O IUBIRE CASTĂ

Castitatea poate fi o condiţie necesară, dar nu suficientă, pentru dăinuirea unei iubiri. Nu este de ajuns o mistică la nivel ideatic, chiar dacă sublimă ca formă, care să contureze viaţa unei perechi de îndrăgostiţi. Solicitările unei vieţuiri în doi sunt diferite în timp şi nu întotdeauna răspunsurile sunt pe măsura începutului.

Am la îndemână o frumoasă poveste de iubire, castă şi plină de devotament la începutul ei, dar care nu a rezistat timpului. Este vorba despre povestea de dragoste dintre unul din precursorii romantismului, Victor Hugo, şi soţia sa Adèle. Romantismul are ca sursă creştinismul, şi idealurile lui nu ne sunt, deci, străine. De pildă, Victor Hugo pretindea poetului "un spirit drept, o inimă curată, un suflet nobil şi elevat". Pentru el literatura era un instrument ce îi permitea să comunice celor iubiţi lucruri pe care nu le putea spune direct. Şi atunci când logodnica lui se plângea că nu se pricepe la poezie, răspunsul a venit, prompt şi clar: "În două cuvinte, Adèle, poezia este o expresie a virtuţii; un suflet frumos şi un frumos talent poetic sunt întotdeauna inseparabile. Vezi deci că poţi înţelege poezia; ea nu vine decât din suflet şi se poate în aceeaşi măsură manifesta printr-o acţiune frumoasă, ca şi printr-un vers frumos…"

Cuvântul care vine din suflet dă seama de originea celestă a acestuia: "Când ţi-am spus că sufletul tău înţelege poezia, n-am făcut decât să-ţi dezvălui una din facultăţile lui cereşti. Versurile nu sunt poezie? Întrebi tu. Versurile, singure, nu sunt. Poezia e în idei, ideile vin din suflet. Versurile… Versurile nu sunt decât o haină elegantă pe un corp frumos. Poezia se poate exprima şi în proză; ea nu-i decât mai perfectă prin graţia şi maiestatea versului…"

Având această exigenţă de curăţie şi frumuseţe a sufletului, Victor Hugo îşi dorea o iubire pe măsură. Iubirea nu a fost lipsită de piedici, întrucât amândoi erau prea tineri, iar el nu avea posibilitatea financiară de a susţine o familie. Avea încredere în talentul lui, dorea să devină scriitor, astfel că timpul îl dedica scrisului şi cititului. Doi adolescenţi pe care această perioadă incertă şi castă îi va lega, chiar dacă nu printr-o iubire pe viaţă, cel puţin printr-o prietenie pe viaţă.

Cei doi trăiau castitatea cea mai riguroasă. Astfel, Victor Hugo îi scria Adèlei: "N-aş socoti-o decât ca o femeie de rând (şi încă e puţin spus) pe fata care s-ar căsători cu un bărbat fără să fie moralmente sigură - cunoscând principiile şi caracterul acestui om - nu numai că este cuminte, ci şi că este virgin la fel ca şi ea…" Puritatea era asociată deci cu o elită spirituală… Lipsa pretenţiilor de castitate ale femeii era o dovadă de josnicie. Poetul urmează: "Îţi arătam cât de mare este puterea ta asupra-mi, de vreme ce doar chipul tău îmi frânează clocotul vârstei; îţi spuneam că acela care, impur şi pătat, s-ar uni cu o fiinţă pură şi fără pată, n-ar merita decât dispreţul şi indignarea…"

Pregătirea pentru intimitatea căsătoriei, considerată sfântă, se făcea prin înalte şi intime conversaţii, prin plimbări singuratice, departe de zgomotele oraşului, în tovărăşia nopţilor frumoase, când "se relevă sufletului lucruri necunoscute celor mai mulţi oameni…" Victor Hugo lega de bucuriile trupeşti cele mai înalte valori umane: "Acolo unde există într-adevăr căsătorie, va spune el într-o zi, adică acolo unde este iubire, se amestecă şi idealul. Un pat nupţial pare în întuneric un petic de auroră…"

Frumoase idealuri ale unui adolescent, şi mai cu seamă frumos formulate. Era totuşi un început bun în viaţă. Tinereţea susţinea cu forţă şi avânt elanuri, stinse apoi. Sunt doar ale tinereţii elanurile şi idealurile frumoase? Trebuie să aşteptăm oare chiar de la tineri o înnoire a lumii? Victor Hugo celebra astfel tinereţea: "Cum se numeşte asta, când simţurile ard şi inima ţi-e pură, când geniul nu aşteaptă decât să ţâşnească şi când nu ştii cum să atingi această întindere lichidă şi răcoroasă; când te simţi mai puternic decât lumea, dar incapabil să-i dovedeşti forţa; când viaţa, abia începută, ţi-e presărată de amintiri tragice şi când inima cântă încă în tine; când eşti nerăbdător, disperat şi explodând de speranţă? - Asta are un nume foarte frumos, doamnă Hugo, se numeşte tinereţe."

Autor: M. Patriche
Sursa: http://www.ziarullumina.ro/

Reflecţie despre celibat şi căsătorie: O iubire unică

de Giuseppe Versaldi

Vocaţia la celibatul pentru împărăţia cerurilor şi chemarea la căsătorie adesea sunt percepute, dacă nu chiar în opoziţie, cel puţin de compoziţie dificilă. De fapt, pe de o parte renunţarea celibatarului la iubirea conjugală este văzută ca o renunţare la iubire tout court şi, pe de altă parte, alegerea de a se uni în căsătorie uneori apare ca o diminuare a curăţiei iubirii. Sfântul Paul, scriind creştinilor din Efes, foloseşte o expresie care oferă o viziune rezolutivă a antinomiei aparente dintre iubirea feciorelnică şi iubirea căsătorească. Vorbind despre obligaţia iubirii reciproce între soţ şi soţie, apostolul exaltă vocaţia originară a omului de a-şi lăsa tată şi mama pentru a se uni cu soţia sa aşa încât "cei doi vor deveni un singur trup" (Gen 2,24), dar imediat adaugă: "Acest mister este mare: spun asta cu privire la Cristos şi la Biserică" (Ef 5,32). Această răsturnare bruscă a termenilor de comparaţie revelează o nouă perspectivă: e adevărat că măreţia iubirii conjugale este afirmată, dar este pusă în relaţie de dependenţă cu iubirea lui Cristos faţă de Biserică.

Aici apar câteva întrebări puse adesea şi faţă de magisteriul Bisericii: "Cum poate Cristos celibatar să fie model al soţilor? Cum puteţi voi, celibatarii, să învăţaţi şi să daţi reguli cu privire la căsătorie, pe care n-aţi experimentat-o?". Ei bine, tocmai cuvintele sfântului Paul indică răspunsul. Iubirea lui Cristos faţă de Biserică este desigur în acelaşi timp iubire feciorelnică şi matrimonială pentru că este iubire care, pentru a cita cuvintele lui Benedict al XVI-lea, "poate să fie calificată desigur ca eros, care totuşi este şi complet agape" (Deus caritas est, 9). O iubire care este gratuită şi prevăzătoare ("Nu noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci el ne-a iubit pe noi": 1In 4,10); necondiţionată şi milostivă ("Pe când eram încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi": Rom 5,8); sacrificată ("Voi ştiţi că nu prin lucruri pieritoare, argint sau aur, aţi fost răscumpăraţi din purtarea voastră moştenită de la părinţi, ci cu sângele preţios al lui Cristos, ca al unui miel fără meteahnă şi neprihănit": 1Pt 1,18-19). Aceste caracteristici, care aparent nu par să descrie iubirea conjugală înţeleasă în mod obişnuit care, e adevărat, este dăruire de sine, dar într-o reciprocitate care comportă un ajutor reciproc şi o gratificare reciprocă.

Şi totuşi, tocmai pentru ca iubirea conjugală să se poată realiza nu ca experienţă exaltantă, ci temporară, chiar să poată persevera ca proiect pentru toată viaţa este necesar ca şi soţii să fie capabili de o iubire prevăzătoare şi gratuită aşa încât, cel puţin unul să fie capabil să iubească şi atunci când celălalt nu-l iubeşte; de o iubire necondiţionată şi milostivă pentru ca măcar unul să fie capabil de iertare când soţul, învingând slăbiciunea sa, se căieşte; de o iubire sacrificată pentru ca măcar unul să ştie să suporte suferinţele aşteptării fără a se resemna în faţa înfrângerii. Şi în toate acestea modelul este chiar Cristos care aşa a iubit Biserica sa ca mireasă şi "s-a dat pe sine pentru ea pentru a o sfinţi, purificând-o prin baia apei în cuvânt, ca să şi-o prezinte sieşi ca o Biserică glorioasă, fără să aibă vreo pată sau rid sau ceva asemănător, ci să fie sfântă şi neprihănită" (Ef 5,25-27).

Aşadar, are dreptate Benedict al XVI-lea când afirmă că "în fond iubirea este o unică realitate, deşi cu diferite dimensiuni" (Deus caritas est, 8). În semnificaţia sa deplină iubirea este iubire agapică, adică iubire capabilă să integreze pasiunea (eros) şi dăruirea (agape) aşa încât să poată satisface inima umană oricare ar fi vocaţia sa. În acest sens, iubirea feciorelnică şi iubirea conjugală nu pot decât să ia dintr-un unic izvor şi să aibă un unic model care este Cristos.

Desigur că există o modalitate diferită în cele două vocaţii, dar tocmai izvorul comun garantează complementaritatea. Carisma celibatului pentru împărăţia cerurilor poate să-i ajute pe soţi să nu absolutizeze iubirea umană şi, în aşteptarea comuniunii definitivă cu Dumnezeu-Iubire, să suporte greutatea şi preţul dăruirii de sine în pofida slăbiciunilor experienţei conjugale. Şi acela care, deja aici pe pământ, este chemat să se consacre iubirii neîmpărţite a lui Dumnezeu poate să înveţe de la soţi caracterul concret şi actualitatea iubirii care nu se poate îndrepta numai spre Dumnezeu pe care nu-l vede, ci trebuie să se manifeste ca efect şi faţă de aproapele pe care îl vede. În felul acesta nu se cade în iluzia că pentru a-l iubi pe Dumnezeu este necesar a nu iubi pe nimeni cu acea iubire cu care Cristos ne-a iubit. Iluminarea reciprocă îmbogăţeşte ambele vocaţii şi înfrumuseţează întreaga Biserică în misiunea sa de a mărturisi în lume iubirea lui Dumnezeu.

(După L'Osservatore romano, 22 iunie 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Adevărata semnificaţie a legii despre celibatul sacerdotal

Un dar, nu o impunere

de Giuseppe Versaldi, episcop de Alessandria

În timp ce revine în actualitate dezbaterea despre tradiţia Bisericii latine, care cere celibatul pentru cei care acced la ordinele sacre, revine şi obiecţia cu privire la presupusa forţare din partea Bisericii însăşi, care - se susţine - ar impune prin lege, celui care este chemat la prezbiterat, celibatul, care în schimb este un dar (carismă) a Duhului. Însă se cuvine să se clarifice bine care este semnificaţia normei canonice în această alegere tradiţională a Bisericii din Occident.

Lăsând la o parte problema originilor apostolice ale celibatului legat de slujirea sacerdotală - care, de altfel, sunt tot mai convingătoare - şi limitându-ne la problema rolului legii canonice, se merită să reluăm textul aprobat la 7 decembrie 1965 de Conciliul al II-lea din Vatican cu 2.390 de voturi favorabile ale părinţilor conciliari (cu numai 4 împotrivă): "Celibatul, care înainte era recomandat preoţilor, ulterior a fost impus prin lege în Biserica latină tuturor celor care se pregătesc să primească ordinele sacre. Acest sfânt Sinod aprobă şi confirmă din nou această legislaţie în ceea ce priveşte pe cei care sunt destinaţi prezbiteratului, având certitudinea deplină în Duhul Sfânt că darul celibatului, aşa de potrivit cu preoţia din Noua Lege, este acordat în mare măsură de către Tatăl, cu condiţia ca toţi cei care sunt părtaşi de preoţia lui Cristos cu sacramentul preoţiei, ba chiar întreaga Biserică, să-l ceară cu umilinţă şi insistenţă" (Presbyterorum ordinis, nr. 16).

După cum se vede, textul conciliar conţine ambii termeni ai problemei: confirmă că celibatul este un dar al Duhului, dar şi că în Biserica latină există prin lege legătura dintre preoţie şi celibat, care înainte era doar recomandat. Deliberarea conciliară a fost apoi formulată în noul Cod de drept canonic, la can. 277 § 1, care afirmă: "Clericii sunt obligaţi să respecta castitatea perfectă şi perpetuă pentru Împărăţia cerurilor, prin care sunt obligaţi la celibat, care este un dar special al lui Dumnezeu". Dar cum să conciliem cei doi termeni ai dispoziţiei aşa încât, pe de o parte să nu fie distrusă natura carismei şi, pe de altă parte, să poată fi menţinută legislaţia actuală? Cu alte cuvinte, ce anume stabileşte legea Bisericii, din moment ce nici o autoritate umană nu poate să impună celibatul celui care nu l-a primit ca dar al Duhului? În realitate, cu această legătură juridică Biserica din Occident, încă din secolul al IV-lea prin conciliul din Elvira, nu impunea celibatul celui care nu era chemat prin darul Duhului, ci restrângea hirotonirea sacră la cei care erau chemaţi şi la castitatea perfectă pentru Împărăţia cerurilor. Aşadar, legea canonică nu alterează semnificaţia celibatului drept carismă care vine de la Duhul Sfânt, ci limitează accesul la preoţie la cei care, prin discernământ oportun, sunt înzestraţi şi cu acest dar preţios.

La acest punct s-ar putea obiecta că în felul acesta este încălcat dreptului celui care se simte chemat la preoţie fără a fi primit chemarea la celibat. Cu Paul al VI-lea trebuie răspuns că "vocaţia sacerdotală, deşi divină în inspiraţia ei, nu devine definitivă şi activă fără rodajul şi responsabilitatea slujirii ecleziale; deci revine autorităţii Bisericii să stabilească, în funcţie de timpuri şi locuri, care trebuie să fie în concret bărbaţii şi care trebuie să fie condiţiile lor, pentru ca să poată fi consideraţi potriviţi pentru slujirea religioasă şi pastorală a Bisericii însăşi" (Sacerdotalis coelibatus, nr. 15). Cu alte cuvinte, nimeni nu se poate considera chemat la preoţie fără discernământul din partea Bisericii care stabileşte criteriile obiective pentru a verifica idoneitatea la slujirea sacră. Rezultă că în Biserica latină din secolul al IV-lea până astăzi, nimeni nu se poate considera chemat la preoţie, dacă nu este chemat de Duhul Sfânt şi la celibat. Două sunt consecinţele acestei clarificări în privinţa raportului dintre celibat drept carismă şi legea care îl cere pentru hirotonirea sacră: nimănui nu-i este impus celibatul pentru a accede la preoţiei şi nimeni nu se poate simţi privat de dreptul de a accede la preoţie dacă nu a primit şi darul celibatului. Clarificat în felul acesta că legislaţia actuală nu şterge natura celibatului drept carismă nici nu încalcă vreun drept subiectiv, se va putea, dacă se vrea, discuta încă despre oportunitatea de a menţine această tradiţie, cu condiţia să nu se folosească false argumentări juridice care nu corespund realităţii. În substanţă, aşa cum amintea cu înţelepciune Paul al VI-lea în enciclica pe care am citat-o, dată fiind oportunitatea indiscutabilă a legăturii dintre preoţie şi celibat, rădăcina problemelor de infidelitate faţă de promisiuni şi scandalurile trecute şi prezente printre preoţi sunt explicabile în majoritatea cazurilor ori prin caracterul nepotrivit al formării la preoţie ori prin dispariţia voinţei de a-l urma pe Cristos după hirotonire ori prin erori în discernământul vocaţional, când este considerat capabil pentru preoţie cel care nu are dubla chemare la preoţie şi la celibat. Pe bună dreptate tot Paul al VI-lea amintea că "o viaţă aşa de total şi delicat angajată în interior şi în exterior, cum este aceea a preotului celibatar, exclude, de fapt, subiecţi cu insuficient echilibru psihofizic şi moral, nici nu trebuie să se pretindă ca harul să suplinească în aceasta natura" (Sacerdotalis coelibatus, nr. 64). Pe de altă parte "nu se poate crede fără rezerve că prin abolirea celibatului ecleziastic ar creşte prin asta, şi în măsură considerabilă, vocaţiile sacre: experienţa contemporană a Bisericilor şi a comunităţilor ecleziale care permit căsătoria propriilor slujitori pare să afirme contrariul" (Sacerdotalis coelibatus, nr. 49). Aşadar, mai mult decât orice alt lucru, pare necesar să se facă mai eficace şi atentă formarea umană şi spirituală şi discernământul vocaţional înainte de hirotonirea sacră precum şi să se facă orice efort pentru o reală realizare a formării permanente a preoţilor pe care Ioan Paul al II-lea o definea ca "vocaţie în preoţie" (Pastores dabo vobis, nr. 70), în care darul chemării este încontinuu reînsufleţit (cf. 2Tim 1,6) pentru un răspuns perseverent şi fidel.

(După L'Osservatore romano, 29 aprilie 2011)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

CELIBAT, CASTITATE ȘI FECIORIE

Autor: Mons. Fortunatus Nwachukwu
Introducere: vechi și noi chestiuni?

Celibatul «trebuie să mai fie cerut celor care vor să primească sacramentul preoției? Este astăzi convenabilă observarea acestei obligații? Nu ar fi timpul să se scindeze legătura care unește în Biserică celibatul de preoție? Nu ar putea fi facultativă această regulă dificilă? Nu s-ar favoriza ministerul sacerdotal și nu ar fi facilitată apropierea ecumenică?».

Să nu ne lăsăm înșelați. Acestea nu sunt întrebări noi și nici nu-mi aparțin. Și le-a pus Papa Paul al VI-lea, cu mai mult de patruzeci de ani în urmă, în Enciclica Sacerdotalis caelibatus (24 iunie 1967, nr. 3). Totuși, se aseamănă perfect cu preocupările de astăzi. Pare că lipsește numai o întrebare, probabil pentru că problema care o privește nu era în acea vreme atât de concretă ca astăzi. Alegerea căsătoriei nu ar contribui să împiedice păcatul pedofiliei de care s-au pătat unii preoți?

Să fie clar: problemele legate de trăirea celibatului nu sunt noi. Au existat totdeauna, dar au ieșit în evidență și cu o urgență particulară în acești ultimi ani (cf. Congregația pentru Educația Catolică, Orientări educative pentru formarea la celibatul preoțesc, 1974, nr. 3). În această privință, Paul al VI-lea însuși a observat că «s-a manifestat și tendința, ba chiar a fost exprimată voința de a solicita Bisericii să reexamineze această instituție a ei, a cărei observare, după unii ar fi acum problematică și aproape imposibilă pentru timpul și lumea noastră» (Sacerdotalis caelibatus, nr. 1).

Chiar dacă problemele nu sunt noi, la ora actuală, chestiunile apărute în această privință par a avea o mai mare persistență și rezonanță. Aceasta se datorează unei ridicate conștiințe publice, ajutată fiind de mijloacele de comunicare socială, cât și de un mai mare acces la educație și la cunoașterea drepturilor umane și a legilor. Astăzi, uneori, Biserica însși este pusă sub presiune de opinia publică și deseori este condiționată de curente ideologice care încearcă să ducă în ispita de a căuta răspunsuri ademenitoare, care nu corespund necesar fundamentului evanghelic al învățăturii ei. Mai degrabă, deseori, ceea ce este pus cu subtilitate la îndoială, nu este importanța uneia sau alteia dintre practicile din Biserică, ci aceea a lui Isus Cristos însuși, care stă la baza întregii învățături.

Cu toate acestea, chestiunile nu sunt totdeauna provocate de avdersari din exteriorul Bisericii. Uneori provin și de la catolici chiar bine intenționați, probabil preocupați pentru că văd unii preoți buni cum „fac eforturi” să trăiască după exigențele celibatului, și că infidelitatea unora dintre aceștia tinde să facă dificilă ca Biserica să ofere o mărturie credibilă a Evangheliei.

Așa cum bine a observat profesorul Heid în intervenția lui, practica celibatului, a castității și a fecioriei sacerdotale coboară până în primele zile ale Bisericii. Totuși, magisteriul recent a continuat să nutrească un mare interes față de acest argument. În afară de mai sus amintita Enciclică a lui Paul al VI-lea, s-ar putea aminti și, în ultimii șaizeci de ani, Scrisoarea enciclică Sacra Virginitatis a lui Pius al XII-lea (25 martie 1954), Decretele Conciliului al II-lea din Vatican Optatam Totius (28 octombrie 1965) despre formarea preoților și Presbyterorum ordinis (7 decembrie 1965), asupra ministerului și vieții prețești, cât și Exortația Post-sinodală asupra formării preoților, Pastores dabo vobis a lui Ioan Paul al II-lea (25 martie 1992). La aceste documente pot fi adăugate indicații conținute în Codul de Drept Canonic și în Catehismul Bisericii Catolice, diferitele instrucțiuni publicate de Dicasteriile Curiei Romane, în special de Congregația pentru Cler și cea pentru Educația Catolică, și diferitele predici și discursuri în această privință a Romanilor Pontifi. Papa Benedict al XVI-lea s-a oprit asupra chestiunii în diferite intervenții și colocvii spontane cu seminariștii și clerul în timpul unor vizite pastorale. De exemplu, în data de 6 august 2008, în timpul întâlnirii cu clerul diecezei de Bolzano-Bressanone, a afirmat că «va fi totdeauna nevoie de preotul care este complet dăruit Domnului și, deci, complet dăruit omului». Apoi a continuat afirmând că «celibatul» este «o expresie fundamentală a acestei totalități» și «acesta are sens numai dacă credem cu adevărat în viața veșnică și dacă credem că Dumnezeu ne angajează și că nu putem exista decât pentru El».

Scopul acestei intervenții nu este cel de a cerceta în cel fel Biserica trebuie să răspundă acestei probleme, acestor întrebări și obiecții. Este vorba mai degrabă de a identifica sensul, în ciuda oricărui lucru, unei vieți trăite în celibat, în castitate și feciorie. Desigur, multe din conținutul documentelor mai sus amintite rămân valabile încă și astăzi, ca și problemele la care fac referință. O privire la istoria și la experiențele altor tradiții ecleziale (ne latine), demonstrează că și opțiunea căsătoriei nu este un panaceu pentru lupta cu problemele deseori ridicate ca obiecții față de celibatul preoțesc, în vreme ce remediul fundamental este o formare validă. Iarăși, o privire la comunitățile religioase cu reguli de viață exigente și la ordine călugărești de strictă observanță, tinde să evidențieze că, chiar și în zilele noastre, tinerii sunt încă în căutarea de provocări, iar dacă nivelele sunt coborâte, mulți nu mai sunt atrași deoarece pot găsi alternative facile în altă parte.

O importanță perenă și o provocare universală

Interesul demonstrat de magister față de temele celibatului, a castității și a fecioriei preoțești subliniază relevanța acestora și importanța lor constantă pentru viața și misiunea Bisericii. Evidențiază și caracterul peren și universal al provocării implicite în aceste practici. Ea nu este legată de timpuri, nici nu este, din punct de vedere geografic circumscrisă. Nici o persoană care trăiește în orice parte a planetei nu ar trebui să se considere imună de la aceste chestiuni sau să se comporte ca și cum le-ar fi depășit definitiv. Nu este deloc adevărat că anumite populații sau culturi sunt mai puțin potrivite pentru aceste practici. Ceea ce se poate spune este că unele experiențe istorice, în raporturile dintre populații, au produs deseori stereotipuri și o tendință să se concentreze numai pe erorile unora și să le aplice în mod generalizat tuturor membrilor aceleiași populații, denigrând astfel cultura și mentalitatea lor, insinuând că sunt incapabile sau că, în orice caz, sunt mai puțin potrivite pentru celibat, pentru castitate și feciorie. Totuși, recentele neplăcute evenimente în diferite regiuni ale lumii sunt un aspru reproș față de această tendință arogantă. Slăbiciunea umană, care cauzează infidelitatea față de obligația la celibat, este universală. La fel și, mulțumim lui Dumnezeu, este harul divin cel care permite o adeziune fecundă la obligația îmbrățișată odată cu hirotonirea întru preoție. Celibatul este un dar al lui Dumnezeu, cu ajutorul Duhului Sfânt care suflă unde vrea (cf. In 3, 8) și trebuie să fie trăit cu credință, iubire și umilință.

Se poate afirma și, că, peste tot pe unde opera evanghelizării a fost eficace, și unii misionari au fost excelenți nu numai în înrădăcinarea profundă a credinței, ci și în formarea seminariștilor, deseori ne întâlnim în trecerea, în decurs de trei generații, de la practica poligamiei la cea a monogamiei și apoi la cea a celibatului. Este cazul preoților și al călugărilor celibi, cu toate că părinții lor au fost monogami, iar bunicii lor poligami. În diferite instanțe, trecerea este încă și mai scurtă, adică de la părinți poligami la fiu celib!

Principiul universalității nu se aplică numai provocării celibatului, castității și fecioriei, ci și recunoașterii valorii lor. Marea majoritate a culturilor are la inimă fecioria, până la o anumită fază a vieții, deseori până la căsătorie, probabil pentru a garanta ca primul copil al unei femei să fie al soțului. În același fel, în multe societăți, castitatea, cel puțin pentru a anumită perioadă, este foarte bine văzută și considerată indispensabilă în pregătirea pentru unele rituri religioase. Aceste cazuri nu trebuie confundate cu celibatul preoțesc și cu fecioria și castitatea legate de acesta, dar indică prezența unui teren fertil sau al unui prim semn al acestei practici sacerdotale.

În această privință, în 2005, cu ocazia Sinodului Episcopilor asupra Euharistiei, Cardinalul Peter Turkson a afirmat că miniștrii religiilor tradiționale africane se abțin timp de trei zile de la relațiile sexuale înainte de a îndeplini rituri religioase. Deci, a continuat: «cine spune că pentru mentalitatea africană celibatul este de neconceput, spune un lucru fals» (revista 30 giorni, octombrie 2005). Într-adevăr, în tribul Igbo din Nigeria, perioada de abstinență era uneori superioară celor trei zile, în funcție de semnificația evenimentului, și era însoțită de ritualuri speciale de auto-pregătire cu scopul de a creea contacte cu lumea spirituală și ancestrală. La încheierea acestei perioade, «preotul» era considerat umplut de particulare puteri spirituale. Aceste practici au reprezentat o bază utilă pentru misionari ca să învețe castitatea permanentă, cu referință la celibatul preoțesc. Așa se explică și, într-o anumită măsură, înalta considerație a acelor populații față de preoții catolici care, în afară de temporara continență practicată de «preoții lor tradiționali», alegeau o viață de abstinență perpetuă.

Concepte diferite, dar interdependente

Chiar dacă este prezentă în diferite forme și culturi, celibatul, castitatea și fecioria practicate în Biserică au o semnificație distinctă de cea care le este lor de obicei atribuită și tinde să să le considere ca fiind concepte diferite. În acest tip de terminologie populară, celibatul este înțeles ca starea civilă a persoanei singure, distinct de cea are are soț/soție. Nu cere și nici nu implică în mod necesar castitatea sau fecioria. Pe de altă parte, castitatea, care nu este legată de o stare civilă specială, tinde să fie înțeleasă după etimologia ei latinească (castitas, adică «curăție», «puritate») sau grecească (sophrosyne, adică «moderație»), motiv pentru care, pentru unii implică evitarea relațiilor sexuale, iar pentru alții înseamnă, mai simplu, moderație sau autocontrol în astfel de raporturi. Fecioria este concepută de obicei ca absență a experienței sexuale încă de la naștere. Aceasta, pentru unele persoane, implică integritatea unor organe la femei, în vreme ce pentru alte persoane, integritatea se referă la a fi «puri» sau mai simplu «noi».

Contrar ideii populare, celibatul preoțesc în Biserica Catolică este intrinsec legat de castitate și feciorie. Nu implică numai starea civilă, ci și o condiție de continență care este rezultatul dăruirii totale de sine Domnului în Biserică. Codul de Drept Canonic este foarte clar la ce se așteaptă Biserica de la preoți în această privință (can. 27 §71):

«Clericii sunt ținuți la obligația de a observa continența perfectă și perpetuă pentru împărăția cerurilor, de aceea sunt legați de celibat, care este un dar particular al lui Dumnezeu prin care miniștrii sacri pot să adere mai ușor la Cristos cu o inimă neîmpărțită și sunt puși în condiția de a se dedica mai liber slujirii lui Dumnezeu și oamenilor».

Tocmai în această continență perfectă și perpetuă, celibatul preoțesc găsește semnificația eu autentică, care împărtășește cu castitatea și cu fecioria. Într-adevăr, «puritatea» și «moderația» indicate de castitate, cât și «absența experienței sexuale» indicată de feciorie, dincolo de orice conotație fizică sau corporală, converg toate în acest concept al continenței perfecte, care pentru preot trebuie să fie și perpetuă. În consecință, un celibat preoțesc autentic implică nu numai starea socială a persoanei singure, dar și virtutea castității și a condiției de feciorie. Aceasta înseamnă că, chiar dacă un preot diecezan nu face vot specific de castitate sau de feciorie, ca și călugării, angajarea lui pentru celibat implică aceeași continență perfectă și perpetuă prevăzută de voturi.

Ne-am putea întreba: în ce sens preotului celib îi este cerut să fie feciorelnic?

Chiar dacă uzul comun tinde să aplice fecioria numai femeilor, conceptul pe care o exprimă nu se limitează la un singur sex și poate, în unele circumstanțe, să fie aplicat preotului cast. S-a observat că fecioria implică nu numai o integritate sexuală fizică sau «a fi noi», dar și o condiție de perfectă continență încă de la naștere. Pentru creștin, nașterea nu este numai fizică. Nașterea cea mai importantă nu este în mod necesar cea fizică, dar și nașterea sau renașterea sacramentală în Cristos, prin Duhul Sfânt.

Isus însuși declară cu emfază că «dacă unul nu se naște anothen (din grecește pentru a spune „din înălțime” sau „din nou”)... din apă și Duh, nu poate să vadă împărăția lui Dumnezeu» (In 3, 3-5). Acest concept de renaștere este prezent în tot Noul Testament și cuprinde întreg mesajul creștin. Papa Paul al VI-lea îl subliniază în Enciclica sacerdotalis caelibatus (nr. 19).

«Domnul Isus, Unul născut al lui Dumnezeu, trimis de Tatăl în lume, s-a făcut om pentru ca umanitatea, supusă păcatului și morții, să fie regenerată și, printr-o nouă naștere (In 3, 5; Tit 3, 5) să intre în împărăția cerurilor. Consacrându-se în totalitate Tatălui (In 4, 34; 17, 4), Isus a împlinit prin misterul său pascal această creație nouă (2 Cor 5, 17; Gal 6, 15), introducând în timp și în lume o formă nouă, sublimă, divină, de viață care transformă însăși condiția pământească a umanității (Gal 3, 28)».

Într-adevăr, conceptul dee renaștere este atât de fundamental încât NT tinde să împartă întreaga viață a creștinului în două: înainte și după întâlnirea cu Cristos (1 Pt 1, 23; Tit 3, 2; Ef 2, 12; 1 Cor 2, 14; Ap 1, 8; Rom 8, 9b). În viața Bisericii, această renaștere este realizată cu ajutorul sacramentelor, care sunt «semne eficace ale harului... prin care ne este dăruită viața divină» (CBC, nr. 1131). Reînnoirea renașterii se realizează și cu ajutorul sacramentalilor, instituite de Biserică «pentru sfințirea unor ministere, a unor stări de viață, a unor circumstanțe foarte variate ale vieții creștine, ca și de uzul lucrurilor utile omului» (CBC, nr. 1668). Atât în sacramente cât și în sacramentalii, principiul renașterii este Duhul Sfânt. Pentru creștin, Misterul Întrupării, împarte istoria umanității în două: înainte și după Cristos. În același fel, întâlnirea cu Cristos, «Alfa și Omega» (Ap 1, 8) împarte viața creștinului într-un «înainte și după», care încep respectiv de la nașterea fizică și de la renașterea spirituală în Cristos.

Aceasta înseamnă că, dacă fecioria implică în mod general integritatea sexuală sau «puritatea» de la naștere la nivel fizic, pentru creștin semnifică și o integritate asemănătoare – continența perfectă! – cultivată conștient din momentul renașterii sau a «reînnoirii».

Această interpretare a fecioriei nu diminuează conținutul ei și nici valoarea, ba chiar îi ampliază și îi nobilitează semnificația. Importanța integrității fizice nu este pusă la îndoială. Pentru creștin rămâne o participare simbolică fundamentală la patima și moartea lui Cristos în trup. Cu toate acestea, fecioria, atunci când se limitează numai la integritatea sexuală fizică de la naștere, poate să nu fie în mod necesar o decizie și o alegere, ci și rodul unor circumstanțe în afara controlului unei persoane, ca de exemplu ambientul în care s-a născut și a crescut. Dacă, totuși, la aceasta se adaugă dimensiunea renașterii, fecioria obține pe deplin demnitatea unei condiții alese, iubite și alimentate conștient. Este emfatizat și rolul Duhului Sfânt, în calitate de principiu al renașterii. Este Duhul Sfânt cel care, reînnoiește constant viața și decizia luată, și conformează persoana feciorelnică la imaginea lui Isus Cristos, care, în afară de a avea divina perfecțiune, a fost pe deplin uman în toate, inclusă fiind aici ispita și necesitățile fizice (foame, sete, durere), în afară de păcat. Așa cum afirmă Scrisoarea către Evrei (2, 18): «Într-adevăr, tocmai pentru că a fost pus la încercare și a suferit, personal, El este în stare să vină în ajutor celor care sunt supuși încercării».

Această idee a fecioriei se repropune în tradiția liturgică a Bisericii. Să ne gândim la diferite persoane consacrate care sunt amintite în calendarul Bisericii ca feciorelnice, chiar dacă au trăit în circumstanțe particulare dificile, care ar fi putut să-și compromită integritatea lor fizică înainte de întâlnirea lor cu Cristos și al renașterii lor în El. Un exemplu recent este nobila figură a Sf. Iosefina Bakhita, luată ca sclavă când încă era de abia copilă. Nu este greu să ne imaginăm în cel fel tratau stăpânii tinerele sclave și ce a trebuit să sufere acea copilă din mâinile stăpânilor ei arabi și otomani, înainte să fie răscumpărată de diplomatul italian Calixt Legnani. A fost acest domn Legnani cel care a dus-o pe Bakhita în Italia unde și-a recâștigat libertatea, s-a convertit la creștinism și a intrat în viața călugărească. Într-un anumit sens, adevprata ei viață a început numai odată cu întâlnirea cu Cristos și intrarea ei în Institutul Fiicelor Carității, numite Canossiane. Este un semn de mare înțepeciune din partea Bisericii pentru că o onorează în liturgie ca și «călugăriță și fecioară». Înaintea ei, un tratament asemănător a fost rezervat altora, ca de exemplu Sf. Afra, care, după ce a fost prostituată, l-a cunoscut pe Cristos și, succesiv, a fost martirizată din cauza credinței ei. Și aceasta este celebrată de Biserică ca «martiră și fecioară», și a fost aleasă ca patroană a orașului și a diecezei de Augsburg în Germania.

Mai mult decât un simplu post perpetuu

Am spus deja că celibatul preoțesc împărtășește nucleul comun al continenței perfect cu castitatea și fecioria. La baza ideii de continență există practici de autolimitare și de abstinență și, în consecință, de post. Aceasta înseamnă că celibatul, castitatea și fecioria implică toate o anumită formă de post permanent. Implică toate o renunțare la ceva ce ar fi altfel de dorit, o mortificare și, în consecință, un sacrificiu.Toate, ca și postul, presupun o anumită dorință sau apetit uman, potențial sau real, care, ca și foamea și setea în post, nu este satisfăcută, dar este controlată prin autolimitare. Cât privește celibatul, această dorință este legată de căsătorie, în vreme ce pentru castitate și feciorie este asociată activității și plăcerii sexuale. În post, obiectul abstinenței unei persoane nu poate fi un lucru pentru care nu are apetit. Un individ care nu fumează nu poate alege să se abțină de la fumat, așa cum unuia căruia nu-i plac dulciurile, nu poate alege să postească de la ciocolată! La fel, numai persoane capabile de activitate și plăcere sexuală pot în mod valid să întreprindă practica celibatului preoțesc.

Punctul slab al acestei analogii cu postul constă în faptul că tinde să se concentreze pe o singură dimensiune a celibatului, cea a abstinenței și a eliminării anumitor componente practice. Dacă se consideră numai din acest punct de vedere, celibatul devine un stil de viață trist și chiar înfricoșător, alcătuit numai dintr-o serie de mortificări. Acest lucru ar fi incorect, pentru că celibatul este esențial un stil de viață pozitiv, care-l pune pe preot în întregime în slujba lui Dumnezeu și a oamenilor. Preotul celib este conformat la imaginea lui Isus Cristos, Preotul Veșnic care, în același timp, era complet dedicat voinței Tatălui și în întregime în slujba altora, până la punctul de a deveni nu numai hrana lor (în Euharistie), ci și sacrificiu pentru mântuirea lor. În acest fel, preotul se poate considera cu adevărat alter Christus, în întregime pentru Dumnezeu și pentru oameni. Dimensiunea abstinenței, chiar dacă esențială, ar trebui să folosească nu numai ca instrument pentru a obține această semnificație mai plină a celibatului. Din acest motiv practica postului are numai un rol de analogie.

Totuși, ar fi și greșit să considerăm postul ca esențial negativ. Trebuie să se evite o idee ostilă și restrictivă a acestei practici. Postul este apreciat și practic, într-o formă sau alta, în marea majoritate a culturilor și a religiilor, în special în relație cu rugăciunea, cu riturile de purificare și de reînnoire, și în relație cu noi practici. În Biblie, postul se întâlnește de obicei cu referință la rugăciune și pocăință (Jud 20, 26; 1 Sam 31, 13; Neh 9, 1; Tob 12, 8; Lc 2, 37), atât pentru necesități personale și naționale (Ps 25, 13; Io 2, 15) sau ca observață liturgică (Zah 8, 19), în particular în sărbătoarea Zilei Ispășirii (Lev 16, 29-34). Iarăși, pentru a avea o semnificație, trebuie să fie însoțit de compasiune și solicitudine pentru dreptatea socială (Is 58).

Postul nu este același lucru cu denutriția. Este un act liber ales de abstinență îndreptat spre a obține beneficii mai mari, atât din punct de vedere fizic cât și spiritual. Postul, în analogia noastră cu celibatul, nu este o abținere de la mâncare sau băutură, altfel nu ar putea fi perpetuu. Se înțelege ca abstinență de la anumite mâncăruri, băuturi sau obiceiuri, care poate fi completă sau permanentă. De fapt, Papa Leon cel Mare, vorbește de post «nu numai cu parcimonia de la mâncare, ci mai ales cu abstinența de la păcat» (Predică de Post, 1-2). Nu ar trebui să ne surprindă că unele persoane pot fi terorizate de post, în vreme cel altele sunt numai simplu descurajate de însăși ideea celibatului. În fond, multe persoane sunt tulburate și de imaginea crucii și, cu toate acestea, valoarea lui pentru creștini nu slăbește. Abstinența implicită în celibat poate fi crucea pe care preotul este chemat să o poarte urmându-l pe Domnul (Mt 10, 38). Pentru unii, crucea poate fi mai grea, pentru alții mai ușoară, dar aceasta nu o face mai puțin să fie cruce!

Analogia cu postul are marele merit de a servi drept izvor important pentru orientarea biblică pentru trăirea eficace a celibatului preoțesc. Pe de o parte, chiar dacă diferite texte biblice sunt citate în susținerea celibatului cât și a castității și a fecioriei (în particular Mt 19, 11-12; Lc 18, 29-30; 1 Cor 7, 33-35), nici unul din acestea nu oferă directive biblice specifice pentru exercitarea acestui fel de viață. Într-adevăr, textul din Mt 19, 11-12 este de obicei citat pentru a prezenta celibatul preoțesc ca un dar divin (v.11: «cărora le-a fost dăruit»), primit de cei care se fac «fameni pentru împărăția cerurilor»; Lc 18, 29-30 amintește abundenta recompensă promisă celor care lasă casă, familie, soție și copii pentru binele împărăției cerurilor, iar 1 Cor 7, 33-35 este citat pentru a prezenta preotul celib ca cel care aderă în totalitate și direct la Domnul, și se preocupă numai de El și de lucrurile Lui (cf. Sacerdotalis caelibatus, nr. 20-22).

Pe de altă parte, Biblia oferă indicații clare despre cum poate postul să fie făcut fecund și acceptat de Domnul. Sunt acestea sugestiile propuse aici, prin analogie, ca principii și caracteristici al unui corect exercițiu al celibatului, al castității și al fecioriei preoțești. Nu vreau să fac aici o expunere detaliată sau exegeza tuturor textelor biblice relative la post. Ar trebui să fie suficient să ne amintim că Isus însuși nu numai că a postit cu diferite ocazii (de exemplu în ispită și la începutul ministerului lui), dar ne-a lăsat și o învățătură clară asupra acestei practici, ce ar putea fi aplicat exercitării celibatului preoțesc.

În această privință, textul cel mai important este cel din Mt 6, 1-18, o trilogie a lui Isus privitoare la exercitarea pietății, dikaiousyne. După o amonițiune inițială împotriva practicării pietății «în fața oamenilor pentru a fi admirați de ei», Isus continuă și oferă instrucțiuni precise asupra celor trei pilaștrii ai pietății după tradiția ebraică: rugăciunea, pomana și postul. O privire rapidă la acest text revelează legătura intrinsecă dintre cele trei elemente. Într-adevăr, amonițiunea introductivă a lui Isus și paragrafele asupra rugăciunii, a pomenii și a postului sunt legate de un flux logic stabilit de expresiile de conjuncție, hotan oun (v. 2: Deci, atunci când..., De aceea, atunci când...), kai hotan (v. 5: Și când..., hotan de (v. 16: Și când...).

Această legătură fundamentală dintre post, rugăciune și pomană are consecințe foarte mari. Cele trei practici implică un triplu raport: cu sine (postul), cu Dumnezeu (rugăciunea), cu aproapele (pomana). Postul contribuie la stăpânirea propriilor apetituri și propriile obișnuințe pentru a face să crească autodisciplina și, în special, a îndepărta atenția de la persoana proprie (de la propriile necesități, apetituri, dorințe arzătoare, etc.) și a o concentra, în schimb, asupra lui Dumnezeu și asupra aproapelui. În acest fel, postul face să fim disponibili lui Dumnezeu și aproapelui. Deci, postul (și aceasta include și actele de abstinență și de negare a sinelui, ca voturile de sărăcie, castitate și ascultare), fără rugăciune (deschidere față de Dumnezeu) și fără pomană, care anticipează împărtășirea creștină sau caritatea (deschiderea față de aproapele), nu numai că este gol și nesemnificativ, dar ar putea și să echivaleze și cu un ipocrit sadic sau să devină numai un act deliberat de orgoliu, de ostentație a spiritualității.

Dimpotrivă, atunci când postul este cu adevărat pus la baza rugăciunii și a carității, se înmulțește concentrația asupra divinului încât să devină un canal foarte eficace pentru puterea divină. Abstinența implicită lasă spațiu în subiect, pe care rugăciunea îl umple cu prezența și forța divină.

O altă observație privește cuvintele pe care Isus le pronunță tocmai în privința postului (Mt 6, 16-18).

«Când postiți, nu fiți melancolici ca ipocriții, care i-au un aer de superioritate pentru a face ca alții să vadă că postesc... În schimb, când tu postești, parfumează-ți capul și spală-ți fața, pentru ca lumea să nu vadă că tu postești, ci numai Tatăl tău, care este în ascuns; iar Tatăl tău, care vede în ascuns, te va răsplăti».

Textul este clar. Postul nu ar trebui să fie practicat pentru a obține recunoașterea și admirația altora. Întrebarea esențială nu este: «ce fel de laudă obțin de la lume?», ci «ce gândește Dumnezeu de această acțiune a mea?». Să ne gândim la cuvintele profetului Ioiel (2, 13): «sfâșiați-vă inima nu hainele». Termenul ipocrit (hypocrites, adică actor), repetat de mai multe ori în întreg textul, clarifică bine acest concept. Persoana care postește nu este un actor care caută să veselească spectatorii umani și să obțină aplauzele lor, ci o persoană care, prin propriile acțiuni, caută să aibă aprobarea divină. Postul trebuie să fie trăit ca un act plin de bucurie (parfumează-ți capul și spală-ți fața...), care creează un raport de intimitate (în ascuns!) între persoană și Dumnezeu.

Care sunt implicațiile acestei practici pentru celibatul preoțesc? Grație analogiei cu postul, cuvintele lui Isus în acest text devin pe deplin aplicabile preotului angajat în celibat, în castitate și feciorie. Ca și postul, aceste trei practici devin, împreună cu cele ale rugăciunii și ale carității, elemente constitutive ale pietății, în slujba Împărăției lui Dumnezeu. Pentru a fi complet, celibatul preoțesc trebuie să fie însoțit de rugăciune și de caritate, care fac ca preotul să fie deschis față de Dumnezeu (rugăciunea), și față de aproapele (pomana).

Atunci când rugăciunea și caritatea lipsesc, celibatul se concentrează pe sine și se transformă foarte ușor într-o goală auto-indulgență și într-un anumit sadism, într-un act de ipocrizie, de ostentație și de orgoliu. Succesiv alimentează aroganța și intoleranța față de aproapele, mai ales față de cei care sunt considerați mai puțin capabili să onoreze acel angajament. Dimpotrivă, abstinența implicită în celibat ar trebui să creeze un spațiu, pe care preotul ar trebui să-l umple cu rugăciune, cu prezența și cu puterea lui Dumnezeu cât și cu iubirea față de aproapele. Într-adevăr, abstinența fără caritate este vană. Așa cum afirmă Sf. Paul: «Și dacă aș da trupul meu focuui, dar dacă nu am dragoste, la nimic nu mi-ar folosi» (1 Cor 13, 3). La fel, preotul sau călugărul celib care este lipsit de iubire poate fi definit un renegat.

De fapt, elementul mortificării prezent în conceptul de post, face să ne gândim la declarația categorică a lui Isus, după care «dacă bobul de grâu căzut în pământ nu moare, rămâne singur; dacă în schimb moare, aduce mult rod» (In 12, 24). Aceasta se poate aplica la «a muri» față de sine implicită în post și, prin analogie, în celibat, cu scopul de a trăi în Domnul și pentru aproapele? Aceasta ar evidenția faptul că celibatul, ca și postul, nu are un scop în sine, ci este un instrument pentru a ajunge la plinătatea vieții, după imaginea lui Isus care, ca om, a postit, a fost ispitit, a suferit și a murit pentru a învia în glorie (Ev 2, 18).

Rezumând, ca și postul, celibatul nu ar trebui să fie tratat ca un lucru trist, pentru care preotul sau călugărul trebuie să ia un aer de jale pentru a arăta seriozitatea devoțiunii sale. Isus dorește ca abstinența celibatului preoțesc să fie trăită ca un izvor de intimitate (în ascuns), cu Dumnezeu, care vede și răsplătește și «în ascuns», deci ca un raport care să inspire în preot bucurie, care nu este numai interioară, ci și vizibilă în exterior (parfumează-ți capul și spală-ți fața). Un celibat trist este un celibat rău.

Traducere de: Pr. Pătrașcu Damian

Celibatul sacerdotal: Problemă de radicalitate evanghelică

De Mauro Piacenza

Rest preconciliar şi simplă lege ecleziastică. În definitiv, acestea sunt obiecţiile principale şi mai dăunătoare care apar în reaprinderea periodică a dezbaterii despre celibatul sacerdotal. Şi totuşi, nimic din aceasta nu are fundament real, fie că se priveşte la documentele Conciliului al II-lea din Vatican, fie că se rămâne asupra magisteriului pontifical. Celibatul este un dar al Domnului pe care preotul este chemat în mod liber să-l primească şi să-l trăiască în plinătate.

De fapt, dacă se examinează textele, se observă înainte de toate continuitatea radicală între magisteriul care a precedat conciliul şi cel care a urmat. Deşi cu accente uneori în mod sensibil diferite, învăţătura papală din ultimele decenii, de la Pius al XI-lea la Benedict al XVI-lea, este unanimă în a fundamenta celibatul pe realitatea teologică a preoţiei ministeriale, pe configurarea ontologică şi sacramentală cu Domnul, pe participarea la unica lui preoţie şi pe imitatio Christi pe care ea o implică. Aşadar, numai o hermeneutică incorectă a textelor Conciliului al II-lea din Vatican - începând de la Presbyterorum ordinis - ar putea conduce la a vedea în celibat un rest al trecutului de care trebuie să scăpăm. Şi o atare poziţie, în afară de faptul că este greşită din punct de vedere istoric, teologic şi doctrinal, este şi dăunătoare sub profil spiritual, pastoral, misionar şi vocaţional.

În lumina magisteriului pontifical trebuie depăşită şi reducerea celibatului, în unele locuri foarte răspândită, la o simplă lege ecleziastică. De fapt, el este o lege numai pentru că este o exigenţă intrinsecă a preoţiei şi a configurării cu Cristos pe care le determină sacramentul Preoţiei. În acest sens formarea la celibat, în afară de orice alt aspect uman şi spiritual, trebuie să includă o solidă dimensiune doctrinală, pentru că nu se poate trăi ceva a cărui motivaţie nu se înţelege.

În orice caz, dezbaterea despre celibat, care în mod periodic s-a reaprins de-a lungul secolelor, cu siguranţă nu favorizează seninătatea tinerelor generaţii în înţelegerea unei realităţi aşa de determinante a vieţii sacerdotale.

Ioan Paul al II-lea în Pastores dabo vobis (nr. 29), prezentând votul adunării sinodale, afirmă: "Sinodul vrea să nu lase nici un dubiu în mintea tuturor asupra voinţei ferme a Bisericii de a menţine legea care celibatul ales în mod liber şi perpetuu pentru candidaţii la hirotonirea preoţească în ritul latin. Sinodul cere ca celibatul să fie prezentat şi explicat în toată bogăţia sa biblică, teologică şi spirituală, ca dar preţios făcut de Dumnezeu Bisericii sale şi ca semn al împărăţiei care nu este din această lume, semn al iubirii lui Dumnezeu faţă de această lume, precum şi al iubirii neîmpărţite a preotului faţă de Dumnezeu şi faţă de poporul lui Dumnezeu".

Celibatul este problemă de radicalism evanghelic. Sărăcia, castitatea şi ascultarea nu sunt sfaturi rezervate în mod exclusiv călugărilor. Sunt virtuţi care trebuie trăite cu intensă pasiune misionară. Nu putem coborî nivelul formării şi, de fapt, al propunerii de credinţă. Nu putem dezamăgi poporul sfânt al lui Dumnezeu, care aşteaptă păstori sfinţi ca parohul de Ars. Trebuie să fim radicali în sequela Christi, fără a ne teme de scăderea numărului de clerici. De fapt, acest număr descreşte atunci când coboară temperatura credinţei, pentru că vocaţiile sunt "treabă" divină şi nu umană. Ele urmează logica divină care este nebunie în ochii oamenilor.

Desigur, îmi dau seama că într-o lume secularizată este tot mai greu de înţeles motivaţiile celibatului. Dar trebuie să avem curajul, ca Biserică, să ne întrebăm dacă intenţionăm să ne resemnăm în faţa unei astfel de situaţii, acceptând ca inevitabilă secularizarea progresivă a societăţilor şi a culturilor, sau dacă suntem gata pentru o operă de nouă evanghelizare profundă şi reală, în slujba Evangheliei şi, de aceea, a adevărului despre om. În acest sens, consider că sprijinul motivat adus celibatului şi valorizarea lui adecvată în Biserică şi în lume pot să reprezinte domeniile de înţelegere, dezvoltare şi fidelitate existenţială faţă de celibat. Aşadar, problema se referă la calitatea credinţei. O comunitate care nu ar avea stimă mare faţă de celibat, ce aşteptare a Împărăţiei sau ce tensiune euharistică ar putea să trăiască?

Deci nu trebuie să ne lăsăm condiţionaţi sau intimidaţi de cel care nu înţelege celibatul şi ar vrea să modifice disciplina ecleziastică, cel puţin deschizând nişte fisuri. Dimpotrivă, trebuie să recuperăm conştiinţa motivată că celibatul nostru provoacă mentalitatea lumii, punând în criză secularismul ei şi agnosticismul ei şi strigând, de-a lungul secolelor, că Dumnezeu există şi este prezent.

(După L'Osservatore romano, 23 martie 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Celibatul sacerdotal în învăţătura pontifilor (VI): Benedict al XVI-lea şi "Sacramentum caritatis"

Dintr-o conferinţă ţinută la Ars de cardinalul prefect al Congregaţiei pentru Cler, publicăm partea referitoare la papa Ratzinger. De Mauro Piacenza

Ultimul pontif, pe care îl examinăm, este cel care ne conduce acum, Benedict al XVI-lea, al cărui magisteriu iniţial despre celibatul sacerdotal nu lasă nici o îndoială, fie cu privire la validitatea perenă a normei disciplinare, fie, mai ales şi antecedent, cu privire la fundamentul său teologic şi îndeosebi cristologico-euharistic.

În mod deosebit, papa a dedicat temei celibatului un întreg număr din exortaţia apostolică post-sinodală Sacramentum caritatis, din 22 februarie 2007. În el citim: "Părinţii sinodali au voit să sublinieze că preoţia ministerială cere, prin Hirotonire, configurarea deplină cu Cristos. Chiar respectând practica şi tradiţia orientală diferită, este necesar să reafirmăm sensul profund al celibatului preoţesc, considerat pe bună dreptate o bogăţie inestimabilă şi confirmat şi de practica orientală de a alege Episcopii numai dintre cei care trăiesc în celibat şi care ţine la mare cinste alegerea celibatului făcută de numeroşi preoţi. De fapt, în această alegere a preotului găsesc o exprimare specială dăruirea care îl conformează cu Cristos şi oferirea exclusivă de sine pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Faptul că însuşi Cristos, preot în veci, a trăit misiunea sa până la sacrificiul crucii în starea de feciorie, constituie punctul sigur de referinţă pentru a înţelege sensul tradiţiei Bisericii latine în această privinţă. De aceea, nu este suficient a înţelege celibatul preoţesc în termeni pur funcţionali. În realitate, el reprezintă o conformare specială la stilul de viaţă al lui Cristos însuşi. Această alegere este înainte de toate nupţială, este identificare cu inima lui Cristos Mirele care îşi dă viaţa pentru Mireasa sa. În unitate cu marea tradiţie orientală, cu Conciliul al II-lea din Vatican şi cu Suveranii Pontifi predecesori ai mei, reafirm frumuseţea şi importanţa unei vieţi preoţeşti trăită în celibat, ca semn expresiv al dăruirii totale şi exclusive lui Cristos, Bisericii şi Împărăţiei lui Dumnezeu şi, deci, îi confirm obligativitatea pentru tradiţia latină. Celibatul preoţesc trăit cu maturitate, bucurie şi dăruire este o binecuvântare foarte mare pentru Biserică şi pentru societatea însăşi" (nr. 24). Cum este uşor de observat, exortaţia apostolică Sacramentum caritatis înmulţeşte invitaţiile pentru ca preotul să trăiască în oferirea de sine însuşi, până la sacrificiul crucii, pentru o dăruire totală şi exclusivă lui Cristos.

Deosebit de relevantă este legătura, pe care exortaţia apostolică o reafirmă, dintre celibat şi Euharistie; dacă această teologie a magisteriului va fi receptată în mod autentic şi aplicată realmente în Biserică, viitorul celibatului va fi luminos şi rodnic, pentru că va fi un viitor de libertate şi de sfinţenie sacerdotală. Astfel am putea vorbi nu numai de "natura nupţială" a celibatului, ci despre "natura euharistică" a lui, care derivă din oferirea de sine însuşi pe care Cristos o face veşnic Bisericii, şi care se reflectă în mod evident în viaţa preoţilor.

Ei sunt chemaţi să reprezinte, în existenţa lor, sacrificiul lui Cristos, la care au fost asimilaţi în virtutea hirotonirii sacerdotale.

Din natura euharistică a celibatului derivă toate posibilele dezvoltări teologice, care îl pun pe preot în faţa propriei funcţii fundamentale: celebrarea sfintei Liturghii, în care cuvintele: "Acesta este trupul meu" şi "Acesta este sângele meu" nu determină numai efectul sacramental propriu lor, ci, progresiv şi real, trebuie să modeleze oferirea vieţii sacerdotale însăşi. Preotul celibatar este astfel asociat personal şi public la Isus Cristos. Îl face realmente prezent, devenind el însuşi victimă, în ceea ce Benedict al XVI-lea numeşte: "Logica euharistică a existenţei creştine".

Cu cât se va recupera mai mult, în viaţa Bisericii, centralitatea Euharistiei, celebrată cu vrednicie şi adorată constant, cu atât va fi mai mare fidelitatea faţă de celibat, înţelegerea valorii sale inestimabile şi, permiteţi-mi, înflorirea de vocaţii sfinte la slujirea preoţească.

În discursul cu ocazia audienţei acordate Curiei Romane pentru prezentarea urărilor de Crăciun, la 22 decembrie 2006, Benedict al XVI-lea afirma iarăşi: "Adevăratul fundament al celibatului poate să fie cuprins numai în fraza: «Dominus pars mea - Tu, Doamne, eşti pământul meu». Poate să fie numai teocentric. Nu poate să însemne a rămâne lipsiţi de iubire, ci trebuie să însemne a se lăsa cuprins de pasiunea pentru Dumnezeu şi a învăţa după aceea, graţie faptului de a sta cu El mai intim, slujirea chiar şi a oamenilor. Celibatul trebuie să fie o formă de viaţă, care numai pornind de la Dumnezeu are un sens. A sprijini viaţa pe El, renunţând la căsătorie şi la familie, înseamnă că eu îl primesc şi îl experimentez pe Dumnezeu ca realitate şi de aceea pot să-l duc oamenilor".

Numai experienţa "moştenirii", care este Domnul pentru fiecare existenţă sacerdotală, face eficace acea mărturie de credinţă care este celibatul. Aşa cum a reafirmat acelaşi Benedict al XVI-lea în discursul adresat participanţilor la adunarea plenară a Congregaţiei pentru Cler, la 16 martie 2009, el este: "Apostolica vivendi forma (...) participare la o viaţă nouă înţeleasă în mod spiritual, la acel nou stil de viaţă care a fost inaugurat de Domnului Isus şi a fost însuşit de Apostoli".

Anul Sfintei Preoţii încheiat recent a avut diferite intervenţii ale Sfântului Părinte pe tema preoţiei, îndeosebi în catehezele de miercuri, dedicate celor tria munera, şi în cele cu ocazia inaugurării şi a închiderii Anului Sfintei Preoţii şi a datelor legate de sfântul Ioan Maria Vianney. Deosebit de relevant a fost dialogul Papei cu preoţii, în timpul marii veghi de închidere a Anului Sfintei Preoţii, când, întrebat despre semnificaţia celibatului şi despre trudele, care se întâlnesc pentru a-l trăi în cultura contemporană, el a răspuns, pornind de la centralitatea celebrării euharistice zilnice în viaţa preotului, că, acţionând in persona Christi, vorbeşte în "Eu-l" lui Cristos, devenind realizare a rămânerii în timp a unicităţii preoţiei Sale, adăugând: "Această unificare a «eu-lui» său cu al nostru implică faptul că suntem «traşi» şi în realitatea sa de Înviat, mergem înainte spre viaţa deplină a învierii (...) În acest sens, celibatul este o anticipare. Transcendem timpul acesta şi mergem înainte, şi astfel ne «tragem» pe noi înşine şi timpul nostru spre lumea învierii, spre noutatea lui Cristos, spre viaţa nouă şi adevărată".

Astfel este stabilită, de magisteriul lui Benedict al XVI-lea, relaţia intimă dintre dimensiunea euharistică-originală şi dimensiunea escatologică anticipată şi realizată a celibatului sacerdotal. Depăşind dintr-o lovitură orice reducţie funcţionalistă a slujirii, papa îl resituează în cadrul teologic amplu şi înalt, îl luminează scoţându-i în evidenţă relaţia constitutivă cu Biserica şi îi valorizează cu putere toată forţa misionară care derivă tocmai din acel "mai mult" spre împărăţie pe care celibatul îl realizează. Tot în circumstanţa aceea, cu îndrăzneală profetică, Benedict al XVI-lea a afirmat: "Pentru lumea agnostică, lumea în care Dumnezeu nu are loc, celibatul este un mare scandal, pentru că arată tocmai că Dumnezeu este considerat şi trăit ca realitate. Cu viaţa escatologică a celibatului, lumea viitoare a lui Dumnezeu intră în realităţile timpului nostru".

Cum ar putea să trăiască Biserica fără scandalul celibatului? Fără bărbaţi dispuşi să afirme în prezent, chiar şi mai ales prin propriul trup, realitatea lui Dumnezeu? Aceste afirmaţii au avut împlinire şi, într-un anumit mod, încoronare în omilia extraordinară rostită la încheierea Anului Sfintei Preoţii în care papa s-a rugat pentru ca noi, ca Biserică, să fim eliberaţi de scandalurile minore, pentru ca să apară adevăratul scandal al istoriei, care este Cristos Domnul.

(După L'Osservatore romano, 14-15 februarie 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Celibatul sacerdotal în învăţătura pontifilor (V): Ioan Paul al II-lea şi "Pastores dabo vobis"

Dintr-o conferinţă ţinută la Ars de cardinalul prefect al Congregaţiei pentru Cler, publicăm partea referitoare la papa Wojtyla. De Mauro Piacenza

Încă de la începutul pontificatului său, Ioan Paul al II-lea a rezervat mare atenţie temei celibatului, reafirmându-i validitatea perenă şi scoţându-i în evidenţă legătura vitală cu misterul euharistic. La 9 noiembrie 1978, la puţine săptămâni de la alegerea sa pe scaunul pontifical, în primul discurs adresat clerului din Roma, afirma: "Conciliul Vatican II ne-a amintit acest adevăr splendid despre "preoţia universală" a întregului popor al lui Dumnezeu, care derivă din participarea la unica preoţie a lui Isus Cristos. Preoţia noastră "ministerială", înrădăcinată în sacramentul Preoţiei, se diferenţiază esenţial de preoţia universală a credincioşilor. (...) Preoţia noastră trebuie să fie limpede şi expresivă (...), strâns legată de celibat, (...) prin limpezimea şi expresivitatea "evanghelică", la care se referă cuvintele Domnului nostru despre celibatul "pentru Împărăţia cerurilor" (cf. Mt 19,12)".

Desigur punct de importanţă deosebită, în privinţa tuturor temelor referitoare la preoţie şi la formarea sacerdotală, a fost exortaţia apostolică Pastores dabo vobis, din 25 martie 1992, în care darul celibatului este văzut în legătura dintre Isus şi preot şi, pentru prima dată, este menţionată importanţa şi psihologică a acestei legături, nu în mod separat de importanţa ontologică.

De fapt, citim la nr. 72: "În această legătură dintre Domnul Isus şi preot, legătură ontologică şi psihologică, sacramentală şi morală, constă fundamentul şi în acelaşi timp puterea necesară pentru acea "viaţă conform Duhului" şi pentru acel "radicalism evanghelic" la care este chemat orice preot şi care este favorizat de formarea permanentă sub aspectul său spiritual". Viaţa conform Duhului şi radicalismul evanghelic reprezintă, aşadar, cele două linii directoare la care nu se poate renunţa, de-a lungul cărora se situează valabilitatea documentată şi motivată şi permanentă a celibatului sacerdotal. Faptul că Ioan Paul al II-lea îi reafirmă imediat valabilitatea, că îi propune lectura ontologico-sacramentală, ajungând până la primirea implicaţiilor psihologice juste, pe care celibatul le are în schiţarea unei personalităţi creştine şi sacerdotale mature, încurajează şi justifică lectura acestei comori ecleziale de neînlocuit sub semnul celei mai mari şi neîntrerupte continuităţi şi, în acelaşi timp, al celei mai îndrăzneţe profeţii.

De fapt, am putea afirma că punerea în discuţie sau relativizarea celibatului sacru constituie atitudine atitudini reacţionare faţă de suflul Duhului în timp ce, dimpotrivă, valorizarea lui deplină, acceptarea lui corespunzătoare, mărturia lui luminoasă şi de nedepăşit constituie deschidere şi profeţie. Adevărată profeţie, chiar şi în ziua de azi a Bisericii, chiar sub povara recentelor drame, care au murdărit în mod oribil haina albă, şi cu şi mai mare claritate faţă de societăţile hiper-erotizate, în care domneşte suverană banalizarea sexualităţii şi a corporeităţii. Celibatul strigă lumii că Dumnezeu există, că este Iubire şi că este posibil, în orice epocă, a trăi total din El şi pentru El. Şi este complet natural ca Biserica să-i aleagă pe preoţii săi dintre cei care au primit şi maturizat, la un nivel aşa de împlinit, şi de aceea profetic, pro-existenţa: existenţa pentru un altul, pentru Cristos! Magisteriul lui Ioan Paul al II-lea, aşa de atent la valorizarea fie a familiei, fie a rolului femeii în Biserică şi în societate, nu-i este deloc teamă să reafirme validitatea perenă a celibatului sacru. Nu sunt puţine studiile care se fac de acum şi despre tema interesantă, şi plină de consecinţe enorme, a corporeităţii şi a "teologiei trupului" în magisteriul Papei Wojtyla. Tocmai Pontiful care, poate mai mult decât toţi, în timpurile recente, a elaborat şi trăit o mare teologie a trupului, ne încredinţează o afecţiune radicală faţă de celibat şi depăşirea oricărei tentative de reducere funcţionalistă, prin dimensiunile clarificate ontologico-sacramentală şi teologico-spirituală.

Un element ulterior care reiese, nu atât ca noutate cât mai ales ca subliniere preţioasă - şi deja prezent în Presbyterorum ordinis - este cel al fraternităţii sacerdotale. Ea nu este interpretată în reducţionismele sale psiho-emotive, ci în rădăcina ei sacramentală, fie în relaţie cu preoţia, fie în raport cu preoţimea unită cu propriul episcop. Fraternitatea sacerdotală este constitutivă a slujirii preoţeşti, scoţându-i în evidenţă dimensiunea "de trup". Ea este locul natural al acelor relaţii fraterne sănătoase, al ajutorului concret, atât material cât şi spiritual, şi al companiei şi sprijinului în drumul comun de sfinţire personală, tocmai prin slujirea preoţească.

O ultimă referinţă doresc să fac la Catehismul Bisericii Catolice, publicat în timpul pontificatului lui Ioan Paul al II-lea, în anul 1992. El este, aşa cum este subliniat din mai multe părţi, instrumentul autentic la dispoziţia noastră pentru corecta hermeneutică a textelor Conciliului Vatican II. Şi trebuie să devină, cu claritate tot mai mare, punct de referinţă de care nu se poate face abstracţie fie al catehezei, fie al întregii acţiuni apostolice. În Catehism este reafirmată, cu autoritate, validitatea perenă a celibatului sacerdotal, când, la nr. 1579, se citeşte: "Toţi slujitorii hirotoniţi din Biserica latină, cu excepţia diaconilor permanenţi, sunt aleşi în mod normal dintre bărbaţii credincioşi care trăiesc necăsătoriţi şi care vor să-şi păstreze celibatul "pentru Împărăţia cerurilor" (Mt 19,12). Chemaţi să se consacre cu inimă neîmpărţită Domnului şi "celor ale sale", ei se dăruiesc cu totul lui Dumnezeu şi oamenilor. Celibatul este un semn al acestei vieţi noi, pentru care este consacrat slujitorul Bisericii; îmbrăţişat cu bucurie, el vesteşte în chip strălucit Împărăţia lui Dumnezeu". Toate temele atinse de magisteriul pontifilor sunt condensate în mod minunat în definiţia din Catehism: de la motivele cultuale la cele ale imitatio Christi în vestirea împărăţiei lui Dumnezeu, de la cele care derivă din slujirea apostolică la cele ecleziologice şi escatologice. Faptul că realitatea celibatului a intrat în Catehismul Bisericii Catolice exprimă că ea este intim corelată cu inima credinţei creştine şi îi documentează vestirea radioasă.

(După L'Osservatore Romano, 13 februarie 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Celibatul sacerdotal în învăţătura pontifilor (IV): Paul al VI-lea în furtuna de post-conciliu

Dintr-o conferinţă ţinută la Ars de cardinalul prefect al Congregaţiei pentru Cler, publicăm partea referitoare la papa Montini.
De Mauro Piacenza

Publicată la 24 iunie 1967, Sacerdotalis caelibatus este ultima enciclică dedicată în întregime de un pontif temei celibatului. În viforniţele care au urmat imediat după conciliu, receptând în întregime învăţătura conciliară, Paul al VI-lea a simţit nevoia de a reafirma, cu un act magisterial autoritar, validitatea perenă a celibatului ecleziastic, care, probabil în manieră şi mai vehementă decât astăzi, era contestat prin adevărate tentative de delegitimare atât istorico-biblică cât şi teologico-pastorală.

După cum se ştie, Presbyterorum ordinis face deosebire între celibatul în sine şi legea celibatului, când la nr. 16 afirmă: "Continenţa perfectă şi perpetuă pentru Împărăţia cerurilor, recomandată de Cristos Domnul în decursul secolelor şi chiar în zilele noastre îmbrăţişată cu bucurie şi respectată în mod lăudabil de mulţi credincioşi, a fost considerată de Biserică deosebit de potrivită pentru viaţa sacerdotală (...). Pentru aceste motive - întemeiată pe misterul lui Cristos şi al misiunii sale - celibatul, care înainte era recomandat preoţilor, ulterior a fost impus prin lege, în Biserica latină, tuturor celor care urmează să primească ordinele sacre". Această deosebire este prezentă fie în capitolul al treilea al enciclicei lui Pius al XI-lea Ad catholici sacerdotii, fie la nr. 21 al enciclicei lui Paul al VI-lea. Ambele documente conduc legea celibatului la adevărata sa origine, care este dată de apostoli şi, prin intermediul lor, de Cristos însuşi.

Paul al VI-lea, la nr. 14 afirmă: "Aşadar noi considerăm că actuala lege a celibatului sacru trebuie şi astăzi, şi în mod ferm, să însoţească slujirea ecleziastică; ea trebuie să-l susţină pe slujitor în alegerea lui exclusivă, perenă şi totală a unicei şi supremei iubiri a lui Cristos şi a consacrării pentru cultul lui Dumnezeu şi pentru slujirea Bisericii, şi trebuie să califice starea lui de viaţă, atât în comunitatea credincioşilor, cât şi în cea profană". După cum se vede dintr-o dată, Pontiful asumă motivele cultuale proprii ale magisteriului precedent şi le integrează cu cele teologico-spirituale şi pastorale, subliniate mai mult de Conciliul al II-lea din Vatican, scoţând în evidenţă că dubla ordine de motive nu trebuie niciodată considerată în antiteză, ci în relaţie reciprocă şi sinteză rodnică. Acelaşi mod de a pune problema se poate întâlni la nr. 19, care aminteşte de misiunea preotului, ca slujitor al lui Cristos şi împărţitor al tainelor lui Dumnezeu, şi îşi are apogeul său la nr. 21: "Cristos a rămas toată viaţa sa în starea de feciorie, ceea ce înseamnă dăruirea sa totală în slujba lui Dumnezeu şi a oamenilor. Această conexiune profundă între feciorie şi preoţie, în Cristos, se reflectă în aceia care au soarta de a participa la demnitatea şi la misiunea Mijlocitorului şi Preotului veşnic, şi această participare va fi cu atât mai perfectă cu cât slujitorul sacru va fi mai liber de legăturile de carne şi de sânge". Aşadar, şovăiala în înţelegerea valorii inestimabile a celibatului sacru şi în respectiva lui valorizare şi, unde ar fi necesar, apărare dârză, ar putea să fie înţeleasă ca înţelegere neadecvată a importanţei slujirii preoţeşti în Biserică şi a relaţiei sale ontologico-sacramentale cu Cristos marele preot. După aceste referinţe cultuale şi cristologice de care nu se poate face abstracţie, enciclica prezintă o clară referinţă ecleziologică: "Luat de Cristos Isus până la abandonarea totală de sine însuşi Lui, preotul se configurează mai perfect cu Cristos şi în iubirea cu care Veşnicul Preot a iubit Biserica, sau Trupul, oferindu-se în întregime pe Sine însuşi pentru Ea, cu scopul de a face din ea o Mireasă glorioasă, sfântă şi neprihănită. Fecioria consacrată a slujitorilor sacri manifestă, de fapt, iubirea feciorelnică a lui Cristos faţă de Biserică şi rodnicia feciorelnică şi supranaturală a acestei căsătorii, prin care fiii lui Dumnezeu nu sunt născuţi nici din carne, nici din sânge" (nr. 26). Cum ar putea Cristos să iubească Biserica sa cu o iubire non-feciorelnică? Cum ar putea preotul, alter Christus, să fie mire al Bisericii în mod non-feciorelnic? Reiese interconexiunea profundă a tuturor valenţelor celibatului sacru, care, din orice parte s-ar privi, apare tot mai radical şi intim legată cu preoţia.

Continuând să argumenteze cu motive ecleziologice în sprijinul celibatului, enciclica, la nr. 29, 30 şi 31 scoate în evidenţă raportul de nedepăşit dintre celibat şi misterul euharistic, afirmând că, prin celibat, "preotul se uneşte mai intim cu ofranda, depunând pe altar întreaga lui viaţă, care poartă semnele arderii de tot. (...) În moartea zilnică pentru el însuşi, în renunţarea la iubirea legitimă a unei familii proprii, din iubire faţă de Cristos şi faţă de Împărăţia lui, va găsi gloria unei vieţi în Cristos, foarte plină şi rodnică, pentru că, asemenea Lui şi în El, preotul iubeşte şi se dăruieşte tuturor fiilor lui Dumnezeu".

Ultimul mare ansamblu de motive, care sunt prezentate în sprijinul celibatului sacru, se referă la semnificaţia lui escatologică. În recunoaşterea că împărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta, că la înviere oamenii nu se mai căsătoresc (cf. Mt 22,30) şi că "preţiosul dar divin al continenţei perfecte pentru Împărăţia cerurilor constituie (...) un semn deosebit al bunurilor cereşti (cf. 1Cor 7,29-31)", celibatul este indicat şi ca "o mărturie a îndreptării necesare a poporului lui Dumnezeu spre ultima ţintă a pelerinajului pământesc şi incitare pentru toţi de a-şi ridica privirea spre lucrurile cereşti" (nr. 34).

Cel care are autoritate pentru a-i conduce pe fraţi la recunoaşterea lui Cristos, la primirea adevărurilor revelate, la o conduită de viaţă tot mai ireproşabilă şi, într-un cuvânt, la sfinţenie, găseşte, astfel, în celibatul sacru o profeţie foarte potrivită şi extraordinar de tare, capabilă să confere autoritate singulară propriei slujiri şi rodnicie, fie exemplară fie apostolică, propriei acţiuni. Cu actualitate extraordinară, enciclica răspunde şi la acele obiecţii care ar vedea, în celibat, o mortificare a omenităţii, privată în felul acesta de unul din cele mai frumoase aspecte ale vieţii. La nr. 56 se afirmă: "În inima preotului nu este stinsă iubirea. Inspirată din cel mai curat izvor, exercitată după imitarea lui Dumnezeu şi a lui Cristos, caritatea, nu mai puţin decât orice iubire autentică, este exigentă şi concretă, lărgeşte la infinit orizontul preotului, aprofundează şi dilată simţul său de responsabilitate - indicator al personalităţii mature - educă în el, ca expresie a unei paternităţi mai înalte şi vaste, o plinătate şi delicateţe a sentimentelor, care îl îmbogăţesc în măsură supraabundentă". Într-un cuvânt: "Celibatul, ridicându-l în mod integral pe om, contribuie efectiv la perfecţiunea lui" (nr. 55).

În 1967, anul de publicare a enciclicei Sacerdotalis caelibatus, Paul al VI-lea îndeplineşte unul din actele de magisteriu cele mai curajoase şi în mod exemplar clarificatoare ale pontificatului său. O enciclică, aceasta, care ar trebui studiată atent de orice candidat la preoţie, încă de la începutul propriului itinerar, dar cu siguranţă înainte de a prezenta cererea de admitere la hirotonirea diaconală, reluată periodic în formarea permanentă şi făcută obiect nu numai de studiu atent biblic, istoric, teologic, spiritual şi pastoral, ci şi de meditaţie personală, aprofundată.

(După L'Osservatore romano, 7-8 februarie 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Celibatul sacerdotal în învăţătura pontifilor (III): Ioan al XXIII-lea şi sfântul paroh de Ars

Dintr-o conferinţă ţinută la Ars de cardinalul prefect al Congregaţiei pentru Cler, publicăm partea referitoare la papa Roncalli.
De Mauro Piacenza

Fericitul Ioan al XXIII-lea a dedicat o întreagă enciclică sfântului paroh de Ars, la primul centenar de la naşterea sa pentru cer. În ea, temele fundamentale ale fecioriei şi celibatului pentru Împărăţia cerurilor, dezvoltate de Pius al XI-lea şi, mai ales, de Pius al XII-lea, sunt receptate de Ioan al XXIII-lea şi declinate progresiv în figura exemplară a sfântului Ioan Maria Vianney, pe care el îl prezintă drept chintesenţă a preoţiei catolice.

Pontiful scoate în evidenţă că toate virtuţile necesare şi proprii ale unui preot au fost primite şi trăite de sfântul Ioan Maria Vianney, şi pune accentul, în textul enciclicei, pe asceza sacerdotală, pe rolul rugăciunii şi al cultului euharistic şi pe respectivul zel pastoral.

Citându-l, chiar dacă indirect, pe Pius al XI-lea, enciclica recunoaşte că, pentru îndeplinirea funcţiilor sacerdotale, se cere o sfinţenie mai mare decât aceea cerută de starea călugărească, şi afirmă că măreţia preotului constă în imitarea lui Isus Cristos. Afirmă Ioan al XXIII-lea: "Castitatea strălucea în privirea lui, s-a spus despre Parohul de Ars. Realmente, cel care intră la şcoala lui este uimit, nu numai de eroismul cu care acest preot a redus în sclavie trupul său (cf. 1Cor 9,27), dar şi de accentul de convingere, cu care el reuşea să tragă după el mulţimea penitenţilor săi". Reiese cu claritate că, pentru fericitul Ioan al XXIII-lea, în parohul de Ars este de evidenţă luminoasă legătura dintre eficacitatea ministerială şi fidelitatea faţă de continenţa perfectă pentru Împărăţia cerurilor, şi cum aceasta din urmă nu este determinată de exigenţele slujirii, ci, din contra şi împotriva oricărei reduceri funcţionaliste a preoţiei, tocmai slujirea, în înflorirea ei cea mai amplă, este determinată, aproape cauzată de fidelitatea faţă de celibat. Continuă Pontiful: "Această asceză necesară pentru castitate, departe de a-l închide pe Preot într-un egoism steril, face inima lui mai deschisă şi mai pregătită pentru toate necesităţile fraţilor săi: "Când inima este curată - spunea foarte bine Parohul de Ars - nu poate face altceva decât să iubească, pentru că a regăsit izvorul Iubirii care este Dumnezeu"".

Din această argumentare perfect teologică se înţelege bine că Duhul lui Dumnezeu şi duhul lumii sunt în opoziţie diametrală. Aşadar avem parametrii pentru a înţelege şi pentru a construi.

În enciclică este scoasă în evidenţă legătura constitutivă dintre celibat, identitate sacerdotală şi celebrarea Misterelor divine. Accent deosebit este pus pe legătura dintre ofranda euharistică a Jertfei divine şi dăruirea zilnică de sine, şi în celibatul sacru. Deja în anul 1959, magisteriul pontifical recunoştea, astfel, că mare parte din dezorientarea cu privire la fidelitatea şi la necesitatea celibatului ecleziastic depindea, şi de fapt depinde, de înţelegerea necorespunzătoare a raportului său cu celebrarea euharistică. De fapt, în ea, nu în mod funcţionalist, ci real, preotul participă la oferirea unică şi irepetabilă a lui Cristos, care totuşi este actualizată şi re-prezentată în mod sacramental în Biserică pentru Mântuirea lumii. O astfel de participare implică oferirea de sine, care trebuie să fie integră, de aceea una care să includă şi propriul trup în feciorie.

Aşadar, cine nu vede că între Euharistie-cult divin şi preoţia primită prin hirotonire există o legătură vitală? Destinele cultului şi preoţiei sunt legate împreună. Este imposibil a avea grijă de un domeniu fără a avea grijă de celălalt. Trebuie să reflectăm atunci când facem formarea sacerdotală şi trebuie să fim conştienţi şi de faptul că de soarta reformei clericilor este legată soarta noii evanghelizări în mod absolut indispensabile.

Este valabil şi astăzi, poate cu accente de dramatism mai mare, indicaţia fericitului Pontif: "Noi le cerem preaiubiţilor noştri preoţi să se examineze periodic cu privire la maniera în care celebrează Sfintele Taine, cu privire la dispoziţiile spirituale cu care urcă la Altar şi cu privire la roadele pe care se străduiesc să le aibă". Euharistia este, astfel, în acelaşi timp izvor al celibatului sacru şi "probă de examinare" a fidelităţii faţă de el, banc de probă concret al realei oferiri de sine Domnului.

(După L'Osservatore romano, 5 februarie 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Celibatul sacerdotal în învăţătura pontifilor (II): Pius al XII-lea şi "Sacra virginitas"

de Mauro Piacenza
Dintr-o conferinţă ţinută la Ars de cardinalul prefect al Congregaţiei pentru Cler, publicăm partea referitoare la papa Pacelli.

O contribuţie determinantă din punctul de vedere magisterial a fost dat de enciclica Sacra virginitas, din 25 martie 1954, a slujitorului lui Dumnezeu Pius al XII-lea. Ea, ca toate enciclicele acelui Pontif, străluceşte prin modul doctrinal clar şi profund de a pune problema, prin bogăţia de referinţe biblice, istorice, teologice, spirituale, şi constituie şi astăzi un punct de referinţă de importanţă deosebită.

Dacă, în sens strict, enciclica are ca obiect formal, nu celibatul ecleziastic, ci fecioria pentru Împărăţia cerurilor, cu toate acestea sunt în ea foarte multe idei de reflecţie şi referinţe explicite la condiţia celibatară şi a preoţiei.

Documentul se compune din patru părţi: prima schiţează "adevărata idee despre condiţia feciorelnică", a doua identifică şi răspunde la câteva erori ale epocii, care nu-şi pierd caracterul lor problematic nici astăzi, a treia parte schiţează raportul dintre feciorie şi sacrificiu, în timp ce ultima, în mod de concluzie, schiţează câteva speranţe şi câteva temeri legate de feciorie.

Fecioria, în prima parte, este prezentată ca un mod excelent de a trăi urmarea lui Cristos. "De fapt, ce înseamnă a urma dacă nu a imita?", se întreabă Pontiful. Şi răspunde: "Toţi aceşti discipoli au îmbrăţişat starea de feciorie pentru conformitatea cu Mirele Cristos. (...) Caritatea lor arzătoare faţă de Cristos nu se putea mulţumi cu legături de iubire cu el: era avea absolută nevoie de a se manifesta cu imitarea virtuţilor sale şi, în mod special, cu conformitatea cu viaţa Sa consacrată în întregime pentru binele şi pentru mântuirea neamului omenesc. Dacă preoţii (...) respectă castitatea perfectă, acest lucru, în definitiv, este pentru că Învăţătorul lor divin a rămas el însuşi feciorelnic până la moarte".

În realitate, şi desigur nu întâmplător, pontiful aseamănă condiţia feciorelnică sacerdotală cu aceea a călugărilor şi călugăriţelor, arătând, în felul acesta, că celibatul, care diferă din punct de vedere normativ, are în realitate acelaşi fundament teologic şi spiritual.

Un alt motiv al celibatului este găsit de către pontif în exigenţa, legată de mister, a unei libertăţi spirituale profunde. Afirmă enciclica: "Tocmai pentru că slujitorii sacri să se poată bucura de această libertate spirituală a trupului şi a sufletului, şi pentru a evita ca să se amestece în afaceri pământeşti, Biserica latină cere de la ei ca să asume în mod voluntar obligaţia castităţii perfecte", şi adaugă: "Însă slujitorii sacri nu renunţă la căsătorie numai pentru că se dedică apostolatului, ci pentru că slujesc la altar".

În felul acesta, rezultă că se uneşte cu motivaţia apostolică şi misionară, în magisteriul lui Pius al XII-lea, tocmai cea cultuală, într-o sinteză care, dincolo de orice polarizare, reprezintă unitatea reală şi completă de motivaţii în favoarea celibatului sacerdotal.

De altfel, deja în exortaţia apostolică Menti nostrae, acelaşi Pius al XII-lea afirma: "Prin legea celibatului, Preotul, departe de a-şi pierde paternitatea, o măreşte la infinit, pentru că el dă naştere la copilaşi, nu pentru această viaţă pământească şi trecătoare, ci pentru viaţa cerească şi veşnică".

Misionaritatea, sacralitatea slujirii, imitare realistă a lui Cristos, rodnice şi paternitate spirituală constituie, aşadar, orizontul de referinţă al celibatului sacerdotal de care nu se poate face abstracţie, nu independent de corectarea unor erori mereu latente, cum ar fi necunoaşterea excelenţei obiective, şi desigur nu prin sfinţenie subiectivă, a stării feciorelnice faţă de cea matrimonială, afirmarea imposibilităţii umane de a trăi condiţia feciorelnică sau înstrăinarea celor consacraţi faţă de viaţa lumii şi a societăţii. În această privinţă pontiful afirmă: "Sufletele consacrate la castitatea perfectă nu sărăcesc pentru aceasta propria personalitate umană, deoarece primesc de la Dumnezeu însuşi un ajutor spiritual imens mai eficace decât "ajutorul reciproc" al soţilor. Consacrându-se direct celui care este principiul lor şi comunică viaţa lui divină, nu se sărăcesc ci se îmbogăţesc".

Aceste afirmaţii ar putea să fie suficiente pentru a răspunde, cu claritatea necesară, la atâtea obiecţii cu caracter psihico-antropologic, care sunt aduse şi astăzi celibatului sacerdotal.

Ultima şi fundamentala temă tratată de enciclica Sacra virginitas este aceea, mai propriu-zis sacerdotală, a raportului dintre feciorie şi sacrificiu. Afirmă pontiful, citându-l pe sfântul Ambrozie: "Castitatea perfectă nu este decât un sfat, un mijloc capabil de a conduce mai sigur şi mai uşor la perfecţiunea evanghelică (...) acele suflete «cărora le-a fost dat» (Mt 19,11). Ea nu este impusă, ci propusă". În acest sens, este dublă invitaţia lui Pius al XII-lea pe urma marilor părinţi: pe de o parte, el afirmă obligaţia de "a măsura bine forţele" pentru a înţelege dacă suntem în măsură să primim darul de har al celibatului, încredinţând întregii Biserici, în acest sens, în special zilelor noastre, un criteriu sigur de discernământ onest; pe de altă parte, scoate în evidenţă legătura intrinsecă dintre castitate şi martiriu, învăţând, cu sfântul Grigore cel Mare, că virtutea castităţii şi martiriul reprezintă, în orice timp, cea mai înaltă şi eficace formă de mărturie.

Apare evident pentru toţi că, mai ales în societatea noastră secularizată, continenţa perfectă pentru Împărăţia cerurilor reprezintă una din mărturiile cele mai eficiente şi cele mai capabile să "provoace" în mod salutar inteligenţa şi inima contemporanilor noştri. Într-un climat tot mai mult, şi aproape violent, eroticizată, castitatea, mai ales a celor care în Biserică sunt împodobiţi cu preoţia ministerială, reprezintă o provocare, şi mai elocventă, făcută culturii dominante şi, în definitiv, întrebării însăşi despre existenţa lui Dumnezeu şi despre posibilitatea de a-l cunoaşte şi de a intra în raport cu el.

Mi se pare necesar acum să scot în evidenţă o ultimă reflecţie despre enciclica lui Pius al XII-lea, deoarece ea, mai mult decât celelalte, apare în mod clar împotriva curentului faţă de multe din obiceiurile răspândite astăzi printre destul de mulţi membri ai clerului şi în diferite locuri de "formare". Citându-l pe sfântul Ieronim, pontiful scoate în evidenţă că "pentru păzirea castităţii foloseşte mai mult fuga decât lupta deschisă (...) şi această fugă constă nu numai în a îndepărta cu grijă ocaziile de păcat, ci mai ales în a înălţa mintea, în timpul acestor lupte, către Cel căruia i-am consacrat fecioria noastră. «Priviţi din nou frumuseţea Celui care vă iubeşte», recomandă sfântul Augustin".

Astăzi ar apărea aproape imposibil pentru educator să transmită valoarea celibatului şi a curăţiei pentru tinerii seminarişti, într-un context în care, de fapt este imposibil să se supravegheze vizionările, lecturile, folosirea internetului şi cunoştinţele. Dacă este tot mai evidentă şi necesară implicarea matură a libertăţii candidaţilor într-o colaborare voluntară şi conştientă la opera de formare, nu mai puţin enciclica evaluează ca o eroare, şi suntem pe deplin de acord, a permite celui care se pregăteşte la preoţie orice experienţă, fără discernământul necesar şi cuvenita dezlipire de lume. A permite asta echivalează cu a nu înţelege nimic despre om, despre psihologia lui, despre societatea şi despre cultura care ne înconjoară. Înseamnă a fi închişi într-un fel de ideologie preconcepută care merge împotriva realităţii. E suficient să privim în jurul nostru. Cât realism este în versetele psalmului: "Au ochi şi nu văd"! Trebuie să destăinui, la sfârşitul acestui scurt excursus despre enciclica lui Pius al XII-lea - dar acelaşi lucru l-aş putea spune pentru Ad catholici sacerdotii a lui Pius al XI-lea - că rămân întotdeauna surprins de modernitatea şi actualitatea sa. Deşi rămâne focalizarea proeminentă asupra aspectului sacral al celibatului şi asupra legăturii dintre exercitarea cultului şi a fecioriei pentru împărăţia cerurilor, magisteriul acestor doi pontifi prezintă celibatul întemeiat în mod cristologic, fie în direcţiunea configuraţiei ontologice cu Cristos preot-feciorelnic, fie în cea a lui imitatio Christi.

Dacă în pare apare justificată lectura care vede în magisteriul papal despre celibat, anterior Conciliului Ecumenic al II-lea din Vatican, o insistenţă asupra argumentărilor sacrale-rituale, şi, în cel de după Conciliu, o deschidere spre motivaţii mai cristologico-pastorale, totuşi trebuie recunoscut - şi acest lucru este fundamental pentru corecta hermeneutică a continuităţii, adică pentru hermeneutica "catolică" - că fie Pius al XI-lea, fie Pius al XII-lea subliniază pe larg motivaţiile cu caracter teologic. Celibatul rezultă, din pronunţările menţionate, nu numai deosebit de oportun şi potrivit pentru condiţia sacerdotală, ci intim legat cu însăşi esenţa preoţiei, inclusiv ca participare la viaţa lui Cristos, la identitatea lui şi, de aceea, la misiunea lui. Desigur nu este o întâmplare că acele Biserici de rit oriental care hirotonesc şi viri probati, nu admit deloc la hirotonirea episcopală preoţi uxorati!

(După L'Osservatore romano, 30 ianuarie - 1 februarie 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Celibatul sacerdotal în învăţătura pontifilor: Pius al XI-lea şi "Ad catholici sacerdotii"

S-a încheiat miercuri, 26 ianuarie 2011, la Ars, în Franţa, colocviul cu tema "Celibatul sacerdotal, fundamente, bucurii, provocări". În ziua inaugurală, luni, 24 ianuarie 2011, intervenţia cardinalului prefect al Congregaţiei pentru Cler despre "Învăţăturile papei despre temă: de la Pius al XI-lea la Benedict al XVI-lea". Publicăm astăzi partea dedicată magisteriului lui Pius al XI-lea.

De Mauro Piacenza

Este clarificat din punct de vedere istoric adevărata şi propria pasiune a Sfântului Părinte Pius al XI-lea pentru vocaţiile sacerdotale şi lucrarea lui neobosită pentru edificarea de seminarii, în toată lumea catolică, în care să poată primi formare corespunzătoare tinerii care se pregăteau la slujirea sacerdotală. În interiorul acestui cadru trebuie să fie înţeleasă în mod adecvat enciclica Ad catholici sacerdotii din 20 decembrie 1935, promulgată cu ocazia împlinirii a 56 de ani de la hirotonirea sacerdotală a acelui pontif. Enciclica se compune din patru părţi, primele două dedicate mai specific fundamentelor - cu titlul 1. "Demnitatea sublimă: Alter Christus" şi 2. "Ornament strălucitor" - în timp ce a treia şi a patra sunt cu caracter mai normativ-disciplinar şi îşi concentrează atenţia asupra pregătirii tinerilor la preoţie şi asupra câtorva caracteristici ale spiritualităţii.

De interes deosebit pentru tema noastră este partea a doua a enciclicei, care dedică un paragraf întreg castităţii. Totuşi el se situează, în partea a doua, după paragraful care vorbeşte despre preot ca "imitator al lui Cristos" şi cel dedicat "evlaviei sacerdotale", arătând, în felul acesta, că - aşa cum Biserica o consideră întotdeauna - concepţia despre preoţie a lui Pius era aceea de caracter ontologico-sacramental. Din ea derivă exigenţa imitării lui Cristos şi a superiorităţii vieţii sacerdotale, mai ales în privinţa sfinţeniei. De fapt, enciclica afirmă: "Jertfa euharistică, în care se jertfeşte victima nepătată care ridică păcatele lumii, în mod deosebită cere ca preotul, cu o viaţă sfântă şi neprihănită, să devină cât mai puţin nevrednic posibil de Dumnezeu, căruia în fiecare zi îi oferă acea victimă adorabilă, care este însuşi Cuvântul lui Dumnezeu întrupat din iubire faţă de noi". De asemenea: "De vreme ce preotul este «ambasador al lui Cristos» (cf. 2Cor 5,20), el trebuie să trăiască în aşa fel încât să poată, cu adevăr, să-şi însuşească cuvintele apostolului: «Fiţi imitatorii mei, aşa cum eu sunt imitatorul lui Cristos» (cf. 1Cor 4,16; 11,1), trebuie să trăiască precum un alt Cristos, care, cu strălucirea virtuţilor sale, lumina şi luminează lumea".

Imediat înainte de a vorbi despre castitate, aproape pentru a sublinia legătura ei inseparabilă, Pius al XI-lea scoate în evidenţă importanţa evlaviei sacerdotale, afirmând: "Noi înţelegem evlavie solidă, care, nesupusă neîncetatelor fluctuaţii ale sentimentului, se întemeiază pe principiile celei mai sigure învăţături, deci este formată din convingeri trainice, care rezistă asalturilor şi linguşirilor ispitei". Din aceste afirmaţii reiese cu claritate că înţelegerea însăşi a celibatului sacru este în strânsă şi profundă relaţie cu o bună formare doctrinală, fidelă faţă de Sfânta Scriptură, faţă de tradiţie şi faţă de magisteriul eclezial neîntrerupt, şi faţă de o exercitare autentică a evlaviei, pe care astăzi o numim "viaţă spirituală intensă", la adăpost fie de derivele sentimentaliste, care adesea degenerează în subiectivism, fie de cele raţionaliste, la fel de răspândite, care produc un criticism sceptic, foarte depărtat de un simţ critic inteligent şi constructiv.

Castitatea, în enciclica Ad catholici sacerdotii, este definită ca "intim legată cu evlavia, de la care trebuie să primească consistenţă şi strălucire". Există o tentativă de justificare raţională a ei, conform dreptului natural, în afirmaţia: "O anumită legătură între această virtute [castitatea] şi Slujirea sacerdotală se observă chiar şi numai cu lumina raţiunii: Dumnezeu fiind Duh, apare potrivit ca acela care se dedică şi se consacră slujirii Lui, într-un fel «să se despoaie de trup»". După această primă afirmaţie, care în ochii noştri este astăzi destul de fragilă, şi care, în orice caz leagă castitatea de puritatea rituală şi, prin urmare i-ar exclude permanenţa, legând-o de timpurile riturilor cultului, urmează recunoaşterea superiorităţii preoţiei creştine fie faţă de preoţia din Vechiul Testament, fie faţă de instituţia sacerdotală naturală proprie oricărei tradiţii religioase.

În acest punct, enciclica pune în centrul reflecţiei însăşi experienţa Domnului Isus, înţeleasă ca prototipică pentru orice preot. De fapt, afirmă: "Înalta stimă în care Învăţătorul Divin a arătat că are castitatea, preamărind-o ca lucru superior capacităţii obişnuite, (...) trebuia aproape în mod necesar să facă în aşa fel încât preoţii din Noua Alianţă să simtă fascinaţia cerească a acestei virtuţi alese, căutând să fie în numărul celor «cărora le-a fost dat să înţeleagă cuvântul acesta» (cf. Mt 19,11)".

Este posibil, în aceste afirmaţii din enciclică, să se observe o anumită complementaritate între intenţia de a întemeia castitatea sacerdotală pe exigenţa de puritate cultuală, şi exigenţa cu mult mai amplă, şi astăzi mai mult înţeleasă, de a o prezenta ca imitatio Christi, cale privilegiată pentru a-l imita pe Învăţătorul, care a trăit exemplar în manieră săracă, ascultătoare şi castă.

De asemenea, Pius al XI-lea nu omite să citeze pronunţările dogmatice referitoare la obligaţia castităţii, şi îndeosebi conciliul din Elvira şi conciliul al II-lea din Cartagena, care, deşi din secolul al IV-lea, dau mărturie cu claritate despre o practică mult anterioară, consolidată şi care, de aceea, poate să fie tradusă în lege.

Cu accent extraordinar de modern, în sensul de accesibil imediat mentalităţii noastre, enciclica vorbeşte despre libertatea cu care se primeşte darul castităţii, afirmând: "Spunem «liber» deoarece, dacă după hirotonire nu vor mai fi liberi să încheie căsătorie pământească, la hirotonirea însăşi ajung însă nu constrânşi de vreo lege sau persoană, ci din proprie voinţă spontană". Am putea deduce, ca răspuns la unele obiecţii contemporane, referitoare la presupusa îndărătnicie a Bisericii în a impune tinerilor celibatul pe care magisteriul autoritar al lui Pius al XI-lea îl indica drept rezultat al primirii libere a unei carisme supranaturale, pe care nimeni nu-l impune, nici nu l-ar putea impune. Mai degrabă norma ecleziastică trebuie înţeleasă ca alegere a Bisericii de a admite la preoţie numai pe cei care au primit carisma celibatului şi care, în mod liber, l-au acceptat. Dacă este legitim a susţine că, după climatul epocii, fundamentul celibatului ecleziastic în enciclica Ad catholici sacerdotii a lui Pius al XI-lea este pus mai degrabă în motivaţii, oricum valabile, de puritate rituală, cu atât mai mult este posibil a recunoaşte în acelaşi text o importantă dimensiune exemplară fie a celibatului lui Cristos, fie a libertăţii lui, care este aceeaşi la care sunt chemaţi preoţii.

(După L'Osservatore romano, 27 ianuarie 2011)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa: http://www.ercis.ro/