Cateheza 1: despre vicii și virtuți. Păzirea inimii

Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 27 decembrie 2023

Cateheze. Viciile şi virtuţile. 1. Introducere: păzirea inimii

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Astăzi aş vrea să introduc un ciclu de cateheze despre tema viciilor şi a virtuţilor. Şi putem porni tocmai de la începutul Bibliei, acolo unde Cartea Genezei, printr-o relatare despre primii părinţi, prezintă dinamica răului şi a ispitei. Să ne gândim la paradisul pământesc. În cadrul idilic reprezentat de grădina Edenului, apare un personaj care devine simbolul ispitei: şarpele, acest personaj care seduce. Şarpele este un animal viclean: se mişcă lent, târându-se pe teren, şi uneori nici nu-ţi dai seama de prezenţa sa - este silenţios -, pentru că reuşeşte să se mimetizeze bine cu ambientul şi mai ales acest lucru este periculos.

Când începe să dialogheze cu Adam şi Eva, demonstrează că este şi un dialectic rafinat. Începe aşa cum se face în bârfele rele, cu o întrebare răutăcioasă: "A spus cu adevărat Dumnezeu să nu mâncaţi din niciun pom al grădinii?" (Gen 3,1). Fraza este falsă: în realitate, Dumnezeu a oferit bărbatului şi femeii toate roadele din grădină, în afară de cele ale unui pom precis: pomul cunoaşterii binelui şi răului. Această interdicţie nu vrea să-i interzică omului uzul raţiunii, cum se interpretează uneori rău, ci este o măsură de înţelepciune. Ca şi cum ar spune: recunoaşte limita, nu te simţi stăpân a toate, pentru că mândria este începutul tuturor relelor. Şi astfel, istoria ne spune că Dumnezeu îi pune pe primii părinţi ca stăpâni şi păzitori ai creaţiei, dar vrea să ferească de prezumţia de atotputernicie, de a se face stăpâni ai binelui şi ai răului, care este o ispită, o ispită urâtă şi acum. Aceasta este capcana cea mai periculoasă pentru inima umană.

Aşa cum ştim, Adam şi Eva nu au reuşit să se opună ispitei şarpelui. Ideea unui Dumnezeu care nu este chiar bun, care voia să-i ţină supuşi, s-a strecurat în mintea lor: de aici prăbuşirea a toate.

Cu aceste relatări, Biblia ne explică faptul că RĂUL NU ÎNCEPE ÎN MOD ZGOMOTOS, când un fapt este de acum evident, ci răul începe cu mult înainte, când începe să se întreţină cu el, să-l legene în imaginaţie, gânduri, ajungând să fie capturat de linguşirile sale. Uciderea lui Abel nu a început cu o piatră aruncată, ci cu supărarea pe care Cain a păstrat-o în mod tragic, făcând-o să devină un monstru înăuntrul său. Şi în acest caz, nu valorează nimic recomandările lui Dumnezeu.

Cu diavolul, iubiţi fraţi şi surori, nu se dialoghează. Niciodată! Nu trebuie să se discute niciodată. Isus n-a dialogat niciodată cu diavolul; l-a alungat. Şi în deşert, în timpul ispitirilor, nu a răspuns cu dialogul; pur şi simplu a răspuns cu cuvintele din Sfânta Scriptură, cu cuvântul lui Dumnezeu. Fiţi atenţi: diavolul este un seducător. A nu dialoga niciodată cu el, pentru că el este mai viclean decât noi toţi şi ne va face să plătim. Când vine o ispită, a nu dialoga niciodată. A închide uşa, a închide fereastra, a închide inima. Şi astfel, ne apărăm de această seducţie, pentru că diavolul este viclean, este inteligent. A încercat să-l ispitească pe Isus cu citatele biblice, prezentându-se ca un mare teolog. Fiţi atenţi! Cu diavolul nu se dialoghează şi cu ispita nu trebuie să ne întreţinem, nu se dialoghează. Vine ispita: închidem uşa, păzim inima.

Trebuie să fim păzitori ai propriei inimi. Şi pentru aceasta nu dialogăm cu diavolul. Este recomandarea - păzirea inimii - pe care o găsim în diferiţi Părinţi, sfinţii. Şi noi trebuie să cerem acest har de a învăţa să păzim inima. Este o înţelepciune aceea de a şti să păzim inima. Fie ca Domnul să ne ajute în această lucrare. Dar CINE PĂZEȘTE PROPRIA INIMĂ PĂZEȘTE O COMOARĂ. Fraţilor şi surorilor, să învăţăm să păzim inima.

________________

Şi vă rog să nu uităm să ne rugăm pentru cei care suferă consecinţele teribile ale violenţei şi ale războiului, în special să ne rugăm pentru martirizata Ucraina şi pentru populaţiile din Palestina şi Israel. Războiul este un rău. Să ne rugăm pentru sfârşitul războaielor.

Şi pentru toţi binecuvântarea mea!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Viclenie, nu prudență

Conform lui Plutarh, Alcibiade era obsedat de nevoia de popularitate: voia cu orice preț ca oamenii să-i acorde atenție. Slăbind la un moment dat interesul publicului față de el, ce a făcut? Avea un câine foarte frumos, pe care plătise nici mai mult, nici mai puțin de șaptezeci de mine; i-a tăiat coada. Și altfel,

întreaga Atenă a avut ocazia de a vorbi despre Alcibiade, despre bogățiile lui, despre bizareriile sale costisitoare.
Iată un caz care nu reflectă prudență, ci viclenie

Să nu confundăm creaturile cu Creatorul (Sf. Augustin)

O cioară s-a așezat pe vârful unui brad înalt. Și-a rotit ochii în

jur cu o privire autoritară și a scos un strigăt de victorie. Acestei ființe gălăgioase pare că bradul îi datorează totul: existența lui, frumusețea lui înălțată spre cer, verdeața totdeauna vie, forța în lupta cu răul. Această mândrie a ciorii este năucitoare. Mare binefăcătoare a bradului tăcut! Iar bradul nici măcar nu se sinchisește să tremure; pare că nu vede cioara; meditând își ridică ramurile lui spre cer. Suportă în liniște oaspetele gălăgios. Nimic nu tulbură gândurile lui, seriozitatea și pacea lui. Mulți nori au trecut deja deasupra lui, multe păsărele au poposit între ramurile lui! Și au plecat așa cum o să pleci și tu. Acesta nu este locul tău, nu te simți sigură și urlând astfel cauți să suplinești lipsei tale de putere. Eu am crescut din acest pământ și sunt plantat cu rădăcinile mele în inima lui. Iar tu, nor trecător, care arunci o umbră de tristețe pe vârful meu aurit, te afli în bătaia vânturilor. Trebuie să te suport în liniște. Tu cârâi cântecul tău plictisitor, fără suflet și săracă, apoi pleci. Ce reușești să faci cu un urlet? Eu rămân, pentru a persevera în reculegere, pentru a construi răbdarea mea, pentru a suporta furtuni și uragane, pentru a mă îndrepta totdeauna mai sus, liniștit. Nu-mi acoperi soarele meu, nu mă fascinezi, nu schimbi ținta urcării mele. Exista pădurea iar voi nu existați, nu veți exista, iar pădurea va fi pentru veșnicie aici. O fabulă? Nu, nu este o fabulă (Card. Stefan Wyszynski, Appunti dalla prigione 1953-1956, 17 gennaio 1954, domenica).

Superbia....

Superbia este renegarea lui Dumnezeu, invenția diavolilor,

disprețul oamenilor, mama judecării aproapelui, fiica laudelor, semn al sterilității, refuzul ajutorului lui Dumnezeu, izvor al mâniei, poarta ipocriziei, ajutorul diavolilor, păstrătorul păcatelor, făcătorul cruzimii, ignorarea compătimirii, judecător crud, adversar al lui Dumnezeu, rădăcină a blestemelor și a înjurăturilor. Culmea ei este refuzul ajutorului lui Dumnezeu și exaltarea propriilor eforturi, ceea ce este un comportament diabolic (Sf. Ioan Scărarul).