A fi liberi în Cristos

Buddha părea total indiferent la insultele unuia care mersese să-l viziteze. Mai târziu, când discipolii l-au întrebat care era secretul acelei seninătăți, el a răspuns: “Încercați să vă imaginați ce s-ar întâmpla dacă cineva ar așeza la picioarele voastre un dar, iar voi nu v-ați apleca să-l luați. Sau dacă cineva v-ar trimite o scrisoare iar voi ați decide să nu o deschideți; ar avea conținutul ei vreun efect asupra dumneavoastră? Așadar comportați-vă la fel ori de câte ori sunteți insultați, și nu vă pierdeți seninătateaˮ. Mai bine suportați mâncărimea, dar nu începeți să zgândăriți buba. Vă veți face mare rău

Joaca de-a creștinismul

Abraham, părintele credinței

Kierkegaard a așezat figura lui Abraham în centrul stadiului credinței, deoarece, prin excelență el este prototipul ei. Kierkegaard s-a oprit îndelung să comenteze acea dramatică pagina din cartea Genezei, capitolul XXII, unde se narează sacrificarea lui Isaac. Abraham este complet singur, fără posibilitatea de a împărtăși cuiva dificila hotărâre pe care se pregătea să o pună în practică. Dacă cineva ar afla ceea ce el vrea să facă, Abraham ar fi obiect de ceartă și de condamnare. Nimeni și niciodată nu va putea să-l justifice: nici societatea, nici prietenii, nici măcar soția lui, Sara. Acțiunea sacrificială pe care Abraham, în credință, se pregătește să-l pună în practică, este o absurditate, deoarece merge împotriva oricărei logici, împotriva oricărui principiu religios și împotriva oricărei norme morale. Este lucru plin de oprobriu și absurd! Etica ne învață că tatăl și mama trebuie să-și iubească proprii copii, și trebuie să-și de-a viața pentru ei. Dacă Abraham ar fi murit pentru a-l salva pe Isaac, ar fi fost aplaudat de toți oamenii. Oricine ar fi înțeles sacrificiul lui, iar Abraham ar fi devenit un erou etic, adică un sfânt. Câte mame au murit în momentul în care dădeau naștere unui copil: eu sau el. Este mai bine ca eu să mor, dar copilul meu să trăiască. Sfinții pe care noi îi recunoaștem ca atare sunt cei ce mor și se sacrifică pentru alții. În fond, sfinții sunt bărbați și femei de înțeles la nivel etic. Sunt sfinți pentru că au trăit bine, după principiile religiei și ale moralei. În mod paradoxal, ar putea fi chiar oameni fără credință. În fond, nu este chiar așa de greu să fim sfinți. În schimb, Abraham este complet în afara acestor scheme. El trăiește credința într-un mod atât de mare și de absolut încât nu are nevoie de justificări la nivel moral, nu caută compromisuri care să-l salveze pe plan religios. Abraham este adevăratul om de credință, deoarece trece dincolo de morală și de religie. Mai mult, prin credință, el poate face exact contrariul a ceea ce prescrie morala și religia. Din acest motiv este definit de către Kierkegaard erou al credinței, singur, total singur în fața lui Dumnezeu. Aici se observă enorma diferență care-l separă pe Kierkegaard de Hegel. Kierkegaard exaltă individul în identitatea și în solitudinea lui în fața lui Dumnezeu. Hegel, în schimb, nu are nici o considerație pentru individ: acesta este un simplu fragment fără identitate, rătăcit în absolut.

Pentru a înțelege distanța dintre morală și credință, Kierkegaard, în opera Exercițiul creștinismului, a analizat un episod narat de toate evangheliile sinoptice. Un oarecare merge la Isus și-l întreabă: „Învățătorule, ce trebuie să fac bun pentru a avea viața veșnică?” Răspunsul este scontat: este suficient să observi legea. Dacă vrei să fi sfânt, trăiește după porunci, conform normelor moralei și religiei. Dar tânărul replică: „Am observat totdeauna aceste lucruri; ce-mi mai lipsește?” Dacă vrei să fi perfect, adică dacă vrei să anticipi aici pe pământ viața veșnică, dacă vrei să trăiești liber de boala mortală, care este disperarea, trebuie să renunți la tot ceea ce ai. Numai atunci vei fi liber și vei fi perfect: „Mergi, vinde tot ce ai, dă-l săracilor și vei avea un tezaur în ceruri; apoi vino și urmează-mă”. Trebuie numai să te încrezi. Așa este cu credința! Într-o pagină a Jurnalului său, comentând această pagină, Kierkegaard a scris: „Observă cazul tânărului bogat (Mt 19, 16 ss.): ce anume cere Isus de la el în primul rând? Cere un atare act, prin care, cu ajutorul acestuia, el va fi complet aruncat în brațele infinitului. Iată de ce anume avem nevoie: trebuie să ieși în largul mării, acolo unde apa are o adâncime de 70 000 de coți: aceasta este situația. Acum este vorba de a avea credință sau de a dispera”.

A ne elibera de toate, a ne arunca în brațele infinitului, a ieși în largul mării: este lucrul cel mai greu care i se poate cere unui om. Cum va putea să se justifice în fața soției, a copiilor, a prietenilor, a societății? Este mai ușoară viața morală decât viața de credință! Este mai ușor să fim oameni religioși decât oameni de credință, deoarece religia, ca și morala, reintră oricum în parametrii logicii și a raționalității. Numai credința dă omului acea detașare și acea libertate față de cazuistică, pe care religia și morala nu o pot da.

De fapt, rădăcina înseși a termenilor lege (lego) și religie (relegare) trimite la legătură, la obligație, la constrângere. Numai credința permite omului să se detașeze de lege și de religie, și să obțină o stare de libertate. De mai multe ori Sf. Paul, facând referință la figura exemplară a lui Abraham, a tratat tema raportului antitetic dintre operele legii și darul credinței: „A fost așa că Abraham a avut credință în Dumnezeu, iar aceasta i-a fost creditată ca dreptate. Știți, așadar, că fii lui Abraham sunt cei care vin din credință. Iar Scriptura, prevăzând că Dumnezeu îi va fi îndreptățit pe păgâni prin credință, i-a dat de mai înainte lui Abraham această veste bună: în tine vor fi binecuvântate toate neamurile. În consecință, cei care au credință sunt binecuvântați împreună cu Abraham care a crezut. Cei care, în schimb, fac apel la operele legii, se află sub blestem, deoarece este scris: Blestemat oricine nu rămâne fidel față de toate cele scrise în cartea legii, pentru a le practica. Și pentru ca nimeni să nu se poată justifica în fața lui Dumnezeu pentru lege, rezultă din faptul că cel drept va trăi în virtutea credinței. (...). Astfel legea este pentru noi ca un pedagog care ne-a condus la Cristos, pentru ca să fim jusitificați prin credință. Dar abia a ajuns la noi credința, noi nu mai suntem sub un pedagog” (Gal, 3, 6-11.24.25).

Traducere: Pr. Patrascu Damian

L. Cortesi, L’inutilità di Dio, Tau Editrice,  pp. 149-152.       

JOI DUPĂ MIERCUREA CENUȘII: A RECUNOAȘTE CRUCEA

Problema tăcerii constă în faptul că ea poate rezulta a fi terifiantă. Mai mult încă, uneori confundăm conceptul de solitudine cu cel de tăcere sfântă în fața Domnului. Nu sunt același lucru. Tăcera nu este egală cu solitudinea, chiar dacă se poate întâmpla să stăm în fața Domnului în tăcere, în solitudine, și putem sta în solitudine atunci când stăm în tăcere în fața Domnului.

Lucrul cel mai important este a recunoaște că solitudinea face parte din crucea de a fi a ființei umane. O recunoaștem, ca și durerea pe care o produce, și cerem harul să o suportăm. Suntem creaturi sociale. Avem nevoie de mângâierea comunității, a familiei și a prietenilor. Avem nevoie de muncă, atât în casă cât și în afara ei, cu scopul de a lua parte la acea minunată aventură care este viața noastră, avându-i pe toți în jurul nostru. Dar, în același timp, simțim nevoia de a rămâne singuri, în tăcere în fața lui Dumnezeu, dacă trebuie să recunoaștem crucea noastră, deoarece, în același moment în care facem acest lucru, suntem capabili să ne reîntoarcem din solitudine în comunitate, în mijlocul familiei și a prietenilor, și să recunoaștem astfel și crucile lor.

Tipologia solitudinii care ne face să fim singuri este alegerea deliberată de a nu sta aproape de cineva, adică de comunitate, de prieteni și de familie, astfel ca să putem rămâne singuri cu noi înșine, pentru scopurile noastre egoiste. Aceasta este o solitudine stupidă și foarte distructivă. Atunci când cineva vorbește de „fericită solitudine” – sunt singur cu mine însumi – poate chiar să aibă o mulțime de oameni care să-l aplaude, dar aceasta numai pentru că se privește ca în oglindă, și nu în cruce. A privi la cruce este adevăratul proiect al Postului Mare.

Misterul crucii este misterul auto-negației. Unul din primele lucruri pe care trebuie să-l negăm suntem chiar noi înșine și, un prim punct în această negare, este să ne negăm nouă înșine mângâierea gândurilor autoreferențiale și a viselor cu ochii deschiși, care pot să se mascheze în rugăciune. Trebuie să evităm orice fel de „rugăciune pietistă”, care este făcută în timpul rămas și care, apoi, rezultă a fi ineficace.

Ce să facem în acest caz?

Atunci când suntem prea focalizați asupra persoanei noastre, atunci când toată rugăciunea noastră este o recitare a durerilor noastre, a sosit timpul să vorbim cu cineva care ne poate ajuta să ieșim din acest cerc vicios. Da, să punem totul la picioarele crucii – orice durere și orice cruce – și făcând astfel vom menține în fața noastră chipul lui Isus. Trebuie să ducem crucile noastre, dar trebuie și să avem bun simț în a le duce și dreapta măsură cu noi înșine. Dacă ne așezăm și ținem prea strânse la piept crucile noastre nu vom putea îmbrățișa pe nimeni, și nimeni nu va fi în stare să ne îmbrățișeze pe noi. Inclusiv Dumnezeu.

O rugăciune pentru astăzi: Doamne, ajută-mă să conștientizez că viața mea este la dispoziția ta.

Phyllis Zagano, Meditazioni quotidiane per la Quaresima e la Pasqua, pp. 17-19

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

Fără mine nu puteți face nimic

Puternicul rege Milinda îi spuse bătrânului preot: „Tu spui că omul care a făcut toate relele posibile timp de 100 de ani și, care, înainte să moară îi cere iertare lui Dumnezeu, acela va fi câștigat Paradisul. Dacă, însă, unul face numai un singur păcat și nu se căiește de acesta, acela va merge în Iad. Este drept să fie așa? O sută de delicte sunt mai ușoare decât unul? Bătrânul preot îi răspunse regelui: „Dacă iau o pietricică și o pun pe suprafața apei, se va scufunda sau va sta la suprafață?” „Se va scufunda”, răspunse regele. „Si dacă iau o sută de pietre mari, le pun într-o barcă și împing barca în mijlocul lacului, se vor scufunda acestea, sau vor pluti?” „Vor pluti”. „Înseamnă că o sută de pietre și o barcă sunt mai ușoare decât o pietricică?” Regele nu știa ce să răspundă. Bătrânul preot îi explică: „Tot așa se întâmplă, o, rege, și cu oamenii. Un om, chiar dacă a păcătuit mult, dar se încrede în Dumnezeu și-i pare rău de păcatele lui, nu va cădea în Iad. În schimb, omul care face răul chiar și numai o singură dată, dar nu apelează la milostivirea lui Dumnezeu, se va pierde”.

A existat, mai există păcatul strămoșesc?

Maeștrii științei moderne au grijă să înceapă cercetările lor plecând de la un fapt real. Și maeștrii religiei din antichitate simțeau aceeași necesitate. Începeau de la realitatea păcatului, o realitate practică, așa cum sunt cartofii. Un om putea sau nu să fie spălat cu apele miraculoase, dar nu exista nici o îndoială că acela avea nevoie să fie spălat. Dar unii lideri religioși de aici din Londra, și nu este vorba de materialiști, au început să nege nu atât realitatea apei miraculoase, asupra căreia se poate discuta mult, ci realitatea indiscutabilă a murdăriei. Anumiți noi teologi pun în discuție păcatul strămoșesc, singura parte a teologiei creștine care poate fi cu adevărat demonstrată. Unii discipoli ai reverendului R. J. Campbell, în spiritualismul lor încă prea exigent, admit inocența lui Dumnezeu, lucru de care nu ar putea avea vreo dovadă nici măcar în vis, dar, viceversa, neagă păcatul omului care poate fi văzut umblând pe stradă. Sfinții cei mai mari, ca și cei mai mari dintre sceptici, au luat totdeauna ca punct de plecare a raționamentelor lor realitatea răului. Dacă este adevărat (așa cum este de fapt) că un om poate încerca o nespusă fericire jupuind o pisică, un filosof al religiei nu poate deduce de aici decât aceste două lucruri: ori să nege existența lui Dumnezeu, și acesta este ceea ce fac ateii; ori să nege orice prezentă uniune dintre Dumnezeu și om, și acesta este ceea fac toți creștinii. Teologii cei noi par să gândească că ar exista o a treia soluție, de altfel foarte raționalistă: a nega existența pisicii (Chesterton, Ortodossia).