Catehizarea patristică înainta treptat, de la cele mai
simple până la cele mai dificile şi esenţiale teme ale credinţei creştine şi ale
vieţii tainice a Bisericii. Păstorii responsabili care şi-au asumat lucrarea
catehetică trebuiau să dispună de experienţă duhovnicească, precum şi de
judecată vizionară, fără greşeală.
Harisma discernământului era necesară şi pusă în mişcare de
iubire, astfel încât începătorii să nu fie inhibaţi de noţiuni şi adevăruri
adânci, ci treptat să se maturizeze înăuntrul lor cuvântul lui Dumnezeu.
Catehizarea nu are drept scopuri realizarea unei educaţii religioase
informative, ci iniţiere în adevărurile şi în Tainele Bisericii, iniţiere în
scopurile iconomiei dumnezeieşti. Starea catehumenilor este "de trecere", şi ca
"limite", ei se găsesc între o lume veche şi una nouă, între credinţă şi
necredinţă, şi din acest motiv ei au nevoie de o atenţie specială. Chiar faptul
că lucrarea catehizării a avut drept unul din scopurile ei principale iniţierea
în Tainele şi viaţa duhovnicească a Bisericii, centrarea vieţii oamenilor pe
relaţia vie cu trupul mistic al lui Hristos şi pe integrarea esenţială a lor în
comunitatea Sfinţilor arată caracterul mistagogic intens al catehizării. O
catehizare fără această raportare la elementul liturgic şi mistagogic este de
neconceput pentru Părinţii Bisericii. Analiza Sfintei Liturghii, comentariile
teologice ale momentelor esenţiale ale vieţii duhovniceşti prin participarea la
practica latreutică a Bisericii ocupau un loc important în cadrul catehizării.
Avem, de asemenea, în catehizarea Bisericii o teologie minunată despre icoane,
despre simbolurile credinţei, despre cele săvârşite în cadrul cultului. Cu alte
cuvinte, avem o catehizare ce funcţionează în interiorul cadrelor de cult, ce se
alimentează şi se îmbogăţeşte din Taine, o catehizare ce slujeşte. Aceste
accente au o mare însemnătate pentru educaţia creştină actuală, fiindcă
catehizarea noastră de azi nu trebuie să se îndrepte spre o abordare sau o
excludere pur idealistă, să se refere la teme teoretice, filozofice şi sociale
mai mult decât la formele vieţii ecleziastice. Catehizarea este chemată să nu
furnizeze catehumenilor mai mult temele unei morale rigide, generale, ale unui
eticism îngust şi ale unei vieţi culturale oarecare, în loc de a împărtăşi
subiectul mântuirii şi al modurilor în care ea se trăieşte în viaţa liturgică şi
tainică a Bisericii. Rugăciunea Domnească ocupa un loc central şi special în
catehizarea Bisericii primelor secole. Conţinutul teologic al acestei rugăciuni
este aproape o recapitulare a întregii teologii a Bisericii, fiind "sinteza
întregii Evanghelii". Dar şi raportarea la simboluri, la icoane şi actele
cultice este semnificativă ethosului catehetic patristic. Pentru tradiţie toate
se transfigurează şi se sfinţesc în cadrul cultului şi-ndeosebi în Sfânta
Liturghie, tocmai datorită harului şi prezenţei Sfântului Duh. Taina
Dumnezeieştii Euharistii este jertfă, mijloc al Învierii şi medicament, inel de
legătură însufleţitor şi unificator între toţi membrii trupului bisericesc.
Această putere unificatoare este, potrivit Sfântului Ignatie Teoforul, putere
"curăţitoare" a influenţelor erozive şi, concomitent, realizează trupul sinaxei
ca să fie poporul lui Dumnezeu. Biserica, după formularea lui Nicolae de
Cabasila, "constă în Taine". Aceasta înseamnă că Tainele alcătuiesc conţinutul
credinţei şi esenţa vieţii duhovniceşti, precum se accentuează şi în Catehezele
Mistagogice. Astfel, ethosul creştin ortodox ce urmăreşte formarea
credincioşilor prin cateheză se realizează în cadrul a doi factori esenţiali ai
realităţii liturgice: participarea reală la Tainele Bisericii şi păstrarea
tradiţiei noastre liturgice sfinte şi eclesiale. De aceea catehizarea Bisericii
cuprinde, printre altele, şi o teologie minunată despre Taine. Şi cel mai
important, în această mistiriologie este faptul că, în timp ce pe de-o parte se
dă o mare importanţă Tainelor Bisericii pentru înfăptuirea mântuirii, pe de alta
nu se absolutizează nici o Taină concretă. Absolutul se găseşte în har. Harul
este liturghia inimii, care însufleţeşte trupul prin circulaţia sângelui cu
viaţă. Desigur, avem o preferinţă specială şi emfază pentru Taina Botezului şi a
Sfintei Euharistii, dar toate Tainele, în general şi în parte, se consideră în
principal "moduri" şi "forme" de trăire a uneia şi unice Taine a mântuirii şi a
Tainei Bisericii. În consecinţă, fiecare Taină conţine toată mântuirea, şi nu o
parte a ei. Participarea la fiecare Taină trebuie să creeze sentimentul
deplinătăţii mântuirii. Tainele oferă iertarea păcatelor, adică vindecarea
membrilor bolnavi, şi fiecare în parte săvârşeşte o lucrare liturgică specială
şi de neînlocuit. Botezul renaşte fiecare membru şi-l altoieşte în trupul
Bisericii. Dumnezeiasca Euharistie clădeşte unitatea trupului Bisericii, hrănind
mădularele cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Mirul dă tăria să fie distruse
puterile demonice şi săvârşeşte lucrările sănătăţii vieţii. Asemenea
particularităţi au şi celelalte Taine. De precizat că Tainele sunt indisolubil
legate de trunchiul lor, Biserica, aşa cum sunt ramurile de copac, după expresia
Sfântului Nicolae Cabasila. De asemenea, în tradiţia patristică nu se observă
legătura obligatorie a diferitelor Taine între ele, precum se întâmplă uneori cu
noi, când o Taină este partea celeilalte. De exemplu, Taina Mărturisirii ca
parte a Sfintei Euharistii. Convingerea tradiţiei era că totalitatea mântuirii
se află în fiecare Taină, chiar şi în fiecare act şi manifestare a Bisericii.
Orice efort de "împărţire" sau de "distribuire" a mântuirii, exaltarea sau
absolutizarea unor Taine, se opune concepţiilor catehetice ale tradiţiei
patristice, ce vede mântuirea în ansamblul ei, şi nu în roadele ei în parte şi
în efectele speciale ale diferitelor Taine şi acte liturgice ale Bisericii.
În fiecare Taină a Bisericii este recapitulată toată premisa
mântuirii
Catehizarea Bisericii vede toate Tainele că ajung la scopul
final al Iconomiei dumnezeieşti. Această tradiţie, ce este biblică şi
patristică, despre o unică şi unitară Taină este foarte interesantă şi cu
valenţe pentru epoca noastră, în care nu s-au prezentat simplu tendinţe, ci a
reuşit să se cultive în conştiinţele credincioşilor această absolutizare a
diferitelor Taine (şi din păcate chiar a unor ierurgii). Emfaza absolută asupra
tainei a sau b face să se piardă scopul final al vieţii creştine, care sunt
izbăvirea şi mântuirea omului în Hristos. Dar şi accentuarea unei Taine în
defavoarea alteia, precum şi distingerea unei dogme în defavoarea alteia este
posibil să pricinuiască confuzie în viaţa credincioşilor şi să apară deviaţii
variate, astfel încât să fie scindată unitatea credinţei şi să se denatureze
caracterul omogen al spiritualităţii ortodoxe. În fiecare Taină a Bisericii este
recapitulată toată premisa mântuirii. De aceea şi participarea noastră la orice
Taină trebuie să aibă un caracter universal şi să fie determinantă pentru
trăirea mântuirii. Multitudinea Tainelor nu înseamnă deloc fragmentarea
mântuirii. Înseamnă foarte simplu că acelaşi fapt îl vedem şi-l trăim din părţi
diferite. Multitudinea Tainelor lărgeşte şi universalizează trăirea mântuitoare.
Dacă vreţi, creşte şi înmulţeşte această trăire. Nu o împuţinează şi nici nu o
fărâmiţează. Harul dumnezeiesc al Tainelor îndreaptă natura sau fiinţa
creaturilor raţionale într-un mod creator, vindecător şi transfigurator, dar
firesc. Caracterul mistagogic intens face din catehizare, precum şi din predică
un instrument liturgic pentru înfăptuirea şi trăirea mântuirii. Catehizarea şi
predica trebuie să-şi cunoască locul lor corect în cult. Locul catehizării este
aproape de Taine şi de celelalte acte liturgice ale Bisericii. Nu-i vorba despre
un simplu învăţământ sau educaţie, ci despre mistagogie. Viaţa "tainică" departe
de mistagogie sfârşeşte într-o stereotipie. Golul unei slujiri fără mistagogie
este umplut de inerţie şi sterilitate duhovnicească. Şi cel mai rău: în loc să
stăpânească în sfârşit elementele învierii, stăpânesc apăsător chinul, tristeţea
şi impasul. Predica în Biserica Noului Testament funcţiona mântuitor (1 Cor. 1,
21). Aşa a fost înţeleasă şi catehizarea în tradiţia ortodoxă. Ele nu trebuie să
fie considerate funcţii de importanţă secundară pentru viaţa Bisericii, precum
şi pentru viaţa duhovnicească a credincioşilor, şi de aceea nu este firesc să
fie dezgolite de elementul harismatic şi mistagogic. Trebuie să conştientizăm că
viaţa duhovnicească, aşa cum este prezentată în tradiţia catehetică, nu este
ceva ce se câştigă numai prin lupta personală, ci ceva mai profund, ce se
transmite esenţial din generaţie în generaţie prin Taine. Ceea ce numim ethos
eclezial, creştere duhovnicească şi maturitate în cadrul unei comunităţi se
înfăptuieşte în modul cel mai bun în cadrul sinaxelor latreutice ale Bisericii.
Acolo au loc naşterea şi creşterea duhovnicească, învăţarea limbajului
credinţei. Şi după cum limba maternă nu este cuprinsă în procesele învăţării, în
legile vreunei educaţii artistice, astfel şi limba maternă a credinţei "se
învaţă" într-o relaţie foarte substanţială cu trunchiul Bisericii.
Autor: T. Mada
Sursa: www.ziarullumina.ro
