Se afișează postările cu eticheta copii. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta copii. Afișați toate postările

miercuri, 14 decembrie 2016

INCREDIBIL DE ADEVARAT !!!

Mai erau cinci minute până să înceapă ora. Copiii de clasa a-V-a alergau prin sală gălăgioşi. Dar şi emoţionaţi.
 La ora 16 fix aveau testare la Religie. Când a intrat profesoara tot freamătul ca de pădure în furtună s-a transformat într-o linişte de deşert tropical. 
„Aş vrea să răspundeţi la întrebări cu cuvintele voastre, simple, la două întrebări: 
1. Cine este Dumnezeu?;
 2. Cum ştiţi că Dumnezeu există dacă nimeni nu l-a văzut?. În 20 de minute toţi copiii au finalizat lucrarea. Profesoara le-a citit pe rând. 29 de lucrări, erau repetitive.
Cuvintele parcă erau aceleaşi: „Dumnezeu e Tatăl nostru”; „a făcut Pământul…, marea şi tot ce există”; .

 Dar a treizecea? E lucrarea lui Ernestino. Un pici blond mărunţel. „Vino şi citeşte-ţi lucrarea în faţa clasei”. Copilul vine şovăielnic. Se temea de o umilinţă în faţa colegilor. Lacrimile îi inundă obrajii.
 Invăţătoarea îl încurajează.
 Elevul începe citirea sughiţând: „Dumnezeu este ca şi zahărul pe care mama  îl pune în fiecare dimineaţă în ceai la micul dejun.
 Eu nu văd zahărul în ceaşcă, dar dacă mama nu îl pune, simt imediat că lipseşte! Aşa este şi Dumnezeu.
Chiar dacă nu-L vedem, dacă El nu este în viaţa noastră, viaţa este amară şi nu are gust”.
 Sala a explodat în aplauze.
 Profesoara i-a mulţumit lui Ernestino şi a completet: „Vedeţi copii, ceea ce face din noi înţelepţi nu e să cunoşti multe lucruri. Ci să fim simpli, dar să ştim că Dumnezeu face parte din viaţa noastră”.

 Filosofii se chinuie să-L definească pe Dumnezeu cu idei.
 Pictorii îl scot din minte şi-L aştern colorat pe pânze.
 Pastorii îl scot din suflet şi-L clădesc în cuvinte... Iar noi muritorii, tot nu înţelegem…
 Dumnezeu nu e un concept greoi. Un neconcept. E simplu ca şi cămaşa lui Cristos. E respirabil ca şi aerul proaspăt de ianuarie. E dulce ca şi zahărul!

Numai că nu poţi să ştii toate astea decât dacă l-ai gustat mai întîi!


 Vrei să trăieşti frumos, să trăieşti înţelept? Nu uita să pui zahăr în viaţa ta!

miercuri, 18 februarie 2015

Extraordinară mărturie de viață

Chiar dacă au fost trei sarcini cu complicaţii, ea a refuzat să avorteze. Viol, părăsire, cancer... Descoperiţi curajul unei femei care, împotriva multor încercări şi greutăţi, de fiecare dată a ales viaţa.
La 22 ianuarie 2015, 15.000 de tineri catolici s-au adunat pe marele stadion Verizon din Washington pentru a participa la întâlnirea tinerilor şi la sfânta Liturghie care a precedat Marşul pentru Viaţă, organizat anual în capitala americană.
Un tânăr preot, de 28 de ani, Mario Majano (foto 1), din arhidieceza gazdă, la un moment dat, la momentul predicii, a luat microfonul pentru a da o mărturie (se vedea că ere foarte marcat de ceea ce spune). El a explicat că eroismul nu înseamnă să ai puteri supraomeneşti, aşa cum ne gândeam când eram copii, văzând desenele animate cu super-eroi, însă "adevăratul erou este acela care nu lasă pe nimeni şi nimic, mare sau mic, să-l împiedice să apere ceea ce ştie că este bun, să-i apere pe cei mai mici, să apere ceea ce vine de la Dumnezeu". Mărturia despre eroismul care l-a impresionat este acela al unei femei... nu contează care.
Prima sarcină a fost din cauza unui viol. Pe când era studentă, această tânără a fost violată şi a rămas însărcinată. "Familia sa e exclus-o. Se simţea absolut singură - explică tânărul preot. O prietenă a încercat să o convingă să întrerupă sarcina: «Eşti într-o situaţie imposibilă şi, de aceea, cel mai indicat ar fi să scapi de acest copil». Dar ea a răspuns: «Nu aş putea să-mi închipui viaţa mea ştiind că am suprimat viaţa cuiva». A păstrat copilul şi i-a dat viaţă".
În timpul celei de-a doua sarcini a fost părăsită. Mai târziu a rămas din nou însărcinată, dar, de data aceasta, cu un bărbat pe care ea îl iubea... dar el nu a vrut nicicum să încheie o căsătorie şi a părăsit-o. Ba mai mult, ea fiind studentă, şi-ar fi dorit să continue cursurile, dar, având deja doi copii, acestea deveneau imposibil de urmat. Familia sa făcea mari presiuni ca ea să întrerupă această sarcină spunându-i că sigur nu va putea creşte doi copii fără tată. Familia s-a oferit chiar să plătească toate cheltuielile pentru un avort. "Era puţin important dacă oferta familiei era bine intenţionată, chiar dacă ea ştia cât de greu îi va fi în viitor, dar ea a spus tare şi răspicat: nu. Ea zis NU avortului şi DA vieţii" - continuă părintele Majano.
A treia sarcină cu chimioterapie şi risc de malformaţii. Au trecut treisprezece ani. În sfârşit, această femeie era căsătorită şi fericită, dar într-o zi s-a îmbolnăvit. A aflat că are cancer şi a început tratamentul de chimioterapie. Şi totuşi, în această perioadă grea, ea rămâne din nou însărcinată. Medicii au venit imediat cu propunerea unui avort, asigurând-o că acest copil "nu va avea nici o şansă să se nască normal". Dar ea a răspuns: "Normal sau nu, eu nu-l voi avorta; e ceva ce nu pot face şi nici nu o voi face vreodată!" Părintele Majano, concluzionează: "Acest gen de eroism nu este apreciat de societate, dar noi trebuie să o facem. Acestei femei, pentru curajul de a fi rămas totdeauna fermă în hotărârea ei, pentru faptul că şi-a centrat viaţa pe iubire, eu îi spun simplu: «Mulţumesc, mamă, mulţumesc din toată inima!»"
O emoţie imensă a copleşit întregul stadion Verizon, în timp ce 15.000 de tineri, un mare număr de episcopi şi cardinali, printre care şi nunţiul apostolic în Statele Unite ale Americii, s-au ridicat în picioare pentru a o aplauda pe mama tânărului preot, Rosa (foto 2), în vârstă de 53 de ani, prezentă pe stadion, care plângea de emoţie... asemenea multora dintre participanţi. Rosa are patru fiice şi un fiu... care acum e preot. "El este acum diploma mea universitară - a mărturisit ea când i s-a oferit microfonul. Nu m-aş fi gândit niciodată că el va deveni preot. Acum am dovada clară că Dumnezeu l-a ales încă din sânul meu".
Mario este rodul celei de-a doua sarcini.
Tuturor femeilor care se află într-o situaţie dificilă, Rosa le lasă un mesaj: "Nu renunţaţi! Dumnezeu are un plan. El are totdeauna un plan. Dumnezeu nu vă va lăsa niciodată singure!"
Articol preluat de pe site-ul www.aleteia.org
Traducere de pr. Iosif Dorcu
Sursa: www.ercis.ro 

marți, 16 septembrie 2014

Sfântul Ambrozie în rucsac


La şcoală cu părinţii Bisericii

de Lucio Coco

Începutul anului şcolar oferă oportunitatea de a relua câteva
instrucţiuni ale părinţilor Bisericii cu privire la activitatea de studiu. De fapt literatura patristică este rodnică în învăţături despre arta de a studia şi, pentru a cita o operă faimoasă a lui Vasile cel Mare, "despre modul de a scoate profit din studiu" (cf. Vasile cel Mare,Ad adolescentes, Patrologia Graeca, 31, 564). Desigur nu există o regulă, o reţetă pentru a reuşi la studii. Părinţii se limitează să dea, fiecare din propriul şi personalul punct de vedere, indicaţii de metodă. Criteriul gradualităţii şi al utilului, după imaginea albinelor "care nu merg fără distincţie pe toate florile (...) ci iau necesarul şi restul îl lasă", este cel propus de Vasile cel Mare (Ad adolescentes, 3; Patrologia Graeca, 31, 569).
Nici importanţa exerciţiului nu poate să fie neglijată. A rezuma şi a sintetiza, folosirea însăşi a memoriei reprezintă momente esenţiale în parcursul de însuşire aşa încât sfântul Ambrozie, după ce s-a întrebat în manieră desigur retorică: "Cum se poate învăţa fără exerciţiu şi să se scoată profit fără practică?" (De officiis ministrorum, 1, 10, 31; Patrologia Latina, 16, 33), conclude afirmând că "orice lucru se îmbunătăţeşte cu exerciţii adaptate şi obişnuite" (De officiis ministrorum, 1, 10, 33; Patrologia Latina, 16, 33).
Dar a studia nu este numai asta şi nu poate să fie numai asta. Trebuie simţită plăcerea, să ne distrăm învăţând, aşa cum vrea sfântul Ieronim când, cu privire la începerea studiului a fiicei lui Leta, scrie că el trebuie să aibă loc în aşa mod încât să rezulte ca un joc ("Jocuri cu literele şi jocul însuşi îi folosea pentru a învăţa", Epistola, 107, 4; Patrologia Latina, 22, 871); avertisment care este repetat şi pentru o altă copilă, Pacatula, pentru care învăţatul "nu trebuie să fie o muncă ci o plăcere, nu o necesitate ci un act voluntar" (Epistola, 128, 1; Patrologia Latina, 22, 1096).
Totuşi pentru a deveni mai bun în studii asta încă nu e suficient. De aceea sfaturile practice despre cum să se studieze, "tehnica" studiului, ca să spunem aşa, sunt însoţite încontinuu de instrucţiuni cu caracter etic şi moral. De aceea trebuie înaintat în învăţat puţin câte puţin şi în acelaşi timp trebuie cultivată răbdarea: "Ştiinţa omului se învaţă prin răbdare - declară sfântul Grigore cel Mare - şi cu cât unul se arată mai puţin deştept, cu atât mai puţin se demonstrează răbdător" (Regula pastoralis, 3, 9; Patrologia Latina, 77, 59). Trebuie să se facă multe exerciţii şi să se ştie suportarea oboselii, dar pentru a face asta trebuie învăţat să fim statornici.
Pseudo-Boetius are cuvinte foarte frumoase în această privinţă: "Discipolul (...) să se obişnuiască să imprime în minte statornicia continuităţii. De fapt aceasta generează, în timp ce nestatornicia distruge ceea ce a fost generat" (De disciplina scholarium, 2; Patrologia Latina, 64, 1228). Şi tot în această operă pseudo-epigrafică sunt schiţate alte virtuţi cardinale ale studentului cum ar fi capacitatea de atenţie, ductilitatea şi docilitatea graţie cărora el poate spera în succesul şcolar: "Atenţie în ceea ce se ascultă, ductilitate în a înţelege şi capacitate de a reţine: însumarea acestor trei facultăţi concură la reuşită" (De disciplina scholarium, 3; Patrologia Latina, 64, 1227). Exemplele ar putea să se înmulţească dar ceea ce ne interesează să subliniem aici este că viaţa elevului pe care ne-o descriu sfinţii părinţi este mereu inserată într-un orizont moral: se învaţă, ne spun aceşti maeştri din trecut, dar pentru a face bine asta trebuie lucrat pentru a ne construi o dimensiune etică în care să se realizeze şi să se facă posibil studiul. Deci nu e vorba de a acumula ore şi ore de studiu, ci de a înfrunta asta fiind în interior pregătiţi la virtute.
În parcursul de formare un rol-călăuză este recunoscut profesorului. Clement Alexandrinul, pentru a-i remarca importanţa, se foloseşte de metafora "căpitanului" care "stimulat de vântul adevărului" îl conduce pe elev în portul ştiinţei (Pedagogul, 1, 54, 3). La rândul său Grigore Taumaturgul recurge la imaginea "învăţătorului-grădinar" căruia i se încredinţează o plantă sălbatică pe care el cu "abilitate de horticultor" reuşeşte s-o facă să înflorească şi să dea rod (Discurs adresat lui Origene, 7, 93-94).
În orice caz, indicaţiile pe care sfinţii părinţi le dau despre persoana celui care învaţă pe alţii se revelează foarte practice şi funcţionale. Atunci sunt recomandate şi dorite disponibilitatea şi pregătirea sa ("Învaţă ceea ce va trebui să-i înveţi pe alţii", scrie Ieronim Nepotianus în Epistola 52) şi coerenţa: "În predare - notează sfântul Grigore cel Mare - însăşi limba se încurcă, atunci când este învăţat altul un lucru diferit de ceea ce s-a învăţat" (Regula pastoralis, 1, 1; Patrologia Latina, 77, 14). Pseudo-Boetius adaugă alte calităţi cum ar fi umilinţa, calmul, rigoarea, autoritatea, imparţialitatea şi în acelaşi timp dă şi o listă de vicii care nu s-ar voi să se vadă în niciun educator, cum ar fi neglijenţa: "De fapt aşa cum - scrie el - pentru orice operă mamă este statornicia, mamă vitregă a oricărei doctrine şi discipline este neglijenţa", sau aroganţa: "Să nu fie arogant din moment ce grija unui învăţător arogant n-a instruit niciodată cu fidelitate un om" (De disciplina scholarium, 6; Patrologia Latina, 64, 1235).
Mereu mesajul de fond al acestor autori este că profesorului, prea adesea închis în ştiinţa sa, nu se cere să renunţe la ea, ci mai degrabă i se cere acea ductilitate care-l face să modeleze pe raportul cu elevul, care-l face să adere mai mult la exigenţele sale, care-l face să intre, punând deoparte bagajul său de ştiinţă uneori deranjant, într-o relaţie empatică cu el: "Învăţătorul - spune sfântul Augustin într-un pasaj strălucitor din De magistro - este cel cu care intrăm în dialog" (11, 38).
Pentru profesorul care se angajează şi se confruntă în raportul educativ trebuie să aibă valoare ceea ce nota Tereza de Lisieux, maestră a novicelor la Carmel în ultimii ani ai scurtei sale vieţi: "Instruindu-le pe altele, am învăţat mult şi eu" (Istoria unui suflet). Ceea ce în acest mod este sugerat învăţătorului este să se dea deoparte încontinuu şi să stea în ascultarea celui pe care-l are în faţa sa. El trebuie să ia din calităţile de caritate şi de umilinţă, aşa încât adesea în spatele gesturilor sale este adumbrit modul de a proceda al lui Cristos, pedagogul prin excelenţă, conform lecţiei lui Clement Alexandrinul.
Tocmai inspirându-se de la el este posibil să se scoată idei despre modul de a interpreta corect rolul educatorului, care nu e uşor, şi la el trebuie să se întoarcă încontinuu ca la un izvor inepuizabil din care să se scoată datorită acelei asimetrii clare, evidenţiate de sfântul Ambrozie, care există între ştiinţa lui Cristos şi cea umană, care nu poate decât să depindă de aceasta: "Unul - se citeşte în De officiis ministrorum (1, 1, 3) - este adevăratul învăţător, singurul care nu a învăţat ceea ce îi învăţa pe oameni; în schimb oamenii învaţă înainte de a învăţa pe alţii şi de la el iau ceea ce transmit altora".
(După L'Osservatore Romano, 16 septembrie 2014)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

 

marți, 19 august 2014

Copii martiri pentru Cristos

Fericiții DAVID OKELO (16 ani) și GILDO IRWA (12 ani), martirii din Paimol (Uganda)


David Okelo și Gildo Irwa sunt doi cateheți de puțină vreme
convertiți la religia creștină, botezați în ziua de 6 iunie 1916 și miruiți în ziua de 15 octombrie a aceluiași an. Sunt legați de o profundă prietenie și de entuziasmul tineresc al unei misiuni comune, cea de a-i învăța religia creștină pe conaționalii lor. Anton, catehet din Paimol a murit deja, iar Davis, fratele lui, cere Pr. Cezar dacă are pe cineva să trimită în locul lui. „Nu am pe nimeni”, este răspunsul. În ziua următoare David se prezintă împreună cu Gildo și îi spune: „Părinte, dacă vrei mergem noi la Paimol”. Pr. Cezar este surprins, și le expune acestora dificultățile reale din Paimol, încercând să-i facă să se răzgândească. Apoi, ca și cum ar fi vrut să mai câștige timp le spune: „Veniți mâine. Vom vedea!”. Cei doi copii se prezintă în ziua următoare deja pregătiți cu corturile lor, gata să plece.
 Se știa bine că regiunea din jurul localității Paimol era deja în răscoală. Marea Britanie folosea forța pentru a-și impune protectoratul și îi obliga pe oameni la munci forțate, provocând reacții în rândul poporului. Misionarii Comboniani, sosiți aici în anul 1915 erau angajați în munca de evanghelizare, ajutați fiind de câțiva cateheți. Existau multe dificultăți, unele create de primul război mondial, altele de ciumă și de foamete. Pentru responsabilii religiei tradiționale prezența noii religii era cauza tuturor nenorocirilor.
Au început să apară mișcări anticreștine și anticoloniale, promovate de magi și sprijiniți de grupurile revoluționare locale și de musulmanii care vedeau amenințat comerțul lor cu fildeș și sclavi.  
David și Gildo împărțeau aceeași colibă. Martori oculari povestesc: „Își făceau numai datoria de cateheți”. „Eu însumi – povestește un alt martor – am fost la ei pentru a învăța catehismul. Se comportau bine și toți îi iubeau”. Un catehet care preda catehismul într-un sat din apropiere ne-a lăsat o frumoasă mărturie despre slujirea acestor tineri: „Nu exista nimic rău în activitatea lor. Copii mergeau bucuroși la coliba lor. Și toată lumea din sat, fără nici o excepție, îi iubea pentru binele pe care-l făceau, pentru că îi învățau pe copii religia creștină și îi învățau să fie curați. Mamele erau foarte mulțumite pentru că îi ajutau pe copii lor, la fel și tații acestora. Au murit punând în practică învățătura lor. Au fost străpunși cu lăncile de Okidi și de Opius, doi bărbați din satul apropiat. Înainte să-i omoare, au încercat să-i convingă să plece din sat și să nu-i mai învețe pe copii catehismul. Refuzând, Gildo a fost îndemnat să fugă, dar aceste nu a vrut și a spus: „Am lucrat împreună și, dacă este nevoie, vom muri împreună”.
Fiind conduși în afara satului pentru a fi uciși, David plângea. El a fost încurajat de micuțul Gildo: „De ce plângi? Mori fără motiv; nu ai făcut nimănui nici un rău”. Acest lucru se întâmpla în dimineața zilei de 18 octombrie 1918. David Okelo avea 16 ani, iar Gildo 12 ani.
In ziua de 23 aprilie 2002 Papa a recunoscut martiriul acestor doi copii, ei fiind beatificați în Piața Sf. Petru din Vatican în ziua de 20 octombrie 2002.
Traducere și prelucrare: Pr. Pătrașcu Damian

Mărturia unui copil sfânt

Fericitul Iosif Ottone
(Castelpagano (Benevento), 18 marzo 1928 - Torre Annunziata (NA), 4 februarie 1941)

În biserica sanctuarului dedicat Duhului Sfânt din
Torre Annunziata, un oraș aflat la poalele Vezuviului, se păstrează într-o capelă laterală mormântul lui Iosif Ottone, un adolescent de 13 ani, chemat de toți Peppino, așa cum se obișnuiește să se cheme în regiunea Campaniei pe toți copii care poartă numele de Iosif. S-a născut în 18 martie 1928 în localitatea Castelpagano (Benevento) din părinți necunoscuți; tânăra moașă a satului l-a înregistrat la Primărie în ziua de 23 martie a aceluiași an, după ce în ziua precedentă fusese botezat în biserica Preasfântului Mântuitor din Castelpagano. Primăria l-a acceptat în Orfelinatul Regional din Benevento, împreună cu puținele obiecte pe care le avea cu el atunci când a fost găsit, o bucată de pânză, o căciuliță și niște feșe. Mai târziu se va afla că Iosif a fost rodul unei relații extraconjugale, al unei femei din Castelpagano, al cărui soț era emigrat în Argentina, și care nu va mai reveni niciodată de acolo, și pentru că aflase de dubla infidelitate a soției care, în afară de Iosif, mai adusese pe lume o altă fetiță. Mai mult, cuplul mai avea un copil legitim, iar femeia, al cărei nume nu-l cunoaștem, după ce a rămas însărcinată voia să avorteze, dar o prietenă de familie o convinse să nu facă acest gest; aceeași femeie va deveni nașă de botez a micuțului Iosif. După câteva luni, Iosif a plecat din orfelinat, fiind încredințat familiei Ottone Dominic și Maria Capria din Benevento care, neavând copii și pentru că făcuseră un vot ca să primească un copil de crescut cu dragoste, îl primiră în sânul familiei lor. Temându-se că mama naturală a lui Iosif va apărea și vor lua înapoi copilul, familia Ottone s-a decis să se mute la Napoli; la sfârșitul acestei prime perioade a vieții lui Iosif, mama naturală, care va muri în anul 1955, va afla unde este copilul ei și, succesiv, va lega o frumoasă prietenie cu familia Ottone, spunând că este o „mamă nedemnă” de un asemenea fiu. Familia este prima biserică domestică și așa a fost familia Ottone care, grație religiozității mamei adoptive, va deveni pentru micuțul Iosif un model sigur. După ceva vreme, familia Ottone se va transfera din nou la Torre Annunziata, o localitate aflată aproape de mare. Iosif crește sincer, decis, bogat în calități și virtuți; merge cu bucurie la școală fără a fi nemulțumit, fiind disciplinat, prieten cu toți copii de vârsta lui; înainte să intre la școală vizitează biserica, fără să țină cont de glumele deplasate ale colegilor, pentru a face o scurtă vizită lui Isus din Preasfântul Sacrament. Din anul 1934 până în anul 1939 frecventează școala elementară, apoi va fi admis la Institutul Tehnic Comercial“Ernesto Cesàro”; și aici va fi primul din clasă. Mama adoptivă era spălătoreasă, iar tatăl camerier; ea, avea un caracter bun, era religioasă, răbdătoare; el, coleric, nervos, deseori bea mai mult decât trebuia; din acest motiv, între Iosif și mama lui se va instaura o relație foarte bună, intimă. În familie a fost un înger de pace, ajutând-o pe mama lui să suporte violențele tatălui adoptiv, care era beat încontinuu. Pe ascuns a început să ajute săracii, folosind micile lui economii și pachețelul primit pentru școală. Cu o mare fervoare, la vârsta de 7 ani, în ziua de 27 mai 1935 a primit Prima Sf. Împărtășanie și de atunci l-a primit în fiecare zi pe Isus în inima lui. A început să țină imediat cele Nouă Vineri și cele Cincisprezece Sâmbete; în fiecare Prima Vineri a lunii era prezent în biserică încă de la 5:30 dimineața, fără să țină cont de frig, totdeauna cu zâmbetul pe buze. Mergea deseori cu bicicleta la Sanctuarul Sf. Fecioare Maria de la Pompei, pentru a se ruga Rozariul. Îi plăcea să citească cărți de aventuri și de desene animate, se juca cu ceilalți copii în timpul liber, pentru că Iosif, deși serios, religios, ascultător, era și el un copil ca toți ceilalți, plăcându-i foarte mult să stea cu prietenii lui și să se joace. Visul lui era să devină căpitan de marină, așa cum visau mai toți copii din satul lui. După circa 11 ani de încredințare externă familiei Ottone, în anul 1940 tribunalul a permis ca Iosif să fie adoptat definitiv, cu această ocazie primind și numele de Ottone, în locul celui de Italico, primit la botez. Părinții adoptivi vor trăi mult, mama murind în anul 1983, iar tatăl în anul 1975, locuind aproape de biserica dedicată Duhului Sfânt. În plin război, mama a trebuit să se supună unei duble operații foarte delicate, motiv pentru care se va interna în spital. Iosif, legat foarte mult de mama lui, s-a întristat foarte mult. În ziua operației, plimbându-se cu niște prieteni prin centrul localității, a găsit pe jos o iconiță cu Maica Domnului de la Pompei. A ridicat iconița, a sărutat-o și a spus: „Măicuța mea, dacă trebuie să moară mama, mai degrabă fă să mor eu”. După câteva minute a devenit palid și a căzut pe jos, leșinând. Prietenii și un polițai l-au ridicat, ducându-l la spitalul din apropiere. Mama, reîntorcându-se imediat din spital, înainte de operație, l-a asistat toată noaptea recitând Rozariul, cu părul devenit alb într-o clipă datorită durerii, dar acceptând voința lui Dumnezeu pentru sine și copilul său atât de iubit. Iosif Ottone, fără să-și revină deloc, a murit la patru dimineața în ziua de 4 februarie 1941, la vârsta de aproape 13 ani; jertfa lui oferită pentru mama lui preaiubită, a fost acceptată de Dumnezeu; ea se va vindeca imediat și va trăi până la vârsta de 88 de ani. Stima de care s-a bucurat în timpul vieții a crescut în fiecare zi, astfel că, în ziua de 25 octombrie 1964, rămășițele lui pământești au fost mutate în biserica Duhului Sfânt din Torre Annuziata. În data de 6 aprilie 1962 a început procesul de beatificare. Adolescentul Iosif Ottone se adaugă mulțimii de tineri și tinere care sunt tot atâtea stele luminoase pe firmamentul Bisericii.

Traducere și prelucrare: Pr. Pătrașcu Damian

joi, 24 iulie 2014

Ubuntu

În cultura africană există un curent etico filosofic ce se cheamă "ubuntu". Este echivalentul omeniei din cultura creştină.
Acest principiu spune aşa: "Eu sunt ceea ce sunt datorită a ceea ce suntem noi toţi." Cu alte cuvinte, un om nu se poate dezvolta armonios în mod individualist, ci doar în legătură strânsă cu comunitatea din care face parte.
Un antropolog le-a propus un joc unor copii dintr-un trib african, pentru a le observa comportamentul atunci când se află în competiţie. A pus un coş plin cu fructe lângă un copac şi le-a spus că acela care va ajunge primul va câştiga toate fructele.
Copiii s-au aliniat la start şi au pornit spre coşul cu fructe într-un mod cu totul surprinzător pentru antropologul european. S-au luat cu toţii de mână şi au alergat împreună.
Au ajuns toţi în acelaşi timp şi s-au aşezat să se înfrupte din premiu. Cercetătorul i-a întrebat : "De ce aţi procedat aşa ? Pe niciunul nu l-a tentat să fie singur câştigător al coşului cu fructe?"
Copiii au răspuns în cor : "Ubuntu. Noi ştim că nu putem fi fericiţi câtă vreme cei din jur sunt trişti".

duminică, 22 ianuarie 2012

Familia antreprenorială

„În 1898, Freud afirma că eliberarea individului de constrîngerile naturale în materie de procreaţie va fi un triumf al umanităţii. Dacă actul procreaţiei va fi independent de contextele naturale şi culturale, dacă el se va realiza ca act pur individual (voluntar), în afara oricăror alte obligaţii şi satisfacţii, înseamnă că el va putea fi integral stăpînit de individ. Ei bine, acest vis freudian a devenit realitate.“ Aşa îşi începea conferinţa recentă fosta mea colegă de facultate, Irene Dalaban, devenită între timp o eminentă etnopsiholoagă în Franţa. Problema era însă mult mai vastă şi de un interes mult mai general decît aceste prime detalii „tehnice“: familia contemporană.
De fapt, ne-am cam obişnuit cu acest lucru – iar pentru studenţii mei, de pildă, el pare deja un soi de banalitate: cel puţin tehnic vorbind şi cel puţin în Europa, sexualitatea s-a desprins în ultimele decenii de reproducere. Mai mult însă, reproducerea s-a desprins la rîndul ei de societate iar aceasta a consfinţit acest divorţ. Deci inclusiv moral, şi nu doar „tehnic“, reproducerea s-a privatizat. Fără să ne dăm seama, omenirea a luat-o pe alt făgaş – ne avertizează Marcel Gauchet.
Să urmărim însă mai de aproape această turnură socială esenţială.

Metodele contraceptive şi răspîndirea lor în masă – dar şi schimbările de mentalitate produse de „eliberarea sexuală“ începută prin anii ’60 – au permis, spuneam, stăpînirea individuală a procreaţiei. Din capul locului, asta înseamnă deja că cea mai „naturală“ dimensiune a omului devine profund „culturală“: este vorba de o victorie a culturii asupra naturii, un salt în afara necesităţii – consideră Gauchet. Dar lucrurile nu se opresc aici. Pusă la îndemîna individului, reproducerea societăţii nu mai este problema societăţii – sau, în orice caz, nu mai este apanajul ei legitim. Din problemă a tuturor, „continuitatea speciei“ devine problemă a fiecăruia. Relaţia genealogică se destramă astfel şi ea: nu mai sîntem urmaşii organici ai unui lanţ definitoriu de strămoşi, ci expresia unui „proiect“ individual. „Al cui eşti?“, care însemna pînă mai ieri din ce neam te tragi ca să ştiu cine eşti, aproape că nu mai are nici un sens astăzi. Lungul drum al rudeniei către individ pare să se fi încheiat, configurînd un alt soi de „sfîrşit al istoriei“.

Această „privatizare“ (tehnică şi morală) a reproducerii a creat condiţiile „planificării familiale“: copilul nu mai este dat de la Dumnezeu, ci este un proiect individual: este „copilul dorinţei“ – spune Gauchet. Ce poate fi mai minunat? – am putea să exclamăm. Aşa este, dar această „fericire“ are şi părţile ei de umbră, care intră în ceea ce acelaşi autor numeşte „psihologie a hipermodernităţii“.
Pe de o parte, copilul este în primul rînd – şi, la limită, exclusiv – „produsul“ dorinţei femeii. De la băncile de spermă la inseminarea in vitro, societatea îi oferă mijloace tehnice de îndeplinire a acestei dorinţe. Ceea ce instituie un soi de „matriarhat psihologic“. Relaţiile de cuplu şi, în general, cele de gen se restructurează astfel şi ele. Pe de altă parte, copil al dorinţei fiind, noul individ este legat ombilical de această dorinţă, de natura şi intensitatea ei şi, conştient sau inconştient, va fi măsurat şi se va măsura toată viaţa după standardele dorinţei maternale. Căci el nu mai poate fi privit ca atare, „aşa cum l-a dat Dumnezeu“, după norma „bun sau rău, tot copilul meu este“; în el s-a investit dorinţă pură şi trebuie să fie pe măsura ei.
Mai departe, dorit şi planificat în detaliu, copilul va fi nu doar ocrotit, ci venerat, respectat ca „individ“ încă de la naştere. Anecdotic, dar simptomatic, această schimbare se exprimă, printre altele, prin anunţurile de naştere sau de botez scrise în numele bebeluşului însuşi sau prin camerele individuale care îi sînt dedicate încă de la naştere pentru a-i respecta intimitatea de individ în deplinătatea condiţiilor sale. Ieşirea din copilărie va fi astfel cu atît mai nedorită şi împinsă cît se poate mai tîrziu. Nimeni nu vrea să crească, ne aminteşte Tobie Nathan, ieşirea din copilărie este dureroasă, drept care societăţile „primitive“ impuneau rituri de trecere dureroase şi cu dată fixă, membrilor lor. În lipsa acestora, experienţa plăcerii tinde să fie prelungită astăzi tot mai mult iar intrarea (dureroasă) în lumea muncii mature se poate face şi după treizeci de ani...
În sfîrşit, familia veche avea şi misiunea de a înscrie copilul în societatea de care aparţine, de a-l „pregăti pentru viaţă“ în această societate. În 1892, Durkheim observa că această „misiune“ este tot mai mult transferată statului. Astăzi, acest proces este încheiat.
Ceea ce ne trimite cu gîndul la o altă schimbare la fel de radicală: externalizarea funcţiilor familiei. De la creşe şi produse semipreparate la grupuri de suport pentru viitoare, actuale sau foste mame, de la cabinetele de family planning la închirierea lui Moş Crăciun, unitatea privată a familiei se disipează tot mai mult într-un sistem de servicii publice.
Toate acestea m-au făcut să mă gîndesc că familia „post-modernă“ tinde tot mai mult să fie alcătuită după chipul şi asemănarea marilor companii. Autonomă, cu un management interior performant care urmăreşte dorinţa „acţionarilor“, externalizînd funcţiile de care se poate dispensa pentru a spori eficienţa, mobilă şi flexibilă în timp şi în spaţiu (se face şi se desface după caz) şi, nu în ultimul rînd, urmărind fericirea obligatorie a membrilor săi, familia devine şi ea antreprenorială. Reversul medaliei – îmi spunea colega mea – este răspîndirea exponenţială a serviciilor psihiatrice care se ocupă de efectele secundare ale acestei fericiri planificate...

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.
Sursa: www.dilemaveche.ro

miercuri, 10 august 2011

Cum putem ajunge la sufletul celuilalt?

Suntem în era comunicării. Cu cât mai mult ne individualizăm în căutarea bunăstării personale, cu atât avem mai multă nevoie de a învăţa să ne apropiem de celălalt, de a deprinde maniere sănătoase de abordare a relaţiilor. În centrarea exagerată pe sine şi pe împlinirea propriilor nevoi, găsim deseori că am rătăcit drumul către celălalt sau către Dumnezeu.


Dar uneori, oricât de mult am încerca să ne îmbunătăţim relaţiile în familie, vedem că tentativele avute nu ne aduc rezultatele dorite. Din nefericire, avem tendinţa de a repeta în propria familie greşeli care vin din trecutul generaţiilor din care facem parte. Deşi am spus că nu vom face ca mama, ca tata sau ca cineva care ne-a influenţat în copilărie, ne trezim că facem exact cum spuneam că nu vom face. Şi greşelile generaţiilor merg, prin noi, mai departe. Vestea cea bună e că putem pune stop acestei tendinţe, făcând să se oprească la noi măcar parte din aceste greşeli. Este greu, deoarece atunci când ni se pare că am procedat "mai bine", tinerele vlăstare ne pun în faţa unor situaţii de ne mirăm şi noi cum de s-au întâmplat şi ne încearcă un firav sau mai puternic sentiment de deznădejde. E bine de ştiut în astfel de situaţii că, indiferent de cât de grave ar fi greşelile pe care le-au făcut strămoşii noştri ori le facem noi înşine, există nădejde de îndreptare şi există posibilitatea de a face alegeri mai bune pentru viitor.


Hristos pune vorbă pentru noi în faţa celorlalţi

Şi, pentru că am început articolul vorbind despre comunicare, voi merge exact pe această direcţie, a îmbunătăţirii comunicării în familie. Cum se poate face această îmbunătăţire? Într-un mod foarte simplu şi foarte concret: comunicând cu Dumnezeu, despre familie, despre copii, despre partenerul de viaţă. Un loc foarte bun de a începe vindecarea comunicării ar fi acela în care am recunoaşte că... suntem bolnavi. Singură dorinţă de a avea o relaţie sănătoasă cu ceilalţi nu este suficientă, atâta vreme cât nu luăm în considerare acest fapt, al bolii personale. Câtă vreme ne considerăm în regulă, în vreme ce doar ceilalţi au dificultăţi de a înţelege preceptele sănătoase pe care noi vrem să le transmitem şi care, iată, chiar nu vor să o facă, nu putem obţine rezultate satisfăcătoare.

La ce ne foloseşte conştientizarea propriei stări de boală? În momentul în care am conştientizat aceasta, conştientizăm şi faptul că nu mai putem avea pretenţia de la noi să învăţăm să comunicăm cu celălalt, ci avem nevoie de Cineva care să vorbească pentru noi. E ca atunci când avem de transmis un mesaj şefului sau unui profesor la care nu avem trecere şi rugăm pe cineva apropiat lui să pună vorbă pentru noi. În situaţia de faţă, cine este cel mai indicat să "pună vorbă pentru noi", dacă nu Însuşi Hristos, prin Duhul Sfânt? Şi El o şi face, dacă ne rugăm pentru asta.

Modele de comunicare în înţelepciunea biblică

În rândurile care urmează vă ofer un model de comunicare în situaţii de criză, pe care l-am întâlnit în Vechiul Testament. Unul dintre personajele biblice de la care am învăţat foarte mult în ceea ce priveşte comunicarea este Neemia. Citind capitolul 1 din Cartea Neemia (a doua a lui Ezdra), oricine poate vedea o mostră de veritabilă înţelepciune relaţională. Acesta, paharnic fiind la curtea regelui Artaxerxe, află la un moment dat noutăţi despre starea grea de decădere în care se afla cetatea Ierusalimului şi locuitorii săi. Lovit de suferinţă cumplită la auzul veştilor - şi acum vă invit pe fiecare dintre cei care suferiţi din cauza căderilor copiilor sau ale altor membri ai familiei să vă imaginaţi în situaţie -, Neemia se retrage în plâns, post şi rugăciune.

Vedem astfel primii paşi în relaţionare: plâns pentru decăderea celor iubiţi, asumare a păcatelor proprii şi a rolului pe care îl are fiecare în răul colectiv, post şi rugăciune pentru iertarea păcatelor şi pentru îndreptarea situaţiei.

"Doamne, Dumnezeule al cerurilor, Dumnezeul Cel mare şi înfricoşător, Care păzeşti legământul Tău şi eşti milostiv cu cei ce Te iubesc şi păzesc poruncile Tale, să fie urechile Tale cu luare-aminte şi ochii Tăi deschişi, ca să auzi rugăciunea robului Tău, cu care mă rog eu acum ziua şi noaptea înaintea Ta, pentru fiii lui Israel, robii Tăi, mărturisind păcatele fiilor lui Israel, cu care am păcătuit înaintea Ta, şi eu, şi casa tatălui meu. Noi Te-am mâniat şi n-am păzit poruncile, legile şi orânduielile pe care le-ai dat Tu lui Moise, robul Tău. Adu-Ţi aminte însă de cuvântul pe care l-ai spus robului Tău Moise, când ai zis: "De veţi păcătui, vă voi împrăştia printre popoare; iar când vă veţi întoarce la Mine şi veţi păzi poruncile Mele şi le veţi împlini, atunci, de aţi fi izgoniţi chiar şi la marginea cerului, şi de acolo vă voi aduna şi vă voi aduce la locul pe care l-am ales, ca să-Mi pun numele Meu acolo". Aceştia însă sunt robii Tăi şi poporul Tău, pe care Tu l-ai răscumpărat cu puterea Ta şi cu mâna Ta cea puternică. Rogu-Te dar, o, Doamne, să fie urechile Tale cu luare-aminte la rugăciunea robului Tău şi la rugăciunea robilor Tăi, cărora le place să se teamă de numele Tău, şi ajută robului Tău acum, şi-i dă să dobândească milă la omul acesta."

Vedem că Neemia nu a început să-i acuze pe fraţii săi pentru păcatele lor, nu a început să le dea lecţii şi să le arate cum să se însănătoşească, ci s-a pocăit el însuşi pentru păcatele conaţionalilor, deşi era în ţară străină şi ar fi putut foarte bine să se dezică de necazul lor. Citind în întregime cartea lui Neemia, veţi putea vedea o mostră de acţiune binecuvântată de Dumnezeu şi vindecătoare pentru comunitatea mai mică sau mai mare din care fiecare face parte.

Motivul pentru care am adus acest exemplu în articolul de faţă este o invitaţie de a reveni la "căile bătătorite" ale înţelepciunii biblice de abordare a situaţiilor concrete ale vieţii în care suntem personajele principale din mai mica sau mai marea noastră istorie. În societatea noastră contemporană, în care suntem în căutare de modele autentice şi de "cum să…", care să ne ofere şi rezultate palpabile, o cercetare atentă a istoriilor redate în Vechiul şi Noul Testament ne dă o gură de aer nepoluat, de care avem nevoie pentru a ne curăţi inimile şi vieţile.

Autor: C. Sturzu
Sursa: http://www.ziarullumina.ro/

joi, 16 decembrie 2010

RUGĂCIUNEA UNUI COPIL...

Un copil, vrând să se roage, spuse așa:

Doamne, în această seară îți cer un lucru special... Transformă-mă într-un televizor, astfel ca să ocup primul loc. Mi-ar plăcea să trăiesc așa cum trăiește televizorul în casa noastră. Cu alte cuvinte, să am o cameră specială pentru a-i aduna pe toți membrii familiei în jurul meu.
 Să fiu luat în serios atunci când vorbesc. Fă ca eu să fiu în centrul atenției astfel ca toți să asculte fără să mă întrerupă, nici să nu discute între ei.
Mi-ar plăcea să trăiesc acea atenție specială pe care o trăiește televizorul atunci când se strică... Și să țin companie tatălui meu atunci când se întoarce acasă, și atunci când vine obosit de la serviciu. Și ca mama mea, în loc să mă ignore, să mă caute atunci când este singură și plictisită. Și ca frații și surorile să se certe care să stea cu mine mai mult... Și să pot distra toată familia, chiar dacă uneori nu spun nimic.
Mi-ar plăcea să trăiesc senzația celui care lasă totul la o parte pentru a petrece câteva momente lângă mine.

Doamne, nu îți cer multe. Numai să trăiesc așa cum trăiește orice televizor. Amin.

Din păcate astăzi există o realitate tristă. Omul are mai mult timp pentru a privi la televizor... decât să-i asculte și să-i privească pe familiarii lui.

RUGĂCIUNEA UNUI COPILAȘ - CÂTĂ INOCENȚĂ ȘI PROFUNZIME!

„Doamne, ai grijă de mama, de tata, de frățiorul meu, de mine, dar, mai ales, ai grijă de Tine …. că dacă Ți se întâmplă Ție ceva, e vai de noi toți!”