100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/23

Credincioșii altor Biserici pot să primească

sacramentele în Biserica Catolică?

După interpretarea catolică, comuniunea ecleziale și împărtășirea euharistică sunt indivizibile, chiar dacă în situații concrete sunt posibile diferite soluții pastorale. După Card. Walter Kasper, chestiunea comuniunii euharistice este una din punctele cele mai sensibile ale actualului dialog ecumenic.

Un text fundamental în această privință, este Prima Scrisoare către Corinteni (10, 16-17): „Potirul mântuirii pe care noi îl binecuvântăm nu este oare împărtășire cu trupul lui Cristos? Deoarece există o unică pâine, noi, deși mulți, suntem un singur trup: cu toții participăm la aceeași pâine”.

După acest text biblic, comuniunea euharistică și cea eclezială merg mână în mână. Comuniunea euharistică nu este numai o comuniune individuală cu Cristos, dar este inseparabilă de comuniunea eclezială. Comuniunea euharistică constituie și determină comuniunea eclezială. 

Acest text, scrie Card. Walter Kasper, a avut multiple consecințe teologice și istorice, care durează și astăzi, atât în Orient cât și în Occident. În cadrul teologiei occidentale, a avut autoritate mai ales comentariul Sf. Augustin, care definește euharistia ca fiind sacramentum unitatis et vinculum  caritatis. Astfel, unitatea dintre comuniunea euharistică și cea eclezială a fost, până în anii ’70 ai secolului al XX-lea, un bun comun al tuturor Bisericilor, și a celor ale Reformei. Până atunci, Biserica luterană și cele reformate nu aveau comuniunea Sf. Cine. Numai Concordia de la Lemberg din anul 1973 a schimbat această situație. Această nouă poziție este definită prin termeni ca de exemplu „ospitalitate euharistică” sau „disponibilitate de a oferi euharistia”. Este vorba de poziții împrumutate din viața laică, unde posedă o semnificație relevantă. Rămâne deschisă chestiunea dacă o asemenea transpunere de concepte, din planul laic în cel sacramental, este fondată. În consecință, dacă se dorește comuniunea euharistică, trebuie să se țină tot timpul prezent factorul comuniunii ecleziale, cel puțin în forma unui dialog deschis. De aceea, nu se poate cere comuniunea euharistică fără a rămâne în unitate cu Biserica care o celebrează. 

Cu toate acestea, pentru a reglementa situații particulare complexe, și pentru a răspunde exigențelor individuale ale unor credincioși care se află în situații dificile, dreptul canonic al Bisericii Catolice apelează la principiul: salus animarum suprema lex (cf. CDC, can. 1752). După normele dreptului canonic, există situații în care împărtășirea euharistică este posibilă. Aceste situații sunt însă limitate numai la cazurile de necesitate fizică individuală. Totuși, în sfera preceptelor Bisericii universale: „În privința modalității concrete de a acționa, ținând cont de toate circumstanțele de timp, de loc, de persoane, să decidă cu prudență autoritatea episcopală a locului” (UR, nr. 8; cf. CDC, can. 844.3; Directoriul ecumenic, nr. 130). 

Directoriul ecumenic se exprimă asupra posibilității din partea necatolicilor de a primi, cu determinate condiții, trei sacramente ale Bisericii Catolice. 

Credincioșii ortodocși

Biserica Catolică permite credincioșilor ortodocși să primească sacramentul reconcilierii, al euharistiei, și al maslului, în circumstanțe riguros definite, pe cale extraordinară, adică numai o singură dată și cu determinate condiții. Această situație se poate verifica în cazul în care credinciosul dorește foarte mult să primească un anumit sacrament (de exemplu în situația unei morți iminente) care, datorită unui impediment fizic sau moral (în cazul sacramentului reconcilierii sau al maslului), nu poate fi primit în Biserica lui. 

Credinciosul ortodox care se apropie de Sf. Împărtășanie în Biserica Catolică este ținut să observe disciplina sacramentală prevăzută pentru acest sacrament în Biserica Ortodoxă, adică necesitatea de a se spovedi înainte de primirea Sf. Împărtășanii și obligația postului euharistic care, de obicei durează de la miezul nopții până în momentul împărtășirii. Deoarece sacramentul reconcilierii nu depinde de identitatea eclezială a credinciosului, preoții catolici, dacă li se cere, pot să fie confesori sau directori spirituali pentru credincioșii ortodocși, cât și pentru credincioșii altor Biserici. 

Credincioșii Bisericii protestante

În mod normal, Biserica Romano-Catolică admite la comuniunea euharistică și la sacramentul reconcilierii  și al maslului exclusiv pe cei care se găsesc în unitatea credinței ei, a cultului și a vieții ecleziale (cf. UR, nr. 8; CDC, can. 844.1). Admite, totuși, ca în circumstanțe particulare, cu titlu de excepție și cu îndeplinirea unor determinate condiții, să se poată acorda și chiar recomanda, primirea la sacramente a creștinilor aparținând altor Biserici sau comunități ecleziale. Una din aceste situații este, de exemplu, pericolul de moarte, atunci când o persoană dintr-o altă Biserică, chiar și cea protestantă, cere unui preot catolic să primească sacramentul reconcilierii sau maslul, neavând posibilitatea de a le primi în Biserica proprie. Dacă acesta profesează credința catolică, preotul este ținut să-i administreze sacramentele cerute. Această posibilitate există și pentru euharistie, dar pentru această eventualitate, decizia îi revine episcopului local. Arhiepiscopul Vienei, Card. C. Schönborn, reproduce, ca exemplu de soluționare, cazul unui om botezat care dorește să participe la Sf. Euharistie, din importante motive personale, și care, la sfârșitul rugăciunii euharistice, cu credință sinceră și împreună cu întreaga comunitate, pronunță „Amin”, acceptând astfel ceea ce rugăciunea euharistică afirmă și ceea ce, după credința catolică, se întâmplă în timpul celebrării. 

Se pot elabora norme mai detaliate, dar această sarcină revine Conferinței Episcopale sau episcopului local. Dacă autoritățile locale cred just și rațional, va fi posibil, în timpul celebrărilor ecumenice sau a solemnităților speciale, la care participă la care participă credincioșii Bisericilor protestante, sau în timpul celebrării unei căsătorii mixte catolico-protestante, să se administreze celor prezenți Sf. Împărtășanie, dacă aceștia își manifestă dorința, profesează credința catolică cu privire la acel sacrament și îndeplinesc condițiile morale. Episcopul care acordă permisiunea, dacă crede că este oportun, poate să stabilească și ora, locul sau persoana interesată de această permisiune. Totuși, preotul sau credincioșii trebuie să știe dacă permisiunea este dată pentru odată sau pentru o perioadă mai lungă; dacă privește teritoriul întregii dieceze și este în vigoare peste tot în ea unde se verifică asemenea cazuri, sau dacă privește numai un anumit loc concret; dacă este acordat tuturor preoților implicați în acele celebrări sau dacă este legat de un anume preot. Mai adăugăm că preoții catolici, dacă le este cerut, pot să aibă rolul de ghizi spirituali sau de confesori pentru credincioșii Bisericilor protestante. 

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/22

Care este doctrina Bisericii catolice, ortodoxe și a

Bisericilor protestante în privința tematicii sacramentelor?

Biserica Catolică învață că sacramentele sunt semne ale acțiunii lui Isus Cristos. A fost El însuși cel care le-a instituit, fără să se limiteze la semnul însuși, dar stabilindu-i și legătura cu un determinat semn al harului său. Biserica învață că Isus Cristos ea adorat definește și acordă harurile lui prin mijlocul semnelor sacramentale în momentul administrării. Este vorba, deci, de acte ale Bisericii și nu ale unei persoane private. Biserica, administrând sacramentele, îndeplinește misiunea primită de la Isus de a merge la toate neamurile, învățând și botezând. Din acest motiv, Biserica crede cu adevărat și face astfel ca și alții să creadă că sacramentele instituite de Isus Cristos, sunt semne eficace ale harului său. Acestea sunt alcătuite din cuvinte precise și acțiuni având semnificație simbolică, cu care creează o unică entitate. Cuvintele rostite definesc gesturile: astfel, pâinea frântă este trupul Domnului, spălarea mâinilor este o purificare spirituală, ungerea este o întărire a vigorii.

Sacramentele sunt semne ale întâlnirii omului cu Cristos în comunitatea ecleziastică. Biserica Catolică învață că sacramentele acordă harul ex opere operato, adică, în virtutea actului sacramental însuși. Acest lucru înseamnă că eficacitatea sacramentului derivă din înseși acțiunea lui Isus Cristos, din puterea răscumpărătoare a morții și învierii Lui: deci, nu este rezultatul sfințeniei ministrului care administrează sacramentul, nici a meritelor celui care îl primește. Tocmai în acest fel trebuie înțeleasă definiția tehnică ex opere operato: nu în virtutea ministrului, ci în virtutea Mântuitorului. Evident, implicarea personală a celui care primește sacramentul (ex opere operantis) este la fel de importantă din două motive: 1) subliniază caracterul eclezial al fiecărui sacrament (sacramentele sunt acte ale Bisericii); 2) întărește fecunditatea sacramentului primit. Ca loc de întâlnire dintre Dumnezeu și om, sacramentul necesită o angajare reciprocă: totuși, angajarea omului nu poate condiționa angajarea lui Dumnezeu.

Biserica Catolică mai învață că Isus Cristos însuși, om adevărat și Dumnezeu adevărat, este sacramentul izvorâtor. Într-adevăr, în El, în modul cel mai complet și perfect s-a realizat misterul întâlnirii dintre Dumnezeu și om. Biserica, în schimb, este sacramentul originar, primul, în care toate celelalte își află locul natural.

Biserica Catolică recunoaște șapte sacramente, șapte semne eficace de har și de identitate comunitară. Acestea sunt: botezul, euharistia, mirul, pocăința, maslul, preoția, căsătoria.

După Biserica Ortodoxă, sacramentul este o acțiune divină în care, cu ajutorul unui semn vizibil, este acordat credinciosului harul invizibil al Duhului Sfânt. Semnul exterior al sacramentului sunt rugăciunile, forma administrării, și materia sacramentului, în vreme ce materia internă, invizibilă, este harul Duhului Sfânt. Sacramentele sunt administrate în Biserică/biserică și de Biserică, și sunt necesare pentru toți membri ei în vederea mântuirii.

Și în Biserica Ortodoxă sunt recunoscute șapte sacramente: botezul, mirul, euharistia, pocăința, preoția, căsătoria și maslul. Cu toate acestea, teologii ortodocși nu cred că acest număr ar avea un caracter definitiv. Atât în momentul definirii lor, în secolul al XIII-lea, cât și mai târziu, s-a vorbit și de două, șase, sau chiar zece sacramente. Unii recunosc ca sacrament și consacrarea monahală, binecuvântarea bisericilor și a icoanelor, marea binecuvântare a apei în timpul Epifaniei, și chiar înmormântările. Și în aceste circumstanțe este acordat harul Duhului Sfânt.

Ortodocșii nu acceptă afirmația pentru care acțiunea Duhului Sfânt este validă ex opere operato. Ei învață că, pentru a obține harul, este necesar ca omul să se apropie de de sacrament cu demnitate și cu credință, pentru că harul nu acționează forțat. Dumnezeu dăruiește harul, dar omul este liber să-l primească sau să-l refuze. În opera răscumpărătoare trebuie să se creeze o profundă sinergie: colaborarea dintre Dumnezeu și om.

După învățătura Bisericii luterane sau a Bisericilor reformate sacramentele, ca și Cuvântul lui Dumnezeu, sunt instrumente ale harului lui Dumnezeu. Sacramentul este un rit sacru (un act divin), instituit de însuși Isus Cristos, în care harul invizibil al lui Dumnezeu este acordat sub forma unor semne vizibile. Luther susținea că sacramentul este cuvânt vizibil al lui Dumnezeu: așa cum prin proclamare Cuvântul ajunge la ureche, tot la fel, prin administrarea sacramentelor, Cuvântul se face vizibil ochiului. La început se acceptau trei sacramente (cf. Apologia Confesiunii Augustane): „Sunt adevărate sacramente botezul, cina Domnului și dezlegarea, care este sacramentul reconcilierii”). Totuși, deoarece penitenza rezultă lipsită de un semn vizibil și, deci, de una din cele trei caracteristici sacramentale, ea a fost unită succesiv cu sfânta împărtășanie. Aceste două sacramente (botezul și sfânta împărtășanie, numită și „cină”) sunt recunoscute în Biserica luterană și în cele reformate, nu numai ca semne exterioare, prin care se recunosc adevărații creștini, ci și ca acțiuni ale voinței harului divin față de umanitate. Sacramentul nu acționează ex opere operato, adică prin simpla administrare, ci grație credinței celui care primește sacramentul, pentru că fără credință nu există mântuire. În consecință, pentru ca sacramentul să fie eficace, trebuie să fie primit cu credință, adică cu deplină încredere în promisiunile lui Dumnezeu în el conținute.