LATURA OBSCURĂ A SPIRITULUI MEDIEVAL (VII)

Diavolul, între rațiune și credință

7. ȘCOALA DOMINICANĂ

Noutatea mai relevantă a maeștrilor dominicani constă în a fi inserat filosofia aristotelică în școlile de teologie. Toma a declarat explicit că păcatul îngeresc a fost cel al superbiei, precizând totuși că nu este vorba de dorința de a fi egal cu Dumnezeu, pentru că aceasta nu putea corespunde nici intelectului, nici voinței îngerului, din moment ce orice ființă dorește perfecțiunea propriei ființe, și nu cea a altuia; mai degrabă este vorba de deliberarea de a nu se supune voinței superioare a lui Dumnezeu, în sensul de a purta în sine asemănarea divină, și acest lucru cu siguranță nu este păcat; a dorit-o, însă, nu după ordinea stabilită de Dumnezeu, adică cu ajutorul harului, ci cu puterile propriei naturi. Cu alte cuvinte, îngerul nu a acceptat să primească harul divin al beatitudinii supranaturale, dar a voit să o obține de la sine însuși. Și acesta este un adevărat păcat de superbie. Acum, păcatul propriu al naturii spirituale nu constă în înșelăciune sau în eroare față de bine sau de adevăr, ca la om prin obscurarea simțurilor, ci în refuzul supunerii la planul superior al lui Dumnezeu, pentru a pune în aplicare un proiect personal de perfecțiune. Toma este primul autor creștin care, în mod explicit și radical, afirmă spiritualitatea deplină a demonilor, în sensul că natura lor nu este mixtă cu elemente de ordin material, nici de materie ușoară sau subtilă. Acest lucru pentru a fi coerent cu faptul că ei aparțin cu titlu deplin rangului ființelor îngerești. Această afirmație constituie o noutate în reflecția demonologică a gânditorilor creștini: o noutate care nu este foarte ușor acceptată. Dar pentru Toma, natura spirituală a îngerilor, din care demonii fac parte, este inserată între creaturi, pentru că este o natură limitată și finită în actul de ființă și, deci, creată de Dumnezeu. această poziție va deveni patrimoniul comun al întregii teologii. 

7.1. Acțiunea demonilor în trupuri

Toma acceptă ideea că demonii sunt în luptă împotriva oamenilor din cauza invidiei și malițiozității lor, dar și cu permisiunea lui Dumnezeu, care știe să îndrepte răul spre a obține bunuri mai mari. De aceea, tentațiile intră în planul înțelept al lui Dumnezeu. El mai precizează că nu toate păcatele sunt cauzate direct de diavol, deoarece omul posedă liberul arbitru cu care poate stăpâni patimile lui sau poate să cedeze acestora, făcând abstracție de tentația demoniacă; dar indirect, din cauza primei tentații aduse protopărinților noștri, de la care derivă păcatul strămoșesc și o anumită înclinare spre rău, diavolul este cauza tuturor păcatelor noastre. Această cauză nu trebuie niciodată înțeleasă în sens total și suficient, ca și cum omul ar fi fost privat de libertatea și responsabilitatea lui, ci numai parțial, în virtutea unei anumite persuasiuni sau prezentări plăcute a obiectului dorit. Diavolul acționează numai din exterior, prin simțurile imaginației, dar nu poate să ajungă în interiorul sufletului, așa cum, în schimb, îl poate face harul divin și Duhul Sfânt. În privința acțiunii demonilor asupra trupurilor, Toma, ținând cont de ordinea ierarhică din univers, susține teza că substanțele spirituale cu propria forță nu pot în mod formal să schimbe trupurile, entități inferioare, dar se pot folosi de alte trupuri active, ca instrumente adecvate, pentru a influența trupurile. Aceste acțiuni provin de la agent ca principiu intrinsec și proporționat; acum, trupul asumat de către diavol sau de către înger nu este principiu intrinsec și proporționat, ci numai instrument, motiv pentru care acțiunile pe care le face sunt produse în mod manifestativ sau similar, dar nu în mod natural. De aceea, a vorbi, a mânca sau a genera ale demonilor sunt acțiuni nu sunt tocmai naturale, ci numai asemănătoare cu cele naturale. În sfârșit, se pune problema dacă diavolii pot face minuni; în această privință, Toma răspunde negativ, pentru că miracolul, în sens adevărat, nu-l poate face nici demonul, nici vreo altă creatură, ci numai Dumnezeu, pentru că acesta trece dincolo de ordinea realității create. Cu toate acestea, dacă se vorbește de miracol în sens larg, ca de ceva minunat care întrece facultățile umane, atunci demonii pot face aceste minuni, pentru că posedă o putere superioară simplelor capacități umane. Acestea sunt de două feluri: prima privește schimbarea trupurilor, care constituie un fapt real; cealaltă privește iluzia simțurilor cu ajutorul imaginației și rămâne în afara realității. Artele magice sunt produse de către demoni tocmai sub această dublă modalitate.       

7.2. Lucifer în literatură și în Divina Comedia

Figura diavolului rămâne prezentă în literatura populară, așa cum se poate vedea în opera Viețile Sfinților Părinți al lui Domenico Cavalca, care a trăit în secolul al XIII-lea. Acesta descrie în mod foarte plastic și viu acțiunile diavolilor împotriva anahoreților, între care primează personalitatea lui Sf. Anton abate. Povestirea se încheie cu înfrângerea Satanei, care exclamă neconsolat: „Iată că, așa cum spune Scriptura, puterea mea este slăbită, și am pierdut domnia asupra lumii; iată, chiar deșerturile sunt pline de călugări, care împreună se apără împotriva mea”. De fapt, Cavalca devine purtător de cuvânt al unei comune convingeri că diavolul nu are putere asupra lumii și asupra oamenilor, pentru că a fost încătușat de Cristos. Într-o povestire a fratelui Filippo di Agazzoni se constată în particular obiceiul de a face pact cu diavolul: se citește despre un om care, pentru a avea bani, se dăruiește diavolului, cu ciudata consecință de a fi târât în înălțime împreună cu diavolul, care duce cu sine sufletul acelui om, lăsând să cadă pe pământ trupul acestuia. Este vorba de dramatizări populare care nu provoacă atât frica, cât mai ales ilaritatea. Viziunea lui Tendale, care l-a influențat pe Dante și succesivele reprezentări artistice și literare ale lui Lucifer, descrie în mod minuțios chinurile suferite de către cei condamnați în abisul înfocat de pucioasa infernului; oferă două extraordinare picturi a demonilor ca bestii enorme, unul din care depășea în mărime toți munții pământului, avea ochii înfocați ca niște cărbuni aprinși, gura deschisă larg ca o prăpastie și fața aruncând flăcări de nestins. Tendale îl vede pe Lucifer, mai mare decât oricare altă bestie cu forma unui trup uman, cu coadă și mâini, care zăcea pe un grătar pus pe cărbuni aprinși și era legat cu lanțuri groase de fier și de bronz arzător. Evoluția mai notabilă a imaginii diavolului s-a avut cu nașterea poeziei populare din Evul Mediu timpuriu.

Cu poema lui Dante Alighieri (1265-1321), Satana asumă un rol și o semnificație de mare relevanță. În Infernul, primul cânt din Divina Comedie, Dante face să intervină diavoli, dar gândul lui se concentrează în mod foarte incisiv pe figura lui Lucifer, principele demonilor, care se mai numește și Satana, Beelzebul și Dite. El a căzut din cer, acolo unde era primul între îngeri și a căzut pe pământ până la a se cufunda în centrul lui; aici rămâne încarcerat și imobil. În rarele lui apariții, mai ales în ultimul cânt din Infern, Lucifer este reprezentat în mod grosolan și respingător, mai mult decât înfricoșător. El este lipsit de o adevărată activitate și de vitalitate, este o ființă goală, stupidă și de disprețuit, o ființă inutilă și vană, în contrast cu puterea și fecunditatea lui Dumnezeu. Aici Dante reia concepția filosofică tomistă a răului ca negare a ființei, reprezentându-l pe cel rău în contrapoziție negativă cu binele. Într-adevăr, Satana se găsește în întuneric, în punctul mort al pământului, acolo unde păcatele sunt cufundate în locul conatural lor. Cu cât se coboară mai mult în infern, fiecare cerc este plin de păcate tot mai grave și grele, până la ultimul, cercul trădătorilor. Satana este pus în centru, cu fesele băgate în gheață, acolo unde nu este urmă de viață, nici de mișcare. Întreaga greutate a lumii și a păcatelor se învârte în jurul lui ca și cum ar fi strivit de acesta. Astfel, Satana devine simbolul nulității, ca negare a vieții, a adevărului și a iubirii; el este închis și încolăcit în jurul greutății propriului trup grosolan, ca totală materializare a spiritului. Nulitatea Satanei umple realitatea infernală. Balta înghețată care îl face să stea imobil este atât de înghețat încât trosnește: semn al morții și al frigului absolut, expresie a duhului care s-a închis în fața lui Dumnezeu, în antinomie cu apa vie și care țâșnește din iubirea divină. Diavolul este întemnițat în caverna fără lumină de la Giudecca, acolo unde întunericul este simbolul obtuzității și al iraționalității voită și căutată prin propriul păcat, în contrast cu lumina care inundă cerul. Non ființa Satanei se manifestă și în dimensiunea ei gigantescă ca o masă enormă de materie inertă și grea, în opoziție cu lejeritatea spiritului și a inteligenței. El este un vierme, un monstru, un gigant neputincios și slab, chemat „împărat al dureroasei împărății”, în opoziție cu Dumnezeu „împăratul care totdeauna domnește”. Urâțenia și fața lui deșirată, o vreme înger strălucitor, este în totală contrapoziție cu frumusețea și armonia ființei divine. El are trei fețe cu trei culori (galben, negru și roșu), în contrapoziție cu cele trei persoane divine. Lucifer este văzut ca fiind antiteza sau antipodul lui Dumnezeu, cu toate că este o creatură a lui Dumnezeu. Însă, dacă Dumnezeu pentru Dante este principiul care creează lucrurile, iubirea care dăruiește viața, inteligența care guvernează cu înțelepciune universul, Satana, contrar, este expresia nulității, al inutilității, al minciunii; este negarea iubirii și a vieții, este lipsit de fecunditate și de inteligență. Pentru Dante, Lucifer este numai „ceva bestial”, repugnant și lipsit de sens; și aceasta constituie intuiția rațional calculată în mod eficace în Divina Comedie.                    

sfârșit