Diavolul, între
rațiune și credință
7. ȘCOALA DOMINICANĂ
Noutatea mai relevantă a maeștrilor dominicani constă în a fi inserat
filosofia aristotelică în școlile de teologie. Toma a declarat explicit că
păcatul îngeresc a fost cel al superbiei,
precizând totuși că nu este vorba de dorința de a fi egal cu Dumnezeu, pentru
că aceasta nu putea corespunde nici intelectului, nici voinței îngerului, din
moment ce orice ființă dorește perfecțiunea propriei ființe, și nu cea a
altuia; mai degrabă este vorba de deliberarea de a nu se supune voinței
superioare a lui Dumnezeu, în sensul de a purta în sine asemănarea divină, și
acest lucru cu siguranță nu este păcat; a dorit-o, însă, nu după ordinea
stabilită de Dumnezeu, adică cu ajutorul harului, ci cu puterile propriei
naturi. Cu alte cuvinte, îngerul nu a acceptat să primească harul divin al
beatitudinii supranaturale, dar a voit să o obține de la sine însuși. Și acesta
este un adevărat păcat de superbie. Acum, păcatul propriu al naturii spirituale
nu constă în înșelăciune sau în eroare față de bine sau de adevăr, ca la om prin
obscurarea simțurilor, ci în refuzul supunerii la planul superior al lui
Dumnezeu, pentru a pune în aplicare un proiect personal de perfecțiune. Toma
este primul autor creștin care, în mod explicit și radical, afirmă
spiritualitatea deplină a demonilor, în sensul că natura lor nu este mixtă cu
elemente de ordin material, nici de materie ușoară sau subtilă. Acest lucru
pentru a fi coerent cu faptul că ei aparțin cu titlu deplin rangului ființelor
îngerești. Această afirmație constituie o noutate în reflecția demonologică a
gânditorilor creștini: o noutate care nu este foarte ușor acceptată. Dar pentru
Toma, natura spirituală a îngerilor, din care demonii fac parte, este inserată
între creaturi, pentru că este o natură limitată și finită în actul de ființă
și, deci, creată de Dumnezeu. această poziție va deveni patrimoniul comun al
întregii teologii.
7.1. Acțiunea demonilor în trupuri
Toma acceptă ideea că demonii sunt în luptă
împotriva oamenilor din cauza invidiei și malițiozității lor, dar și cu
permisiunea lui Dumnezeu, care știe să îndrepte răul spre a obține bunuri mai
mari. De aceea, tentațiile intră în planul înțelept al lui Dumnezeu. El mai
precizează că nu toate păcatele sunt cauzate direct de diavol, deoarece omul
posedă liberul arbitru cu care poate stăpâni patimile lui sau poate să cedeze
acestora, făcând abstracție de tentația demoniacă; dar indirect, din cauza
primei tentații aduse protopărinților noștri, de la care derivă păcatul
strămoșesc și o anumită înclinare spre rău, diavolul este cauza tuturor
păcatelor noastre. Această cauză nu trebuie niciodată înțeleasă în sens total
și suficient, ca și cum omul ar fi fost privat de libertatea și
responsabilitatea lui, ci numai parțial, în virtutea unei anumite persuasiuni
sau prezentări plăcute a obiectului dorit. Diavolul acționează numai din
exterior, prin simțurile imaginației, dar nu poate să ajungă în interiorul
sufletului, așa cum, în schimb, îl poate face harul divin și Duhul Sfânt. În
privința acțiunii demonilor asupra
trupurilor, Toma, ținând cont de ordinea ierarhică din univers, susține
teza că substanțele spirituale cu propria forță nu pot în mod formal să schimbe
trupurile, entități inferioare, dar se pot folosi de alte trupuri active, ca
instrumente adecvate, pentru a influența trupurile. Aceste acțiuni provin de la
agent ca principiu intrinsec și proporționat; acum, trupul asumat de către
diavol sau de către înger nu este principiu intrinsec și proporționat, ci numai
instrument, motiv pentru care acțiunile pe care le face sunt produse în mod
manifestativ sau similar, dar nu în mod natural. De aceea, a vorbi, a mânca sau
a genera ale demonilor sunt acțiuni nu sunt tocmai naturale, ci numai
asemănătoare cu cele naturale. În sfârșit, se pune problema dacă diavolii pot face minuni; în
această privință, Toma răspunde negativ, pentru că miracolul, în sens adevărat,
nu-l poate face nici demonul, nici vreo altă creatură, ci numai Dumnezeu,
pentru că acesta trece dincolo de ordinea realității create. Cu toate acestea,
dacă se vorbește de miracol în sens larg, ca de ceva minunat care întrece
facultățile umane, atunci demonii pot face aceste minuni, pentru că posedă o
putere superioară simplelor capacități umane. Acestea sunt de două feluri:
prima privește schimbarea trupurilor, care constituie un fapt real; cealaltă
privește iluzia simțurilor cu ajutorul imaginației și rămâne în afara
realității. Artele magice sunt produse de către demoni tocmai sub această dublă
modalitate.
7.2. Lucifer în literatură și în Divina Comedia
Figura diavolului rămâne prezentă în literatura populară, așa cum se poate
vedea în opera Viețile Sfinților Părinți
al lui Domenico Cavalca, care a trăit în secolul al XIII-lea. Acesta descrie în
mod foarte plastic și viu acțiunile diavolilor împotriva anahoreților, între
care primează personalitatea lui Sf. Anton abate. Povestirea se încheie cu
înfrângerea Satanei, care exclamă neconsolat: „Iată că, așa cum spune
Scriptura, puterea mea este slăbită, și am pierdut domnia asupra lumii; iată,
chiar deșerturile sunt pline de călugări, care împreună se apără împotriva
mea”. De fapt, Cavalca devine purtător de cuvânt al unei comune convingeri că
diavolul nu are putere asupra lumii și asupra oamenilor, pentru că a fost
încătușat de Cristos. Într-o povestire a fratelui Filippo di Agazzoni se
constată în particular obiceiul de a face pact cu diavolul: se citește despre
un om care, pentru a avea bani, se dăruiește diavolului, cu ciudata consecință
de a fi târât în înălțime împreună cu diavolul, care duce cu sine sufletul acelui
om, lăsând să cadă pe pământ trupul acestuia. Este vorba de dramatizări
populare care nu provoacă atât frica, cât mai ales ilaritatea. Viziunea lui Tendale, care l-a
influențat pe Dante și succesivele reprezentări artistice și literare ale lui
Lucifer, descrie în mod minuțios chinurile suferite de către cei condamnați în
abisul înfocat de pucioasa infernului; oferă două extraordinare picturi a
demonilor ca bestii enorme, unul din care depășea în mărime toți munții
pământului, avea ochii înfocați ca niște cărbuni aprinși, gura deschisă larg ca
o prăpastie și fața aruncând flăcări de nestins. Tendale îl vede pe Lucifer,
mai mare decât oricare altă bestie cu forma unui trup uman, cu coadă și mâini,
care zăcea pe un grătar pus pe cărbuni aprinși și era legat cu lanțuri groase
de fier și de bronz arzător. Evoluția mai notabilă a imaginii diavolului s-a
avut cu nașterea poeziei populare din Evul Mediu timpuriu.
Cu poema lui Dante Alighieri (1265-1321), Satana asumă un rol și o
semnificație de mare relevanță. În Infernul,
primul cânt din Divina Comedie, Dante
face să intervină diavoli, dar gândul lui se concentrează în mod foarte incisiv
pe figura lui Lucifer, principele demonilor, care se mai numește și Satana,
Beelzebul și Dite. El a căzut din cer, acolo unde era primul între îngeri și a
căzut pe pământ până la a se cufunda în centrul lui; aici rămâne încarcerat și imobil.
În rarele lui apariții, mai ales în ultimul cânt din Infern, Lucifer este reprezentat în mod grosolan și respingător,
mai mult decât înfricoșător. El este lipsit de o adevărată activitate și de
vitalitate, este o ființă goală, stupidă și de disprețuit, o ființă inutilă și
vană, în contrast cu puterea și fecunditatea lui Dumnezeu. Aici Dante reia
concepția filosofică tomistă a răului ca negare a ființei, reprezentându-l pe
cel rău în contrapoziție negativă cu binele. Într-adevăr, Satana se găsește în
întuneric, în punctul mort al pământului, acolo unde păcatele sunt cufundate în
locul conatural lor. Cu cât se coboară mai mult în infern, fiecare cerc este
plin de păcate tot mai grave și grele, până la ultimul, cercul trădătorilor. Satana
este pus în centru, cu fesele băgate în gheață, acolo unde nu este urmă de
viață, nici de mișcare. Întreaga greutate a lumii și a păcatelor se învârte în
jurul lui ca și cum ar fi strivit de acesta. Astfel, Satana devine simbolul
nulității, ca negare a vieții, a adevărului și a iubirii; el este închis și
încolăcit în jurul greutății propriului trup grosolan, ca totală materializare
a spiritului. Nulitatea Satanei umple realitatea infernală. Balta înghețată
care îl face să stea imobil este atât de înghețat încât trosnește: semn al
morții și al frigului absolut, expresie a duhului care s-a închis în fața lui
Dumnezeu, în antinomie cu apa vie și care țâșnește din iubirea divină. Diavolul
este întemnițat în caverna fără lumină de la Giudecca, acolo unde întunericul
este simbolul obtuzității și al iraționalității voită și căutată prin propriul păcat,
în contrast cu lumina care inundă cerul. Non ființa Satanei se manifestă și în
dimensiunea ei gigantescă ca o masă enormă de materie inertă și grea, în
opoziție cu lejeritatea spiritului și a inteligenței. El este un vierme, un monstru,
un gigant neputincios și slab, chemat „împărat al dureroasei împărății”, în
opoziție cu Dumnezeu „împăratul care totdeauna domnește”. Urâțenia și fața lui
deșirată, o vreme înger strălucitor, este în totală contrapoziție cu frumusețea
și armonia ființei divine. El are trei fețe cu trei culori (galben, negru și
roșu), în contrapoziție cu cele trei persoane divine. Lucifer este văzut ca
fiind antiteza sau antipodul lui Dumnezeu, cu toate că este o creatură a lui
Dumnezeu. Însă, dacă Dumnezeu pentru Dante este principiul care creează
lucrurile, iubirea care dăruiește viața, inteligența care guvernează cu
înțelepciune universul, Satana, contrar, este expresia nulității, al
inutilității, al minciunii; este negarea iubirii și a vieții, este lipsit de fecunditate
și de inteligență. Pentru Dante, Lucifer este numai „ceva bestial”, repugnant
și lipsit de sens; și aceasta constituie intuiția rațional calculată în mod
eficace în Divina Comedie.
