Pontiful inițiază procese, nu domină spațiul
Dacă vrem să descoperim misterul reprezentat de mintea Sfântului nostru Părinte, Papa Francisc, la un anumit punct trebuie să ne concentrăm „timpul este superior spațiului”.
Această expresie enigmatică apare atât în prima sa enciclică, Lumen fidei, cât și în cea de-a doua, Laudato sì, cât și în ambele exortații apostolice, Evangelii Gaudium și recenta Amoris Laetitia. Este vorba de un principiu fundamental, înserat în țesutul viziunii profund înrădăcinate de Papa de cum trebuie să trăim, cât și a unei chei pentru a înțelege intențiile sale în a scrie exortația post-sinodală Amoris Laetitia.
În Lumen fidei, la nr. 57, Papa Francisc ne spune: „Să nu lăsăm să ni se fure speranța, să nu permitem să fie zădărnicită cu soluții și propuneri imediate care ne blochează pe drum, care "fragmentează" timpul, transformându-l în spațiu. Timpul este mereu superior spațiului. Spațiul cristalizează procesele, în schimb timpul proiectează spre viitor și determină să se meargă cu speranță”.
Pentru Pontif, timpul este superior spațiului deoarece calea autenticului progres uman este „un proces”, care este în sine o funcțiune temporală. Deoarece timpul este fluid și mobil, el reprezintă cheia pentru a evita să rămânem „lipiți” de spațiu, pentru a o spune așa. Dacă încercăm să umplem spațiul cu soluții pe termen scurt și cu răspunsuri crude și statice la probleme, fără a gândi cum putem merge cu adevărat înainte din acel punct, scurtcircuităm timpul și ne privăm de un viitor mai plin de speranță.
În Evangelii Gaudium, Papa Francisc ne oferă gândirea lui mai detaliată, asupra a ceea ce înțelege el când spune că „timpul este superior spațiului”: 222 „Există o tensiune constantă între plinătate și limită. Plinătatea provoacă voința de a poseda totul, iar limita este obstacolul care se interpune. „Timpul”, considerat în sens amplu, face referire la plinătate ca expresie a orizontului care ni se deschide în față, iar momentul este expresie a limitei care se trăiește într-un spațiu circumscris. Cetățenii trăiesc în tensiune între conjunctura momentului și lumina timpului, a orizontului mai mare, a utopiei care ne deschide spre viitor drept cauză finală care atrage. De aici reiese un prim principiu al progresului în edificarea unui popor: timpul este superior spațiului.
223. Acest principiu ne ajută să lucrăm pe termen lung, fără obsesia rezultatelor imediate. Ne ajută să suportăm cu răbdare situații dificile și potrivnice, sau schimbări de plan pe care dinamismul realității le impune. Este o invitație de a asuma tensiunea dintre plinătate și limită, dând prioritate timpului. Unul dintre păcatele care uneori se întâlnesc în activitatea socio-politică stă în a privilegia spațiile de putere în locul timpurilor proceselor. A da prioritate spațiului conduce la strădania nebunească de a rezolva totul în momentul prezent, pentru a încerca să se ia în stăpânire toate spațiile de putere și de autoafirmare. Înseamnă a cristaliza procesele și a pretinde oprirea lor. A da prioritate timpului înseamnă a se ocupa mai mult de a începe procese decât de a lua în stăpânire spații. Timpul ordonează spațiile, le luminează și le transformă în verigi dintr-un lanț în permanentă creștere, fără întoarceri. Este vorba de a privilegia acțiunile care generează noi dinamisme în societate și implică alte persoane și grupuri care le vor face să progreseze, până când aduc rod în evenimente istorice importante. Fără neliniște, însă cu convingeri clare și tenace.
Din aceste două paragrafe reiese clar cum Papa Francisc ar vrea să evităm să ne limităm a „poseda” spațiile – agățându-ne de putere și de control în momentul actual – lucrând, în schimb, pentru a construi persoane, care este totdeauna un proiect mai complicat și pe termen lung.
Această idee reiese în mod mai explicit în Laudato Si’, enciclica lui asupra „grijii față de casa comună”, unde scrie că „Construcția mioapă a puterii frânează inserarea agendei ambientale clarvăzătoare în cadrul agendei publice a guvernelor. Se uită astfel că „timpul este superior spațiului”, că suntem tot mai rodnici când ne preocupăm mai degrabă să generăm procese decât să dominăm spații de putere” (178).
Sfântul Părinte a exprimat acest contrast dintre spațiu și timp și în alte discursuri – de aceea nu este un simplu clișeu ocazional sau un slogan.
După ce am înțeles această viziune, acum suntem cu adevărat pregătiți să examinăm „timpul superior spațiului”, așa cum este explicat el în Amoris Laetitia. Dacă expresia apare în modul cel mai semnificativ în paragraful 3, privim în primul rând la ce ne spune în paragraful 261 (despre parenting), pentru că acesta ne va ajuta să înțelegem mai bine ce afirmă în cel precedent: „ obsesia nu este educativă și nu se poate avea un control al tuturor situațiilor prin care un copil ar putea să treacă. Aici este valabil principiul: „Timpul este superior spațiului”. Adică este vorba mai mult de a genera procese decât de a domina spații”.
Ultima frază este esențială pentru a înțelege în mod corect semnificația din introducere: „Amintind că timpul este superior spațiului, doresc să reafirm că nu toate discuțiile doctrinare, morale sau pastorale trebuie să fie rezolvate cu intervenții ale magisteriului. Desigur, în Biserică este necesară o unitate de doctrină și de practică, dar aceasta nu împiedică să existe diferite moduri de a interpreta unele aspecte ale doctrinei sau unele consecințe care derivă din ea. Aceasta se va întâmpla până când Duhul ne va face să ajungem la adevărul complet (cf. In 16,13), adică atunci când ne va introduce perfect în misterul lui Cristos și vom putea vedea totul cu privirea sa” (3).
Iată chestiunea de fond – Sfântul nostru Părinte este o persoană care dă început unor procese, nu este un dominator al spațiului, și toate scrierile din lume nu vor reuși să-l apropie un centimetru să domine „spațiile”, numai – și static – difuzând ulterioare decrete „de umplut spațiul”, sau reafirmarea unor învățături sau practici existente (cum ar fi cea a divorțaților recăsătoriți care nu au obținut nulitatea și faptul că nu pot primi Sf. Împărtășanie). Nu este aceasta ceea ce el face, sau ceea ce el caută să facă. În mod clar, Amoris Laetitia este un document de „process-building”, adică rezumatul unui proces sinodal durat doi ani, și nu o încercare de a umple spațiile.
Și trebuie să o acceptăm ca atare.
Între timp, în această privință, Papa Francisc continuă să ne ofere inspirație și indicii. În interviul dat de el în ziua de 17 mai ziarului La Croix, a afirmat: „În exortația post-sinodală [Amoris Laetitia],, am căutat să respect la maxim Sinodul. Nu veți găsi prescripții canonice asupra a ceea ce se poate sau nu se poate face.... Este vorba de o reflecție liniștită și pacifică asupra frumuseții iubirii, asupra a cum trebuie educați copiii, asupra a cum trebuie cineva să se pregătească pentru căsătorie... Subliniază responsabilitatea care ar putea fi dezvoltată de Consiliul Pontifical pentru Laici, sub formă de linii directoare”.
Iată un papă care lucrează „în mod mai lent dar sigur, fără a fi obsedat de rezultatele imediate”. Și mi se pare că vrea că toți să facem la fel. Să încercăm. Să ne calmăm și să peregrinăm cu el, decât înaintea lui (sau, Doamne ferește, deasupra lui). Să dăm prioritate timpului. Să facem astfel ca timpul să fie superior spațiului.
Diaconul Jim Russell este soț, tată a unsprezece copiii și bunic a doi nepoți. Hirotonit diacon în anul 2022, este coordonator la Asociația Viața familiară, aparținând Arhidiecezei americane din St. Louis.
Traducere: pr. Damian Pătrașcu
