împărăteasa Savila". Ea este reprezentată alături de filozofii greci şi este încadrată în tema Arborelui lui Iesei şi a Bunei Vestiri. Această unică sibilă are menirea să reprezinte figural profeţia mesianică şi cultul Fecioarei prezise în oracole. Sibila este îmbrăcată fie în port specific românesc, purtând pe cap o coroană cu cinci fleuroni şi un voal alb care cade pe umeri, fie în haine lungi împărăteşti, de culoare roşie, cu mâneci largi, bogat împodobite cu pietre scumpe, asemănându-se astfel cu împărătesele Bizanţului. Pe umărul ei stâng se sprijină un filacter desfăşurat cu textul profeţiei făcută de ele.

În Ţara Românească se întâlnesc pe exteriorul bisericilor reprezentări ale tuturor sibilelor. Ele sunt zugrăvite ca femei tinere şi foarte frumoase. Sunt înveşmântate în rochii lungi, strânse la brâu cu o centură decorată cu pietre scumpe. Pe cap poartă o căciulă frigiană şi un voal de culoare deschisă, numit şi flammeum, reprezentând flacăra dătătoare de viaţă. În mână pot ţine un filacter cu prezicerea făcută sau diferite simboluri ca: un trandafir alb, o lumânare aprinsă, o mănuşă, o cunună de spini, o iesle, un leagăn sau o sabie. Nici o sibilă nu se reprezintă cu aureolă, ele fiind considerate doar femei înţelepte, şi nu sfinte.

Autor: G. Ștefăniță

Sursa: www.ziarullumina.ro

Icoană şi tablou: Viziunea Domnului

Probabil că nu este casă de creştin în care să nu se găsească o icoană. Dar icoana prin ea însăşi reprezintă o miză uriaşă. Ea aduce nevăzutul către văzut şi în felul acesta face posibil contactul cu o lume de neimaginat.

De multe ori m-am întrebat care este frontiera dintre o icoană şi un tablou. Doar faptul că prima este sfinţită? Ca să te încumeţi tu, pictor mai mult sau mai puţin talentat, să pictezi icoane îţi trebuie înainte de orice har. Deci e vorba de o coborâre în tine a ceva care se află mai presus de inteligenţă, talent, voinţă. Pictorul de icoane sau iconarul nu face aceasta oricum, ci după ce se pregăteşte pentru a realiza ceva ce-l solicită la maximum. Am în vedere când spun acestea cartea lui Pavel Evdokimov, "Arta icoanei, o teologie a frumuseţii", una din cele izbutite abordări de pe poziţiile celui avizat a ceea ce înseamnă icoana şi cum îşi revarsă ea asupra noastră frumuseţea dătătoare de duh. Icoana este o biruinţă a figurativului, triumful ideii că Domnul ni se poate înfăţişa sub forma viziunii şi deci avem privilegiul de-a-l vedea. Pentru aceasta însă iconarul trebuie să aibă inima curată, ca şi privitorul. Inimile curate asigură eficacitatea icoanei în sensul în care ne îndreptăm spre faţa ei cu nădejde şi nu cu simpla desfătare a celui care degustă doar un produs artistic. Iată ce spune Evdokimov: " Ochiul poate asculta chiar glasul liniştii; dimpotrivă, absenţa colorată nu face decât să-ţi împrăştie gândurile şi până la urmă să te istovească. Oare se poate comunica, se poate schiţa un gest de tandreţe faţă de una din aceste femei pictate de Picasso, numite de părintele Serghei Bulgakov cadavre ale frumuseţii, se poate simţi dorinţa de rugă în faţa pătratului lui Malevici?" Iată nişte semne de întrebare asupra cărora putem medita. Tocmai fiindcă a fost adusă în discuţie, arta abstractă, nonfigurativă sugerează depărtarea definitivă faţă de ceea ce noi aşteptăm de la o icoană. Icoana, indiferent de realizarea ei estetică, presupune intimitate, creează un spaţiu de reculegere în care omul nu se mai simte singur. Marile tablouri ale artei abstracte şi ale artei moderne în general copleşesc şi în egală măsură însingurează. Ne confruntăm astfel, dacă se poate spune aşa, cu o ipostază laicizată a misterului. Şi aceasta fiindcă ceea ce nu poate fi înţeles nu înseamnă că înalţă neapărat sufletul. Dimpotrivă. Poate să-l tulbure, să-l înfricoşeze, să-i dea senzaţia neantului de nelecuit. Arta icoanei merge de aceea mână în mână cu teologia icoanei. Mi se pare deplasat să te întrebi dacă o icoană este frumoasă sau nu. Ea a trecut dincolo de calificative estetice, dar slujeşte frumosul numai în măsura în care acesta este, alături de bine şi adevăr, unul dintre cele trei atribute ale divinităţii. Totuşi, între pictura laică, agresivă şi icoana situată deasupra timpului se află pictura religioasă. Aceasta este una dintre cele mai fertile încercări la care un artist contemporan se poate supune.

Când la sfârşitul anilor 80 s-a întemeiat grupul Prolog (Bernea, Paştina, Paul Gherasim, Constantin Flondor, Mihai Sârbulescu, Sorin Dumitrescu, Ioana Bătrânu), aceştia voiau să găsească tocmai calea mediană între icoană şi tabloul fără Dumnezeu. Pictura religioasă tentează harul în sensul în care talentul celui care pictează urcă spre un orizont spiritual. Acelaşi lucru este valabil şi pentru cei care fac poezie religioasă. Şi ei simt în momentele cele mai fericite ale creaţiei lor că nu ei creează, ci altcineva, chiar duhul, le mişcă mâna şi sufletul. Aceasta este diferenţa dintre o operă cu o deschidere spirituală şi celelalte opere care, deşi valoroase şi interesante, nu au contact cu un asemenea orizont. Un vas sau un clopot pictat bunăoară de Mihai Sârbulescu nu va avea niciodată pretenţia că va putea fi recuperat într-un ansamblu iconic. Nici vorbă de aşa ceva. Dar realizarea icoanei ne transmite o prezenţă. Ceea ce este o calitate fundamentală. Icoana, spre deosebire de tablou, se caracterizează tocmai prin faptul că este prezentă. Omul conlucrează cu aceasta prin rugăciunile sale, dar icoana este ceva obiectiv pe care noi, prin tot felul de senzaţii şi impresii, nu-l putem subiectiviza. În schimb, tabloul obişnuit nu ne oferă acelaşi tip de prezenţă. Privit mai de aproape sau mai de departe, din faţă sau din unghi, ni se poate înfăţişa mereu altul, până la, cum ar spune Evdokimov, abstracţiunea absentă. Toate avatarurile artei moderne au plecat tocmai dintr-o formă de nerăbdare şi de nemulţumire care trădează de fapt o inconsistenţă de ordin spiritual. Un artist conştient de năravuri va dori să se salveze. Cred că naşterea grupului Prolog de la noi a avut ca temei şi o asemenea orientare. Cu alte cuvinte, artiştii din grup voiau să scape de ce e facil sau fals complicat, de ifose şi exhibiţii, de experiment devitalizant. Domnul este nevăzut, dar icoana ni-l face vizibil. Aceasta este piatra de temelie a artei creştine, în absenţa căreia nu ne mai putem socoti creştini. Naşterea Domnului este însoţită de viziunea sa. Şi aş încheia aceste consideraţii tot cu un citat din teologul rus care ne umple inima de bucurie. "Pentru a vedea frumuseţea, pentru a fi atins de strălucirea harică, trebuie ca printr-o transcendenţă, printr-o depăşire a sensibilului şi inteligibilului, să treci prin uşile tainice ale templului, aceasta este icoana, nu mai e invocare, ci parusia." Icoana este faţă de tablou ceea ce e mireasa faţă de o femeie oarecare.

Autor: d. Stanca

Sursa: www.ziarullumina.ro