CÂT CÂNTĂREȘTE UN PĂCAT?

Un preot abia terminase o predică despre convertire, când unul dintre credincioși alergă la el, spunându-i: „Dumneavoastră ați vorbiți de greutatea păcatelor, dar eu, sincer să vă spun, nu simt nici o greutate atunci când păcătuiesc. Cât cântărește un păcat? Douăzeci, o sută de kilograme?”.

„Spuneți-mi, dacă dumneavoastră ați așeza o greutate de o sută de kilograme pe pieptul unui mort, acesta ar simți ceva?”

„Nu, pentru că este mort”, răspunse credinciosul. 

Preotul reluă: „Ei bine, omul care nu simte greutatea propriului păcat este mort din punct de vedere moral și spiritual”. 

Dacă nu veți ierta....

Până la ce punct se poate ierta? Trebuie să iertăm chiar totul? Chiar și crimele cele mai grele, cele mai teribile? Este o întrebare care parcurge o carte recent retipărită, al unui celebru vânător al criminalilor naziști, Simon Wiesenthal. Totul începe cu o istorie adevărată, întâmplată chiar lui Wiesenthal. În timp ce este deținut într-un lagăr nazist, lucrează, împreună cu grupul lui de muncă într-un spital din Leopol. O infirmieră, văzându-i steaua galbenă de pe piept, îi face semn să-l urmeze și îl face să intre într-o cameră. Acolo se afla un tânăr, un SS, pe patul de moarte. Acesta îi povestește un coșmar care îl chinuie de mulți ani. Într-o zi, în timpul războiului din Rusia, au constrâns două sute de evrei să intre într-o clădire, apoi au dat foc la acea casă, au lansat grenade și, dacă careva încerca să sară pe fereastră, trăgeau îl el cu mitralierele. Acelea erau ordinele superiorilor, dar el nu se mai poate elibera de imaginea acelei lumi care încerca să scape de moarte, dar era împușcată..., și de mitraliera lui. Acel om este aproape de moarte, iar acum vede în ce prăpastie căzuse. El, care în copilărie fusese ministrant, apoi intrase în gruparea Tineretul hitlerist, și plecase voluntar pe front. Acum nu poate muri în pace dacă Simon, care este evreu exact ca aceia pe care-i ucisese cu mâinile lui nu-i acordă iertarea. Wiesenthal povestește – iar cuvintele lui sunt ca niște bucăți mari de gheață – că a ieșit din acea cameră fără a putea scoate un cuvânt. În lagăr nu reuși ca să nu povestească istoria acelui tânăr neamț. Aceștia se grăbiră să-i spună: „Cred că n-ai făcut greșeală să-l ierți?” Amintește-ți: „tu nu-l poți ierta! Numai cei care au fost uciși de el ar putea să-l ierte, dar aceia nu mai există!” dar apoi, într-o zi, Simon aude pe cineva în baracă rugându-se: este un tânăr polonez. Ar fi deja preot dacă nu ar fi intervenit acel război blestemat. Acestuia Simon îi adresează întrebarea care-l chinuia: „Tu, care ești credincios, spune-mi ce ar fi trebuit să fac în acea situație?” „Cu siguranță, îi răspunde polonezul, numai cei morți puteau să-l ierte. Dar spune-mi: „îi părea rău cu adevărat?” „Da!”, recunoaște Simon. „Atunci trebuia să-l ierți, conchide polonezul. În fond și Wiesenthal își dăduse seama că numai vreun fel de iertare poate construi un viitor diferit. Aceasta este lecția cea mai mare care ne vine din Evanghelie. Parabola iertării de șaptezeci de ori câte șapte ne pune cu spatele la zid, și după ce ne-a amintit de datoriile noastre (mari) față de Dumnezeu, ne împinge să iertăm datoriile (mici) pe care alții le au față de noi. 

IERTAREA ESTE SCANDALOASĂ DEOARECE RECLAMĂ CONVERTIREA NU A ACELUIA CARE A COMIS RĂUL, CI A CELUI CARE A PRIMIT ȘI A SUFERIT ACEL RĂU. Atunci când, în fața unei ofense, cred că voi recupera datoria de la celălalt printr-o altă ofensă, nu fac altceva decât să întețesc nivelul durerii și al violenței. În loc să mă eliberez de datorie, eu mai adaug încă o bară la poarta închisorii. VREAU SĂ VINDEC O RANĂ RĂNIND LA RÂNDUL MEU. CA ȘI CUM RĂUL AR PUTEA FI REPARAT, CICATRIZAT CU AJUTORUL ALTUI RĂU. ÎN ACEL CAZ NU VA MAI FI O RANĂ, CI DOUĂ RĂNI CARE VOR SÂNGERA. 

Evanghelia ne amintește că NOI SUNTEM MAI MARI DECÂT ISTORIA CARE NE-A ZĂMISLIT ȘI NE-A RĂNIT. Timpul iertării este curajul anticipării: iartă fără să aștepți ca toate condițiile tale să se verifice și toate să fie la locul lor; este curajul începuturilor și al restartărilor, deoarece IERTAREA NU ELIBEREAZĂ TRECUTUL, DAR FACE MAI LIBER VIITORUL. 

Apoi exigența finală: a ierta DIN INIMĂ... Sf. Francisc îi scrie superiorului unei comunități care se plângea de frații săi: „îi vei face să vadă în ochii tăi iertarea. Nu iertarea cu porția, nu iertarea obosită, chinuită, nu cea cu fața încruntată, dar cea care iese din ochi, cea a privirii noi și bune, care schimbă felul de a vedea persoana. Iar acești ochi devin ochi care au grijă de tine, ochi în care te simți acasă. CEL CARE IARTĂ ARE OCHII LUI DUMNEZEU, ADICĂ ESTE CAPABIL SĂ VADĂ PRIMĂVERI ÎMBOBOCITE ÎN MIJLOCUL IERNILOR MELE (Donato Grilli).      

De câte ori ați înjurat?

Un tânăr care, în scaunul de spovadă, se acuza că înjură foarte mult, a fost

întrebat de preot:  - De câte ori ați înjurat?

-         Oh, cam de atâtea ori câte fire de păr am în cap...

Preotul, ca pocăință, îi spuse ca pentru fiecare înjurătură să-și smulgă un fir de păr din cap. Penitentul ascultă și încercă să pună în practică acea pocăință. Însă își dădu seama imediat că în scurt timp va rămâne chel, dacă va mai continua cu reaua obișnuință a înjurăturii. Astfel începu să elimine viciul, în loc să-și smulgă părul din cap.  (Spirago, Collana di esempi)

Pildă pentru Postul Mare- arta kintsugi

Arta prețioasă a cicatricelor

sau

Ceașca spartă și refăcută

după tehnica kintsugi

Se povestește că o prințesă din Japonia avea o ceașcă foarte frumoasă,

pe care o primise in dar de la mama ei, care la rândul ei o primise de la bunica ei. Ținea foarte mult la ea, și numai de sărbători o scotea din vitrina păzită cu strășnicie, își pregătea ceaiul și, cu mare atenție, o vărsa in ceașcă. După ce termina tot ritualul, o spăla cu atenție și o ștergea cu o cârpă de bumbac fin, așezând-o din nou la loc și încuind vitrina.

Toate acestea până într-o dimineață, când, fiind ziua ei de naștere, vru să-și pregătească un ceai. Se mișca cu mare atenție, dar, nu se știe cum, atinse ceașca, iar aceasta căzu și se sparse. Disperată, prințesa începu să plângă in hohote. Privea ceașca făcută praf, numai cioburi peste tot. Intră soțul ei și încercă să o calmeze, dar fără succes. Fugi imediat și-i cumpără o altă ceașcă, asemănătoare cu cea spartă. Prințesa nu voia să se atingă de aceasta, pentru că o voia pe cea dintâi.

Merse in grădină si se plimba, cu lacrimi șiroindu-i pe obraji. Se puse pe o bancă și se gândea cum să facă, ca să repare  ceașca ei, moștenită din generații. Trecu pe acolo un bătrânel și îl opri. Ii povesti cele întâmplate, iar acesta, senin, ii spuse să aducă numaidecât ceașca, pentru că el cunoaște o tehnică, numită kintsugi, cu care va reuși să refacă ceașca, astfel ca ea să poată fi folosită mai departe. Alergă prințesa in casă. Înveli cioburile ceștii într-o stofă scumpă și i-o duse bătrânului. Acesta plecă acasă și, după câteva zile, bătu la poarta castelului, ținând in brațe un coșuleț in care așezase ceașca reparată. Fu anunțată prințesa și, cu strângere de inimă alergă spre poarta castelului, vrând să vadă ce reușise să facă meșterul.

Mare-i fu mirarea când scoase din coș stofa in care era învelită ceașca. Privea și se mira. Ceașca ei iubită, lipită cu fire de aur, arăta mult mai bine acum, decât cum era înainte.

Spărgându-se, ceramica primise o nouă viață, datorită cicatricelor.

Morala:

Arta de a îmbrățișa dauna, de a nu ne rușina de rănile pricinuite de păcat, este delicata lecție sugerată de această veche artă japoneză kintsugi.

Creștinul, păcătuind, sparge prețiosul vas de lut care este trupul și sufletul lui. Însă nu trebuie să se rușineze, și să stea să plângă fără încetare. Prin spovadă, Cristos picură din lemnul crucii lui seva dătătoare de viață peste cioburile omului, peste rănile bolnavului, astfel că, acel vas devine și mai frumos și mai prețios decât era înainte. 

Pr. Pătrașcu Damian (povestioară alcătuită după o tradiție japoneză)           

Fără mine nu puteți face nimic

Puternicul rege Milinda îi spuse bătrânului preot: „Tu spui că omul care a făcut toate relele posibile timp de 100 de ani și, care, înainte să moară îi cere iertare lui Dumnezeu, acela va fi câștigat Paradisul. Dacă, însă, unul face numai un singur păcat și nu se căiește de acesta, acela va merge în Iad. Este drept să fie așa? O sută de delicte sunt mai ușoare decât unul? Bătrânul preot îi răspunse regelui: „Dacă iau o pietricică și o pun pe suprafața apei, se va scufunda sau va sta la suprafață?” „Se va scufunda”, răspunse regele. „Si dacă iau o sută de pietre mari, le pun într-o barcă și împing barca în mijlocul lacului, se vor scufunda acestea, sau vor pluti?” „Vor pluti”. „Înseamnă că o sută de pietre și o barcă sunt mai ușoare decât o pietricică?” Regele nu știa ce să răspundă. Bătrânul preot îi explică: „Tot așa se întâmplă, o, rege, și cu oamenii. Un om, chiar dacă a păcătuit mult, dar se încrede în Dumnezeu și-i pare rău de păcatele lui, nu va cădea în Iad. În schimb, omul care face răul chiar și numai o singură dată, dar nu apelează la milostivirea lui Dumnezeu, se va pierde”.

Spovedania soacrei

O creştină s-a dus la duhovnicul ei să se spovedească.

Acolo, la biserică, părintele a întrebat-o cu blândeţe:

– Ia spune, soră Tincuţa, ce-ai mai păţit?

– Părinte, mărunţişuri din astea. Eu stau, precum ştiţi, cu soacra mea în casă şi cele mai multe păcate le fac din cauza ei.

Am minţit, părinte; să vedeţi cum. Într-o zi a venit o vecină şi a întrebat de soacră-mea. Voia să-i ceară un ciur de mălai, iar eu i-am spus că nu e acasă, căci asta bătrână o face pe milostiva şi dă din ale noastre. N-avem nici noi părinte. Aşa că, din cauza ei am minţit.

– Înţeleg, zise părintele. Altceva?

– Părinte, m-am certat cu soţul, tot din cauza ei. Zice că bărbatul meu este şi băiatul ei şi că trebuie s-o mai ajute şi pe ea. Dar are pensie de la CAP, baba. E şmecheră, vrea să dea de pomană la toţi puturoşii.

– Altceva, soră?

– Părinte, m-am mâniat, dar tot din cauza soacrei mele. Dimineaţa târăşte picioarele pe bătătură, de nu mai pot să dorm. Zice că se duce să dea de mâncare la păsări. Într-o dimineaţă n-am mai răbdat şi am făcut-o cu ouă şi cu oţet, de m-au auzit şi vecinii. Şi multe alte păcate am făcut, părinte, din cauza ei.

Pentru toate câte v-am spus, părinte, vă rog să mă dezlegaţi şi să-mi rânduiţi canon.

– N-am cum, soră Tincuţa. Nu pot să-ţi dau nici canon, nici să te dezleg de păcate, pentru că toate păcatele spuse sunt ale soacrei dumitale. De aceea te rog să te duci acasă şi să-i spui soacrei să vină s-o dezleg de păcatele făcute, să-i dau canon şi cred că o s-o şi împărtăşesc, pentru că e bătrână şi ca mâine scăpaţi de ea. Iar dumneata vii altădată, când te-o mustra conştiinţa pentru păcatele proprii.

Despre spovadă

Unui fiu duhovnicesc îi dădu bătrânul următoarele sfaturi pentru spovedanie:

– Să te mărturiseşti regulat, că dacă mături casa mai des, ţi-i drag să stai în ea. Dacă speli cămaşa, ţi-i drag s-o îmbraci. Căci dacă se face mult gunoi în casă, este mai greu de scos afară. Să te mărturiseşti mai des, dacă nu în fiecare săptămână, măcar în fiecare lună.

Spun ucenicii Părintelui Paisie, că după ce-i spovedea şi le dădea unele sfaturi, le zicea cu duh smerit şi rugător:

– Să fiţi sinceri la spovedanie, să nu vă îndoiţi niciodată de duhovnic, căci nu el, ci Dumnezeu vorbeşte şi lucrează prin el.

La urmă bătrânul adăuga această rugăciune de iertare fiilor săi duhovniceşti, care le mişca inima până la lacrimi:

– Iertaţi-mă şi Dumnezeu să vă ierte, că poate v-am smintit sau poate nu m-am purtat cu voi cu mai multă dragoste. Să ne rugăm unii pentru alţii, ca Dumnezeu să ne învredniceacă de mântuire şi să ne facă parte de un colţişor de Rai…

Din Arhimandrit Ioanichie Bălan, Părintele Paisie Duhovnicul, Editura Trinitas, 1993, p. 112; p. 115

SĂPUNUL ȘI EVANGHELIA

Un fabricant de săpunuri îi spuse odată unui preot: Creştinismul nu a reuşit să facă viaţa oamenilor mai bună, deşi evanghelia este predicată de două milenii. De atunci şi până acum peste tot în lume există răul şi oameni răi. Preotul îi arătă acestui fabricant de săpunuri un copil foarte murdar care se juca la margine de drum şi-i spuse: Nici săpunul nu a reuşit să facă nimic. Peste tot în lume există mizerie şi oameni murdari. Săpunul, spuse fabricantul, ajută numai dacă este folosit. Preotul îi răspunse: La fel este şi cu evanghelia, ea ajută numai dacă este cunoscută şi apoi pusă în practică.

DUMNEZEU ÎI IARTĂ PE CEI PĂCĂTOŞI

Un soldat l-a întrebat într-o zi pe un bătrân eremit: Chiar este adevărat că Dumnezeu îi iartă pe cei păcătoşi? Senin, omul lui Dumnezeu a spus: Înainte să-ţi răspund, dă-mi voie să-ţi pun o întrebare: Când haina ta este murdară, o arunci pentru totdeauna? Sigur că nu - a răspuns soldatul - o spăl şi o folosesc din nou. Atunci, înţeleptul eremit a spus: Dacă tu încă mai ţii la haina ta spălată, cum nu va păstra Dumnezeu iubirea sa faţă de copiii lui, care căiţi şi hotărâţi de îndreptare se întorc la el? Aşa cum oaia rătăcită este îmbrăţişată de Păstorul cel Bun, tot astfel este îmbrățișat păcătosul căit de către Dumnezeu (cf. Lc 15,3-7). “Dumnezeu îţi iartă toate fărădelegile tale. El îţi vindecă toate rănile tale” (Ps 103,3).

Spovedește-te des!

În viața Sfântului Gerhard Maiella se citește că, tânăr fiind, se afla în slujba unui stăpân exigent și destul de cătrănit, care nu ezita să-l certe și să-l mustre continuu, pentru o nimica toată. Într-una din zile, Gerhard, aplecându-se să privească într-o fântână, îi căzu cheia casei pe care o ținea în mână. Este ușor să ne imaginăm cum acest tânăr s-a speriat de moarte, gândindu-se la cearta care-l aștepta din partea stăpânului. Va fi trimis acasă, rămănând astfel fără casă și fără muncă...

Îi veni o idee pe care o puse imediat în practică

Alergă spre catedrală, intră și luă statuia Pruncului Isus în mâini. O legă bine cu o funie și o lăsă jos în fântână:  - Pruncușorule Isus – se ruga el – numai Tu poți să mă scoți din acest mare necaz. Te rog, adu-mi cheia aici sus...

Și început să tragă funia în sus...

Imediat scoase un strigăt de bucurie. Pe toarta fântânii îi apăru Pruncușorul Isus cu cheia în mânuțele lui gingașe.

Faptul, foarte original, dar demn de crezare, pentru că a fost recunoscut de Biserică în cadrul Cauzei de beatificare a lui Gerhard, se prestează unor considerații oportune: Oamenii, datorită mândriei lor, pierduseră cheia de la casa lor, adică Paradisul. Diavolul, cu șiretenia și minciuna lui, făcuse ca această cheie să cadă din mâinile lor și o aruncase în adâncuri.

Veni pe pământ Pruncușorul Isus și ne redeschise cerul; nu de la noi, ci de la El ne vine mântuirea! Timpul trist al cheii pierdute s-a încheiat: cheia Paradisului îl avem cu toții. Dacă cineva crede că nu se mai poate bucura, pentru că în inima lui s-a format din nou o prăpastie de păcate, și că a scăpat cheia din nou în fântână, cu umilă și sinceră mărturisire a păcatelor, să-l cufunde din nou pe Pruncul Isus în acea fântână. Cu siguranță va avea din nou cheia înapoi! ». (G. Colombo)