Predestinarea în viziunea Sf. Augustin

Termenul praedestinatio este luat de Sf. Augustin din Sf. Scriptură, mai concret de la Sf. Paul, care îl utilizează de cinci ori şi totdeauna pentru a indica planul lui Dumnezeu atât în privinţa lui Cristos, cât şi în privinţa mântuirii oamenilor.
Trebuie spus încă de la început că acest argument nu este atât de central în gândirea lui Augustin. El dezvoltă acest argument în momentul în care trebuie să vorbească despre har. Doctrina predestinării depinde în întregime de două adevăruri: eficacitatea şi gratuitatea harului.

Definiţia predestinării: predestinarea este preştiinţa şi pregătirea binefacerilor lui Dumnezeu, acele binefaceri eficace şi gratuite care îl conduc pe om la mântuire. Augustin face de la început distincţia între preştiinţa divină şi predestinare şi între ceea ce Dumnezeu face şi ceea ce El nu face dar permite.

În privinţa raportului dintre preştiinţă şi predestinare au existat în decursul istoriei trei posibile curente de gândire:

1. primul reconduce predestinarea la preştiinţă şi bazează pe el doctrina mântuirii (este cel al pelagienilor şi al semipelagienilor).
2. al doilea curent reconduce preştiinţa la predestinare (este cel al predestinaţioniştilor de la Lucid la Janseniu).
3. al treilea curent face distincţie între preştiinţă şi predestinare, atribuind numai preştiinţei păcatele oamenilor (şi al îngerilor), preştiinţei şi predestinaţiei operele mântuirii (este ceea ce Augustin învaţă şi apără). Augustin apără deschis această distincţie pentru că păcatul este obiectul preştiinţei, niciodată al predestinaţiei. De aceea preştiinţa divină cunoaşte mai înainte , dar nu face ca omul să fie păcătos. Acest principiu este absolut esenţial şi fundamental în rezolvarea augustiniană a problemei răului.

În altă ordine de idei, predestinarea nu poate să existe fără preştiinţă, în timp ce preştiinţa poate să existe fără predestinare. Cu predestinarea Dumnezeu a prevăzut ceea ce ar fi făcut El însuşi... Dar El poate să ştie în precedenţă chiar şi acele lucruri pe care nu le face El, adică păcatele oamenilor. Deci, predestinaţiei îi aparţine ceea ce Dumnezeu face (darul harului), în timp ce preştiinţei îi aparţine ceea ce Dumnezeu nu face (chiar dacă face ca şi acestea să intre în ordinea voită de El), dar permite (păcatul).

Distincţiei dintre preştiinţă şi predestinaţie trebuie adăugată încă ceva, care nu este mai puţin important şi anume legătura care există între acţiunea divină şi permisiunea. Răul există: deci Dumnezeu îl permite. Dacă nu l-ar permite n-ar exista. Motivul acestei permisiuni este ascuns pentru noi în adâncul misterului, dar nu se poate nega că răul nu ar exista dacă Dumnezeu nu l-ar permite. Deci: Dumnezeu permite răul numai din cauza unei drepte judecăţi, şi este fără îndoială bun tot ceea ce este drept.

Citim în De civitate Dei:

...nimeni nu poate acţiona cu dreptate fără ajutorul lui Dumnezeu şi nimeni... poate să acţioneze nedrept dacă judecata divină n-o permite, judecată care este absolut dreaptă.

Acelaşi lucru este repetat în De dono perseverantiae şi în De correptione et gratia. Motivul, deci, al permisiunii răului se află în atotputernicia şi în bunătatea lui Dumnezeu care ştie să tragă binele din rău. Misterul predestinaţiei este recondus de Augustin la milostivirea şi dreptatea divină. Dumnezeu nu mântuieşte pe nimeni decât în virtutea bunătăţii sale gratuite, prin Isus Cristos, şi nu condamnă pe nimeni decât numai în virtutea dreptăţii adevărului, prin acelaşi Cristos Isus, Domnul nostru. Într-adevăr, milostivirea nu poate fi dezlegată de dreptate, nici dreptatea nu poate fi dezlegată de milostivire. Dumnezeu, pentru că este drept, nu-l poate condamna pe cel nevinovat, pentru că în acest caz dreptatea nu ar mai fi dreptate ci cruzime. Deci, faptul că unii se mântuiesc este darul lui Dumnezeu, că alţii se pierd este vina celor care se pierd; în primul caz acţionează milostivirea, în al doilea dreptatea.

Botezul copiilor

Este argumentul cel mai evident care demonstrează că mântuirea este un dar absolut gratuit517. Iată câteva principii pentru a înţelege necesitatea botezului copiilor:
1.nimeni nu poate să fie mântuit în afara societas Christi, adică în afara trecerii de la solidaritatea cu primul Adam, la care se aparţine pentru că omul se naşte, la solidaritatea cu al doilea Adam, la care se aparţine prin renaştere.
2.copii nu pot trece de la o solidaritate la cealaltă, de la Adam la Cristos, decât numai prin botezul cu apă sau botezul sângelui518. De aceea, există numai o cale pentru a susţine că copii nu se nasc în păcat, acea de a afirma că Cristos nu a murit pentru toţi, deci nici pentru ei.

Marile adevăruri care stau la baza misterului predestinării

1.adevărul escatologic: este cel al existenţei celor două cetăţi, amândouă veşnice, chiar dacă cetatea nelegiuiţilor nu se poate numi cetate.
2.adevărul teologico-metafizic: este cel al atotputerniciei divine care poate schimba în bine orice voinţă, chiar şi una împietrită, fără a vătăma darul libertăţii.
3.adevărul exegetic: este interpretarea pe care Augustin o dă despre alegerea secundum propositum a Sf. Paul.

Trei sunt deci marile adevăruri pe care Augustin le ţine prezente atunci când vorbeşte de misterul predestinaţiei:

1.în ciuda universalităţii mântuirii lui Cristos, nu toţi oamenii se mântuiesc;
2.dacă ar vrea, Dumnezeu i-ar putea mântui pe toţi, respectând în acelaşi timp şi libertatea lor;
3. cei care se mântuiesc sunt obiectul unei necunoscute alegeri divine şi datorează propria lor mântuire acestei alegeri.

Punctul focal al predestinării

În ce anume constă:

1. nu constă în a ştii dacă milostivirea lui Dumnezeu se extinde la toţi oamenii;
2. nu constă în a ştii dacă cei care se pierd, se pierd din propria lor vină;
3. nu constă în a ştii dacă Dumnezeu dă tuturor harul necesar pentru a se mântui.

În ce nu constă:

Augustin mărturiseşte cu umilinţă că nu ştie să răspundă. A răspunde acestei întrebări apelându-se la libertatea omului nu este îndeajuns, deoarece libertatea, dar al lui Dumnezeu, nu este un obstacol pentru Dumnezeu care are libertatea în mâinile sale şi, dacă vrea, poate s-o întoarcă spre bine. De aceea, cine s-ar opri la acest răspuns, ar merita să fie compătimit. Problema este mult mai adâncă şi înaltă. Din acest motiv, Augustin mărturiseşte că nu ştie să răspundă.

Augustin a formulat clar şi fără echivoc doctrina Purgatorului, existenţa lui, bazându-se pe textul Sf. Scripturi (1 Cor 2, 11-15). Anunţă înainte, şi admite pentru viaţa viitoare, pedepse temporare cu foc pentru purificarea sufletelor; în acelaşi timp, prescrie şi arată necesitatea rugăciunilor, a pomenilor pentru morţi.

Nonnules fideles per ignem quendam purgatorium, quanto magia minusque bona pereuntia dilexerunt, tanto tardius citiusque salvari.

De asemenea, adaugă că după moarte, cei vinovaţi vor fi pedepsiţi, pentru vini uşoare, cu pedepse în Purgator: „Vel ignem purgationis, vel poenam aeternam (pentru cei cu păcate grele).

Extras din: Pătrașcu Damian Gheorghe, Patrologie și Patristică, vol. II, Serafica, Roman 2008, pp. 352-356.