Părinții Bisericii despre Nașterea lui Cristos

Lumea nu era pregătită pentru această venire, dar Dumnezeu, care a aşteptat prea mult, se grăbeşte: va pleca cerurile şi se va pogorî» (Ps. 17, 11).

*************

«Eşti tu «Cel ce vine" sau să aşteptăm pe altul?" (Luca 7, 20). Proorocul Ioan, fiind în închisoare din cauza conflictului său cu Irod (Luca 3, 19-20), auzind vorbindu-se de Isus, a trimis doi ucenici ai săi să-l întrebe: «Eşti Tu «Cel ce vine» sau să aşteptăm pe altul?» (Matei 11, 1; Luca 7, 20). Isus le răspunde: «Mergeţi şi spuneţi lui loan cele ce aţi văzul şi cele ce aţi auzit: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se curăţesc, surzii ,aud, morţii înviază, săracilor li se vesteşte Vestea cea bună şi fericit este acela care nu se va sminti din cauza Mea» (Luca 7, 22-23; Matei 11, 4-6).

***************

Simeon Noul Teolog explică ,acest mister ,astel : «Dar ce este El ? Dumnezeu adevărat şi om cu adevărat desăvîrşit, Care S-a făcut om sau ceea ce nu era mai înainte ca să facă pe om dumnezeu, ceea ce niciodată n-a fost. Ca, atare, ne-a îndumnezeit şi ne îndumnezeieşte pe noi prin dumnezeirea Sa şi nu numai prin Trupul Său. Căci acesta nu este despărţit» ( A cincea cuvîntare morală, în Filoc. rom., vol. 6, p. 185).

*****************

«S-a întrupat el la Duhul Sfînt şi din Fecioara Maria și S-a Unicul Om», afirmă Simbolul de la Niceea fără să explice actul întrupării, care rămîne marele mister al credinţei creştine. «Dumnezeu S-a arătat în trup» (I Tim. 3, 16). Când păgânul Autolycus cere lui Teofil din Antiohia să-i arate pe Dumnezeu din Isus, acesta îi răspunde : «Arată-mi omul tău, iar eu îţi voi arăta Dumnezeul meu» (P. G., 6, 1025). Sfîntul Maxim Mărturisitorul spune : «Căci cine ar putea să ştie în ce fel Dumnezeu S-a făcut trup şi totuşi a rămas Dumnezeu; cum rămînînd Dumnezeu, El este om adevărat? Credinţa singură înţelege aceasta. Să cinstim cuvîntul în tăcere» (Texte obscure din Grigore din Nazianz, P.G„ XCI, 1057).

****************

Și Cuvântul s-a făcut trup, și a locuit între noi

Dumnezeu nu ne-a mîntuit de la distanţă, ci S-a identificat cu noi, ca un Dumnezeu istoric, viu, care se lasă experiat în viaţa oamenilor.

*****************

«Nu noi am fost cei care ne-am mişcat spre Dumnezeu, s-au am urcat spre El, ci El este Cel care a venit la noi şi S-a pogorât la noi ... El nu ne-a mişcat de aici, ci ne-a făcut cereşti, rămănând pe pământ; ne-a împărtăşit viaţa cerească fără să ne urce la cer, ci înclinînd cerul către noi şi aducîndu-l jos. Aşa cum zice profetul: «El a plecat cerurile şi S-a pogorît» (Ps. 17, 11) (Nicolae Cabasilas, Viaţa în Hristos, I, 6). 

POVESTIRI CU TÂLC

Anton era un evreu, proprietar al uneia din brutăriile cele mai faimoase din Germania. Când îl întrebau cum a supraviețuit Holocaustului, el povestea această istorioară: 

- Știi de ce sunt eu viu, astăzi?

Când eram adolscent, naziștii ne-au dus cu un tren la Auschwitz. Zile întregi, cu haine subțiri, pe un ger de crăpau pietrele, fără mâncare și fără apă. A nins tot drumul. Moartea ne pândea din fiecare ungher al vagonului. 

Lângă mine, un bătrân tremura fără încetare. Și eu eram congelat, dar am folosit mâinile mele pentru a-i masa mâinile, și obrajii și pieptul lui. L-am ținut îmbrățișat toată noaptea. I-am vorbit continuu, și l-am implorat să nu cedeze. Când s-a făcut dimineață și a răsărit soarele, am descoperit ceva ce m-a făcut să tremur și să plâng de bucurie: toți ceilalți din vagon erau morți. Rămăsese numai el… și eu.

El trăia pentru că i-am ținut eu de cald.

Eu trăiam … pentru că l-am ținut în viață pe el.

Apoi Anton adăuga: secretul supraviețuirii constă în a încălzi inimile altora. Atunci când încălzești pe cineva, de fapt te încălzești și pe tine. 

ACEST LUCRU ÎNSEAMNĂ A TRĂI… TRĂIEȘTE ȘI TU.

NU-I GREU! este fratele meu

NU-I GREU!

S-a întâmplat în Japonia

În mijlocul bombardamentelor, copilul din fotografie ducea trupul mort al frățiorului său pe spate, și intenționa să-l îngroape imediat ce s-ar fi ivit ocazia. Un soldat l-a văzut și i-a spus să se aplece puțin pentru a putea alerga mai repede. Copilul a răspuns: „Nu-i greu”. Este fratele meu!

Auzind aceste cuvinte, soldatul a izbucnit în lacrimi…

De atunci, această imagine a devenit simbolul unității în Japonia.

Fie ca această întâmplare să inspire viața noastră de fiecare zi. „Nu-i greu”. Este fratele meu. Nu-i grea, este sora mea.

Dacă cade, ridică-l; dacă este obosit, ia-l în brațe; dacă face greșeli, iartă-l și caută să-l suporți în pofida greșelilor lui… 

Deci, dacă lumea pare că-i întoarce spatele, pune-l pe umerii tăi, ia-l în brațele tale, și ridică-l, pentru că NU-I GREU.

El este fratele tău. Ea este sora ta….

REZISTENȚA PRIN CREDINȚĂ

DACĂ NOI VOM TĂCEA, VOR STRIGA PIETRELE

NON DEBEMUS, NON POSSUMUS, NON VOLUMUS

Asistăm în ultima vreme, în societatea noastră, la o degradare accentuată a credinței, la o siluire a ei, cât și la o diluare și o slăbire evidentă a rațiunii umane. Nimeni nu mai este dispus să asculte de nimeni, de o parte și de alta folclorizarea credinței și orbirea rațiunii ducând la fanatism, și încă unul exacerbat. Și, totuși, pentru a ne putea întoarce la mal, e nevoie, înainte de toate să ne așezăm, în atitudine de ascultare, altfel riscând să ne cufundăm cu toții în irațional și în violență, comunitatea umană, dacă mai pot fi numite astfel cele două mari haite de lupi, gata să se sfâșie și să se divore una pe cealaltă. 

Nu trăim într-o lume modernă, nici într-una post-modernă, ci într-una a-modernă, în care prima poruncă a fost reformulată astfel: eu, EMOȚIONALUL, sunt DOMNUL DUMNEZEUL TĂU, să nu ai alți dumnezei în afară de mine. Iar faptul că tehnologicul avansează în ritm amețitor, nu spune nimic dacă viața noastră este mai umană decât a strămoșilor noștri.

Rațiunea trebuie ucisă, dacă încă mai respiră. 

M-am gândit, așadar, ce am putea face, și de unde am putea pleca, în mijlocul acestui întuneric, pentru ca rațiunea noastră ologită de atâtea lovituri, de cele mai multe ori din partea celor ce se proclamă credincioși, să înceapă a se repune pe picioarele ei, și pentru ca credința noastră să iasă din comoditatea supertiției, a folclorului și a fanatizării discursului religios.

Deoarece analfabetismul religios a ajuns la cote înspăimântătoare în țara noastră, iar repetenții se erijează ca maeștrii, lucrând în mod foarte meticulos și cinic la o confuzie deliberată și diabolic intenționată cu mințile noastre, vă propun în rândurile ce urmează o posibilă soluție, formulată magistral de teologul Paolo Ricca, și intervenind, acolo unde am crezut că este cazul, cu bâlbâielile mele în materie de credință și de rațiune.     

Ne aflăm în mijlocul unui mare Babel spiritual, într-o impresionantă confuzie de limbi, din cauza căreia sunt mulți astăzi cei care, așa cum spune profetul Isaia, „numesc răul bine și binele rău... schimbă amarul în dulce și dulcele în amar” (5,20); Sunt mulți cei care Îl numesc pe Dumnezeu opusul lui Dumnezeu, și care îl numesc Dumnezeu pe Moloh-ul lor însetat de sânge. Astfel, numele lui Dumnezeu este blasfemiat, deoarece este aplicat unui idol feroce și sângeros, care este contrafacerea perfectă a lui Dumnezeu. ASTFEL, CREDINȚA SE CONFUNDĂ CU IDOLATRIA, ZELUL CU FANATISMUL, SLUJIREA LUI DUMNEZEU CU VIOLENȚA UCIGAȘĂ (Isus a spus-o deja: „vine ceasul când oricine vă va ucide va crede că aduce slujire lui Dumnezeu” Ioan 16:2), cultul lui Dumnezeu cu cultul morții. În această confuzie teribilă, s-ar simți nevoia să nu se mai pronunțe numele lui Dumnezeu, obiectul a prea multe abuzuri, al prea multor violențe. „Ce alt cuvânt din limbajul uman a fost atât de maltratat, pătat și desfigurat?” Tot sângele nevinovat vărsat în numele ei i-a luat splendoarea. Toate nedreptățile pe care a fost obligată să le acopere i-au întunecat luciditatea. Uneori, a-L auzi pe Cel Preaînalt numit „Dumnezeu” mi se pare un blestem.”[1] Prin urmare, cineva ar vrea să tacă, așa cum a spus odată profetul Amos: „Liniște! Nu e momentul să pomenim Numele Domnului! (6,10). Nu e momentul să-l pomenim, dacă acest nume poate fi confundat cu unul dintre mulții idoli care au invadat sufletul omului. A NU MENȚIONA NUMELE LUI DUMNEZEU PENTRU O VREME AR PUTEA FI SINGURA MODALITATE DE A-L FERI DE CONFUZIA CU IDOLUL, ADICĂ CU ACEA REALITATE CARE POATE LUA O MIE DE FORME DIFERITE ȘI CARE, DEȘI NUMITĂ DUMNEZEU, ESTE EXACT OPUSUL SĂU.

Ceva similar s-a întâmplat în Germania nazistă, când Hitler a gravat pe centurile soldaților săi celebra expresie Gott mit uns, „Dumnezeu este cu noi”. În acea perioadă întunecată, care a fost prezentată ca zorii strălucitori ai unei noi ere, pastorul Dietrich Bonhoeffer a propovăduit „disciplina arcanului”, o practică adoptată de Biserica antică, într-o perioadă în care creștinismul, care devenise prin lege o religie de masă - toată lumea era obligată să devină creștină ca cetățeni ai acum creștinului Imperiu Roman - a devenit lumesc, iar Dumnezeul credinței creștine a fost amestecat și confundat cu zeitățile păgâne care au continuat să fie crezute și iubite de oameni. Pentru a combate această confuzie, Biserica a practicat o vreme „disciplina arcanului”, învățându-i pe CREȘTINI SĂ CULTIVE UN FEL DE MODESTIE A CREDINȚEI, O RETICENȚĂ ÎN A PRONUNȚA NUMELE LUI DUMNEZEU ÎN PANTEONUL RELIGIOS ÎNFLORITOR AL VREMII, ÎN A VORBI DESPRE LUCRURILE SFINTE ALE LUI DUMNEZEU ÎN MAREA PIAȚĂ A CULTELOR ȘI RELIGIILOR. Bonhoeffer a adoptat aceeași atitudine: dacă în Germania nazistă Biserica ar fi pronunțat numele lui Dumnezeu, oamenii l-ar fi putut confunda ușor cu Gott mit uns al lui Hitler. Prin urmare, Bonhoeffer a propus un fel de moratoriu, sau mai degrabă o ASCEZĂ A SUFLETULUI ȘI A CUVINTELOR CREDINȚEI, RENUNȚÂND PENTRU O VREME LA A VORBI DESPRE DUMNEZEU ÎN PUBLIC ȘI CONTINUÂND SĂ VORBEASCĂ CU DUMNEZEU ÎN RUGĂCIUNE, ÎN COMUNITATEA CREDINCIOȘILOR, ÎN CADRUL DISCIPLINEI ARCANULUI. De aceea, el scrie într-un text pe bună dreptate celebru din mai 1944: «[...] cuvintele antice [inclusiv cel mai important: cuvântul «Dumnezeu»] trebuie să-și piardă puterea și să tacă, iar a fi creștin va consta astăzi doar în două lucruri: în a ne ruga și a practica dreptatea printre oameni».[2] Biserica nu a avut curajul să accepte propunerea lui Bonhoeffer și a continuat să vorbească despre Dumnezeu, dar nu a reușit să evite contaminarea dintre Dumnezeul creștin și idolul nazist. ÎN ANUMITE MOMENTE ALE ISTORIEI, A NU MENȚIONA NUMELE LUI DUMNEZEU POATE FI SINGURA MODALITATE, ORICÂT DE PARADOXALĂ, DE A-I SFINȚI NUMELE, așa cum spunem ori de câte ori recităm rugăciunea Tatăl nostru.

Și totuși, ÎN CIUDA RISCULUI DE PROFANARE, NU PUTEM SĂ NU VORBIM DESPRE DUMNEZEU. În primul rând din motivul invocat de Ieremia, chiar dacă într-un context complet diferit de al nostru. Astăzi, riscul este confuzia numelui lui Dumnezeu cu idolii timpului nostru. Pentru Ieremia, riscul era reacția violentă a regelui și a poporului, cărora trebuia să le anunțe judecata cumplită a lui Dumnezeu asupra amândurora. Așa că Ieremia s-a gândit o clipă să tacă, dar nu a fost posibil. Căci dacă zic: «Nu-L voi mai pomeni și nu voi mai vorbi în Numele Lui», este în inima mea ca un foc mistuitor închis în oasele mele; „și încerc să-l conțin, dar nu pot” (20,9). Situația noastră este diferită: AM PUTEA ALEGE SĂ VORBIM, PENTRU O VREME, DOAR CU DUMNEZEU, DAR NU DESPRE DUMNEZEU, PENTRU A EVITA NEÎNȚELEGERI FATALE ÎN BABELUL RELIGIOS DE ASTĂZI ȘI ASTFEL SĂ SFINȚIM NUMELE LUI DUMNEZEU. 

DAR ÎNTRE RISCUL NEÎNȚELEGERILOR ȘI AMBIGUITATEA TĂCERII OPTĂM PENTRU PRIMA. «Se pot înțelege cei care își propun să nu vorbească despre «lucrurile de pe urmă» pentru o anumită perioadă de timp pentru a răscumpăra cuvintele care au fost abuzate (începând cu Cuvântul lui Dumnezeu). Dar în felul acesta nu pot fi răscumpărați. Nu putem spăla toate petele de pe cuvântul „Dumnezeu”, nici nu-l putem lăsa intact; „dar îl putem ridica de la pământ și, pătat și sfâșiat cum este, îl putem ridica deasupra unei ore de mare durere.”[3]

VOM VORBI, AȘADAR, DESPRE DUMNEZEU, DESPRE CREDINȚA ÎN DUMNEZEU ȘI DESPRE MOTIVELE CREDINȚEI. Înainte de a face acest lucru, însă, este poate potrivit să spunem ceva despre credința însăși, despre natura ei și despre misterul pe care, fără îndoială, îl constituie. 

AȘA CUM NU TOT CEEA CE ESTE PREZENTAT DREPT DUMNEZEU ESTE CU ADEVĂRAT DUMNEZEU, TOT AȘA NU TOT CEEA CE SE PREZINTĂ DREPT CREDINȚĂ ESTE CU ADEVĂRAT CREDINȚĂ. 

NU TOȚI CEI CARE SPUN CĂ CRED, CRED CU ADEVĂRAT: ESTE UȘOR, ȘI SE ÎNTÂMPLĂ ADESEA, SĂ NE AMĂGIM SĂ CREDEM. CREDINȚA POATE FI O ILUZIE NU ÎN SENSUL CĂ OBIECTUL EI ESTE ILUZORIU, ADICĂ INEXISTENT, CI ÎN SENSUL CĂ CINEVA SE POATE AMĂGI CREZÂND, ÎNTR-ATÂT ÎNCÂT ISUS I-A AVERTIZAT PE UCENICII SĂI: „Nu oricine-Mi zice: «Doamne, Doamne!», va intra în Împărăția Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri” (Mt 7,21). 

Nu numai atât, dar ESTE UȘOR SĂ CONFUNZI CREDINȚA CU CEVA CE NU ESTE CREDINȚĂ. DE EXEMPLU, POATE FI CONFUNDAT CU SUPERSTIȚIA, LA FEL CUM MAGICUL POATE FI CONFUNDAT CU DIVINUL ȘI NECUNOSCUTUL CU MISTERUL. CREDINȚA POATE DEVENI UȘOR IDOLATRIE: de exemplu, locuitorii din Listra vor să le aducă jertfe lui Pavel și Barnaba, considerându-i zei (Faptele Apostolilor 14:11-18). 

Pe scurt: CREDINȚA ESTE RARĂ, CHIAR ȘI ACOLO ȘI TOCMAI ACOLO UNDE RELIGIA ABUNDĂ, CHIAR ȘI ACOLO ȘI TOCMAI ACOLO UNDE TRĂIEȘTE COMUNITATEA DISCIPOLILOR LUI ISUS. Nu este o coincidență faptul că Isus se referă în mod repetat la ucenicii săi ca fiind „oameni cu puțină credință” (Matei 6:30; 8:26; 16:8; 17:20) și poate că era o subestimare să spună că nu aveau nicio credință. Și ucenicii înșiși, conștienți de acest fapt, l-au rugat într-o zi: „Să ne sporească credința” (Luca 17, 5). Dar nu a fost de ajuns. Când a sosit ceasul decisiv, încercarea focului – arestarea, simulacrul de judecată și moartea lui Isus – credința ucenicilor, fie ea mică sau mare, s-a destrămat în nimic: un ucenic l-a trădat, altul l-a renegat și „toți au fugit” (Marcu 14,50). Isus prevăzuse acest lucru: „Mă veți lăsa singur” (Ioan 16:32). 

ÎN CEASUL ÎNCERCĂRII, NIMENI NU A MAI CREZUT ÎN EL. ISUS A MURIT SINGUR. NU ÎNTRE DOI UCENICI, CI ÎNTRE DOI TÂLHARI. ȘI PRIMUL CARE A CREZUT ÎN EL ATÂRNAT PE CRUCE NU A FOST UN UCENIC, CI UN PĂGÂN. Centurionul a zis: „Cu adevărat, omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!” (Marcu 15,39).

PRIN URMARE, CREDINȚA ESTE RARĂ. DAR CE ESTE? 

Definiția din Scrisoarea către Evrei este bine cunoscută: „CREDINȚA ESTE CERTITUDINEA ÎN LUCRURILE NĂDĂJDUITE, DOVADA LUCRURILOR NEVĂZUTE” (11,1). 

Este o definiție scurtă și frumoasă, care îi scoate în evidență caracterul evaziv și paradoxal. Credința este, de fapt, o certitudine, nu însă a lucrurilor sigure și garantate, ci a lucrurilor sperate, adică incerte; și este o demonstrație, însă, nu a unor lucruri evidente și incontestabile, ci a unor lucruri invizibile, adică incontrolabile. Prin urmare, CREDINȚA FACE NESIGURUL SIGUR ȘI DEMONSTREAZĂ, ADICĂ FACE SĂ „VADĂ”, INVIZIBILUL. PE SCURT, ARE LEGĂTURĂ CU LATURA ASCUNSĂ A LUCRURILOR ȘI A OMULUI. EXISTENȚA ACESTEI LATURI ASCUNSE NU POATE FI DOVEDITĂ, DAR NICI NEGATĂ.

ȘTIM CĂ ESTE ACOLO. ESTE ÎN NOI ÎNȘINE, PENTRU CA SĂ ÎNCEPEM. ESTE ÎN CELĂLALT DIN FAȚA NOASTRĂ ȘI ÎN TOT CEEA CE NE ÎNCONJOARĂ. ESTE CEEA CE TEOLOGUL PAUL TILLICH NUMEA „DIMENSIUNEA PIERDUTĂ”, ADICĂ DIMENSIUNEA PROFUNDULUI. CREDINȚA ARE LEGĂTURĂ CU ACEASTĂ DIMENSIUNE. PRIN URMARE, NU TREBUIE ÎNȚELEASĂ ATÂT CA ADERENȚĂ LA UN SISTEM DE ADEVĂR, CÂT MAI DEGRABĂ CA ACEA ATITUDINE PARTICULARĂ FAȚĂ DE VIAȚĂ, LUME ȘI OM, ATENTĂ LA CĂUTAREA ȘI ÎNȚELEGEREA PROFUNZIMII LUCRURILOR. Aceasta a fost și atitudinea lui Isus în timpul trecerii sale pe acest pământ: în relațiile sale cu oamenii care l-au urmat, pare să fi fost mult mai preocupat de CREDINȚA CA ATITUDINE ȘI MIȘCARE A INIMII, decât de conținutul ei doctrinar, despre care practic nu vorbește niciodată. El a avut grijă de o viziune non-superficială asupra lumii și a omului, de aceea vorbește despre Dumnezeu „care este în ascuns” (Mt 6,18), adică dincolo de aparențe și forme exterioare, în profunzimea ființei și la rădăcina existenței.

DACĂ ACEASTA ESTE CREDINȚĂ, CARE POT FI „MOTIVELE CREDINȚEI”? Această expresie are un dublu sens. Poate însemna în primul rând motivele pentru care credința elaborează asupra a ceea ce crede, adică o credință care se gândește la sine și reflectă asupra statutului și conținutului său, le ilustrează, le explică și le motivează. În al doilea rând, poate însemna motivele care pot fi invocate pentru a crede. Aceste „motive” – să fie clar – nu sunt dovezi sau demonstrații, ci argumente care pot fi oferite oricui spre reflecție. 

CREDINȚA, ȘTIM, NU VINE DIN RAȚIUNE, IAR A VORBI DESPRE MOTIVELE CREDINȚEI NU ÎNSEAMNĂ A AFIRMA IMPLICIT CĂ CREDINȚA ESTE DREAPTĂ. TOTUȘI, ÎNSEAMNĂ SĂ-I DAI CUVÂNTUL ȘI SĂ O INVITĂM SĂ SE EXPLICE, SUSȚINÂNDU-ȘI MOTIVELE. PE SCURT, CREDINȚA NU ESTE TĂCUTĂ ȘI ESTE CAPABILĂ SĂ SE ORGANIZEZE CA DISCURS. 

Acest discurs, indiferent cum este constituit și condus, nu poate decât să devină, la un moment dat, un discurs personal, foarte personal, numai personal. Chiar dacă, în conținutul său obiectiv, poate fi împărtășită de mulți alții, credința devine parte integrantă a vieții unei persoane doar în termenii și modurile în care fiecare și-o însușește. DECIZIA DE A CREDE NU POATE FI DECÂT PERSONALĂ. CREDINȚA POATE FI, CU SIGURANȚĂ, FAVORIZATĂ DE CIRCUMSTANȚE EXTERIOARE, CUM AR FI MEDIUL FAMILIAL, EDUCAȚIA PRIMITĂ, ȘCOALA ȘI CULTURA ÎN CARE SUNTEM CUFUNDAȚI, DAR NICIUNA DINTRE ACESTEA NU ESTE DECISIVĂ. NU FAMILIA MEA, NICI ȘCOALA MEA, NICI CULTURA ÎN CARE AM CRESCUT, NICI MEDIUL SOCIAL CĂRUIA ÎI APARȚIN SUNT CELE CARE MĂ FAC UN CREDINCIOS. 

CREDINȚA NU ESTE EREDITARĂ (nimeni nu se naște creștin, spune Sf. Augustin, iar botezul numai te introduce în comunitatea creștină, dar nu face din tine un creștin odată pentru totdeauna, așa cum cel care obține carnetul de șofer nu face din el automat un șofer).

 ȘI NICI NU ESTE CEVA CE NE PUTEM DA SINGURI, NU DEPINDE DE UN ACT AL VOINȚEI NOASTRE, NU SUNTEM CREDINCIOȘI – DACĂ SUNTEM – PENTRU CĂ AM DECIS SĂ FIM AȘA. „NU DEPINDE NICI DE CINE VREA, NICI DE CINE ALEARGĂ, CI DE DUMNEZEU, CARE ARE ÎNDURARE.” (ROMANI 9:16) 

Aceasta nu înseamnă că nu putem face nimic în virtutea credinței. «Cereți și vi se va da; caută și vei găsi; „Bateți și vi se va deschide” (Matei 7,7). 

NU PUTEM DESCHIDE, DAR PUTEM BATE; NU DEPINDE DE NOI SĂ GĂSIM, CI DEPINDE DE NOI SĂ CĂUTĂM; NU NE PUTEM DA CREDINȚĂ, DAR O PUTEM CERE. ȘI PUTEM EXPERIMENTA, DE ASEMENEA, CĂ A CĂUTA NE PLASEAZĂ DEJA ÎN DOMENIUL GĂSIRII, CA ȘI CUM CĂUTAREA AR FI PARTE DIN GĂSIRE. ȘI GĂSIND SE POATE EXPERIMENTA A FI GĂSIT, IAR CĂUTÂND SE POATE EXPERIMENTA A FI CĂUTAT. CĂUTÂND ADEVĂRUL, ÎMI DAU SEAMA CĂ ADEVĂRUL MĂ CAUTĂ PE MINE. DE FAPT, POATE CĂ EU CAUT ADEVĂRUL PENTRU CĂ ADEVĂRUL MĂ CAUTĂ PE MINE. Experiența credinței este cea de a fi căutat chiar mai mult decât cea de a căuta, care există și ea. Avraam nu L-a căutat pe Dumnezeu, el credea că idolii lui sunt Dumnezeu. Dumnezeu L-a căutat și l-a chemat. Moise nu-L căuta pe Dumnezeu, nici măcar nu se gândea la El. Dumnezeu L-a căutat și l-a chemat. La fel și pentru profeții Vechiului Testament: niciunul dintre ei nu a ales să fie. La fel și pentru cei Doisprezece: niciunul dintre ei nu L-a căutat pe Isus, Isus este cel care i-a căutat și i-a chemat: „Nu voi M-ați ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi”. (Ioan 15:16) Același lucru este valabil și pentru Saul din Tars, care din persecutor al Bisericii a devenit apostol al lui Isus Cristos nu din proprie voință, ci pentru că, împotriva voinței sale, Cristos l-a blocat pe drumul spre Damasc, l-a lovit și l-a apucat, chemându-l în slujba sa. CREDINȚA ESTE, AȘADAR, CEVA CARE VINE ȘI SURPRINDE, VINE DIN EXTERIOR MAI DEGRABĂ DECÂT DIN INTERIOR, NU ESTE CUCERITĂ, CI PRIMITĂ. 

DAR DE CE VINE CREDINȚA? 

NU SE ȘTIE. CINE CREDE ȘTIE ÎN CINE ȘI CE CREDE, DAR NU ȘTIE DE CE CREDE. E CIUDAT, DAR E ADEVĂRAT. ESTE ADEVĂRAT CĂ CEI CARE CRED AU MOTIVE SĂ CREADĂ, DAR NU EI SUNT CEI CARE DAU NAȘTERE CREDINȚEI. CREDINȚA NU ESTE REZULTATUL FINAL AL UNEI SERII DE MOTIVE PENTRU A CREDE, CI, DIMPOTRIVĂ, CREDINȚA ESTE CEA CARE, DUPĂ CE SE NAȘTE, GENEREAZĂ ȘI ELABOREAZĂ PROPRIILE MOTIVE. NU CRED PENTRU CĂ AM MOTIVE SĂ CRED, CI AM MOTIVE SĂ CRED PENTRU CĂ CRED. DAR RAȚIUNEA ULTIMĂ A CREDINȚEI, CEA CARE I-A DAT NAȘTERE, ÎMI SCAPĂ, NU O CUNOSC.

Spuneam că discuția despre credință, în cele din urmă, nu poate fi decât personală. Și așa va fi și în cele ce urmează. Voi expune pe scurt, ca într-o mărturisire, cele trei motive elementare și fundamentale care însoțesc credința mea, fără a putea însă să le explic. Cum am spus, aceste motive sunt argumente, nu demonstrații. Le voi intitula astfel: omul ca întrebare; omul ca creatură; bărbatul din Nazaret.

1. OMUL CA ÎNTREBARE

Una dintre trăsăturile specifice ale omului este aceea de a pune întrebări. Copilul întreabă, întreabă încontinuu, adultul răspunde, dar nu reușește întotdeauna. A deveni adult nu este suficient pentru a avea toate răspunsurile. Dimpotrivă: pe măsură ce cineva avansează în viață, întrebările se înmulțesc și multe rămân fără răspuns. Experiențele de viață nu clarifică lucrurile și, în final, apar mai multe întrebări decât răspunsuri. Chiar și cea mai elementară întrebare dintre toate: Ce este viața? Riscă să rămână fără răspuns. Nu este deloc clar ce este. Nu este clar nici pentru tânărul care încă o are aproape toată în față, nici pentru bătrânul care o are aproape toată în spate. Chiar și după ce ai experimentat-o, nu știi cu siguranță ce este. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că A TRĂI NU ESTE SUFICIENT PENTRU A ÎNȚELEGE CE ESTE VIAȚA. SENSUL VIEȚII NU STĂ ÎN VIAȚA ÎNSĂȘI. RĂSPUNSUL LA ÎNTREBAREA: CE ESTE VIAȚA? SE AFLĂ ÎN AFARA VIEȚII, POATE ÎN OM, POATE ÎN ALTĂ PARTE. Același lucru se poate spune și despre om, care nu numai că pune întrebări, ci este el însuși o întrebare. „Ce este omul, că Te gândești la el, Dumnezeule...?” (Psalmul 8, 4) Există multe modalități de a răspunde la această întrebare, dar niciun răspuns nu este exhaustiv. Chiar și în jurul omului există o marjă de mister care rămâne. Ce înseamnă acest lucru? ACEASTA ÎNSEAMNĂ CĂ OMUL - ATÂT CA SPECIE UMANĂ, CA COLECTIV, CÂT ȘI CA OM SINGULAR, CA INDIVID - PRIVEȘTE DINCOLO DE SINE. ÎNTREBAREA PE CARE O ARE OMUL ȘI ÎNTREBAREA CARE ESTE OMUL SE REFERĂ LA UN RĂSPUNS CARE NU SE AFLĂ ÎN INTERIORUL LOR, CI ÎN AFARA LOR. Așa cum dacă există o umbră, trebuie să existe o lumină, tot așa, dacă există o întrebare, trebuie să existe un răspuns, dacă există o ghicitoare, trebuie să existe o soluție la ghicitoare. Aici ne-am putea aminti de cuvântul frumos găsit în cartea Eclesiastului, sau Qohelet, unde se spune că Dumnezeu „a făcut fiecare lucru frumos la timpul său; El a pus chiar și gândul veșniciei în inima lor” (3:11). POATE EXISTA GÂNDUL LA ETERNITATE DACĂ NU EXISTĂ ETERNITATE? Pe scurt: există o latură ascunsă a lucrurilor, dimensiunea lor profundă, precum cea cântată de Zarathustra: «Adâncă e lumea, mai adâncă decât gândul zilei!» Adâncă era durerea lui, dar mai adâncă decât durerea lui era bucuria lui! Durerea spune: treci! Dar orice bucurie vrea veșnicie, vrea o veșnicie adâncă, adâncă! „[4] Această dimensiune a adâncului nu este o construcție a minții umane sau o invenție a religiei, este înscrisă în însăși realitate, este o parte din ea, chiar dacă invizibilă. INVIZIBIL NU ÎNSEAMNĂ INEXISTENT. ESTE ADEVĂRUL VIZIBIL? ESTE LIBERTATE? ESTE LOIALITATE, POATE? SAU SERIOZITATE? SAU NEÎNCREDERE? DESIGUR, A SPUNE «DIMENSIUNEA ADÂNCULUI» NU ÎNSEAMNĂ ÎNCĂ DUMNEZEU, CU ATÂT MAI PUȚIN DUMNEZEUL CREDINȚEI CREȘTINE. TOTUȘI, ÎNSEAMNĂ CĂ TOT CEEA CE EXISTĂ SE REFERĂ DINCOLO DE CEEA CE VEDEM DIN EL, LA DIMENSIUNEA SA INVIZIBILĂ, CARE NU ESTE DELOC NEEXPLORATĂ, ȘI CĂ MERITĂ SĂ PĂTRUNDEM ÎN ACEST TERITORIU PENTRU A CĂUTA UN RĂSPUNS LA MARELE MISTER CARE NE ÎNCONJOARĂ.”

2. OMUL CA CREATURĂ

Condiția fundamentală a omului este să fie creat, adică să se nască din alte ființe umane. El poate da naștere altor femei mature, poate genera fii și fiice, dar nu se poate genera pe sine. Își poate lua viața, dar nu și-o poate da sieși. LA ORIGINEA EXISTENȚEI MELE SE AFLĂ O DECIZIE CARE NU ESTE A MEA. EXISTĂ O ORIGINE CARE MĂ PRECEDE, EXISTĂ UN PRINCIPIU, UN ÎNCEPUT CARE NU SUNT EU. „LA ÎNCEPUT” NU SUNT EU, ESTE ALTCINEVA. NU SUNT CREATORUL MEU.

Este ceva sau cineva în fața mea. Dar care este această precedență? Pot răspunde spunând: este procesul evolutiv care se pierde în negura timpului, prin care, de-a lungul a zeci de mii de ani (cel puțin o sută de mii), am trecut prin multe faze evolutive, de la o primată încă neidentificată, dar înrudită cu urangutanul, până la homo erectus, și apoi, de la acesta, până la homo sapiens, și apoi treptat prin etape ulterioare până la bărbatul și femeia pe care le cunoaștem și care suntem. Toate acestea sunt, cel puțin aproximativ, adevărate: ele sunt rodul unui proces evolutiv de cel puțin o sută de mii de ani. Dar acest răspuns lasă deschisă întrebarea: CÂND A ÎNCEPUT UMANITATEA OMULUI? ȘI DE CE? CE A DAT NAȘTERE LA ACEASTA? DE CE, LA UN ANUMIT PUNCT AL LINIEI EVOLUTIVE, ACEA RUDĂ ÎNDEPĂRTATĂ A URANGUTANULUI NU A MAI PUTUT FI CONSIDERATĂ URANGUTAN, CI A TREBUIT SĂ FIE CONSIDERATĂ OM? Nu există răspunsuri complete la aceste întrebări. Nu se știu care sunt rădăcinile fenomenului uman. Nu putem explica diferența radicală dintre om și toate celelalte animale. Și este cu adevărat imposibil să explicăm această diversitate pornind de la faptul că omul aparține lumii animale. 

OMUL ESTE, DA, UN ANIMAL, DAR NU APARTENENȚA SA LA LUMEA ANIMALĂ EXPLICĂ UMANITATEA SA. Şi ce dacă? Așadar, explicația Bibliei despre umanitatea omului nu pare atât de nerezonabilă. Aceasta nu este - este de la sine înțeles - o explicație științifică. Ca să fim sinceri, Biblia îl introduce în discurs pe Dumnezeu, care nu este o realitate pe care știința o poate considera „științifică”: poate că înțelepciunea ar putea, dar știința nu. Acum, BIBLIA CREDE, PE BUNĂ DREPTATE SAU PE NEDREPT, CĂ NU POATE EXPLICA OMUL FĂRĂ DUMNEZEU ȘI SUSȚINE CĂ UMANITATEA OMULUI CONSTĂ ÎN „CHIPUL LUI DUMNEZEU”. CITIM ÎN CARTEA GENEZEI: „DUMNEZEU A ZIS: «SĂ FACEM OM DUPĂ CHIPUL NOSTRU, DUPĂ ASEMĂNAREA NOASTRĂ...» ȘI DUMNEZEU A CREAT OMUL DUPĂ CHIPUL SĂU; L-A CREAT DUPĂ CHIPUL LUI DUMNEZEU; «I-A CREAT BĂRBAT ȘI FEMEIE»” (1:26-27). CEEA CE FACE CA RUDA ÎNDEPĂRTATĂ A URANGUTANULUI OMUL SĂ FIE CHIPUL LUI DUMNEZEU. ACEST CHIP ESTE CEL CARE FACE CA ANIMALUL UMAN SĂ FIE DIFERIT DE TOATE CELELALTE CREATURI. A FI OM ȘI A FI CHIPUL LUI DUMNEZEU SUNT ACELAȘI LUCRU. CHIPUL LUI DUMNEZEU ESTE UMANITATEA OMULUI. Iată așadar al doilea motiv pentru credință: sunt o creatură care nu s-a creat pe sine; sunt rodul unui lung proces evolutiv care, însă, nu explică originea mea ca om, nu explică umanitatea mea. Se fac multe ipoteze în această privință. Argumentul Bibliei mă convinge: UMANITATEA OMULUI NU SE DEDUCE DIN ANIMALITATEA SA, CI DIN DIVINITATEA SA (A LUI DUMNEZEU). ACEASTĂ DIVINITATE CONȚINE ÎN SINE, DE LA ÎNCEPUT, UMANITATEA: EȘTI OM NU CA FOST URANGUTAN, CI CA IMAGINE A LUI DUMNEZEU.

3. OMUL DIN NAZARET

ISUS ESTE MOTIVUL DECISIV AL CREDINȚEI MELE. «Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu; „Unul-născut Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:18). Cred de bunăvoie în Dumnezeul pe care Isus L-a făcut cunoscut, în care El însuși a crezut și despre care a mărturisit prin cuvinte și fapte. 

ȘI CINE ESTE ACEST DUMNEZEU PE CARE ISUS L-A NUMIT „TATĂ” ȘI PE CARE NE-A ÎNVĂȚAT SĂ-L NUMIM „TATĂ”? TRĂSĂTURILE SALE ESENȚIALE SUNT ACESTEA.

- El este un Dumnezeu discret, a cărui prezență este apropiere și secret, un Dumnezeu nespectaculos, astăzi am spune nemediatic, neevident, neinvaziv, care nu se impune, ci cheamă, caută, așteaptă.

- El este un Dumnezeu atent la persoana individuală, nu doar la grup, la oameni, la colectiv. El este un Dumnezeu care observă dacă dintr-o sută de oi lipsește una. Desigur, el este păstorul turmei, dar pentru el asta înseamnă să nu piardă nicio oaie, nici măcar una, și să le cunoască și să le cheme pe nume, una câte una. Un Dumnezeu personal, așadar, nu doar universal, al tuturor, da, ci și al fiecăruia, care îți cunoaște numele (chiar și fără nume de familie) și leagă, prin botez, numele său de trei ori sfânt de al tău.

- El este un Dumnezeu care iartă, care o întreabă pe adultera prinsă în actul de adulter: „Femeie, unde sunt acuzatorii tăi? Nimeni nu te-a condamnat?” Adulterana a răspuns: „Nimeni, domnule.” Și Isus i-a zis: „Nici Eu nu te condamn. Du-te și nu mai păcătui.” (Ioan 5:10-11) Un Dumnezeu care iartă. NU EXISTĂ TAINĂ MAI MARE ÎN CER SAU PE PĂMÂNT DECÂT IERTAREA PĂCATELOR. ISUS L-A ADUS DIN CER PE PĂMÂNT. Scandalizându-i pe cărturari și farisei, le-a spus multora de pe acest pământ cuvântul pe care numai Dumnezeu are dreptul să-l pronunțe: „Păcatele îți sunt iertate” - gratuit, nemeritat, necondiționat. Dumnezeu iubește păcătoșii și Isus „a murit pentru cei răi” (Romani 5:6) - din vina celor răi, dar în favoarea lor. Aceasta este evanghelia creștină. A crede înseamnă a crede asta.

- El este un Dumnezeu care vindecă trupuri și suflete, indivizi și comunități, de boli, temeri, neîncredere, vinovăție; un Dumnezeu care eliberează de orice fel de robie materială, morală și spirituală; un Dumnezeu care se oprește în fața omului rănit și abătut, se apleacă asupra lui, îi redă încrederea și speranța; un Dumnezeu care face viața să înflorească, redând bucuria și libertatea.

- El este un Dumnezeu incluziv, care îi reintegrează în comunitate pe leproși, pe cei excluși, pe cei excomunicați, pe cei repudiați, conform marelui cuvânt care însoțește acțiunea lui Isus: „Și acesta este fiul lui Avraam” (Lc 19,9); și „Această femeie, care este fiica lui Avraam [...]” (Luca 13:16). Un Dumnezeu non-național, non-tribal, non-rasial, la a cărui masă vor sta oameni din Răsărit și din Apus, din Nord și din Sud, împreună cu Avraam, Isaac și Iacov (Luca 13:29). Dumnezeul creștin nu este filetist, nici etatist, nici elitist. Discursurile „noilor șamani români” despre unicitatea spațiului carpato-danubiano pontic sunt ridicole și fără nici o susținere, nici măcar nelogică. Iar aserțiunea unei credințe „strămoșești” a poporului român mi se pare destul de periculoasă, căci credința noastră vine de la Isus, din Israel, care, din câte știu, nu se află în granițele nici trecute, nici actuale ale țării noastre, străină, am spune mai bine, dar asumată de noi. Numai astfel se poate vorbi de o credință în același Dumnezeu, a tuturor celor care cred, fiecare în felul lui (ortodocși, catolici, evanghelici, etc.). restul este fanatism și suflare de vânt.

- În cele din urmă, El este un Dumnezeu care, deși este „îndurător și plin de har, încet la mânie și plin de bunătate” (Psalmul 103:9), rămâne judecătorul oamenilor și al istoriei. Isus n-a venit să judece lumea, ci să o mântuiască (Ioan 12:46). Dar Dumnezeu judecă inimile și viețile fiecăruia. Viața noastră este ceva pentru care trebuie să dăm socoteală Celui care ne-a dat-o. Dar când va veni judecata, vor fi multe surprize: „Mulți dintâi vor fi pe urmă, și mulți dintâi vor fi pe urmă” (Matei 19:30). Există cei care se credeau nevinovați și, în schimb, se consideră vinovați (Matei 25,41-46), și există cei care credeau că și-au ajutat doar aproapele aflat în nevoie să-și trăiască viața pământească și, în schimb, fără să știe, au câștigat viața veșnică (Matei 25,34-40). Multe surprize, așadar. Există un „premiu”, despre care Isus vorbește de mai multe ori (Matei 5,12; 6,1; 10,41; Marcu 9,41), și există o „răsplată” (Matei 6,4). Nu că viața creștină ar fi o afacere, un do ut des, calcule. Oricine ar raționa în acest fel ar demonstra că nu înțelege nimic despre creștinism. Dar Dumnezeu este generos, acesta este adevărul. Și există și o compensație: „Oricine a lăsat case sau frați sau surori [...] pentru Numele Meu va primi însutit și va moșteni viața veșnică” (Mt. 19, 29-30). Și această compensație îi va viza și pe cei care nu și-au avut partea lor de viață, afecțiune, satisfacție, fericire pe acest pământ.

Iată, în termeni generali, Dumnezeul pe care Isus ni l-a făcut cunoscut, în care a crezut și pentru care a trăit. Credința creștină înseamnă a crede împreună cu Isus și, asemenea lui Isus, în acest Dumnezeu.

Concluzie

Revin la motivația titlului acestei umile reflecții, anume REZISTENȚA PRIN CREDINȚĂ. A sosit timpul – cred- să ieșim din letargia unei credințe intimist și emoțional trăite și, în fața asaltului asupra ei, din partea deseori a celor botezați, care vorbesc de Dumnezeu fără Dumnezeu, să intrăm în lupta împotriva acestei situații, practicând rezistența prin credință, asumată, întrupată, trăită și mărturisită.

„Sine dominico (fide) non possumus”, spuneau creștinii din Bitinia celor care le cereau răspuns despre rațiunile speranței/credinței lor (sfinţiţi-l pe Domnul Cristos în inimile voastre, gata oricând să daţi răspuns oricui vă cere cont de speranţa voastră, dar cu blândeţe şi bună cuviinţă, având o conştiinţă curată, ca tocmai în ceea ce sunteţi calomniaţi să fie ruşinaţi cei care bârfesc purtarea voastră bună în Cristos. Căci este mai bine să suferiţi făcând binele, dacă aşa vrea Dumnezeu, decât făcând răul. 1Pt 3, 14-17 ), iar marele Papă Pius al IX-lea în răspunsul dat împăratului Napoleon al III-lea, a spus răspicat NON POSSUMUS NON LOQUI. Așa închei și eu: Non debemus, non possumus, non volumus, pe urmele apostolilor, care au spus și ei: „οὐ δυνάμεθα γὰρ ἡμεῖς ἃ εἴδαμεν καὶ ἠκούσαμεν μὴ λαλεῖν” (Fap, 4, 20), pentru că mulți neaveniți se folosesc de Dumnezeu pentru a-și satisface propriile megalomanii. 

Nu ne putem trăi credința în mod samizdatesc. Nu avem voie. Spune Mântuitorul: „ Atunci unii farisei din mulţime i-au spus: „Învăţătorule, mustră-ţi discipolii!”. Dar el le-a răspuns: „Vă spun: DACĂ ACEŞTIA VOR TĂCEA, VOR STRIGA PIETRELE”. Când s-a apropiat, văzând cetatea, [Isus] a plâns pentru ea, zicând: „Dacă tu ai fi cunoscut în ziua aceasta [calea] spre pace! Acum însă este ascunsă pentru ochii tăi.Căci vor veni peste tine zile când duşmanii tăi vor săpa tranşee în jurul tău, te vor încercui şi te vor asedia din toate părţile, te vor face una cu pământul pe tine şi pe copiii tăi care sunt în tine şi nu vor lăsa din tine piatră peste piatră, pentru că nu ai cunoscut timpul vizitării tale” (Lc 19, 39-44).

NOTE

[1] Martin BUBER, L'eclissi di Dio. Considerazioni sul rapporto tra religione e filoso¬fia, Mondadori, Milano, 1990, p. 21.

[2] Dietrich BONHOEFFER, Lettere a un amico, Bompiani, Milano, 1969, p. 105.

[3] Martin BUBER, op. cit. [Nota 1], p. 23.

[4] Friedrich NIETZSCHE, Così parlò Zarathustra, Mursia, Milano, 1965, p. 280.

(Paolo Ricca, Le ragioni della fede, Claudiana 2010, pp. 5-16)

GÂND LA 14 FEBRUARIE 2025

«TE-AM PUS CA LUMINĂ A NEAMURILOR, CA SĂ DUCI MÂNTUIREA PÂNĂ LA MARGINILE PĂMÂNTULUI»". Auzind aceasta, păgânii s-au bucurat şi au glorificat cuvântul Domnului, iar cei care fuseseră hotărâţi pentru viaţa veşnică au crezut. Cuvântul Domnului s-a răspândit prin tot ţinutul (Fap 13, 47-49).

Lumină eu? Da, tu! Pentru că orice început al meu își are începutul acolo. 

Nu ai citit ce-am făcut în prima dimineață, dis de dimineață? Citește: „La început, Dumnezeu a creat cerul şi pământul. Pământul era neorânduit şi pustiu, şi întuneric era deasupra abisului, şi duhul lui Dumnezeu plutea deasupra apelor. Şi a zis Dumnezeu: „Să fie lumină!”. Şi a fost lumină. Dumnezeu a văzut că lumina era bună şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric. Dumnezeu a numit lumina „zi”, iar întunericul l-a numit „noapte”. Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua întâi” (Gen 1, 1-5).

Orice început, părinte, frate și soră, trebuie să aibă înaintea lui lumina. De altfel, ce-i de mirare? Care e primul lucru pe care-l faci când te trezești? Deschizi ochii (chiar dacă mai greu!), ca să vezi lumina! 

Care e al doilea lucru? Aprinzi lumina de la bec!, poate dai drumul la televizor, nu numai să asculți ceva, ci ca să fie și mai mare lumină în casă? 

Care e al treilea lucru pe care-l faci? Începi să faci lumină în capul tău neorânduit și pustiu, și încă în întuneric, și te gândești cum și ce trebuie să faci în acea zi! Ieși afară și, după ce ai descuiat mașina, după ce ai răsucit cheia în contact, primul lucru pe care-l faci e să aprinzi lumina de la faruri. Și tot așa, cât e ziua de lungă, ești lumină, mergi în lumină, faci lumină în viața celor pe care-i întâlnești, și te rogi ca lumina semănată de-a lungul întregii zile să nu se stingă nici din viața ta, nici în cea a semenilor tăi. 

Care e cel din urmă lucru al zilei? Stingi lumina materială, și o aprinzi pe cea veșnică, ca îngerii să te poată veghea în odihna nopții, legănându-te în fața Oștirilor cerești. 

Cum își însemnează lumea eroii? Așezându-le pe cap o coroană de lauri verzi! Cum își însemnează Biserica sfinții? Punând în spatele capului lor o aureolă, adică un nimb de lumină. Așa îi recunoaștem pe sfinții noștri, lumini spre luminarea neamurilor, până la sfârșitul veacurilor. 

Lumină vor fi pentru tine, astăzi, Sfinții Ciril, Metodiu, Valentin, fiecare în felul său! Iar tu, nimic altceva decât lumină, în felul tău, original nu fotocopie, nici ciornă a ta. Prezintă-te așa cum ești astăzi, și nu ciorna visurilor tale ireale. Năzuiește să fii o lumină mai strălucitoare, și roagă-l pe Domnul să-ți fie energie. 

Fii ceea ce te-am pus să fii (Eu, nu tu!): LUMINĂ, MIEL, PACE

Pentru azi ajunge dacă vei reuși să fii LUMINĂ DIN LUMINĂ. 

Vrei să contempli un chip devenit LUMINĂ? Privește-l pe Fericitul Vladimir Ghica. Poate îți dorești și tu să devii ca el. Și roagă-l, pentru că sigur va mijloci pentru tine Lumina fără de-nserare.

Unde este Isus. Pildă pentru epifanie

Există o veche legendă care povesteşte despre un al patrulea rege care a pornit la drum cu ceilalţi trei magi. Era cel mai tânăr din cei patru şi nimeni dintre ceilalţi nu avea o nostalgie mai mare de a-l vedea pe Mesia. Dar în deşertul întins a pierdut drumul şi prietenii. A fost constrâns să rătăcească îndelung printre dunele de nisip, într-atât încât, la apus, nemaisperând să ajungă la pruncul divin, şi-a dat toate bunurile unui copil sărac dintr-o familie de nomazi. Apoi pierzând steaua, a rătăcit ani întregi de la o oază la alta.

Era bătrân când a ajuns la Ierusalim. L-a recunoscut pe Mesia în timp ce îşi ducea crucea spre Calvar. S-a plecat în faţa lui şi l-a rugat:

"Iartă-mă, Doamne, pentru că am pierdut drumul şi pentru că am mâinile goale şi am ajuns târziu să te ador".

Isus, suferind, i-a răspuns:

"Se întâmplă deseori pe pământ să pierzi drumul, te iert. Dar să nu-mi spui că ai ajuns târziu, pentru că tu ai fost primul care mi-ai oferit daruri când m-ai întâlnit şi mi-ai făcut bine în copilul din deşert".

Tentațiile noastre față de Biserică/2

Dificultatea devine pentru unele spirite și mai vie, durerea pentru unele suflete și mai sfâșietoare, când constatăm că, în ciuda tuturor eforturilor de adaptare, prin efectul cauzelor care zădărnicesc orice inițiativă, acțiunea Bisericii este departe de a fi eficientă. Departe de a merge înainte, ea dă înapoi. Chiar acolo unde, în aparență, influența sa este recunoscută, încurajată, ea nu înstăpânește Evanghelia, iar ordinea socială nu este transformată după principiile ei. Or, nu judecăm pomul după roadele lui? Și atunci, nu suntem îndreptățiți oare să credem că Biserica și-a trăit traiul? Nu este nevoie oare să ne temem că nu va putea nicicând să-și îndeplinească decât simbolic ceea ce alții își închipuie că realizează cu adevărat? Nu trebuie, prin urmare, să transferăm asupra acestora încrederea pe care i-o consacrasem? 

Câte echivocuri, într-un raționament în aparență atât de simplu! Desigur, dacă fiecare ar fi în Biserică ceea ce trebuie să fie, este limpede că Împărăția lui Dumnezeu ar înainte în alt ritm, în ciuda obstacolelor mereu sporite din jurul ei, așa cum am văzut într-un capitol precedent, și chiar dacă rămân nevăzute pentru cei neluminați de Dumnezeu. Tot atât de adevărat este că o anumită incidență istorică sau un anumit context social, independent de voința individului, pot crea condiții defavorabile, neînțelegeri profunde, „divorțuri”, ridicând astfel probleme serioase. Dar pentru a avea sorți de reușită în rezolvarea acestor probleme, sau cel puțin, dacă este necesar să recunoaștem că unele dintre ele sunt, deocamdată, de nerezolvat, pentru a ne menține încrederea intactă, trebuie să risipim multe din echivocurile latente. Lăsând, deci, la o parte, toate considerentele de ordin sociologic, să ne ocupăm mai întâi de acest discernământ prealabil . 

Când este vorba despre Biserică, să nu judecăm în termeni de aproape și de departe, de succes și de eșec, cum se procedează cu lucrurile vremelnice. Bunul suprafiresc a cărui lucrătoare este în lumea de aici se totalizează în nevăzut. El se regăsește în veșnicie. Din generație în generație, comuniunea sfinților se lărgește. Dar să nu visăm la o Biserică spectaculos triumfătoare. Învățătorul său nu i-a promis succese răsunătoare și mărețe. Fără să cedăm elocinței sau vreunui sentiment romantic, ci enunțând o lege a naturii sale, să amintim despre ea cuvintele lui Pascal: „ea trebuie, asemenea lui Cristos, să fie în agonie până la sfârșitul lumii. Să nu uităm exigențele înțelepciunii mântuitoare” . Să o vedem la lucru în viața și în faptele lui Isus: această privire ne va ajuta, în neliniștea noastră, să nu ne pierdem răbdarea. Ea ne va ajuta să trecem peste neliniște și să ajungem la liman, depășind acea resemnare care ar putea duce la prăbușire. Apostolul trebuie să știe să aștepte. Preotul trebuie deseori să accepte că se poate simți neputincios. El trebuie să accepte că nu este aproape niciodată înțeles. 

Mai presus de toate, să nu înțelegem greșit această Împărăție a lui Dumnezeu, care este scopul Bisericii și pe care ea are misiunea de a o anticipa. E vorba de credința în întregul ei. Fără să ignorăm câtuși de puțin urgența problemelor cetățenești și aportul de neînlocuit al Bisericii în rezolvarea lor , cum putem uita că ea vrea să rezolve o problemă mai înaltă și mai vastă, mai statornică și mai deplină? Asemenea maladiilor care evoluează în mediul purtător de germeni, luptând cu remediul și renăscând sub o altă formă imediat ce le-am crezut învinse, răul radical pe care omul îl poartă în adâncul său reapare cu aspecte imprevizibile, chiar dacă în fond răul este același, pe măsură ce societatea se transformă. Psihologia, obiceiurile, raporturile sociale evoluează: omul rămâne cu răul lui. Aceasta nu înseamnă însă că nu este nevoie să încercăm totul în căutarea binelui. Tenacitatea răului nu poate fi decât o incitare la o luptă și mai înverșunată și de mai mare durată. Dacă am presupune – din păcate suntem încă departe de așa ceva! – că societatea funcționează perfect, nu ca o mașină economică sau politică din cale-afară de puternică, ci ca ordine exterioară cum nu se poate mai umană, atunci lucrarea Bisericii nu ar fi, să spunem așa, începută. Căci ea nu vrea să ne așeze în existența pământească, ci să ne înalțe deasupra ei. Aducându-ne mântuirea lui Isus Cristos, ea vrea să ne smulgă din răul care este în noi și să ne deschidă unei noi existențe. În schimb, dacă ea ar căuta înainte de toate eficiența temporală, nici măcar aceasta nu i-ar fi dată. Dacă ar aștepta, pentru a împlini între oameni opera de mântuire, condiții temporale mai bune – în orice fel ne-am imagina acest optim – ea n-ar fi credincioasă misiunii sale, care nu este să scoată la liman, în viitor, o omenire îndepărtată ce va să vină, ci, de-a lungul timpului, întregul neam omenesc; nu o omenire mitică, ci oamenii concreți din fiecare generație. 

Dacă vrem să rămânem realiști, nu trebuie să ne înșelăm asupra obiectului preocupării noastre. Dacă vrem să fim eficienți, nu trebuie să ne bazăm pe mijloace prea extrinsece, care ar putea să ne îndepărteze de țel. Dacă putem – iar uneori chiar trebuie – să fim severi față de cei care poartă numele de catolici – față de noi înșine – trebuie să fim așa cu bună știință, în numele unor criterii care să nu fie falsificate. Nu trebuie să pierdem din vedere esențialul. 

Dar, acest esențial – care n-ar putea rămâne în orizontul nostru ca obiectiv îndepărtat dacă am refuza să-l admitem ca făcând parte din acțiunea noastră prezentă – nu trebuie considerat din punct de vedere cantitativ. Dumnezeu ne mântuiește unii prin alții după legi care ne rămân necunoscute în aplicarea lor concretă, dar al căror principiu se impune credinței noastre. Acestea sunt legile tainice ale mântuirii noastre. Nici astăzi rugăciunea în numele nostru și jertfa iubirii nu și-au pierdut nimic din puterea tainică. Pe de altă parte, dacă n-ar exista decât un singur sfânt, ar fi de-ajuns ca să mărturisească valoarea divină a principiului care i-a dat formă. Dar avem noi oare privirea destul de curată și știm oare să ne-o îndreptăm așa încât să vedem în rândurile noastre, în această ordine a sfințeniei, eficiența Bisericii? Să încercăm cel puțin să o întrezărim. Aparențele compacte să nu ne ascundă realitatea centrală. Dezbaterile idelogice zgomotoase să nu ne împiedice să auzim respirația liniștii… cap al unei comunități care nu cuprindea la vremea aceea decât oameni simpli, cu puțină știință de carte, fără vreo înrăurire asupra sorții Imperiului, marele sfânt Ciprian spunea odinioară: „Noi nu suntem filosofi în vorbe, ci în fapte; nu spunem lucruri mari, ci le trăim” . Acest cuvânt de umilă mândrie rămâne mereu adevărat. Esențialul nu este un obiect de discurs. Vitalitatea creștină este mult mai puțin dependentă decât am crede de tot ceea ce se discută și se operează sau se dezmembrează în fiecare epocă pe scena politică. În spatele agitației politice, opinia publică, curentele de idei și controversele, departe de colțurile de stradă și de piețele publice, scăpând de indiscreții și de anchete, se menține, se transmite, se reînnoiește o viață pe care este aproape imposibil să o judecăm din exterior. Orbi care văd, surzi care aud, morți care reînvie, nefericiți care sunt evanghelizați . Împărăția lui Dumnezeu luminează în taină. Ici și colo, scăpărări bruște ne-o descoperă. Pete de lumină se alcătuiesc, se întind, se unesc între ele. Câteva puncte în noapte licăresc cu o strălucire mai vie. Uneori, câteva pete de sânge, ca să ne trezească atenția. Toate sunt semne prevestitoare. 

În mijlocul atâtor discuții despre creștinismul timpului nostru, în mijlocul atâtor plângeri privind „inadaptarea”, ori „ineficiența” lui, să nu încetăm, deci, la aceste considerații foarte simple. Cei mai buni creștini, cei mai plini de viață, nu se numără neapărat, nici în general, printre savanți sau printre șmecheri, nici printre intelectuali, nici printre politicieni, nici printre „autoritățile sociale”. În consecință, vocea lor nu răsună în presă, faptele lor nu atrag atenția publicului. Viața lor este nevăzută pentru ochii lumii și, dacă ajung să fie de oarecare notorietate, aceasta este o excepție și nu se întâmplă decât târziu, cu riscul unor ciudate deformări. Chiar și în sânul Bisericii, unii dintre ei dobândesc un prestigiu de necontestat doar după moarte. Și, totuși, ei sunt cei care contribuie mai mult decât ceilalți să facă astfel încăt pământul să nu se transforme într-un infern. Cei mai mulți nici nu se întreabă dacă credința lor este „adaptată”, nici dacă este „eficientă”. Se mulțumesc să o trăiască, așa cum trăiesc realitatea însăși, mereu actuală, și fructele care rodesc din ea, adesea neștiute, sunt minunate. Chiar dacă nu au acționat ei înșiși în exterior, ei se află la originea tuturor inițiativelor, a tuturor activităților, a tuturor lăcașurilor care nu trebuie să rămână zadarnice. Ei sunt cei care păstrează sau ne redau oarecare speranță. Am îndrăzni oare să spunem că ei nu mai sunt azi atât de numeroși, atât de activi ca în alte timpuri? . 

Pentru un vis de eficiență himeric, poate, să nu rămânem orbi la rodnicia reală a Maicii noastre.     

H. DE LUBAC, Meditație asupra Bisericii, Humanitas, pp. 227-230.

 

Pilda trăirii Evangheliei. Duminica Bibliei

Sfântul Besarion vânduse toate averile sale pentru a dărui câștigul obținut săracilor care se prezentau în număr mare la el, astfel că rămăsese numai cu

reverenda și o tunică. Dar într-una din zile se prezentă la el un sărac gol și murdar. Acestuia îi dădu reverenda. Altă zi mai veni un sărac, căruia îi dădu tunica. De acum nu mai avea nimic, dar săracii alergau în continuare la el. Constrâns să-i ajute și pe aceștia, căută bine în chilie dacă ar mai fi găsit ceva de dat. Peste tot pustiu. Numai pe masă trona frumos o Biblie. O luă și o vându, dând prețul primit altor săraci. De atunci începu să spună: „Această carte m-a făcut să vând totul, iar acum am vândut-o și pe ea..., dând suma obținută săracilor. 

Să mestecăm continuu Cuvântul Domnului

Spuse Avva Macarie: În copilăria mea, în casa tatălui meu, vedeam că atât femeile în vârstă cât și cele tinere aveau totdeauna gumă în gură, pe care o mestecau continuu, pentru a îndulci saliva și a elimina mirosul urât; mai mult încă, spuneau că mestecând guma, aceasta reîmprospăta ficatul și toate organele interne. 

Dacă acest lucru pământesc conferă dulceață celor care o țin în gură și o mestecă, cu cât mai mult poate face hrana vieții, izvorul mântuirii, dulceața tuturor dulceților, adică Cuvântul lui Dumnezeu și numele lui Isus Cristos. Când aud Numele lui glorios și binecuvântat de pe buzele noastre, demonii dispar ca fumul. Dacă rămânem tari în acest Nume binecuvântat, dacă mestecăm continuu Cuvântul său, acesta ne revelează profunzimile inimii și lucrurile cerești pregătite pentru fiecare dintre noi din veșnicie.  

Slujitori totdeauna, sclavi niciodată

Un evreu a salvat viața faraonului, care era să fie mușcat de un șarpe veninos. Ca mulțumire, faraonul i-a cerut evreului să își exprime o dorință, iar el era dispus să i-o împlinească. În loc să ceară libertatea pentru sine și pentru rudele sale, sau să ceară bunuri materiale, evreul făcu o cerere de neînțeles pentru faraon: ceru ca toți tinerii evrei să aibă în fiecare zi două ore libere pentru a putea să se roage, să studieze și să se distreze.

Morala: Un popor care își înalță privirea spre Domnul - spuse tinerilor - nu va fi niciodată un popor de sclavi, deoarece poate fi făcut sclav trupul, niciodată sufletul!

Slujitorii lui Dumnezeu, Iosif și Victoria Ulma, împreună cu cei şase copii. Familie de martiri

de Gianpiero Pettiti

Iosif Ulma şi soţia lui, Victoria Niemczak, au fost supranumiţi "samaritenii din Markowa", de la numele satului lor polonez, dar şi pentru că în Biblia găsită în casa lor erau subliniate cu roşu câteva versete din pilda Bunului Samaritean, din Evanghelia după Luca.

Cu toate acestea, apare nedrept sau cel puţin reductiv să fie numiţi astfel, pentru că, în vreme ce personajul de evanghelică amintire, în afară de faptul de a fi depăşit seculara prejudecată şi de a fi coborât de pe animalul său, a dat din partea lui, în afară de timp, numai uleiul şi vinul folosite pentru pansare, şi doi bănuţi, pe care i-a predat hangiului, "samaritenii" polonezi şi-au pus în joc însăşi viaţa lor.

Înainte de al II-lea Război Mondial, localitatea Markowa era un sătuc agricol foarte vivace, cu ţărani profund catolici şi întreprinzători, acolo trăind şi circa o sută de evrei. Aici se experimentau noi culturi şi tehnici agrare, lucru în care excela Iosif Ulma, născut în anul 1900, un abil pomicultor şi pasionat apicultor, care cultiva şi interese culturale, fiind foarte activ şi în asociaţia "Tinerii Catolici". Devora cărţile şi avea hobby-ul fotografiei, graţie căreia noi posedăm astăzi o frumoasă colecţie fotografică cu cei din familia lui.

O va cunoaşte şi se va îndrăgosti de Victoria Niemczak (născută în anul 1912), pe care o va lua în căsătorie în anul 1935, imediat sosind şi cei şase copii ai lor: Stanisława (alintată Stasia), născută în 18 iulie 1936; Barbara (alintată Basia), în 6 octombrie 1937; Władysław (Wladzio), născut în 5 decembrie 1938; Franciszek (Franuœ), născut în 3 aprilie 1940; Antoni (Antoœ), născut în 6 iunie 1941; Maria (Marysia), născută în 16 septembrie 1942.

În momentul în care va începe deportarea sistematică în câmpurile de concentrare a evreilor prezenţi pe teritoriul polonez, aceştia vor reuşi să se salveze numai ascunzându-se în casele celor care acceptau să-i primească. Cercetările din ultimii ani au scos la lumină foarte multe episoade de eroism autentic a cel puţin şase mii de polonezi care, cu riscul vieţii lor au ascuns şi salvat astfel evrei, în ciuda nemţilor care ameninţau cu uciderea oricui ar fi făcut acest lucru.

Şi în satul Markowa mulţi polonezi au primit şi ascuns evrei în casele lor. Soţii Ulma au ascuns în casa lor. Nu unul, ci opt evrei, profitând de faptul că locuiau departe de centrul satului şi, cel puţin în aparenţă, ar fi fost mai feriţi de percheziţiile naziştilor. Se crede că "Iuda" ar fi fost poliţaiul de origine ucraineană, pe nume Włodzimierz Leœ, care de multă vreme le cerea bani, astfel că, în puţină vreme, aceştia trebuiseră să vândă toate proprietăţile familiei. În momentul în care nu au mai avut ce să-i dea poliţaiului, acesta i-ar fi denunţat autorităţilor.

Astfel, în dimineaţa zilei de 24 martie 1944, naziştii au încercuit casa familiei Ulma şi i-au capturat pe cei opt evrei ascunşi acolo, împuşcându-i imediat pe toţi cu un glonţ în ceafă. Apoi a sosit rândul stăpânilor casei, vinovaţi de a-i fi ascuns pe evrei la ei: Iosif şi Victoria au fost ciuruiţi în pragul uşii, în faţa copiilor lor şi a multor altor martori, aduşi anume ca să asiste la execuţie, ca să nu facă şi ei la fel ca soţii Ulma.

Plânsul disperat al celor şase copii, cel mai mare având opt ani, în vreme ce cel mai mic avea numai un an şi jumătate i-a supărat pe soldaţii nazişti. Imediat, cuprinşi de o mânie de nedescris, au deschis focul asupra lor, exterminând astfel întreaga familie. "V-am scutit de greutatea de a fi trebuit să vă gândiţi la ei", spun aceştia în batjocură celor prezenţi care, în mai puţin de zece minute a trebuit să asiste la uciderea a 16 persoane; ba nu, a 17 persoane, deoarece Victoria era gravidă în luna a şaptea. Îngropaţi în grădina casei de către concetăţeni, constrânşi să sape gropile lor, zece luni mai târziu vor fi deshumaţi pe ascuns şi, cu riscul represaliilor, i-au dus şi i-au înmormântat în cimitirul parohial din Markowa. Atunci se va descoperi că creatura din sânul femeii mai avea puţin şi ar fi ieşit la lumină.

Iosif şi Victoria Ulma, în anul 1995, au fost recunoscuţi "Drepţi între naţiuni". În anul 2003, Dieceza de Przemyœl a deschis cauza lor de beatificare, incluzându-i iniţial în grupul alcătuit din 122 de martiri polonezi din al Doilea Război Mondial, în frunte stând preotul Henryk Szuman. În cursul fazei diecezane s-a decis să fie adăugaţi acestui grup şi cei şase copii, datorită credinţei părinţilor lor. Procesul s-a încheiat în ziua de 24 mai 2011 în dieceza de Pelplin.

În anul 2017, Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor a acceptat cererea Mons. Adam Szal, arhiepiscop de Przemyœl, ca procesul familiei Ulma să continue separat de ceilalţi din grup.

Drumul lor spre cinstea altarelor a devenit, deci, autonom, în aşteptarea ca ceea ce mulţi deja cred să fie recunoscută de Biserică: adică să fie recunoscut că această familie a mărturisit iubirea într-un mod excepţional, până la martiriu.

Sursa: http://www.santiebeati.it/dettaglio/92819

Foto: www.yadvashem.org/righteous/stories/ulma.html

Traducere de pr. Damian Pătraşcu, OFMConv.

„Părinte, tu mi-l oferi pe Fiul tău, iar eu ți-l ofer pe al meu!”

Mons. Lemaitre povestește o scenă emoționantă văzută de el în Sudan. Toți credincioșii mergeau în fiecare dimineață la biserică, ducând cu ei pe copii lor. La momentul Ofertoriului, un preot sau un catehet explicau semnificația darurilor sfinte care se aflau pe altar: Veșnicul Părinte îl oferă tuturor pe propriul său Fiul, pentru ca toți să meargă să-L primească; în schimb, și credincioșii trebuie să-i ofere lui Dumnezeu ce au ei mai de preț. Au înțeles cu toții; iar la momentul ridicării Ostiei sfinte, mamele prezente ridicau copii lor și murmurau această rugăciune: „Părinte, tu mi-l oferi pe Fiul tău, iar eu ți-l ofer pe al meu!

După câtăva vreme, vrând să mângâie o femeie săracă care îl pierduse pe fiul său, Monseniorul îi spuse:  - Sper ca în marea ta durere să nu te fi răzvrătit împotriva lui Dumnezeu...

- Pentru ce îmi vorbești așa? Cum ar fi putut ca inima mea să se fi răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, dacă în fiecare zi, împreună cu femeile din sat, în momentul oferirii darurilor sfinte, am spus totdeauna și eu: „Părinte, tu mi

-l oferi pe Fiul tău, iar eu ți-l ofer pe al meu!”. La Sfânta Liturghie eu l-am luat în serios pe Dumnezeu, și sper ca astăzi să i-a și el în serios cuvântul meu. Cum ai vrea să mă răzvrătesc? Crezi oare că darul meu a fost lipsit de sinceritate? 

Iată o săracă femeie care înțelesese ce vrea să spună să trăiești propria Liturghie.  (G. Baeteman)

CREDINȚĂ ȘI RELIGIE. ÎN CE/CINE SE CREDE? Răspunsul lui Dostoievsky

Pr. conf. univ. dr. Damian Ghe. Pătrașcu

Institutul Teologic Romano-Catolic Franciscan – Roman (NT)

         Timpul nostru este unul plin de contraste. Lumini şi umbre se urmăresc şi se ciocnesc, deseori în ritmuri convulsive, şi fac dificilă analiza situaţiei. Pericolul maniheismului stă la pândă, sugerat de ambiguitatea condiţionărilor în care omul se găseşte. Ca întotdeauna în istorie, binele şi răul influenţează societatea şi o orientează într-un sens sau altul, neavând însă niciodată o dominaţie definitivă. Pentru o analiză obiectivă a situaţiei este necesară nu numai o seninătate în judecată, ci şi o capacitate de a vedea dincolo de aparenţe.

         Cu siguranţă, aspectele pozitive, capabile să alimenteze speranţa, nu

lipsesc astăzi. În enciclica Redemptoris missio (7 decembrie 1990), Fericitul Ioan Paul al II-lea vorbeşte de o progresivă convergenţă a popoarelor faţă de idealurile şi valorile evanghelice, şi enumeră unele: refuzul violenţei şi al războiului, respectul faţă de persoana umană şi drepturile acesteia, dorinţa de libertate, dreptate şi fraternitate, tendinţa de depăşire a rasismelor, afirmarea demnităţii şi valorizarea femeii. Pe alte fronturi se vorbeşte de o redeşteptare a sacrului, o răspândire a nostalgiei faţă de Absolutul care ia locul afirmării ateismului dintr-o anumită perioadă, destul de recentă. Şi Scrisoarea Apostolică Mottu proprio Porta Fidei a Sf. Părinte Papa Benedict al XVI-lea, emisă cu ocazia anunţării Anului Credinţei, aminteşte că „se întâmplă destul de des ca oamenii creştini să se preocupe mai mult de consecinţele sociale, culturale şi politice ale angajării lor, continuând să se gândească la credinţă ca o  condiţie evidentă a convieţuirii” (nr. 2).

         Dacă aspectele pozitive nu lipsesc, cele negative sunt numeroase şi îngrijorătoare. Indiferentismul, agnosticismul, ateismul, mai mult practic decât teoretic, relativismul, au cucerit largi straturi ale societăţii noastre. Statisticile spun că 89% (10% nu, 1% nu ştie) din români se declară religioşi/creştini[1]. Să nu ne lăsăm înşelaţi! Cât priveşte credinţa, numai o minoritate profesează „toată” credinţa Bisericii. În privinţa incidenţei credinţei în propria viaţă, numai pentru puţini ea are o influenţă puternică; pentru majoritatea, importanţa credinţei este minoră sau chiar nulă. Pentru a sintetiza, am putea spune că suntem mai mult religioşi, decât credincioşi.

         Să ne gândim, de exemplu, la sectorul mass media. Răsfoind unele ziare şi privind anumite programe la televizor, mi-ar veni să spun că trăim într-o epocă postcreştină, foarte pacific secularizată. Practica religioasă trezeşte uimire, ca fiind ceva arhaic, în vreme ce abandonarea şi negarea – sau mai bine spus, uitarea – lui Dumnezeu nu mai interesează pe nimeni: dacă este luată în consideraţie, aceasta se face pentru a mai avea un breaking news în plus.

         Aţi urmărit anumite programe de serviciu? În ambiente elegante, el, ea, celălalt, cealaltă, cu multă candoare povestesc aventurile lor extraconjugale, ca şi cum ar fi vorba de episoade din punct de vedere moral licite, ba chiar pozitive. Mai grav apoi este să notăm cum valori ca: fidelitatea, castitatea, rugăciunea, umilinţa, sunt respinse sau uitate, considerate relicve ale trecutului. Multe pagini ale celor mai răspândite ziare sunt pline de pornografie, iar publicitatea se foloseşte de trupul femeii chiar şi pentru a vinde mai multă brânză sau  şuncă.

         O altă dificultate pentru credinţa creştină, de această dată strict pentru ambientul nostru din România, este creată de emigrarea multor credincioşi de-ai noştri în ţări cu o veche tradiţie creştină, dar care în aceşti ultimi ani suferă de o amnezie şi o carenţă destul de gravă în transmiterea credinţei. Dar, pentru că acest argument ar merita un simpozion aparte, mă opresc aici, limitându-mă numai să-l semnalez.  

         Problema este gravă: se creează o cultură vătămătoare pentru credinţă şi pentru viaţa morală, mai ales printre tineri.

         Acum vrem să încercăm să răspundem unui interogativ, vechi dar totdeauna nou, astăzi foarte urgent pentru trezirea conştiinţelor din letargie: de ce nu se mai crede? De ce, după educaţia religioasă avută în copilărie, ne găsim pe căi atee, agnostice şi indiferente? Chestiunea este complexă; ea implică psihologia, pedagogia, etica, dogmatica, sociologia. Pentru un răspuns la aceste interogaţii dăm cuvântul acum lui Feodor Dostoievsky, cunoscutul scriitor rus de faimă mondială, care, consider, nu mai are nevoie de alte prezentări.

***

         În ultimii ani ai vieţii Dostoievsky devenise un fel de stareţ, consilier spiritual, mai ales al tinerilor; „ghidul spiritual al poporului rus” îl numea Berdjaev. Lumea, şi mai ales tinerii, i se adresa pentru a primi mângâiere, sfaturi, explicaţii. Cu un an înaintea morţii (1881), primea o scrisoare de la o tânără studentă. Tânăra îi mărturisea propria suferinţă pentru că şi-a pierdut credinţa. În data 15 ianuarie 1880, scriitorul răspundea:

„[…]. Cât priveşte scrisoarea dumneavoastră, ce aş putea să vă răspund? Acestor întrebări nu se poate răspunde printr-o scrisoare […]. Dacă vreţi, treceţi pe la mine şi, chiar dacă de obicei am puţin timp, între patru ochi se vede şi se spune mult mai mult decât într-o scrisoare, în care tonul este abstract. Scrisoarea dumneavoastră este caldă, cordială şi sinceră. Dumneavoastră suferiţi cu adevărat şi nu puteţi să nu suferiţi; de ce vă chinuiţi atâta? Şi alţii şi-au pierdut credinţa, dar sau mântuit. Îmi scrieţi că au distrus în dumneavoastră credinţa în Cristos. Dar cum de nu v-aţi pus, înainte de toate, întrebarea: cine sunt cei care îl neagă pe Cristos ca Mântuitor? Eu nu întreb dacă sunt buni sau răi, ci dacă-l cunosc pe Cristos în substanţa lui. Credeţi-mă, nu-l cunosc, pentru că, după ce l-ar fi cunoscut, chiar şi numai în parte, nu se poate să nu se vadă că este ceva excepţional şi nu o fiinţă comună/obişnuită, asemănător cu toţi oamenii buni sau răi. În al doilea rând, toţi aceia sunt aşa de slabi pentru că nu au nici măcar o minimă pregătire ştiinţifică pentru a cunoaşte ceea ce neagă. Aceştia neagă cu mintea. Dar este pură mintea lor şi este senină inima lor?

Repet, eu nu spun că sunt oameni răi, dar sunt contagiaţi de acel element morbid general care se află în toţi ruşii din intelighentia, de felul lejer de a trata argumentele, de o prezumţie atât de excepţională, la care nici măcar marile minţi europene nu ar fi visat, în sfârşit, de fenomenala ignoranţă a ceea ce judecă.

Ar fi de ajuns aceste consideraţii, cred, pentru a vă opri în negarea dumneavoastră, sau cel puţin pentru a vă face să reflectaţi, să vă îndoiţi. Eu cunosc numeroşi negatori care, la sfârşit, au trecut cu toată fiinţa lor la Cristos. Dar aceştia aveau sete sinceră după adevăr, şi cel care caută nu poate să nu găsească. Vă mulţumesc mult pentru caldele dumneavoastră cuvinte adresate mie şi despre mine. Vă strâng mâna şi, dacă veţi vrea, la revedere. Al Dumneavoastră F. Dostoievsky”[2].

***

Această scrisoare merită o reflecţie atentă pentru că este foarte actuală, punctuală şi clară, în particular pentru creştinismul nostru din România, şi în general pentru cel  din Europa.

Înainte de toate, o premisă: nu suntem credincioşi pentru că suntem buni, sau atei, sau răi. Credinţa şi necredinţa au alte rădăcini, chiar dacă bunătatea sau răutatea sunt elemente ce determină sufletul să accepte sau să respingă credinţa.

După Dostoievsky, prima cauză a necredinţei este ignoranţa privitoare la „substanţa” lui Cristos. Cristos nu este cunoscut în „substanţa lui, adică în profunzimea lui, în misterul personalităţii lui unice şi transcendente, ca cel care a rostit  «cuvinte veşnice», care este mântuirea omului (pentru că omul nu este în stare să se mântuiască, ci este mântuit de revelaţie şi apoi de Cristos, adică de intervenţia directă a lui Dumnezeu în viaţa lui), ca cel care «poartă în sine şi în Cuvântul lui idealul frumuseţii», «omul fără măsură, fără limite bun». Cu alte cuvinte, ca cel în care se manifestă plinătatea umanităţii şi a divinităţii”.

Astfel îl cunoscuse Dostoievsky pe Cristos, după ani de suferinţă interioară. „Nu asemenea unui copil eu cred în Cristos şi îl profesez, ci osana mea a trecut prin marele cuptor al îndoielilor”[3]. „Marele cuptor al îndoielilor” se referă mai înainte la tentaţia atee, apoi la cea iluministă, care vede în Cristos „omul divin”, adică omul în care se manifestă maximumul de înţelepciune şi de moralitate, dar nu Dumnezeul întrupat. Studiul Părinţilor Bisericii iluminase căutarea interioară a scriitorului şi îl ajutase să ajungă la credinţa Bisericii, singura capabilă să mântuiască. „Mulţi cred că este suficient să creadă în morala lui Cristos pentru a fi creştini. Nu morala lui Cristos, nici învăţătura lui Cristos nu vor fi cele care vor salva lumea, ci credinţa în acestea, faptul că Isus Cristos s-a întrupat”[4].

A doua cauză a necredinţei – tot după Dostoievsky – este superficialitatea. Este un apendice al ignoranţei, se hrăneşte cu diletantism cultural, se ornează cu beteli ciudate, deseori este umflată şi cârcotaşă. Ultima cauză este impuritatea minţii şi a inimii (Este pură mintea şi este senină inima lor?). Scriitorul face aluzie la prejudecăţile intelectuale, la prezumţia de a şti şi de a defini totul, la lipsa luminii interioare, cauzată de păcatul care împiedică să se vadă şi să se înţeleagă.

  ***

Analiza făcută de Dostoievsky este substanţial exactă. Pentru a o înţelege mai bine, precizăm câteva adevăruri teologice. Credinţa nu este opera inteligenţei şi a voinţei omului, ci darul lui Dumnezeu, un har a cărui origine şi al cărui motiv se găsesc numai în iubirea lui Dumnezeu şi în voinţa lui de a mântui oamenii. A spune acest lucru nu înseamnă a afirma că omul nu poate şi nu trebuie să facă nimic pentru a ajunge la credinţă şi a persevera în ea. Primatul harului în credinţă nu distruge libertatea omului: el poate să consimtă şi să coopereze cu harul credinţei, dar poate şi să refuze să-şi dea propriul asentiment şi propria cooperare, şi să rămână, astfel, în necredinţă. Acceptarea credinţei depinde totdeauna de libertatea umană.

Două sunt principalele elemente care împiedică dezvoltarea şi viaţa credinţei: întunericul minţii şi îngreunarea inimii. În privinţa primului element este oportun să amintim învăţătura Sf. Augustin. Credinţa – aminteşte Sfântul – precedă raţiunea. Deci, crede ut intelligas[5], adică pentru a înţelege trebuie să crezi, pentru că inteligenţa este premiul credinţei; dar este adevărat şi contrariul: intellige ut credas[6], pentru că este raţiunea cea care demonstrează „cui trebuie să se creadă”[7]. Mai mult încă, „a crede nu este altceva decât un gând însoţit de asentiment. Nu oricine gândeşte, crede […], dar oricine crede, gândeşte; şi gândeşte crezând şi crede gândind”[8].

Intellige ut credas augustinian se poate parafraza astfel: forţează-te, cu ajutorul studiului aprofundat, să descoperi valoarea şi puterea motivelor de credibilitate, să înţelegi din interior creştinismul tău, să observi lumina pe care aceasta o proiectează asupra existenţei noastre, să-i percepi profunda frumuseţe, pentru ca actul tău de credinţă să fie mai deplin, mai personal şi mai matur; să fie mai puţin dependent de condiţionările sociologice şi psihologice externe, şi mai mult „al tău”; să fie mai bucuros, mai iradiant asupra celor care te întâlnesc.

Acum este necesar să recunoaştem că mulţi dintre contemporanii noştri, din punct de vedere spiritual şi intelectual adulţi, pe teren religios au rămas la un nivel elementar. Mai rău încă, şi-au „creat” o credinţă proprie, apelând la izvoare contaminate, superficiale, foarte bine îngropate, pentru a ascunde inconsistenţa ei. În acest sens apar continuu „cărţi”, „romane”[9], „descoperiri”[10] prezentate pe posturi de televiziune ca Discovery, şi cântăreţi care se folosesc de simboluri creştine pentru a provoca şi a-şi creşte audienţa, ca de exemplu Madonna care s-a arătat crucificată, sau Lady Gaga care poartă crucea în părţile joase ale corpului.

Ne întrebăm: ce poate găsi un cititor obişnuit în lectura sau vizionarea acestor cărţi şi emisiuni? Dacă are o credinţă robustă va încerca o tristeţe profundă faţă de superficialitatea şi banalitatea cu care se tratează argumente atât de grave şi atât de delicate; dacă nu are credinţă, sau are puţină, va sfârşi prin a se complace şi mai mult în letargia agnostică.

Nu arareori ignoranţa religioasă determină omul să-şi construiască un dumnezeu după propria imagine şi asemănare, şi aceasta este, cred, forma cea mai răspândită în zilele noastre. Atunci când această construcţie este ornată de artă, rezultă statui de idoli înaintea cărora se prosternează autori şi admiratori. A propos de dumnezeul lui Sartre, Julien Green scria în jurnalul său, în ziua de 20 ianuarie 1951: „Muştele a lui Sartre, operă superbă şi plină de forţă, nu lipsită de frumuseţe. Discursul Electrei în faţa statuii lui Zeus […]. Aici autorul se dezlănţuie în ateismul său şi cred că va tulbura mulţi spectatori. Dar dumnezeul pe care Sartre ni-l prezintă este atât de mediocru şi limitat, încât nu este dificil să înţelegem ateismul autorului faţă de un asemenea dumnezeu. Dacă Dumnezeu ar fi dumnezeul lui Sartre, eu aş fi ateu de douăzeci de ori în loc de una, aş fi ateu de acel dumnezeu, şi încă unul fanatic. Dar, aşa cum se întâmplă, există totdeauna o eroare de persoană”.

***

Celălalt element negativ pentru credinţă este îngreunarea inimii, adică imoralitatea în sensul cel mai vast. A crede nu înseamnă în primul rând a adera la un complex de adevăruri, ci a adera la Isus Cristos, a fonda pe el viaţa noastră. Cu alte cuvinte, „înseamnă a-l privi pe Cristos faţă în faţă, a aşeza persoana noastră în raport cu viaţa lui, a ne pune sub privirea lui, a primi de la el adevărul nostru, a învăţa de la el cine suntem şi cine trebuie să fim. Înseamnă a accepta cu inteligenţa noastră că în el ne este dată puterea de a deveni ceea ce el este, şi a adera la această putere cu întreaga noastră inimă şi cu toată voinţa noastră”[11].

În consecinţă, credinţa este un raport interpersonal între Cristos şi om: raport liber, plin de iubire, încrezător. Atunci când omul în mod liber comite păcatul, rupe acest raport pentru că îl refuză pe Cristos. Se verifică aici ceea ce spune Sf. Augustin: păcatul „tulbură, închide şi orbeşte ochiul inimii cu care se vede Dumnezeu”.  Aşa cum ochiul exterior, dacă este bolnav, fuge de lumina pentru care este făcut, „la fel şi ochiul inimii, tulburat şi rănit, se depărtează de  lumina dreptăţii, nu îndrăzneşte să o contemple, nu este capabil să facă acest pas”. De aceea, „sarcina noastră în această viaţă constă în a păstra sănătos ochiul inimii pentru a-l putea vedea pe Dumnezeu. Cu acest scop se celebrează sfintele mistere şi se ascultă Cuvântul lui Dumnezeu”. Acum, „ce anume tulbură ochiul inimii? Cupiditatea, avariţia, fărădelegea, concupiscenţa: toate acestea tulbură, închid, orbesc ochiul inimii”[12].

Din aceste consideraţii este uşor să deducem că într-o societate ca a noastră, impregnată de erotism, permisivă şi libertină, lacomă de avere şi de putere, pentru credinţă nu mai este loc, pentru că ea înfloreşte pe terenul umilinţei minţii şi pe deschiderea sufletului faţă de har. Dostoievsky nu era cu siguranţă un sfânt, dar era conştient că păcătuieşte şi, în consecinţă, că are nevoie de iertare, şi se ruga, frecventa biserica. Astăzi, în schimb, se exaltă transgresiunea, se neagă păcatul, se uită rugăciunea. Pentru a lansa o carte sau un spectacol termenul cel mai eficace este transgresiv, adică – în cuvinte simple – este împotriva oricărei legi civile şi morale, blasfemică, impudică. Păcatul? Dar nu este un reziduu al tradiţiei iudaico-creştine, de acum depăşit? Şi rugăciunea nu este alienare şi drog? Exact acest lucru este ilustrat de Peter Weiss în drama Persecuţia şi asasinarea lui Jean Paul Marat: că rugăciunea stinge indignarea împotriva nedreptăţii şi contribuie la afirmarea opresiunii. Fără a incomoda eroul sartrian din opera Muştele care afirma: „Fiecare om trebuie să-şi găsească drumul său”, deoarece „nu mai există nici bine nici rău, şi nu mai există nimeni care să-mi poruncească”, să ne gândim la actualul libertinism radical care condamnă ca tabu normele morale sexuale şi exaltă totala libertate în acest câmp, ca o eliberare şi o maturizare umană.

În acest sens, Dostoievsky scria:

„Fără Dumnezeu, conştiinţa este înfricoşătoare, poate să se rătăcească până la a comite faptele cele mai imorale”[13], şi iarăşi, „În Occident l-au pierdut pe Cristos […], şi din acest motiv Occidentul cade, exclusiv din acest motiv”[14].

***

De ce nu se mai crede? L-am ascultat pe Dostoievsky punctând câteva idei de-ale sale. Nu am vrea însă ca discursul nostru să pară pesimist şi generalizant. Dacă este adevărat că astăzi ateismul şi descreştinizarea se prezintă ca fenomene masive şi arogante, este şi adevărat că sentimentul religios şi nostalgia după Evanghelie revin să atingă inimile, nu arareori cu rezultate promiţătoare. Nu ar putea fi altfel: ateismul este antiuman. Dumnezeu ne este necesar ca aerul. Nu putem trăi îndelung şi cu demnitate fără El. Dostoievsky a înţeles acest lucru şi s-a exprimat foarte frumos: „Toată legea existenţei umane constă în aceasta: ca omul să se poată închina totdeauna în faţa Celui Infinit mai mare. Dacă oamenii ar fi privaţi de Cel Infinit mai mare, ei nu ar mai putea trăi şi ar muri în disperare. Nemăsuratul şi Infinitul este indispensabil omului, la fel ca şi acea mică planetă pe care El locuieşte”[15].

A ne putea închina în faţa lui Dumnezeu şi a lui Cristos este nevoia cea mai profundă a existenţei, şi norocul ei cel mai mare. Acesta este mesajul pe care Dostoievsky îl adresează omenirii de astăzi. La începutul secolului al XXI-lea, putem înţelege acest mesaj mai bine. De ce? Pentru că idolii – de piatră, de hârtie, de carne – în faţa cărora, timp de atâtea decenii ne-am închinat, s-au năruit în mod mizerabil. Dacă încă sunt adoraţi, acest lucru se întâmplă din cauza orbirii, inerţiei şi a laşităţii. Acestea ne-au lăsat pe drumuri care au dus numai spre disperare şi neant. Dar din disperare şi neant nu se poate trăi. Din nou, Dostoievsky este cel care ne atenţionează: „Ori credinţa, ori să ardem”[16]. El a crezut, pentru a nu arde. Noi?

Noua evanghelizare, în care suntem implicaţi cu toţii, este o angajare exaltantă şi dificilă. Dificilă pentru că bariera secularizării şi a indiferentismului este masivă; exaltantă pentru că astăzi, „ispita după Dumnezeu”, adică nostalgia după adevăr şi pace, este foarte mult vehiculată  la nivel universal. Şi aceasta este bogăţia noastră.

Articol publicat în Revista Dialog Teologic, XV, 30 (2012), pag. 91-99

---

[1] Sondaj Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie (IRES), aprilie 2012.

[2] F. DOSTOIEVSKY, Epistolario, (sub îngrijirea), E. LO GATTO, vol. II, ESI, Napoli 1950, pp. 543ss.

[3] Dostoievsky inedito. Quaderni e taccuini, 1860-1881, (sub îngrijirea), L. DAL SANTO, Vallecchi, Firenze 1980, p. 424.

[4] Taccuini per i demoni», Sansoni, Firenze 1958, p. 1027.  

[5] SFÂNTUL AUGUSTIN, Sermo 43, 6, PL 38, 257.

[6] Idem, 7, 258.

[7] SFÂNTUL AUGUSTIN, De vera religione, 24, PL 34-35, 141.

[8] SFÂNTUL AUGUSTIN, De praedestinatione sanctorum, 2, 5, PL 44, 962ss.  

[9] Vezi de exemplu JOSÉ SARAMAGO, Evanghelia după Isus Cristos, Polirom, Bucureşti 2012;

[10] Vezi de exemplu descoperirea rămăşițelor pământeşti ale lui Isus Cristos, etc.

[11] J. MOINGT, «Conoscere il Padre nel Figlio», în La fede în Gesù Cristo, Ave, Roma 1968, p. 91.

[12] SFÂNTUL AUGUSTIN, Sermo 88, 5 şi 6, PL 38, 542.

[13] Dostoievsky inedito. Quaderni e taccuini, 1860-1881, (sub îngrijirea), L. DAL SANTO, Vallecchi, Firenze 1980, p. 408.

[14] DOSTOIEVSKY, Epistolario, vol. II, op. cit., p. 310.

[15] Taccuini per i demoni», Sansoni, Firenze 1958, p. 746.  

[16] Taccuini per i demoni», Sansoni, Firenze 1958, p. 1016.