PREOTUL SI SFINTENIA

CONGREGAȚIA PENTRU CAUZELE SFINȚILOR

REFLECȚIA CARD. JOSÉ SARAIVA MARTINS

Preotul și sfințenia

Această fericită circumstanță ne invită să reflectăm cu gratitudine asupra sublimei măreții a preoției ministeriale, instituită de Cristos, și de El lăsată ca cel mai prețios testament Bisericii sale. 

Papa Ioan Paul al II-lea, în cartea Dar și mister spune că „preotul, împreună cu întreaga Biserică, pășește cu propriul timp, și se face ascultător atent și binevoitor, în același timp, critic și vigilent, a tot ceea ce se maturizează în cadrul istoriei” (p. 95).

Pentru a surprinde întreaga minunată realitate a preoției ministeriale, ea trebuie privită, înainte de toate, în dimensiunea ei esențial cristologică, adică raportată la Cristos, unicul și veșnicul preot al Noii Alianțe. În hirotonirea preoțească, Cristos imprimă în cei pe care i-a ales pentru acest minister o amprentă nouă, interioară, indelebilă, care conformează și îi face asemenea Lui. Fiecare preot devine astfel un „alter Christus”, sau, cum îi place cuiva să spună, „ipse Christus”. Cristos, spunea Papa Paul al VI-lea, a întipărit în fiecare dintre ei chipul lui uman și divin, conferindu-le lor o asemănare inefabilă (Congresul Euharistic Internațional din Bogota, VI, 364-365). 

Astfel, preotul este abilitat să acționeze „in persona Christi”, ținând locul persoanei lui Cristos, Marele Preot care, prin el, continuă să dea mărire Tatălui și să salveze lumea, comunicându-i viața Lui divină. 

 Acest aspect reiese foarte clar din câteva evenimente biblice privitoare la ministerul apostolic. Isus alege bărbați, ca semn al predilecției sale față de ei, îi pune deoparte și îi pregătește pentru viitorul minister, care va consta în a face ceea ce au văzut că a făcut El; îi constituie ca trimiși ai săi, comunicându-le lor aceleași puteri ale sale, astfel că ascultându-i pe ei este ascultat El însuși: „Cine vă ascultă pe voi pe mine mă ascultă” (Lc 10, 16).

Preotul este, în timp și în istorie, icoana prezenței vii și operante a lui Cristos, semnul-persoană a Domnului înviat Cap al Bisericii, sacramentul lui radical, transparența lui. Iată, deci, sarcina fundamentală a preotului în raport cu Cristos: a-L face prezent, în mod vizibil, în viața și ministerul său, după înălțarea Lui la Tatăl. A reflecta pe chipul lui chipul lui Cristos cel înviat. 

Astăzi, în sărbătoarea Sf. Ecaterina de Siena, doctor al Bisericii și patroană a Italiei, îmi place să amintesc că această sfântă spunea că preoții sunt „miniștri Soarelui”, deoarece sunt luminoși împărțitori ai misterelor lui Cristos, în special al Euharistiei, pe care ea o numea „Soarele” Bisericii. 

Dar, împreună cu această dimensiune verticală, cristologică, preoția ministerială are și o dimensiune orizontală, ecleziologică. Hirotonirea, dincolo de a fi o consacrare definitivă lui Cristos, este, în același timp, o consacrare lui „Cristos total”, pentru a folosi o fericită expresie a Sf. Augustin, episcopul Hiponei. În hirotonire, preotul devine slujitor, ministru al lui Cristos, pentru a deveni, plecând de la El, pentru El și cu El și slujitor, ministru al Bisericii.

Dragostea față de Biserică, preotul o exprimă în manieră concretă și eficace, în slujirea Cuvântului: primindu-l, interiorizându-l, proclamându-l poporului în adunarea liturgică; în celebrarea sacramentelor, mai ales a Euharistiei; și luându-l ca și criteriu și normă de interpretare a faptelor, a evenimentelor, a istoriei. 

Trebuie subliniat, cât privește proclamarea Cuvântului și celebrarea sacramentelor, strânsa legătură dintre Cuvântul vestit și Cuvântul celebrat. Este vorba de „două momente succesive ale unui unic itinerar de mântuire, unde primul constituie începutul iar al doilea împlinirea. Trebuie să existe cuvântul care trezește credința, fără de care sacramentele nu sunt eficace. Și mai trebuie să existe sacramentul care duce la împlinire ceea ce cuvântul a vestit” (cfr. Magrassi M. in Canonaro S., in "Essere preti in un mondo che cambia", Edizioni La Scala, Noci [Bari], 2003, 119).

Astfel înțeleasă, diaconia sacerdotală atestă și garantează nu numai că dragostea Tatălui față de oameni este imutabilă, dar și că Domnul înviat este prezent și operant în mijlocul Poporului, pe care l-a câștigat cu sângele Său. Iar această prezență nu poate să nu fie izvor de speranță pentru omul pelerin în timp: al acelei speranțe care nu dezamăgește, deoarece este fondată pe misterul pascal al Domnului (cfr Saraiva Martins J., Il sacerdozio ministeriale. Storia e teologia, Urbaniana University, 1991, p. 124).

În sfârșit, preoția ministerială are o dimensiune pneumatologică: „Duhul Domnului este asupra mea; pentru aceasta m-a consacrat și m-a trimis, ca să vestesc vestea cea bună” (Lc 4, 18). Aceste cuvinte, rostite de Isus în sinagoga din Nazareth, se împlinesc la fiecare hirotonire sacerdotală. În ea, de fapt, episcopul care hirotonește îi cere Tatălui să reînnoiască în cel ce este hirotonit, coborârea Duhului său de sfințenie (din Ritual). Consacrarea la Cristos și Bisericii, și misiunea de a vesti Vestea cea Bună, care a avut loc în cadrul hirotonirii sacerdotale, sunt opera Duhului.

Dar Duhul lui Cristos nu este numai la originea ministerului preotului. El este și adevăratul protagonist al sfințeniei la care el, tocmai în virtutea ministerului la care a fost chemat, este, în mod special chemat. „Vocația sacerdotală, vede bine Sf. Părinte, este în mod esențial o chemare la sfințenie, în forma care izvorăște din sacramentul preoției. Sfințenia este intimitate cu Dumnezeu, este imitarea lui Cristos, sărac, cast și umil; este iubire fără rezerve față de suflete și dăruire pentru binele lor; este iubire față de Biserica care este sfântă și ne vrea sfinți, deoarece astfel este misiunea pe care Cristos i-a încredințat-o” (Insegnamenti, VIII/2, 1984, 839). 

Sfințenia sacerdotală trebuie cultivată nu lângă, ci cu ajutorul ministerului, reclamă, înainte de toate, o intimă unire cu Cristos, care este aceeași sfințenie a Dumnezeului întrupat. Preotul trebuie să spună ca Sf. Paul: „mihi vivere Christus est! – pentru mine a trăi este Cristos” (Fil 1, 21). Acel „rămâneți în mine și eu în voi” al lui Isus (In 15, 1,4-5) trebuie să constituie principala lui preocupare, inima, criteriul și norma întregii lui vieți. Creștinii vor să găsească în preot nu numai pe omul care primește, care-i ascultă binevoitor și are față de ei o simpatie sinceră, dar și, mai ales, un om îndrăgostit de Dumnezeu, care aparține Domnului, care-i ajută să privească la El, să se gândească la El, să se înalțe spre El (cf. PDV, 47). 

O autentică sfințenie sacerdotală mai cere o viață intensă de rugăciune, înțeleasă aici ca întâlnire vie și personală cu Domnul, ca un dialog care se face părtaș al dialogului filial al lui Isus cu Tatăl. 

Ei bine, adevăratul protagonist al acestei sfințenii sacerdotale este Duhul Sfânt. Acest lucru este subliniat cu putere de Sf. Părinte Papa. Adresându-li-se celor 5000 de preoți provenind din întreaga lume, el le-a vorbit de „rolul esențial pe care Duhul Sfânt îl are în specifica chemare la sfințenie, care este proprie ministerului sacerdotal... Intima comuniune cu Duhul lui Cristos, în timp ce garantează eficacitatea acțiunii sacramentale pe care o puneți „in persona Christi”, reclamă și să vă exprimați cu fervoare în rugăciune, în coerența vieții, în caritatea pastorală, a unui minister neobosit, îndreptat spre mântuirea fraților. Reclamă, într-un cuvânt, sfințirea voastră personală” (Insegnamenti, VII/2, 1984, 839).  

Acest lucru înseamnă că preotul, în exercitarea ministerului său, trebuie să-și fundamenteze viața sa spirituală și planurile lui pastorale, nu pe „înțelepciunea” omenească, ci pe impulsul, pe darul Duhului Sfânt. Acest lucru mai înseamnă că preotul trebuie să fie totdeauna docil glasului dulce și puternic al Duhului. Ca și Cristos, și el trebuie să se lase târât de Duhul Sfânt.

Și, în măsura în care va face acest lucru, viața lui va deveni iradiere de sfințenie, de lumină și de căldură pentru frați.     

https://www.vatican.va/roman_curia/congregations/csaints/documents/rc_con_csaints_doc_20030526_martins-priest_it.html 

Ce vrea să spună Papa atunci când afirmă că „timpul este superior spațiului”?

Pontiful inițiază procese, nu domină spațiul

Dacă vrem să descoperim misterul reprezentat de mintea Sfântului nostru Părinte, Papa Francisc, la un anumit punct trebuie să ne concentrăm „timpul este superior spațiului”.

Această expresie enigmatică apare atât în prima sa enciclică, Lumen fidei, cât și în cea de-a doua, Laudato sì, cât și în ambele exortații apostolice, Evangelii Gaudium și recenta Amoris Laetitia. Este vorba de un principiu fundamental, înserat în țesutul viziunii profund înrădăcinate de Papa de cum trebuie să trăim, cât și a unei chei pentru a înțelege intențiile sale în a scrie exortația post-sinodală Amoris Laetitia.  

În Lumen fidei, la nr. 57, Papa Francisc ne spune: „Să nu lăsăm să ni se fure speranța, să nu permitem să fie zădărnicită cu soluții și propuneri imediate care ne blochează pe drum, care "fragmentează" timpul, transformându-l în spațiu. Timpul este mereu superior spațiului. Spațiul cristalizează procesele, în schimb timpul proiectează spre viitor și determină să se meargă cu speranță”.

Pentru Pontif, timpul este superior spațiului deoarece calea autenticului progres uman este „un proces”, care este în sine o funcțiune temporală. Deoarece timpul este fluid și mobil, el reprezintă cheia pentru a evita să rămânem „lipiți” de spațiu, pentru a o spune așa. Dacă încercăm să umplem spațiul cu soluții pe termen scurt și cu răspunsuri crude și statice la probleme, fără a gândi cum putem merge cu adevărat înainte din acel punct, scurtcircuităm timpul și ne privăm de un viitor mai plin de speranță. 

În Evangelii Gaudium, Papa Francisc ne oferă gândirea lui mai detaliată, asupra a ceea ce înțelege el când spune că „timpul este superior spațiului”: 222 „Există o tensiune constantă între plinătate și limită. Plinătatea provoacă voința de a poseda totul, iar limita este obstacolul care se interpune. „Timpul”, considerat în sens amplu, face referire la plinătate ca expresie a orizontului care ni se deschide în față, iar momentul este expresie a limitei care se trăiește într-un spațiu circumscris. Cetățenii trăiesc în tensiune între conjunctura momentului și lumina timpului, a orizontului mai mare, a utopiei care ne deschide spre viitor drept cauză finală care atrage. De aici reiese un prim principiu al progresului în edificarea unui popor: timpul este superior spațiului.

223. Acest principiu ne ajută să lucrăm pe termen lung, fără obsesia rezultatelor imediate. Ne ajută să suportăm cu răbdare situații dificile și potrivnice, sau schimbări de plan pe care dinamismul realității le impune. Este o invitație de a asuma tensiunea dintre plinătate și limită, dând prioritate timpului. Unul dintre păcatele care uneori se întâlnesc în activitatea socio-politică stă în a privilegia spațiile de putere în locul timpurilor proceselor. A da prioritate spațiului conduce la strădania nebunească de a rezolva totul în momentul prezent, pentru a încerca să se ia în stăpânire toate spațiile de putere și de autoafirmare. Înseamnă a cristaliza procesele și a pretinde oprirea lor. A da prioritate timpului înseamnă a se ocupa mai mult de a începe procese decât de a lua în stăpânire spații. Timpul ordonează spațiile, le luminează și le transformă în verigi dintr-un lanț în permanentă creștere, fără întoarceri. Este vorba de a privilegia acțiunile care generează noi dinamisme în societate și implică alte persoane și grupuri care le vor face să progreseze, până când aduc rod în evenimente istorice importante. Fără neliniște, însă cu convingeri clare și tenace.

Din aceste două paragrafe reiese clar cum Papa Francisc ar vrea să evităm să ne limităm a „poseda” spațiile – agățându-ne de putere și de control în momentul actual – lucrând, în schimb, pentru a construi persoane, care este totdeauna un proiect mai complicat și pe termen lung. 

Această idee reiese în mod mai explicit în Laudato Si’, enciclica lui asupra „grijii față de casa comună”, unde scrie că „Construcția mioapă a puterii frânează inserarea agendei ambientale clarvăzătoare în cadrul agendei publice a guvernelor. Se uită astfel că „timpul este superior spațiului”, că suntem tot mai rodnici când ne preocupăm mai degrabă să generăm procese decât să dominăm spații de putere” (178). 

Sfântul Părinte a exprimat acest contrast dintre spațiu și timp și în alte discursuri – de aceea nu este un simplu clișeu ocazional sau un slogan. 

După ce am înțeles această viziune, acum suntem cu adevărat pregătiți să examinăm „timpul superior spațiului”, așa cum este explicat el în Amoris Laetitia. Dacă expresia apare în modul cel mai semnificativ în paragraful 3, privim în primul rând la ce ne spune în paragraful 261 (despre parenting), pentru că acesta ne va ajuta să înțelegem mai bine ce afirmă în cel precedent: „ obsesia nu este educativă și nu se poate avea un control al tuturor situațiilor prin care un copil ar putea să treacă. Aici este valabil principiul: „Timpul este superior spațiului”. Adică este vorba mai mult de a genera procese decât de a domina spații”.

Ultima frază este esențială pentru a înțelege în mod corect semnificația din introducere: „Amintind că timpul este superior spațiului, doresc să reafirm că nu toate discuțiile doctrinare, morale sau pastorale trebuie să fie rezolvate cu intervenții ale magisteriului. Desigur, în Biserică este necesară o unitate de doctrină și de practică, dar aceasta nu împiedică să existe diferite moduri de a interpreta unele aspecte ale doctrinei sau unele consecințe care derivă din ea. Aceasta se va întâmpla până când Duhul ne va face să ajungem la adevărul complet (cf. In 16,13), adică atunci când ne va introduce perfect în misterul lui Cristos și vom putea vedea totul cu privirea sa” (3).

Iată chestiunea de fond – Sfântul nostru Părinte este o persoană care dă început unor procese, nu este un dominator al spațiului, și toate scrierile din lume nu vor reuși să-l apropie un centimetru să domine „spațiile”, numai – și static – difuzând ulterioare decrete „de umplut spațiul”, sau reafirmarea unor învățături sau practici existente (cum ar fi cea a divorțaților recăsătoriți care nu au obținut nulitatea și faptul că nu pot primi Sf. Împărtășanie). Nu este aceasta ceea ce el face, sau ceea ce el caută să facă. În mod clar, Amoris Laetitia este un document de „process-building”, adică rezumatul unui proces sinodal durat doi ani, și nu o încercare de a umple spațiile. 

Și trebuie să o acceptăm ca atare. 

Între timp, în această privință, Papa Francisc continuă să ne ofere inspirație și indicii. În interviul dat de el în ziua de 17 mai ziarului La Croix, a afirmat: „În exortația post-sinodală [Amoris Laetitia],, am căutat să respect la maxim Sinodul. Nu veți găsi prescripții canonice asupra a ceea ce se poate sau nu se poate face.... Este vorba de o reflecție liniștită și pacifică asupra frumuseții iubirii, asupra a cum trebuie educați copiii, asupra a cum trebuie cineva să se pregătească pentru căsătorie... Subliniază responsabilitatea care ar putea fi dezvoltată de Consiliul Pontifical pentru Laici, sub formă de linii directoare”.  

Iată un papă care lucrează „în mod mai lent dar sigur, fără a fi obsedat de rezultatele imediate”. Și mi se pare că vrea că toți să facem la fel. Să încercăm. Să ne calmăm și să peregrinăm cu el, decât înaintea lui (sau, Doamne ferește, deasupra lui). Să dăm prioritate timpului. Să facem astfel ca timpul să fie superior spațiului. 

Diaconul Jim Russell este soț, tată a unsprezece copiii și bunic a doi nepoți. Hirotonit diacon în anul 2022, este coordonator la Asociația Viața familiară, aparținând Arhidiecezei americane din St. Louis.

Traducere: pr. Damian Pătrașcu

Cateheza 1: despre vicii și virtuți. Păzirea inimii

Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 27 decembrie 2023

Cateheze. Viciile şi virtuţile. 1. Introducere: păzirea inimii

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Astăzi aş vrea să introduc un ciclu de cateheze despre tema viciilor şi a virtuţilor. Şi putem porni tocmai de la începutul Bibliei, acolo unde Cartea Genezei, printr-o relatare despre primii părinţi, prezintă dinamica răului şi a ispitei. Să ne gândim la paradisul pământesc. În cadrul idilic reprezentat de grădina Edenului, apare un personaj care devine simbolul ispitei: şarpele, acest personaj care seduce. Şarpele este un animal viclean: se mişcă lent, târându-se pe teren, şi uneori nici nu-ţi dai seama de prezenţa sa - este silenţios -, pentru că reuşeşte să se mimetizeze bine cu ambientul şi mai ales acest lucru este periculos.

Când începe să dialogheze cu Adam şi Eva, demonstrează că este şi un dialectic rafinat. Începe aşa cum se face în bârfele rele, cu o întrebare răutăcioasă: "A spus cu adevărat Dumnezeu să nu mâncaţi din niciun pom al grădinii?" (Gen 3,1). Fraza este falsă: în realitate, Dumnezeu a oferit bărbatului şi femeii toate roadele din grădină, în afară de cele ale unui pom precis: pomul cunoaşterii binelui şi răului. Această interdicţie nu vrea să-i interzică omului uzul raţiunii, cum se interpretează uneori rău, ci este o măsură de înţelepciune. Ca şi cum ar spune: recunoaşte limita, nu te simţi stăpân a toate, pentru că mândria este începutul tuturor relelor. Şi astfel, istoria ne spune că Dumnezeu îi pune pe primii părinţi ca stăpâni şi păzitori ai creaţiei, dar vrea să ferească de prezumţia de atotputernicie, de a se face stăpâni ai binelui şi ai răului, care este o ispită, o ispită urâtă şi acum. Aceasta este capcana cea mai periculoasă pentru inima umană.

Aşa cum ştim, Adam şi Eva nu au reuşit să se opună ispitei şarpelui. Ideea unui Dumnezeu care nu este chiar bun, care voia să-i ţină supuşi, s-a strecurat în mintea lor: de aici prăbuşirea a toate.

Cu aceste relatări, Biblia ne explică faptul că RĂUL NU ÎNCEPE ÎN MOD ZGOMOTOS, când un fapt este de acum evident, ci răul începe cu mult înainte, când începe să se întreţină cu el, să-l legene în imaginaţie, gânduri, ajungând să fie capturat de linguşirile sale. Uciderea lui Abel nu a început cu o piatră aruncată, ci cu supărarea pe care Cain a păstrat-o în mod tragic, făcând-o să devină un monstru înăuntrul său. Şi în acest caz, nu valorează nimic recomandările lui Dumnezeu.

Cu diavolul, iubiţi fraţi şi surori, nu se dialoghează. Niciodată! Nu trebuie să se discute niciodată. Isus n-a dialogat niciodată cu diavolul; l-a alungat. Şi în deşert, în timpul ispitirilor, nu a răspuns cu dialogul; pur şi simplu a răspuns cu cuvintele din Sfânta Scriptură, cu cuvântul lui Dumnezeu. Fiţi atenţi: diavolul este un seducător. A nu dialoga niciodată cu el, pentru că el este mai viclean decât noi toţi şi ne va face să plătim. Când vine o ispită, a nu dialoga niciodată. A închide uşa, a închide fereastra, a închide inima. Şi astfel, ne apărăm de această seducţie, pentru că diavolul este viclean, este inteligent. A încercat să-l ispitească pe Isus cu citatele biblice, prezentându-se ca un mare teolog. Fiţi atenţi! Cu diavolul nu se dialoghează şi cu ispita nu trebuie să ne întreţinem, nu se dialoghează. Vine ispita: închidem uşa, păzim inima.

Trebuie să fim păzitori ai propriei inimi. Şi pentru aceasta nu dialogăm cu diavolul. Este recomandarea - păzirea inimii - pe care o găsim în diferiţi Părinţi, sfinţii. Şi noi trebuie să cerem acest har de a învăţa să păzim inima. Este o înţelepciune aceea de a şti să păzim inima. Fie ca Domnul să ne ajute în această lucrare. Dar CINE PĂZEȘTE PROPRIA INIMĂ PĂZEȘTE O COMOARĂ. Fraţilor şi surorilor, să învăţăm să păzim inima.

________________

Şi vă rog să nu uităm să ne rugăm pentru cei care suferă consecinţele teribile ale violenţei şi ale războiului, în special să ne rugăm pentru martirizata Ucraina şi pentru populaţiile din Palestina şi Israel. Războiul este un rău. Să ne rugăm pentru sfârşitul războaielor.

Şi pentru toţi binecuvântarea mea!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Un tânăr fără speranţă nu este tânăr, a îmbătrânit prea repede!

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc

la întâlnirea papei cu tinerii

Largo Carlo Felice, Cagliari,

duminică, 22 septembrie 2013

Dragi tineri din Sardinia!

Se pare că sunt câţiva tineri aici, nu-i aşa? Câţiva! Câţiva sau mulţi? Sunt mulţi!

Mulţumesc că aţi venit mulţi la această întâlnire! Şi mulţumesc “purtătorilor de cuvânt”. Văzându-vă, mă face să mă gândesc la Ziua Mondială a Tineretului de la Rio de Janeiro: unii dintre voi eraţi acolo, dar mulţi cu siguranţă aţi urmărit la televizor sau pe internet. A fost o experienţă foarte frumoasă, o sărbătoare a credinţei şi a fraternităţii, care umple de bucurie. Aceeaşi bucurie pe care o simţim astăzi. Îi mulţumim Domnului şi Fecioarei Maria, Stăpâna Noastră de Bonaria: ea este cea care ne-a făcut să ne întâlnim aici. Rugaţi-vă des ei, este o mamă bună, vă asigur de asta! Unele din “întrebările” [it. pregunte] voastre, din întrebări… dar, şi eu vorbesc un dialect aici! Unele din întrebările voastre sunt pe aceeaşi direcţie. Eu mă gândesc la Evanghelia de pe malul lacului Galileii, unde trăiau şi lucrau Simon – pe care Isus îl va numi după aceea Petru – şi fratele său Andrei, împreună cu Iacob şi Ioan, şi ei fraţi, cu toţii pescari. Isus este înconjurat de mulţimea care voia să asculte cuvântul său; îi vede pe acei pescari lângă bărci în timp ce-şi curăţau năvoadele. Urcă în barca lui Simon şi îi cere să se îndepărteze un pic de ţărm şi astfel, stând aşezat în barcă, vorbeşte oamenilor; Isus, în barcă, vorbeşte oamenilor. Când a terminat, îi spune lui Simon să înainteze în larg şi să arunce năvoadele. Această cerere este o încercare pentru Simon – auziţi bine cuvântul: o “încercare” – pentru că el şi ceilalţi tocmai se întorseseră după o noapte de pescuit care a mers rău. Simon este un om practic şi sincer şi îi spune imediat lui Isus: “Învăţătorule, ne-am trudit toată noaptea şi nu am prins nimic”.

1. Acesta este primul punct: experienţa eşecului. În întrebările voastre era această experienţă: sacramentul Mirului – cum se cheamă acest sacrament? Mirul… nu-i aşa! S-a schimbat numele: “Sacramentul lui adio”. Primesc acesta şi pleacă din Biserică: e adevărat sau nu? Aceasta este o experienţă de eşec. Cealaltă experienţă de eşec: tinerii care nu sunt în parohie: aţi vorbit despre asta, voi. Această experienţă a eşecului, ceva care merge rău, o dezamăgire. În tinereţe sunteţi proiectaţi înainte, dar uneori se întâmplă să trăiţi un eşec, o frustrare: este o încercare, şi este importantă! Şi acum eu vreau să vă pun o întrebare vouă, dar nu răspundeţi cu glas tare, ci în tăcere. Fiecare în inima sa să se gândească, gândiţi-vă la experienţele de eşec pe care voi le-aţi experimentat, gândiţi-vă. Este sigur: cu toţii avem astfel de experienţe, cu toţii avem.

În Biserică avem de atâtea ori această experienţă: preoţii, cateheţii, animatorii se străduiesc mult, dedică atâtea energii, se implică total, şi la sfârşit nu văd rezultate mereu corespunzătoare eforturilor lor. Au spus asta şi “purtătorii voştri de cuvânt”, în primele două întrebări. Făceau referinţă la comunităţile în care credinţa apare un pic stinsă, nu mulţi credincioşi participă activ la viaţa Bisericii, se văd creştini uneori obosiţi şi trişti şi mulţi tineri, după ce au primit Mirul, pleacă. Sacramentul de rămas bun, de adio, aşa cum am spus eu. Este o experienţă de eşec, o experienţă care ne lasă goi, ne descurajează. Este adevărat sau nu? [Da, răspund tinerii] Este adevărat sau nu? [Da, răspund iarăşi].

2. În faţa acestei realităţi, pe bună dreptate voi vă întrebaţi: ce anume putem face? Desigur un lucru care nu trebuie făcut este acela de a vă lăsa învinşi de pesimism şi de neîncredere. Creştini pesimişti: este urât acest lucru! Voi tinerii nu puteţi şi nu trebuie să fiţi fără speranţă, speranţa face parte din fiinţa voastră. Un tânăr fără speranţă nu este tânăr, a îmbătrânit prea repede! Speranţa face parte din tinereţea voastră! Dacă voi nu aveţi speranţă, gândiţi-vă serios, gândiţi-vă serios… Un tânăr fără bucurie şi fără speranţă este îngrijorător: nu este un tânăr. Şi atunci când un tânăr nu are bucurie, când un tânăr simte neîncrederea vieţii, când un tânăr pierde speranţa, unde merge să găsească un pic de linişte, un pic de pace? Fără încredere, fără speranţă, fără bucurie? Voi ştiţi, aceşti vânzători de moarte, cei care vând moarte îţi oferă un drum pentru momentul când voi sunteţi trişti, fără speranţă, fără încredere, fără curaj! Te rog, nu vinde tinereţea ta acestora care vând moarte! Voi mă înţelegeţi ce vorbesc! Voi toţi înţelegeţi asta: nu vindeţi!

Să ne întoarcem la scena din Evanghelie: Petru, în acel moment critic, se joacă pe sine însuşi. Ce anume ar fi putut să facă? Ar fi putut să cedeze oboselii şi neîncrederii, gândind că este inutil şi că este mai bine să se retragă şi să meargă acasă. În schimb ce face? Cu curaj, iese din el însuşi şi alege să se încreadă în Isus. Spune: “Bine: la cuvântul tău voi arunca năvoadele”. Atenţie! Nu spune: după forţele mele, după calculele mele, după experienţa mea de pescar expert, ci “La cuvântul tău”, la cuvântul lui Isus! Şi rezultatul este o pescuire incredibilă, năvoadele se umplu, aşa încât aproape că se rupeau.

Acesta este al doilea punct: încrederea în Isus, încrederea în Isus. Şi când spun acest lucru, eu vreau să fiu sincer şi să vă spun: eu nu vin aici să vă vând o iluzie. Eu vin aici să spun: există o Persoană care poate să te ducă înainte: încrede-te în el! Este Isus! Încrede-te în Isus! Şi Isus nu este o iluzie! Încredere în Isus. Domnul este mereu cu noi. Vine pe malul mării vieţii noastre, se apropie de eşecurile noastre, de fragilitatea noastră, de păcatele noastre, pentru a le transforma. Nu încetaţi niciodată să vă repuneţi în joc, ca nişte buni sportivi – unii dintre voi ştiu bine asta din experienţă – care ştiu să înfrunte truda antrenamentului pentru a obţine rezultate! Dificultăţile nu trebuie să vă înspăimânte, ci să vă determine să mergeţi mai departe. Să simţiţi adresate vouă cuvintele lui Isus: Înaintaţi în larg şi aruncaţi năvoadele, tineri din Sardinia! Înaintaţi în larg! Fiţi tot mai docili faţă de cuvântul Domnului: el, cuvântul său, urmarea lui face rodnică angajarea voastră de mărturie. Când eforturile pentru a trezi credinţa printre prietenii voştri par inutile, ca truda nocturnă a pescarilor, amintiţi-vă că se schimbă totul cu Isus. Cuvântul Domnului a umplut năvoadele şi cuvântul Domnului face eficace munca misionară a discipolilor. A-l urma pe Isus este angajant, înseamnă a nu vă mulţumi cu ţinte mici, de importanţă modestă, ci a ţinti sus cu curaj!

Nu este bine – nu este bine – a ne opri la acel “n-am prins nimic”, ci a merge mai departe, a merge la acel “înaintează în larg şi aruncă năvoadele” din nou, fără a înceta! Isus repetă asta fiecăruia dintre voi. Şi el e cel care va da forţa! Există ameninţarea plângerii, a resemnării. Astea le lăsăm celor care o urmează pe “zeiţa plângere”! Voi, o urmaţi pe “zeiţa plângere”? Vă plângeţi încontinuu, ca la un priveghi funebru? Nu, tinerii nu pot să facă asta! “Zeiţa plângere” este o înşelăciune: te face s-o iei pe drumul greşit. Când totul pare oprit şi stătut, când problemele personale ne neliniştesc, greutăţile sociale nu găsesc răspunsurile corespunzătoare, nu este bine să ne lăsăm învinşi. Drumul este Isus: a-l face să urce în “barca” noastră şi să înaintăm în larg cu El! El este Domnul! El schimbă perspectiva vieţii. Credinţa în Isus conduce la o speranţă care merge dincolo, la o certitudine întemeiată nu numai pe calităţile şi abilităţile noastre, ci pe cuvântul lui Dumnezeu, pe invitaţia care vine de la el. Fără a face prea multe calcule umane şi a nu vă preocupa să verificaţi dacă realitatea care vă înconjoară coincide cu siguranţele voastre. Înaintaţi în larg, ieşiţi din voi înşivă; a ieşi din mica noastră lume şi a ne deschide lui Dumnezeu, a ne deschide tot mai mult şi fraţilor. A ne deschide lui Dumnezeu ne deschide la alţii! A ne deschide lui Dumnezeu şi a ne deschide la alţii. A face paşi dincolo de noi înşine, mici paşi, dar faceţi-i. Mici paşi, ieşind din voi înşivă spre Dumnezeu şi spre ceilalţi, deschizând inima la fraternitate, la prietenie, la solidaritate.

3. Al treilea – şi termin: este un pic lung! -: “Aruncaţi-vă năvoadele pentru pescuit” (v. 4). Dragi tineri din Sardinia, al treilea lucru pe care vreau să vi-l spun, şi astfel răspund la celelalte două întrebări, este că şi voi sunteţi chemaţi să deveniţi “pescari de oameni”. Nu ezitaţi să vă dedicaţi viaţa voastră pentru a mărturisi cu bucurie Evanghelia, în special celor de vârsta voastră. Eu vreau să vă povestesc o experienţă personală. Ieri am avut a 60-a aniversare a zilei în care am auzit glasul lui Isus în inima mea. Dar acest lucru îl spun nu pentru ca să faceţi un tort, aici, nu, nu o spun pentru asta. Ci este o amintire: 60 de ani de la acea zi. Nu o uit niciodată. Domnul m-a făcut să simt cu putere că trebuia să merg pe drumul acela. Aveam 17 ani. Au trecut câţiva ani înainte ca această decizie, această invitaţie, să fie concretă şi definitivă. După ce au trecut atâţia ani cu câteva succese, de bucurie, dar atâţia ani de eşecuri, de fragilităţi, de păcat… 60 de ani pe drumul Domnului, în urma lui, alături de el, mereu cu el. Vă spun numai asta: nu mi-a părut rău! Nu mi-a părut rău! Dar de ce? Pentru că eu mă simt Tarzan şi sunt puternic pentru a merge înainte? Nu, nu mi-a părut rău pentru că mereu, chiar şi în momentele cele mai întunecate, în momentele de păcat, în momentele de fragilitate, în momentele de eşec, l-am privit pe Isus şi am avut încredere în el şi el nu m-a lăsat singur. Încredeţi-vă în Isus: el mereu merge înainte, el merge cu noi! Dar, auziţi, el nu dezamăgeşte niciodată. El este fidel, este un însoţitor fidel. Gândiţi-vă, aceasta este mărturia mea: sunt fericit de aceşti 60 de ani cu Domnul. Dar un lucru în plus: mergeţi înainte.

Am vorbit prea lung? [Nu, răspund tinerii] Să rămânem uniţi în rugăciune. Şi să mergem în această viaţă cu Isus: asta au făcut sfinţii.

Sfinţii sunt aşa: nu se nasc deja perfecţi, deja sfinţi! Devin sfinţi pentru că, asemenea lui Simon Petru, se încred în cuvântul Domnului şi “înaintează în larg”. Ţinutul vostru a dat atâtea mărturii, chiar recente: fericitele Antonia Mesia, Gabriela Sagheddu, Iozefina Nicoli; slujitorii lui Dumnezeu Edvige Carboni, Simonetta Tronci şi părintele Antonio Loi. Sunt persoane obişnuite, care în loc să se plângă, au “aruncat năvoadele pentru pescuit”. Imitaţi exemplul lor, încredinţaţi-vă mijlocirii lor şi fiţi mereu bărbaţi şi femei de speranţă! Fără plângeri! Fără descurajare! Fără a vă trânti la pământ, fără a merge să cumpăraţi mângâiere de moarte: fără! Mergeţi înainte cu Isus! El nu eşuează niciodată, el nu dezamăgeşte, el este leal!

Rugaţi-vă pentru mine! Şi sfânta Fecioară Maria să vă însoţească.

Înainte de binecuvântare, papa Francisc a adăugat aceste cuvinte:

Dragi tineri,

Înainte de a da binecuvântarea eu voiam să vă spun un alt lucru. Când eu spuneam să mergeţi înainte cu Isus, este pentru a construi, pentru a face lucruri bune, pentru a duce înainte viaţa, a-i ajuta pe alţii, pentru a construi o lume mai bună şi de pace. Dar există alegeri greşite, alegeri greşite, pentru că există alegeri de distrugere. Astăzi, în Pakistan, datorită unei alegeri greşite, de ură, de război, a fost făcut un atentat şi au murit 70 de persoane. Acest drum nu e bun, nu foloseşte. Numai calea păcii, care construieşte o lume mai bună! Dar dacă n-o faceţi voi, dacă n-o faceţi voi, n-o va face altul! Asta este problema, şi aceasta este întrebarea pe care v-o las: “Sunt dispus, sunt dispusă să iau un drum pentru a construi o lume mai bună?”. Numai asta. Şi să ne rugăm un Tatăl Nostru pentru toate aceste persoane care au murit în acest atentat din Pakistan. Tatăl Nostru…

Fie ca sfânta Fecioară Maria să ne ajute mereu să lucrăm pentru o lume mai bună, să luăm calea construirii, calea păcii, şi niciodată calea distrugerii şi calea războiului.

Să vă binecuvânteze Atotputernicul Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.

Vă rog, rugaţi-vă pentru mine. Şi la revedere!

Mesajul Sfântului Părinte pentru Postul Mare 2012

"Să fim atenţi unii faţă de alţii pentru a da impuls carităţii şi faptelor bune" (Evr 10,24)

Iubiţi fraţi şi surori,

Postul Mare ne oferă încă o dată oportunitatea de a reflecta asupra inimii vieţii creştine: caritatea. De fapt, acesta este un timp propice pentru ca, ajutaţi de Cuvântul lui Dumnezeu şi de sacramente, să reînnoim drumul nostru de credinţă, atât personal cât şi comunitar. Este un parcurs marcat de rugăciune şi de împărtăşire, de tăcere şi de post, aşteptând să trăim bucuria pascală.

Anul acesta doresc să propun câteva gânduri în lumina unui scurt text luat din Scrisoarea către Evrei: "Să fim atenţi unii faţă de alţii pentru a da impuls carităţii şi faptelor bune" (10,24). Este o frază introdusă într-o pericopă în care scriitorul sacru îndeamnă la încrederea în Isus Cristos ca mare preot, care ne-a dobândit iertarea şi accesul la Dumnezeu. Rodul primirii lui Cristos este o viaţă desfăşurată după cele trei virtuţi teologale: este vorba de a ne apropia de Domnul "cu inimă sinceră în plinătatea credinţei" (v. 22), de a menţine neclintită "mărturisirea speranţei" (v. 23) în atenţie constantă de a exercita împreună cu fraţii "caritatea şi faptele bune" (v. 24). Se afirmă de asemenea că pentru a menţine această conduită evanghelică este important de a participa la întâlnirile liturgice şi de rugăciune a comunităţii, privind la ţinta escatologică: deplina comuniune în Dumnezeu (v. 25). Mă opresc asupra versetului 24, care, în puţine cuvinte, oferă o învăţătură preţioasă şi mereu actuală despre trei aspecte ale vieţii creştine: atenţia faţă de celălalt, reciprocitatea şi sfinţenia personală.

1. "Să fim atenţi": responsabilitatea faţă de fratele.

Primul element este invitaţia de "a fi atenţi": verbul grec folosit este katanoein, care înseamnă a observa bine, a fi atenţi, a privi cu conştiinţă, a ne da seama de o realitate. Îl găsim în Evanghelie atunci când Isus îi invită pe discipoli să "observe" păsările cerului, care deşi nu trudesc sunt obiect al Providenţei divine grijulii şi atente (cf. Lc 12,24), şi "ia seama" de bârna care este în ochiul propriu înainte de a privi la paiul din ochiul fratelui (cf. Lc 6,41). Îl găsim şi într-un alt text tot din Scrisoarea către Evrei, ca invitaţie de "a privi cu atenţie pe Isus" (3,1), apostolul şi marele preot al credinţei noastre. Deci verbul care deschide îndemnul nostru invită să ne îndreptăm privirea spre celălalt, înainte de toate spre Isus, şi să fim atenţi unii faţă de alţii, să nu ne arătăm străini, indiferenţi faţă de soarta fraţilor. În schimb, adesea prevalează atitudinea contrară: indiferenţa, dezinteresul, care se nasc din egoism, mascat de o aparenţă de respect faţă de "sfera privată". Şi astăzi răsună cu putere glasul Domnului care îl cheamă pe fiecare dintre noi să se îngrijească de celălalt. Şi astăzi Dumnezeu ne cere să fim "păzitorii" fraţilor noştri (cf. Gen 4,9), să instaurăm relaţii caracterizate de grija reciprocă, de atenţie faţă de binele celuilalt şi faţă de tot binele său. Marea poruncă a iubirii faţă de aproapele cere şi solicită conştiinţa că am o responsabilitate faţă de cel care, ca şi mine, este creatură şi fiu al lui Dumnezeu: faptul de a fi fraţi în umanitate şi, în multe cazuri, şi în credinţă trebuie să ne facă să vedem în celălalt un adevărat alter ego, iubit în mod infinit de Domnul. Dacă noi cultivăm această privire de fraternitate, solidaritatea, dreptatea, precum şi milostivirea şi compasiunea vor apare în mod natural din inima noastră. Slujitorul lui Dumnezeu Paul al VI-lea afirma că lumea suferă astăzi mai ales de o lipsă de fraternitate: "Lumea este bolnavă. Răul său se află mai puţin în delapidarea resurselor sau în acapararea lor din partea câtorva, decât în lipsa de fraternitate dintre oameni şi dintre popoare" (Scrisoarea enciclică Populorum progressio [26 martie 1967], nr. 66).

Atenţia faţă de celălalt comportă a dori pentru el sau pentru ea binele, sub toate aspectele: fizic, moral şi spiritual. Cultura contemporană pare că a pierdut simţul binelui şi al răului, în timp ce trebuie reafirmat cu forţă că binele există şi învinge, pentru că Dumnezeu este "bun şi face binele" (Ps 119,68). Binele este ceea ce trezeşte, protejează şi promovează viaţa, fraternitatea şi comuniunea. Responsabilitatea faţă de aproapele înseamnă deci a voi şi a face binele celuilalt, dorind ca şi el să se deschidă la logica binelui; a ne interesa de fratele înseamnă a deschide ochii cu privire la necesităţile sale. Sfânta Scriptură avertizează cu privire la pericolul de a avea inima împietrită de un soi de "anestezie spirituală" care ne face orbi faţă de suferinţele celuilalt. Evanghelistul Luca prezintă două parabole ale lui Isus în care sunt indicate două exemple ale acestei situaţii care se poate crea în inima omului. În cea a samariteanului milostiv, preotul şi levitul "trec mai departe", cu indiferenţă, în faţa omului prădat şi bătut de tâlhari (cf. Lc 10,30-32), iar în cea a bogatului nemilos, acest om sătul de bunuri nu ia seama la condiţia săracului Lazăr care moare de foame în faţa uşii sale (cf. Lc 16,19). În ambele cazuri avem de-a face cu contrariul acelui "a fi atenţi", a privi cu iubire şi compasiune. Ce anume împiedică această privire umană şi iubitoare faţă de fratele? Adesea sunt bogăţia materială şi saţietatea, dar este şi a pune înainte de orice propriile interese şi propriile preocupări. Niciodată nu trebuie să fim incapabili de "a avea milă" faţă de cel care suferă; niciodată inima noastră nu trebuie să fie aşa de absorbită de lucrurile noastre şi de problemele noastre încât să fie surdă la strigătul săracului. În schimb tocmai umilinţa inimii şi experienţa personală a suferinţei pot să se reveleze ca izvor de trezire interioară la compasiune şi la empatie: "Cel drept recunoaşte dreptul celor sărmani, în schimb celui rău nu-i pasă" (Pr 29,7). Se înţelege astfel fericirea "celor care plâng" (Mt 5,4), adică a celor care sunt în stare să iasă din ei înşişi pentru a se înduioşa de durerea celuilalt. Întâlnirea cu celălalt şi deschiderea inimii la necesitatea lui sunt ocazie de mântuire şi de fericire.

"A fi atenţi" faţă de fratele cuprinde de asemenea grija faţă de binele său spiritual. Şi aici doresc să amintesc un aspect al vieţii creştine care mi se pare căzut în uitare: corectarea fraternă în vederea mântuirii veşnice. Astăzi, în general, suntem foarte sensibili la discursul despre grija şi despre caritatea faţă de binele fizic şi material al celorlalţi, dar se tace aproape de tot despre responsabilitatea spirituală faţă de fraţi. Nu aşa este în Biserica din primele timpuri şi în comunităţile cu adevărat mature în credinţă, în care se îndrăgeşte nu numai sănătatea corporală a fratelui, ci şi cea a sufletului său pentru destinul său ultim. În Sfânta Scriptură citim: "Mustră pe cel înţelept, şi el te va iubi! Dă înţeleptului, şi se va face şi mai înţelept; învaţă-l pe cel neprihănit, şi va învăţa şi mai mult!" (Pr 9,8şu). Cristos însuşi porunceşte să-l mustrăm pe fratele care comite un păcat (cf. Mt 18,15). Verbul folosit pentru a defini corectarea fraternă - elenchein - este acelaşi care indică misiunea profetică de denunţare proprie creştinilor faţă de o generaţie care săvârşesc răul (cf. Ef 5,11). Tradiţia Bisericii a avut printre faptele de milostenie spirituală pe aceea de "a-i avertiza pe păcătoşi". Este important de a recupera această dimensiune a carităţii creştine. Nu trebuie să tăcem în faţa răului. Mă gândesc aici la atitudinea acelor creştini care, din respect uman sau din simplă comoditate, mai degrabă se adaptează la mentalitatea comună decât să-i avertizeze pe fraţii săi cu privire la modurile de a gândi şi de a acţiona care contrazic adevărul şi nu merg pe calea binelui. Însă reproşul creştin nu este niciodată animat de spirit de condamnare sau de recriminare; este mişcat mereu iubire şi de milostivire şi vine din adevărată grijă faţă de binele fratelui. Apostolul Paul afirmă: "Dacă un om a căzut într-o greşeală, voi, cei spirituali, corectaţi-l în duhul blândeţii. Dar tu fii atent la tine însuţi ca să nu fii ispitit şi tu" (Gal 6,1). În lumea noastră impregnată de individualism este necesar să redescoperim importanţa corectării fraterne, pentru a merge împreună spre sfinţenie. Chiar şi "cel drept cade de şapte ori" (Pr 24,16), spune Scriptura şi noi toţi suntem slabi şi greşitori (cf. 1In 1,8). Deci este o mare slujire a ajuta şi a ne lăsa ajutaţi să ne citim cu adevăr pe noi înşine, pentru a îmbunătăţi propria viaţă şi a merge mai corect pe calea Domnului. Mereu este nevoie de o privire care iubeşte şi corectează, care cunoaşte şi recunoaşte, care discerne şi iartă (cf. Lc 22,61), aşa cum a făcut şi face Dumnezeu cu fiecare dintre noi.

2. "Unii faţă de alţii": darul reciprocităţii.

Această "pază" faţă de alţii contrastează cu o mentalitate care, reducând viaţa numai la dimensiunea pământească, nu o mai consideră în perspectivă escatologică şi acceptă orice alegere morală în numele libertăţii individuale. O societate cum este cea actuală poate să devină surdă fie la suferinţele fizice, fie la exigenţele spirituale şi morale ale vieţii. Nu aşa trebuie să fie în comunitatea creştină! Apostolul Paul invită să căutăm ceea ce duce "la pacea şi la edificarea reciprocă" (Rom 14,19), folosind "aproapelui în ceea ce este bine spre edificare" (ibid. 15,2), fără a căuta propriul folos, "ci al celor mulţi ca să se mântuiască" (1Cor 10,33). Această corectare şi îndemn reciproc, în spirit de umilinţă şi de caritate, trebuie să fie parte a vieţii a comunităţii creştine.

Discipolii Domnului, uniţi cu Cristos prin Euharistie, trăiesc într-o comuniune care îi leagă pe unii cu alţii ca mădulare ale unui singur trup. Asta înseamnă că celălalt îmi aparţine, viaţa sa, mântuirea sa interesează viaţa mea şi mântuirea mea. Atingem aici un element foarte profund al comuniunii: existenţa noastră este corelată cu aceea a altora, atât în bine cât şi în rău; fie păcatul, fie faptele de iubire au şi o dimensiune socială. În Biserică, trup mistic al lui Cristos, se verifică această reciprocitate: comunitatea nu încetează să facă pocăinţă şi să invoce iertare pentru păcatele fiilor săi, dar se şi bucură încontinuu şi cu jubilare pentru mărturiile de virtute şi de caritate care se desfăşoară în ea. "Mădularele să se îngrijească la fel unele de altele" (1Cor 12,25), afirmă sfântul Paul, pentru ca să fim unul şi acelaşi trup. Caritatea faţă de fraţi, a cărei exprimare este pomana - tipică practică de Postul Mare împreună cu rugăciunea şi postul - se înrădăcinează în această apartenenţă comună. Şi în preocuparea concretă faţă de cei mai săraci fiecare creştin poate să exprime participarea sa la unicul trup care este Biserica. Atenţie faţă de ceilalţi în reciprocitate este şi a recunoaşte binele pe care Domnul în împlineşte în ei şi a mulţumi împreună cu ei pentru minunile de har pe care Dumnezeul cel bun şi atotputernic continuă să le realizeze în fiii săi. Atunci când un creştin vede în celălalt acţiunea Duhului Sfânt nu poate decât să se bucure de asta şi să dea glorie Tatălui ceresc (cf. Mt 5,16).

3. "Pentru a da impuls carităţii şi faptelor bune": a merge împreună în sfinţenie.

Această expresie din Scrisoarea către Evrei (10,24) ne stimulează să considerăm chemarea universală la sfinţenie, drumul constant în viaţa spirituală, să aspirăm la carismele cele mai mari şi la o caritate tot mai înaltă şi mai rodnică (cf. 1Cor 12,31-13,13). Atenţia reciprocă are ca scop stimularea reciprocă la o iubire efectivă tot mai mare, "ca lumina zorilor, care măreşte strălucirea până la lumina de la amiază" (Pr 4,18), aşteptând să trăim ziua fără de apus în Dumnezeu. Timpul care ne este dat în viaţa noastră este preţios pentru a descoperi şi a face faptele de bine, în iubirea lui Dumnezeu. Astfel Biserica însăşi creşte şi se dezvoltă pentru a ajunge la maturitatea deplină a lui Cristos (cf. Ef 4,13). În această perspectivă dinamică de creştere se situează îndemnul nostru de a ne stimula reciproc pentru a ajunge la plinătatea iubirii şi a faptelor bune.

Din păcate este mereu prezentă tentaţia lâncezelii, a sufocării Duhului, a refuzării de "a investi talanţii" care ne-au fost dăruiţi pentru binele nostru şi al celuilalt (cf. Mt 25,25şu). Toţi am primit bogăţii spirituale sau materiale utile pentru împlinirea planului divin, pentru binele Bisericii şi pentru mântuirea personală (cf. Lc 12,21b; 1Tim 6,18). Maeştrii spirituali amintesc că în viaţa de credinţă cel care nu înaintează dă înapoi. Iubiţi fraţi şi surori, să primim invitaţia mereu actuală de a tinde la "măsura înaltă a vieţii creştine" (Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte [6 ianuarie 2001], nr. 31). Înţelepciunea Bisericii în recunoaşterea şi proclamarea fericirii şi a sfinţeniei unor creştini exemplari are ca scop şi să trezească dorinţa de a le imita virtuţile. Sfântul Paul îndeamnă: "întreceţi-vă în a vă stima unii pe alţii" (Rom 12,10).

În faţa unei lumi care cere de la creştini o mărturie reînnoită de iubire şi de fidelitate faţă de Domnul, toţi să simtă urgenţa de a se strădui pentru a se întrece în caritate, în slujire şi în fapte bune (cf. Evr 6,10). Această chemare este deosebită de puternică în timpul sfânt de pregătire pentru Paşte. Cu urarea unui Post Mare sfânt şi rodnic, vă încredinţez mijlocirii Sfintei Fecioare Maria şi din inimă vă împart tuturor Binecuvântarea Apostolică.

Vatican, 3 noiembrie 2011

Benedict al XVI-lea

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa: www.ercis.ro

Ioan Paul al II-lea şi dilema raportului dintre credinţă şi raţiune

Rolul pe care Papa Ioan Paul al II-lea l-a acordat raportului dintre credinţă şi raţiune a reprezentat, am putea spune, prima perspectivă majoră papală asupra acestuia din urmă după aproape 120 de ani. Conciliul Vatican I din 1869-1870 afirmase că oamenii pot cunoaşte existenţa lui Dumnezeu prin intermediul raţiunii, iar enciclica lui Leon al XIII-lea din 1879, Aeterni Patris, a propus ca model de sinteză al credinţei şi raţiunii pe Sfântul Thoma d’Aquino. Dar de la sfârşitul secolului XIX se întâmplaseră multe în cadrul civilizaţiei umane şi, nu în ultimul rând, o diminuare drastică a încrederii că filozofia ar mai fi în măsură să ofere o cunoaştere a adevărului lucrurilor.
Conştientizând toate aceste aspecte, Ioan Paul al II-lea, având la bază pregătirea din perioada uceniciei sale filozofice, s-a concentrat constant asupra dilemei legăturii dintre credinţă şi raţiune, iar toate eforturile sale cu privire la problema mai sus menţionată s-au concretizat într-unul dintre cele mai importante documente ale Vaticanului în materie de filozofie, şi anume în enciclica Fides et ratio, cea de-a treisprezecea enciclică a pontificatului său. În Fides et ratio Papa Ioan Paul al II-lea deplânge modalitatea în care cercetarea ştiinţifică şi-a găsit temei în interiorul unei mentalităţi pozitiviste, mentalitate care neagă orice importanţă ideii creştine despre lume, dar care, în acelaşi timp, face abstracţie de tot ceea ce înseamnă metafizică şi morală. Această stare de fapt reaminteşte, în opinia lui Ioan Paul al II-lea, anostitatea neopozitivismului logic de la Viena, ai cărui reprezentanţi de seamă, precum Ernst Mach, Friedrich Weissman sau Rudolf Carnap, considerau că adevărul nu poate fi găsit decât în ştiinţă, metafizica fiind fundamentată pe două tipuri de erori: pe de o parte, foloseşte cuvinte lipsite de semnificaţie, iar pe de altă parte, enunţurile sale sunt lipsite de sens. În fond, trăind într-o epocă în care umanitatea este străină de toate formele ludice de transcendenţă divină şi metafizică, se poate spune că pentru termeni sau concepte precum Absolutul, Necondiţionatul, Fiinţa în sine, nimeni nu poate furniza condiţii empirice de adevăr, ci doar sentimente şi reprezentări ce stau în spatele pretinsei semnificaţii. De aceea, consideră Papa Ioan Paul al II-lea, epoca contemporană a ajuns sa se cufunde cu nonşalanţă în cele mai tenebroase unghiuri ale ignoranţei şi să fie extaziată de feluritele descoperiri ştiinţifice pentru care ideile creştine şi metafizica sunt roadele ingeniozităţii prin care umanitatea şi-a consolidat un sistem de iluzii pentru a supravieţui. Pentru a accentua şi mai bine această stare de bizarerie etico-socială, Ioan Paul al II-lea ia în considerare următorul aspect: „consecinţa acestei stări de lucruri este faptul că anumiţi oameni de ştiinţă, lipsiţi de orice referinţă etică, riscă să nu mai aibă în centrul interesului lor persoana şi structura globală a vieţii sale. Mai mult: unii dintre ei, conştienţi de posibilităţile sădite în progresul tehnologic, par să cedeze, nu doar la logica pieţei, ci şi la tentaţia unei puteri demiurgice asupra naturii şi asupra fiinţei umane”[1].
Aşadar, mergând pe urmele abordării Papei Ioan Paul al II-lea, constatăm că umanitatea trăieşte incomensurabila dramă a separării dintre credinţă şi raţiune. Umanismul renascentist, machiavelismul, iluminismul, acestea sunt doar câteva momente din istoria universală care l-au exclus pe Dumnezeu din orice aspect al vieţii şi al societăţii. În schimb, nici epoca contemporană nu este mai departe. Începând cu apariţia nihilismului lui Nietzsche ca urmare a crizei raţionalismului, s-a decantat o anostă şi futilă epocă a iraţionalismului care se manifestă cu precădere în postmodernismul relativist ale cărui curente ironice şi eterogene precum deconstructivismul, poststructuralismul, amoralismul îl consideră pe Dumnezeu doar o ficţiune metafizică a unei minţi depăşite. În accepţiunea Papei Ioan Paul al II-lea, filozofia a fost nevoită să cunoască o limitare radicală, transformându-se din acea iubire de înţelepciune într-una din numeroasele regiuni ale ştiinţei umane. De aceea, „în loc de contemplarea adevărului şi căutarea scopului ultim şi a sensului vieţii, aceste diferite forme de raţionalitate care pun în evidenţă marginalitatea ştiinţei filozofice sunt orientate ca «raţiune instrumentală» spre a servi unor scopuri utilitariste, de desfătare sau de putere”[2]. Astfel, suntem permanent ameninţaţi de pericolul absolutizării acestui drum: „omul de astăzi pare sa fie tot mai ameninţat de ceea ce produce, adică de rezultatul muncii mâinilor sale şi, mai mult încă, de munca intelectului său, de tendinţele voinţei sale. Roadele acestei multiple activităţi a omului, prea degrabă şi într-un fel deseori imprevizibil, sunt nu numai şi nu atât obiectul «alienării», în sensul că sunt luate pur şi simplu de la cel care le-a produs; cât mai ales, cel puţin parţial, într-un cerc consecvent şi indirect al efectelor sale, aceste roade se îndreaptă împotriva omului”[3].
Ca urmare a acestor transformări culturale, în filozofie credinţa este privată de orice importanţă, iar raţionamentele pe care le propune nu sunt altceva decât manifestări ale materialismului individualist al cărui scop este acela de a se ajunge la certitudinea subiectivă sau la utilitatea practică. Deci, în viziunea Papei Ioan Paul al II-lea, dacă credinţei i-a fost suprimat orice rol, nici raţiunea nu este mai presus, pentru că după constatările Suveranului Pontif, fără credinţă nu poate exista raţiune, după cum fără raţiune nu poate exista credinţă. Potrivit Papei Ioan Paul al II-lea, credinţa fără raţiune nu face altceva decât să submineze sentimentul şi experienţa şi de aceea riscă să-şi piardă statutul ei de propunere universală. Pe de altă parte, o raţiune care nu este dublată de o credinţă autentică şi profundă nu are capacitatea să se axeze, sau altfel spus, să analizeze transformarea fiinţei umane sau devenirea fiinţială. „De aceea, să nu pară nelalocul său apelul meu puternic şi incisiv pentru ca filozofia şi credinţa să recupereze unitatea profundă care le face capabile de a fi coerente cu natura lor în respectul autonomiei reciproce. Parrhesia credinţei trebuie să aibă drept corespondent curajul raţiunii”[4]. Aşadar, ceea ce Papa Ioan Paul al II-lea a descris ca fiind „falsa modestie” a filozofiei nu a înlăturat marile întrebări. De ce există ceva în loc de nimic? Ce este binele şi ce este răul? Astfel, a sosit timpul, spunea Ioan Paul al II-lea, ca filozofia să-şi recapete înfiorarea şi uimirea, cele care conduc către adevărul transcendent. În caz contrar, vom fi întâmpinaţi de un alt secol plin de lacrimi.
Filozofia îndreptată către adevărul transcendent este o chestiune crucială pentru religie. Filozofia grecilor antici a ajutat la curăţirea religiei de superstiţii. Tentaţia superstiţiei este totuşi perenă şi uneori ia forma pretenţiei după care credinţa nu poate fi supusă analizei raţionale. În climatul cultural din prezent, aceasta înseamnă să reliefezi faptul că credinţa este numai chestiune de simţire şi trăire. De asemenea, un apel pentru o credinţă raţională pare să fie puternic influenţat de credinţa religioasă resurgentă. Astfel, pe baza acestor argumente care au fost prezentate în studiul de faţă, Papa Ioan Paul al II-lea ajunge la concluzia potrivit căreia dacă credinţa şi raţiunea nu acţionează împreună, reînvierea convingerilor religioase nu va putea să ofere un fundament sigur demnităţii umane, pentru că această demnitate se află în capacitatea omului de a cunoaşte adevărul, de a adera la el şi de a-l trăi. Această legătură strânsă dintre raţiune şi credinţă este de altfel singura care, în viziunea Papei Ioan Paul al II-lea, oferă persoanei umane adevărata libertate, pe care acelaşi Suveran Pontif o percepe sub aspectul responsabilităţii, al datoriei.

---

[1] cf. Ioan Paul al II-lea, Fides et ratio, Scrisoare enciclica cu privire la raporturile dintre credinta si ratiune, Editura Presa Buna, Iaşi, 1999, traducere din limba italiană de pr. Wilhem Dancă, p. 36-37.
[2] cf. Ioan Paul al II-lea, Fides et ratio, p. 37
[3] cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclica Redemptor hominis (4 martie 1979)
[4] cf. Ioan Paul al II-lea, Fides et ratio, p. 38

Autor: T. Petcu
Sursa: www.oglindanet.ro

În tăcerea ascultării sub semnul bucuriei

Verbum Domini" este o scriere globală în care se împletesc teologia, spiritualitatea şi pastoraţia

Vineri 11 noiembrie 2011, cardinalul preşedinte al Consiliului Pontifical al Culturii prezintă cartea Verbum Domini. Studii şi comentarii asupra exortaţiei apostolice post-sinodale a lui Benedict al XVI-lea (îngrijită de Paolo Merlo şi Giuseppe Pulcinelli, Cittŕ del Vaticano, Lateran University Press, 2011, 508 pagini). Vor interveni secretarul general al Sinodului Episcopilor, arhiepiscopul Nikola Eterovic, şi rectorul Universităţii Pontificale Lateran, episcopul Enrico dal Covolo. Cardinalul ne-a trimis, despre temă, următorul articol.

de Gianfranco Ravasi

Vladimir: "Ai citit vreodată Biblia?". Estragon: "Biblia?... cred că m-am uitat o dată în ea". Glumele pe care şi le spun cei doi vagabonzi protagonişti ai celebrei drame a lui Samuel Beckett Aşteptându-l pe Godot (1952) exprimă o atitudine comună pentru mulţi: o scurtă privire trebuie totuşi dată acestui text aşa de aclamat însă, aşa cum se întâmplă pentru clasici, aşa de puţin citit. Chiar şi pentru catolici poetul francez Paul Claudel nu ezita să spună că ei nutresc faţă de Biblie un mare respect şi acest respect îl demonstrează stând cât mai departe posibil de ea. Într-adevăr, trebuie recunoscut că Conciliul al II-lea din Vatican a făcut în aşa fel încât această distanţă să se micşoreze în liturgie, în cateheză şi chiar în teologie. Tot mai mult, chiar şi în ambientul "laic", se recunoaşte, de asemenea, necesitatea de a avea în mâini acest "mare cod" al culturii occidentale pentru a-i putea descifra şi admira producţiile cele mai înalte în domeniul artelor şi chiar şi anumite aspecte ale cotidianităţii noastre, ca să nu vorbim apoi despre incidenţa pe care Sfânta Scriptură a avut-o asupra orizontului etosului şi al eticii comune (să ne gândim numai la însemnătatea Decalogului).

La distanţă de decenii de Vatican II, în faţa unei oarecare încetiniri şi mai ales a unei obişnuinţe care putea crea o derivă de genericitate şi de spiritualism vag sau, dimpotrivă, de tehnicisme aride din partea specialiştilor, Sinodul Episcopilor convocat de Benedict al XVI-lea în octombrie 2008 a dat un impuls semnificativ pentru o întoarcere intensă şi autentică la Cuvântul lui Dumnezeu. Roadele acelei adunări exprimate în multiplicitatea documentelor sale - de la materialele pregătitoare până la intervenţiile Părinţilor sinodali, de la discuţiile pe zone lingvistice la mesajul final pentru poporul lui Dumnezeu, de la conferinţele oficiale la propositiones votate de Sinod - au fost prezentate Papei care a elaborat respectiva Exortaţie apostolică post-sinodală semnificativă deja chiar în titlul său, Verbum Domini, şi în genul său, dată în mod emblematic în comemorarea liturgică a sfântului Ieronim, la 30 septembrie 2010.

Noi acum am vrea să oferim un scurt profil structural al ei, cu o singură subliniere finală care cu siguranţă va trebui să fie deschisă la o vastă şi aprofundată analiză din partea exegeţilor şi teologilor. Noi suntem în faţa unui apel slab şi esenţial care ţine loc de stimulent pentru comunităţile ecleziale şi pentru credincioşi; nici nu este un text pur doctrinal sau tematic, aşa cum nu vrea să se reducă numai la domeniul pastoral şi operativ; nu optează nici pentru prezentarea câtorva teze teoretice şi a propunerilor practice într-un soi de schemă destinată să fie umplută cu motivaţii, documentări şi aplicaţii succesive. În schimb suntem în faţa unei adevărate scrieri globale, aproape asemănătoare unei "constituţii" conciliare, unde se împletesc teologia şi pastoraţia şi unde reflecţia este susţinută şi îmbogăţită de broderie de citate semnificative şi de trimiteri eficace.

Nu folosim termenul "tratat" pentru că el trage cu sine o conotaţie negativă, academică, de manual şi fin datată, însă substanţa exprimată de etimologie se adaptează bine la acest text papal: în el tema Cuvântului lui Dumnezeu este "tratată", adică analizată, dezvoltată, aprofundată în toate iridescentele sale.

Există şi o adevărată linie-călăuză sau cheie interpretativă care susţine întreaga Exortaţie: este prologul Evangheliei lui Ioan (nr. 5) care ritmează tripticul în care se împarte documentul, făcând în felul acesta clară desfăşurarea sa şi făcând în aşa fel încât doctrina şi practica, credinţa şi viaţa, Cuvântul şi "carnea" istorică să se împletească armonios. Astfel se porneşte cu Cuvântul lui Dumnezeu considerat în sine, perceput în revelarea sa amplă care excede şi precede însă Biblia, delineată în aspectul său dialogic (ascultarea, alianţa, credinţa, invocaţia, dar şi păcatul) şi exaltată în piscul ei care este Cristos. Pe această cale există un comentariu ideal la afirmaţia capitală a lui Ioan: "La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu şi Cuvântul s-a făcut trup" (1,1.14). Unul din capitolele fundamentale în acest prim tablou din triptic este desigur cel dedicat hermeneuticii (nr. 29-49), indispensabil tocmai datorită legăturii indisolubile dintre Logos şi sarx, dintre divinitate şi umanitate, dintre absolut şi contingent, dintre eternitate şi istoria proprie a Revelaţiei biblice, dintre Cuvântul transcendent şi cuvintele umane conotate lingvistic şi cultural.

Multe şi sugestive sunt notele care sunt oferite nu numai pentru lectura credinciosului, ci sugerate şi ca o călăuză pentru exerciţiul teologic. Astfel, dacă pe de o parte se preocupă de "paginile obscure" ale Bibliei (nr. 42) sau despre riscul care este înnăscut în fundamentalism sau şi despre angajarea ecumenică sau despre cea existenţială, bazată pe frumosul moto al sfântului Grigorie despre viaţa corectă ca lectură vie a Bibliei (viva lectio, vita bonorum), pe de altă parte se ating probleme importante în domeniul teologic, ca aceea care - pe urma lui Dei Verbum (nr. 12) - propune o interpretare a Scripturii care să nu anuleze una din cele două feţe ale sale. Desigur, nu trebuie ştearsă dimensiunea istorică şi literară care este oglindă a Întrupării, dar nici nu trebuie ignorat profilul transcendent al Bibliei, dacă nu se vrea reducerea ei "la pură istoriografie, la istorie a literaturii". Hermeneutica "literei" şi hermeneutica "spiritului" (nr. 32-39) trebuie să coexiste dacă se vrea să se dea cont despre realitatea vie şi unitară a Cuvântului lui Dumnezeu în cuvinte umane.

Aceasta este doar o aluzie în jurul unor pagini care se revelează foarte bogate şi variate, permiţând să se adune respiraţia seculară a unei tradiţii, dar deschizând şi perspective ulterioare şi reafirmând necesitatea unei pregătiri autentice a credinciosului pentru ca apropierea de textul sacru să nu fie unilaterală sau "instinctivă" sau naivă. Pe această cale suntem conduşi spontan la al doilea tablou al tripticului desenat de Benedict al XVI-lea; după Verbum Dei, Cuvântul lui Dumnezeu considerat în sine, avem Verbum in Ecclesia, adică însuşi Cuvântul care interpelează şi intră în Biserică pentru a fi primit acolo şi pentru a deveni normă a credinţei şi a vieţii. Răsună aici cealaltă afirmaţie din prologul lui Ioan: "Celor care l-au primit le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu" (1,12). Am putea să afirmăm sintetic că în această intrare a Cuvântului în terenul eclezial Benedict al XVI-lea a găsit două parcursuri.

Primul este cel glorios şi regal al liturgiei, "loc privilegiat" în care trebuie făcut să răsune şi să palpite Cuvântul (nr. 52-71). Aici este interesant de notat şi cum Pontiful se mişcă de-a lungul versantului dublu al reflecţiei teologice (numai pentru a sugera un exemplu, a se vedea paragraful despre "sacramentalitatea" Cuvântului, nr. 56) şi al aplicaţiei pastorale. În această ultimă privinţă - tot pentru a exemplifica - ni se pare semnificativ să evocăm atenţia rezervată, printre altele, nevăzătorilor şi celor surzi (nr. 71), precum şi interesul faţă de acustica în ambientul arhitectonic, în aşa fel ca să aibă Cuvântul proclamat acea "sonoritate" care de la a auzi conduce la a asculta şi a respecta, pentru a folosi cuvintele lui Isus (Lc 8,19-21; 11,27-28). Tocmai de aici putem face să difuzăm celălalt parcurs care face să iasă Cuvântul din templu şi din cult pentru a intra în piaţă şi în casă, adică în viaţa eclezială zilnică.

Prezenţa Bibliei capătă deci trăsături diferite, implicând şi interpelând diferiţii subiecţi ecleziali, păstori şi credincioşi, comunităţi călugăreşti şi familii, trezind angajări multiple care merg de la studiu la lectio divina. Aceasta din urmă este urmărită de documentul papal cu multă acurateţe ajungând să-i ritmeze etapele clasice ale lui lectio, meditatio, oratio şi actio, adevărată "scară" - aşa cum spune certozinul Guigo al II-lea - pentru a urca la Stăpânul Cuvântului. Comunitatea eclezială se transformă astfel în martor vital şi nu numai în vestitor al Cuvântului. Scria Ferdinand Ebner (1882-1931) că "un comentariu la Evanghelie nu trebuie scris ci trăit. Şi există mult mai multe comentarii vii la Evanghelie decât poate să pară la prima vedere". În anumite privinţe acest autor austriac, înainte ateu şi apoi credincios zelos, făcea ecou la cuvintele unui agnostic explicit ca filozoful Nietzsche care afirma: "Dacă vestea cea bună din Biblia voastră ar fi scrisă şi pe faţa voastră, n-aţi avea nevoie să insistaţi aşa de încăpăţânat pentru ca să se creadă în autoritatea acestei cărţi: acţiunile voastre ar trebui să facă aproape superfluă Biblia pentru că voi înşivă ar trebui să fiţi Biblia însăşi".

Prin această operaţiune de discrazie se creează corolarii semnificative cu urmări riscante mai ales pentru înţelegerea împlinită şi completă a Scripturii care, dacă este analizată exclusiv cu microscopul istorico-critic sau cel al altor abordări mai recente (repetăm, mereu necesare, dacă nu se vrea căderea într-un soi de gnosticism biblic, aşa cum s-a întâmplat pentru cristologie chiar dacă în sensul opus), se reduce la un simplu document din trecut, atestare a unui eveniment istoric interesant, dar depăşit şi datat, la text literar clasic, care trebuie situat numai în istoria literaturii sau în istoriografie, şi aşa mai departe. În afară de asta, la nivel teoretic mai general s-ar nega structura deplină a fiinţei şi a existenţei care nu poate fi redusă la un simplu fenomenism pozitivist, afară de cazul în care se recurgă la o concepţie secularistă simplificată care recunoaşte ca valabile şi întemeiate numai afirmaţiile de tip fizic sau istoriografic şi neagă orice dimensiune transcendentă a realităţii, deci exclude prezenţa divinului în istorie şi în creaţie.

În sfârşit, însăşi natura lui Verbum Domini cere ca să se denunţe cu vogoare şi rezultatele teologice, pastorale şi spirituale negative ale acestei contrapoziţii, pornind de la naşterea unui inevitabil "dualism apăsător între exegeză, care se atestă numai pe primul nivel, şi teologie, care se deschide spre deriva unei spiritualizări a sensului Scripturilor care nu respectă caracterul istoric al Revelaţiei" (nr. 35). Redundanţele acestei mod disociat de a pune problema se reverberează apoi în viaţa spirituală, în activitatea pastorală şi în însuşi itinerarul formativ al preoţilor şi al credincioşilor. Pentru aceasta, apelul lui Benedict al XVI-lea la întoarcerea la o "înţelegere" mai coerentă dintre cercetarea strict exegetică şi investigaţia teologică - ambele părtaşe de unicul mister al Cuvântului, deci ambele dotate cu calitate "teologică", deşi în diversitatea statutelor - capătă o căldură şi o intensitate deosebită. Primul şi ultimul cuvânt care pecetluieşte această Exortaţie apostolică, pusă de acum în mâna tuturor Bisericilor pentru ca să o mediteze şi să o considere ca o călăuză pentru itinerarul lor de credinţă şi de viaţă în lumina Cuvântului, este "bucurie" (nr. 2 şi 123), încă o dată pe urma Evangheliei lui Ioan atunci când Cristos, în ultima seară a vieţii sale pământeşti, doreşte ca "bucuria voastră să fie deplină" (16,24). Pentru a obţine această "fericire" pe care Maria, mama lui Cristos, a experimentat-o, este necesară puritatea credinţei: "Fericită aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul" (Lc 1,45). Şi este necesară de lăsat spaţiu şi tăcerii ascultării, aşa cum sugera Dietrich Bonhoeffer, martor de credinţă şi de iubire pentru Cuvânt până la ţinta extremă a martiriului: "Să facem tăcere înainte de a asculta Cuvântul pentru ca gândurile noastre să fie deja îndreptate spre Cuvânt. Să facem tăcere după ascultarea Cuvântului pentru că acesta ne vorbeşte încă, trăieşte şi locuieşte în noi. Să facem tăcere dimineaţa devreme pentru că Dumnezeu trebuie să aibă primul cuvânt. Să facem tăcere înainte de a ne culca pentru că ultimul cuvânt îi aparţine lui Dumnezeu. Să facem tăcere numai din iubire faţă de Cuvânt".

(După L'Osservatore romano, 11 noiembrie 2011)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

2012-2013: Anul credinței în Biserica Catolică

Scrisoarea apostolică în formă de motu proprio,
Porta fidei, a Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea,
prin care se convoacă Anul Credinţei

1. "Poarta credinţei" (cf. Fap 14,27), care introduce la viaţa de comuniune cu Dumnezeu şi permite intrarea în Biserica sa, este mereu deschisă pentru noi. Este posibil să trecem acel prag atunci când cuvântul lui Dumnezeu este vestit şi inima se lasă plăsmuită de harul care transformă. A trece prin acea poartă comportă pornirea pe un drum care durează toată viaţa. El începe cu Botezul (cf. Rom 6,4), prin care putem să-l chemăm pe Dumnezeu cu numele de Tată, şi se încheie cu trecerea prin moarte la viaţa veşnică, rod al învierii Domnului Isus, care, cu darul Duhului Sfânt, a voit să implice în însăşi gloria sa pe cei care cred în el (cf. In 17,22). A mărturisi credinţa în Treime - Tată, Fiu şi Duh Sfânt - echivalează cu a crede într-un singur Dumnezeu care este iubire (cf. 1In 4,8): Tatăl care la plinirea timpului l-a trimis pe Fiul său pentru mântuirea noastră; Isus Cristos care în misterul morţii şi învierii sale a răscumpărat lumea; Duhul Sfânt care conduce Biserica de-a lungul secolelor în aşteptarea întoarcerii glorioase a Domnului.

2. Încă de la începutul slujirii mele ca succesor al lui Petru am amintit exigenţa de a redescoperi drumul credinţei pentru a pune în lumină cu tot mai mare claritate bucuria şi entuziasmul reînnoit al întâlnirii cu Cristos. În omilia de la sfânta Liturghie a începutului pontificatului meu spuneam: "Biserica în ansamblul ei şi păstorii în ea, asemenea lui Cristos, trebuie să pornească la drum pentru a-i conduce pe oameni în afara deşertului, spre locul vieţii, spre prietenia cu Fiul lui Dumnezeu, spre cel care ne dăruieşte viaţa, viaţa în plinătate"¹. Se întâmplă de acum, nu rareori, să se preocupe creştinii mai mult pentru consecinţele sociale, culturale şi politice ale angajării lor, continuând să se gândească la credinţă ca la o premisă clară a trăirii comune. De fapt, această premisă nu numai că nu mai este aşa, ci adesea este chiar negată². În timp ce în trecut era posibil să se recunoască o matrice culturală unitară, acceptată la scară largă în referinţa sa la conţinuturile credinţei şi la valorile inspirate de ea, astăzi nu mai pare să fie aşa în mari sectoare ale societăţii, din cauza unei profunde crize de credinţă care a atins multe persoane.

3. Nu putem accepta ca sarea să devină insipidă şi lumina să fie ţinută ascunsă (cf. Mt 5,13-16). Şi omul de astăzi poate să simtă din nou necesitatea de a merge asemenea femeii samaritene la fântână pentru a-l asculta pe Isus care invită să creadă în el şi să ia din izvorul său din care ţâşneşte apă vie (cf. In 4,14). Trebuie să regăsim gustul de a ne hrăni din cuvântul lui Dumnezeu, transmis de Biserică în mod fidel, şi din pâinea vieţii, oferite în sprijinul celor care sunt discipolii săi (cf. In 6,51). De fapt, învăţătura lui Isus răsună încă în zilele noastre cu aceeaşi forţă: "Lucraţi nu pentru hrana pieritoare, ci pentru hrana care rămâne spre viaţa veşnică" (In 6,27). Întrebarea pusă de cei care îl ascultau este aceeaşi şi pentru noi astăzi: "Ce să facem ca să săvârşim faptele lui Dumnezeu?" (In 6,28). Cunoaştem răspunsul lui Isus: "Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu: să credeţi în cel pe care l-a trimis el" (In 6,29). Aşadar, a crede în Isus Cristos este calea pentru a putea ajunge în mod definitiv la mântuire.

4. În lumina a toate acestea am decis să convoc un An al Credinţei. El va începe la 11 octombrie 2012, la împlinirea a 50 de ani de la deschiderea Conciliului Vatican II, şi se va termina în solemnitatea Domnului nostru Isus Cristos, Regele Universului, la 24 noiembrie 2013. La 11 octombrie 2012 se vor împlini şi 20 de ani de la publicarea Catehismului Bisericii Catolice, text promulgat de predecesorul meu, fericitul papă Ioan Paul al II-lea³, cu scopul de a ilustra tuturor credincioşilor forţa şi frumuseţea credinţei. Acest document, rod autentic al Conciliului Vatican II, a fost mult dorit de Sinodul extraordinar al Episcopilor din anul 1985 ca instrument în slujba catehezei⁴ şi a fost realizat prin colaborarea întregului episcopat din Biserica Catolică. Şi tocmai Adunarea Generală a Sinodului Episcopilor a fost convocată de mine, în luna octombrie din anul 2012, despre tema Noua evanghelizare pentru transmiterea credinţei creştine. Aceea va fi o ocazie propice pentru a introduce întregul organism eclezial într-un timp de deosebită reflecţie şi redescoperire a credinţei. Nu este prima dată că Biserica este chemată să celebreze un An al Credinţei. Veneratul meu predecesor slujitorul lui Dumnezeu Paul al VI-lea a convocat unul asemănător în anul 1967, pentru a comemora martiriul apostolilor Petru şi Paul în al nouăsprezecelea centenar al mărturiei lor supreme. L-a gândit ca un moment solemn pentru ca în toată Biserică să fie "o autentică şi sinceră mărturisire a aceleiaşi credinţe"; în afară de asta, el a voit ca aceasta să fie confirmată în manieră "individuală şi colectivă, liberă şi conştientă, interioară şi exterioară, umilă şi sinceră"⁵. Se gândea că în felul acesta Biserica întreagă putea să reia "conştiinţa exactă a credinţei sale, pentru a o reînsufleţi, pentru a o purifica, pentru a o confirma, pentru a o mărturisi"⁶. Marile tulburări care au avut loc în acel an au făcut şi mai evidentă necesitatea unei asemenea celebrări. Ea s-a încheiat cu Mărturisirea de credinţă a poporului lui Dumnezeu⁷, pentru a atesta cât de mult conţinuturile esenţiale care de secole constituie patrimoniul tuturor celor care cred au nevoie să fie confirmate, înţelese şi aprofundate în manieră mereu nouă cu scopul de a da mărturie coerentă în condiţii istorice diferite de trecut.

5. În unele aspecte, veneratul meu predecesor a văzut acest an ca o "consecinţă şi exigenţă postconciliară"⁸, fiind foarte conştient de dificultăţile grave ale timpului, mai ales cu privire la mărturisirea credinţei adevărate şi la interpretarea sa corectă. Am considerat că a iniţia Anul Credinţei în coincidenţă cu împlinirea a 50 de ani de la deschiderea Conciliului Vatican II poate să fie o ocazie propice pentru a înţelege că textele lăsate ca moştenire de părinţii conciliari, conform cuvintelor fericitului Ioan Paul al II-lea, "nu-şi pierd valoarea lor şi nici vigoarea lor. Este necesar ca ele să fie citite în manieră corespunzătoare, să fie cunoscute şi asimilate ca texte calificate şi normative ale magisteriului, în cadrul tradiţiei Bisericii... Simt mai mult ca oricând obligaţia de a arăta Conciliul ca marele har de care Biserica a beneficiat în secolul al XX-lea: în el ne este oferită o busolă sigură pentru a ne orienta în drumul secolului care se deschide"⁹. Şi eu intenţionez să reafirm cu tărie ceea ce am afirmat cu privire la Conciliu la puţine luni după alegerea mea ca succesor al lui Petru: "Dacă îl citim şi îl receptăm conduşi de o hermeneutică justă, el poate să fie şi să devină tot mai mult o mare forţă pentru mereu necesara reînnoire a Bisericii"¹⁰.

6. Reînnoirea Bisericii trece şi prin mărturia oferită de viaţa celor care cred: cu însăşi existenţa lor în lume, creştinii sunt chemaţi de fapt să facă să strălucească acel cuvânt al adevărului pe care Domnul Isus ni l-a lăsat. Tocmai Conciliul, în constituţia dogmatică Lumen gentium, afirma: "În vreme ce Cristos, «sfânt, nevinovat şi fără pată» (Evr 7,26), nu a cunoscut păcatul (cf. 2Cor 5,21) şi a venit pentru a ispăşi doar păcatele poporului (cf. Evr 2,17), Biserica, incluzând în sânul ei oameni păcătoşi, de aceea deopotrivă sfântă şi având mereu nevoie de purificare, înaintează încontinuu pe drumul pocăinţei şi al reînnoirii. Biserica «îşi continuă peregrinarea între prigoana lumii şi mângâierile lui Dumnezeu», vestind pătimirea şi moartea Domnului până când va veni (cf. 1Cor 11,26). Dar, cu puterea Domnului Înviat, ea este întărită pentru a învinge, prin răbdare şi dragoste, suferinţele şi dificultăţile sale interioare şi exterioare şi pentru a revela lumii, în mod fidel, deşi sub umbre, misterul Domnului, până când, la sfârşit, el se va manifesta în plină lumină"¹¹.

Anul Credinţei, în această perspectivă, este o invitaţie la o autentică şi reînnoită convertire la Domnul, unic Mântuitor al lumii. În misterul morţii şi învierii sale, Dumnezeu a revelat în plinătate iubirea care mântuieşte şi cheamă pe oameni la convertirea vieţii prin iertarea păcatelor (cf. Fap 5,31). Pentru apostolul Paul, această iubire îl introduce pe om la o viaţă nouă: "Aşadar, am fost înmormântaţi împreună cu el prin botez în moartea lui pentru ca, după cum Cristos a înviat din morţi prin gloria Tatălui, la fel şi noi să umblăm într-o viaţă nouă" (Rom 6,4). Graţie credinţei, această viaţă nouă plăsmuieşte întreaga existenţă umană pe noutatea radicală a învierii. În măsura disponibilităţii sale libere, gândurile şi afectele, mentalitatea şi comportamentul omului sunt lent purificate şi transformate, într-un drum care nu este niciodată terminat pe deplin în această viaţă. "Credinţa care lucrează prin iubire" (Gal 5,6) devine un nou criteriu de înţelegere şi de acţiune care schimbă toată viaţa omului (cf. Rom 12,2; Col 3,9-10; Ef 4,20-29; 2Cor 5,17).

7. "Caritas Christi urget nos" (2Cor 5,14): iubirea lui Cristos umple inimile noastre şi ne stimulează să evanghelizăm. El, astăzi ca odinioară, ne trimite pe drumurile lumii pentru a proclama evanghelia sa tuturor popoarelor de pe pământ (cf. Mt 28,19). Cu iubirea sa, Isus Cristos atrage la sine pe oamenii din orice generaţie: în orice timp el convoacă Biserica încredinţându-i vestirea evangheliei, cu un mandat care este mereu nou. Pentru aceasta şi astăzi este necesară o angajare eclezială mai convinsă în favoarea unei noi evanghelizări pentru a redescoperi bucuria în credinţă şi a regăsi entuziasmul în comunicarea credinţei. Angajarea misionară a credincioşilor, care nu poate lipsi niciodată, ia forţă şi vigoare din redescoperirea zilnică a iubirii sale. De fapt, credinţa creşte atunci când este trăită ca experienţă a unei iubiri primite şi atunci când este comunicată ca experienţă de har şi de bucurie. Ea este rodnică pentru că lărgeşte inima în speranţă şi permite oferirea unei mărturii capabile să genereze: de fapt, deschide inima şi mintea celor care ascultă ca să primească invitaţia Domnului de a adera la cuvântul său pentru a deveni discipolii săi. Cei care cred, atestă sfântul Augustin, "se întăresc crezând"¹². Sfântul episcop de Hippona avea motive suficiente să se exprime în modul acesta. Aşa cum ştim, viaţa lui a fost o căutare continuă a frumuseţii credinţei până când inima sa nu a găsit odihnă în Dumnezeu¹³. Numeroasele sale scrieri, în care sunt explicate importanţa de a crede şi adevărul credinţei, rămân până în zilele noastre un patrimoniu de bogăţie inegalabilă şi permit încă atâtor persoane care sunt în căutarea lui Dumnezeu să găsească traseul corect pentru a avea acces la "poarta credinţei".

Deci numai crezând, credinţa creşte şi se întăreşte; nu există altă posibilitate pentru a avea certitudine cu privire la propria viaţă decât abandonarea, într-un crescendo continuu, în mâinile unei iubiri care se experimentează mereu mai mare pentru că îşi are originea în Dumnezeu.

8. Cu acest prilej fericit intenţionez să-i invit pe confraţii episcopi din toată lumea pentru a se uni cu succesorul lui Petru, în timpul de har spiritual pe care Domnul ni-l oferă, pentru a comemora darul preţios al credinţei. Am vrea să celebrăm acest an în manieră demnă şi rodnică. Va trebui să se intensifice reflecţia despre credinţă pentru a-i ajuta pe toţi cei care cred în Cristos să facă mai conştientă şi să revigoreze adeziunea lor la evanghelie, mai ales într-un moment de profundă schimbare cum este acela pe care omenirea îl trăieşte. Vom avea ocazia de a mărturisi credinţa în Domnul Înviat în catedralele noastre şi în bisericile din toată lumea; în casele noastre şi în familiile noastre, pentru ca fiecare să simtă puternică exigenţa de a cunoaşte mai bine şi de a transmite generaţiilor viitoare credinţa din totdeauna. Comunităţile călugăreşti ca şi cele parohiale şi toate realităţile ecleziale vechi şi noi vor găsi, în acest an, modul de a face publică mărturisirea Crezului.

9. Dorim ca acest an să trezească în fiecare credincios aspiraţia de a mărturisi credinţa în plinătate şi cu reînnoită convingere, cu încredere şi speranţă. Va fi o ocazie propice şi pentru a face mai intensă celebrarea credinţei în liturgie, îndeosebi în Euharistie, care este "culmea spre care tinde acţiunea Bisericii şi în acelaşi timp izvorul din care provine toată energia ei"¹⁴. În acelaşi timp, dorim ca mărturia de viaţă a celor care cred să crească în credibilitatea sa. A redescoperi conţinuturile credinţei mărturisite, celebrate, trăite şi rugate¹⁵ şi a reflecta asupra actului însuşi cu care se crede este o angajare pe care orice credincios trebuie să şi-o însuşească, mai ales în acest an.

Nu întâmplător, în primele secole creştinii erau obligaţi să înveţe pe de rost Crezul. Acesta le folosea ca rugăciune zilnică pentru a nu uita angajarea asumată cu Botezul. Prin cuvinte dense în semnificaţie, aminteşte asta sfântul Augustin când, într-o Omilie despre redditio symboli, încredinţarea Crezului, spune: "Simbolul sfântului mister pe care l-aţi primit toţi împreună şi pe care astăzi l-aţi recitat unul câte unul, sunt cuvintele pe care este construită cu trăinicie credinţa Bisericii mame pe fundamentul stabil care este Cristos Domnul... Aşadar, voi l-aţi primit şi l-aţi dat, dar în minte şi în inimă trebuie să-l ţineţi mereu prezent, trebuie să-l repetaţi în paturile voastre, să vă gândiţi la el în pieţe şi să nu-l uitaţi în timpul meselor: şi chiar atunci când dormiţi cu trupul trebuie să vegheaţi în el cu inima"¹⁶.

10. Aş vrea, la acest punct, să schiţez un traseu care să ajute la înţelegerea în mod mai profund nu numai a conţinuturilor credinţei, ci, împreună cu acestea, şi a actului cu care decidem să ne încredinţăm total lui Dumnezeu, în libertate deplină. De fapt, există o unitate profundă între actul cu care se crede şi conţinuturile cărora le dăm asentimentul nostru. Apostolul Paul permite să intrăm în interiorul acestei realităţi atunci când scrie: "Cu inima se crede... şi cu gura se dă mărturie" (Rom 10,10). Inima indică faptul că primul act cu care se vine la credinţă este dar al lui Dumnezeu şi acţiune a harului care acţionează şi transformă persoană până în interiorul ei.

Exemplul Lidiei este deosebit de elocvent în această privinţă. Sfântul Luca relatează că Paul, în timp ce se afla la Filipi, a mers sâmbăta pentru a vesti evanghelia câtorva femei; între ele era Lidia şi "Domnul i-a deschis inima ca să asculte cu atenţie cele spuse de Paul" (Fap 16,14). Sensul cuprins în expresie este important. Sfântul Luca învaţă că nu este suficientă cunoaşterea conţinuturilor care trebuie crezute, dacă după aceea inima, autentic loc sacru al persoanei, nu este deschisă de harul care permite să avem ochi pentru a privi în profunzime şi a înţelege că tot ceea ce a fost vestit este cuvântul lui Dumnezeu.

A mărturisi cu gura, la rândul său, arată că credinţa implică o mărturie şi o angajare publice. Creştinul nu poate gândi niciodată că a crede este un fapt privat. Credinţa înseamnă a decide să stăm cu Domnul pentru a trăi cu el. Şi acest "a sta cu el" introduce în înţelegerea motivelor pentru care se crede. Credinţa, tocmai pentru că este act al libertăţii, cere şi responsabilitatea socială a ceea ce se crede. Biserica în ziua de Rusalii arată cu toată claritatea această dimensiune publică a credinţei şi a vestirii fără teamă a propriei credinţe în faţa oricărei persoane. Este darul Duhului Sfânt care abilitează la misiune şi întăreşte mărturia noastră, făcând-o sinceră şi curajoasă.

Însăşi mărturisirea credinţei este un act personal şi în acelaşi timp comunitar. De fapt, Biserica este primul subiect al credinţei. În credinţa comunităţii creştine, fiecare primeşte Botezul, semn eficace al intrării în poporul celor care cred pentru a obţine mântuirea. Aşa cum atestă Catehismul Bisericii Catolice: "«Eu cred» este credinţa Bisericii mărturisită personal de fiecare credincios, mai ales în momentul Botezului. «Noi credem» este credinţa Bisericii mărturisită de episcopii reuniţi în conciliu sau, mai general, de adunarea liturgică a credincioşilor. «Eu cred»: este şi Biserica, mama noastră, care îi răspunde lui Dumnezeu cu credinţa sa şi care ne învaţă să spunem «Eu cred», «Noi credem»"¹⁷.

Aşa cum se poate observa, cunoaşterea conţinuturilor de credinţă este esenţială pentru a da propriul asentiment, adică pentru a adera pe deplin cu inteligenţa şi voinţa la ceea ce este propus de Biserică. Cunoaşterea credinţei introduce la totalitatea misterului de mântuire revelat de Dumnezeu. Asentimentul care este prestat implică, aşadar, că, atunci când se crede, se acceptă liber întregul mister al credinţei, deoarece garant al adevărului său este însuşi Dumnezeu care se revelează şi permite să cunoaştem misterul său de iubire¹⁸.

Pe de altă parte, nu putem uita că în contextul nostru cultural atâtea persoane, deşi nerecunoscând în ele darul credinţei, sunt oricum într-o căutare sinceră a sensului ultim şi a adevărului definitiv cu privire la existenţa lor şi cu privire la lume. Această căutare este un autentic "preambul" la credinţă pentru că mişcă persoanele pe drumul care conduce la misterul lui Dumnezeu. De fapt, însăşi raţiunea omului are sădită exigenţa a "ceea ce are valoare şi rămâne mereu"¹⁹. Această exigenţă constituie o invitaţie permanentă, înscrisă în mod indelebil în inima umană, de a porni la drum pentru a-l găsi pe cel pe care nu l-am căuta dacă nu ne-ar fi venit deja în întâmpinare²⁰. Tocmai la această întâlnire, credinţa ne invită şi ne deschide în plinătate.

11. Pentru a avea acces la o cunoaştere sistematică a conţinuturilor credinţei, toţi pot găsi în Catehismul Bisericii Catolice un ajutor preţios şi indispensabil. El constituie unul dintre roadele cele mai importante ale Conciliului Vatican II. În constituţia apostolică Fidei depositum, nu întâmplător semnată cu prilejul împlinirii a 30 de ani de la deschiderea Conciliului Vatican II, fericitul Ioan Paul al II-lea scria: "Acest catehism va avea o contribuţie foarte importantă la acea operă de reînnoire a întregii vieţi ecleziale... Eu îl recunosc ca un instrument valabil şi legitim în slujba comuniunii ecleziale şi ca o normă sigură pentru învăţătura credinţei"²¹.

Tocmai în acest orizont Anul Credinţei va trebui să exprime o angajare corală pentru redescoperirea şi studierea conţinuturilor fundamentale ale credinţei care au în Catehismul Bisericii Catolice sinteza lor sistematică şi organică. De fapt, aici iese în evidenţă bogăţia de învăţătură pe care Biserica a primit-o, a păstrat-o şi a oferit-o în cei două mii de ani de istorie ai săi. De la Sfânta Scriptură la părinţii Bisericii, de la maeştri de teologie la sfinţii care au străbătut secolele, Catehismul oferă o amintire permanentă a multelor moduri în care Biserica a meditat despre credinţă şi a produs progres în învăţătură pentru a da certitudine credincioşilor în viaţa lor de credinţă.

În însăşi structura sa, Catehismul Bisericii Catolice prezintă dezvoltarea credinţei ajungând să atingă marile teme ale vieţii zilnice. Pagină după pagină se descoperă că tot ceea ce este prezentat nu este o teorie, ci întâlnirea cu o persoană care trăieşte în Biserică. De fapt, după mărturisirea de credinţă urmează explicaţia vieţii sacramentale, în care Cristos este prezent, activ şi continuă să construiască Biserica sa. Fără liturgie şi sacramente, mărturisirea de credinţă nu ar avea eficacitate, pentru că ar fi lipsită de harul care susţine mărturia creştinilor. În acelaşi mod, învăţătura Catehismului despre viaţa morală capătă întreaga sa semnificaţie dacă este pusă în relaţie cu credinţa, liturgia şi rugăciunea.

12. De aceea, în acest an, Catehismul Bisericii Catolice va putea să fie un adevărat instrument în sprijinul credinţei, mai ales pentru cei care se preocupă de formarea creştinilor, aşa de determinantă în contextul nostru cultural. În acest scop, am invitat Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, în acord cu dicasteriile competente ale Sfântului Scaun, să redacteze o Notă, cu care să ofere Bisericii şi celor care cred câteva indicaţii pentru a trăi acest An al Credinţei în modurile cele mai eficiente şi corespunzătoare, în slujba credinţei şi a evanghelizării.

De fapt, credinţa este supusă mai mult decât în trecut la o serie de întrebări care provin dintr-o mentalitate schimbată care, îndeosebi astăzi, reduce domeniul certitudinilor raţionale la cel al cuceririlor ştiinţifice şi tehnologice. Totuşi Bisericii nu i-a fost teamă niciodată să arate că între credinţa şi ştiinţa autentică nu poate să fie nici un conflict, pentru că amândouă, chiar dacă pe căi diferite, tind către adevăr²².

13. Va fi decisiv în cursul acestui an să se parcurgă din nou istoria credinţei noastre, care vede misterul insondabil al împletirii dintre sfinţenie şi păcat. În timp ce prima evidenţiază marele aport pe care bărbaţi şi femei l-au oferit creşterii şi dezvoltării comunităţii prin mărturia vieţii lor, al doilea trebuie să provoace în fiecare o sinceră şi permanentă operă de convertire pentru a experimenta milostivirea Tatălui care merge în întâmpinarea tuturor.

În acest timp vom ţine privirea îndreptată spre Isus Cristos, "începutul şi desăvârşirea credinţei" (Evr 12,2): în el are împlinire orice travaliu şi dorinţă intensă a inimii umane. Bucuria iubirii, răspunsul la drama suferinţei şi a durerii, forţa iertării în faţa ofensei primite şi victoria vieţii în faţa golului morţii, toate îşi au împlinire în misterul Întrupării sale, făcându-se om, al împărtăşirii cu noi a slăbiciunii umane pentru a o transforma cu puterea Învierii sale. În el, mort şi înviat pentru mântuirea noastră, îşi găsesc lumină deplină exemplele de credinţă care au marcat aceşti două mii de ani ai istoriei noastre de mântuire.

Prin credinţă, Maria a primit cuvântul îngerului şi a crezut în vestea că va deveni mamă a lui Dumnezeu în ascultarea dedicării sale (cf. Lc 1,38). Vizitând-o pe Elisabeta, a înălţat cântarea sa de laudă către Cel Preaînalt pentru minunăţiile pe care le săvârşea în cei care se încred în el (cf. Lc 1,46-55). Cu bucurie şi emoţie l-a născut pe Fiul său unic, menţinând intactă fecioria (cf. Lc 2,6-7). Încrezându-se în soţul său Iosif, l-a dus pe Isus în Egipt pentru a-l salva de la persecuţia lui Irod (cf. Mt 2,13-15). Cu aceeaşi credinţă l-a urmat pe Domnul în predica sa şi a rămas cu el până pe Golgota (cf. In 19,25-27). Cu credinţă, Maria a gustat roadele învierii lui Isus şi, păstrând orice amintire în inima sa (cf. Lc 2,19.51), a transmis-o celor doisprezece reuniţi cu ea în cenacol pentru a-l primi pe Duhul Sfânt (cf. Fap 1,14; 2,1-4).

Prin credinţă apostolii au părăsit toate pentru a-l urma pe Învăţătorul (cf. Mc 10,28). Au crezut în cuvintele cu care vestea împărăţia lui Dumnezeu prezentă şi realizată în persoana sa (cf. Lc 11,20). Au trăit în comuniune de viaţă cu Isus care îi instruia cu învăţătura sa, lăsându-le o nouă regulă de viaţă cu care vor fi recunoscuţi ca discipolii săi după moartea sa (cf. In 13,34-35). Prin credinţă au mers în lumea întreagă, urmând mandatul de a duce evanghelia la toată făptura (cf. Mc 16,15) şi, fără nici o teamă, au vestit tuturor bucuria învierii ai cărei martori fideli au fost.

Prin credinţă, discipolii au format prima comunitate adunată în jurul învăţăturii apostolilor, în rugăciune, în celebrarea Euharistiei, punând în comun ceea ce aveau pentru a veni în ajutorul nevoilor fraţilor (cf. Fap 2,42-47).

Prin credinţă, martirii şi-au dăruit viaţa pentru a mărturisi adevărul evangheliei care i-a transformat şi i-a făcut capabili să ajungă până la darul cel mai mare al iubirii cu iertarea propriilor persecutori.

Prin credinţă, bărbaţi şi femei şi-au consacrat lui Cristos viaţa lor părăsind toate pentru a trăi în simplitate evanghelică ascultarea, sărăcia şi castitatea, semne concrete ale aşteptării Domnului care nu întârzie să vină. Prin credinţă, atâţia creştini au promovat acţiuni în favoarea dreptăţii pentru a face concret cuvântul Domnului, venit să vestească eliberarea de asuprire şi un an de har pentru toţi (cf. Lc 4,18-19).

Prin credinţă, în decursul secolelor, bărbaţi şi femei de toate vârstele, al căror nume este scris în cartea vieţii (cf. Ap 7,9; 13,8), au mărturisit frumuseţea de a-l urma pe Domnul Isus acolo unde erau chemaţi să dea mărturia faptului că sunt creştini: în familie, în profesie, în viaţa publică, în exercitarea carismelor şi slujirilor la care au fost chemaţi.

Prin credinţă trăim şi noi: prin recunoaşterea vie a Domnului Isus, prezent în existenţa noastră şi în istorie.

14. Anul Credinţei va fi şi o ocazie propice pentru a intensifica mărturia carităţii. Aminteşte sfântul Paul: "Iar acum rămân acestea trei: credinţa, speranţa şi iubirea. Dar mai mare decât toate acestea este iubirea" (1Cor 13,13). Prin cuvinte şi mai puternice - care din totdeauna îi angajează pe creştini - apostolul Iacob afirma: "Ce folos, fraţii mei, dacă cineva spune că are credinţă, dar nu are fapte; oare poate credinţa să-l mântuiască? Dacă un frate sau o soră sunt lipsiţi de îmbrăcăminte şi de hrana de toate zilele şi cineva dintre voi le-ar spune: «Mergeţi în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă», dar nu le daţi cele necesare pentru trup, ce folos? La fel şi credinţa, dacă nu are fapte, este moartă în ea însăşi. Dimpotrivă, va spune cineva: «Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credinţa ta fără fapte, iar eu îţi voi arăta credinţa cu faptele mele»" (Iac 2,14-18).

Credinţa fără caritate nu aduce rod şi caritatea fără credinţă ar fi un sentiment aflat constant la discreţia îndoielii. Credinţa şi caritatea se cer reciproc, aşa încât una îi permite celeilalte să realizeze drumul său. De fapt, nu puţini creştini îşi dedică viaţa lor cu iubire celui care este singur, marginalizat sau exclus ca aceluia care este primul spre care trebuie mers şi cel mai important care trebuie susţinut, pentru că tocmai în el se reflectă însuşi chipul lui Cristos. Graţie credinţei putem recunoaşte în cei care cer iubirea noastră chipul Domnului înviat. "Tot ceea ce aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai mei mai mici, mie mi-aţi făcut" (Mt 25,40): aceste cuvinte ale sale sunt un avertisment care nu trebuie uitat şi o invitaţie perenă de a dărui din nou acea iubire cu care el se îngrijeşte de noi. Credinţa permite să-l recunoaştem pe Cristos şi însăşi iubirea lui ne stimulează să-l ajutăm ori de câte ori devine aproapele nostru pe drumul vieţii. Susţinuţi de credinţă, să privim cu speranţă la angajarea noastră în lume, aşteptând "ceruri noi şi un pământ nou în care va locui dreptatea" (2Pt 3,13; cf. Ap 21,1).

15. Ajungând de acum la capătul vieţii sale, apostolul Paul îi cere discipolului Timotei "să caute credinţa" (cf. 2Tim 2,22) cu aceeaşi statornicie ca atunci când era tânăr (cf. 2Tim 3,15). Să simţim această invitaţie adresată fiecăruia dintre noi, pentru ca nimeni să nu devină leneş în credinţă. Ea este însoţitoare de viaţă care permite să percepem cu privire mereu nouă minunăţiile pe care Dumnezeu le săvârşeşte pentru noi. Concentrată să perceapă semnele timpurilor în ziua de azi a istoriei, credinţa angajează pe fiecare dintre noi să devină semn viu al prezenţei Celui Înviat în lume. De ceea ce lumea astăzi are nevoie în mod deosebit este mărturia credibilă a celor care, luminaţi în minte şi în inimă de cuvântul Domnului, sunt capabili să deschidă inima şi mintea multora la dorinţa de Dumnezeu şi de viaţă adevărată, aceea care nu are sfârşit.

"Cuvântul Domnului să se răspândească şi să fie preamărit" (2Tes 3,1): fie ca acest An al Credinţei să facă tot mai trainic raportul cu Cristos Domnul pentru că numai în el este certitudinea pentru a privi la viitor şi garanţia unei iubiri autentice şi durabile. Cuvintele apostolului Petru aruncă o ultimă fâşie de lumină asupra credinţei: "Pentru aceasta vă bucuraţi, deşi acum, pentru puţin timp, trebuie să vă întristaţi de felurite încercări pentru ca valoarea credinţei voastre, mai preţioasă decât aurul pieritor, care se încearcă în foc, să fie un motiv de laudă, mărire şi cinste la arătarea lui Isus Cristos. Pe el, fără să-l fi văzut, îl iubiţi; fără a-l vedea, dar crezând în el, tresăriţi de o bucurie negrăită şi preamărită, încredinţaţi că veţi ajunge la ţelul credinţei voastre: mântuirea sufletelor" (1Pt 1,6-9). Viaţa creştinilor cunoaşte experienţa bucuriei şi pe cea a suferinţei. Câţi sfinţi au trăit singurătatea! Câţi credincioşi, şi în zilele noastre, sunt încercaţi de tăcerea lui Dumnezeu în timp ce ar vrea să asculte glasul său mângâietor! Încercările vieţii, în timp ce permit să înţelegem misterul crucii şi să participăm la suferinţele lui Cristos (cf. Col 1,24), sunt preludiu la bucuria şi la speranţa la care conduce credinţa: "Atunci când sunt slab, atunci sunt puternic" (2Cor 12,10). Noi credem cu certitudine fermă că Domnul Isus a învins răul şi moartea. Cu această încredere sigură ne încredinţăm lui: el, prezent în mijlocul nostru, învinge puterea celui rău (cf. Lc 11,20) şi Biserica, o comunitate vizibilă a milostivirii sale, rămâne în el ca semn al reconcilierii definitive cu Tatăl.

Să încredinţăm Mamei lui Dumnezeu, proclamată "fericită" pentru că "a crezut" (Lc 1,45), acest timp de har.

Roma, "Sfântul Petru",
11 octombrie din anul 2011, al şaptelea de pontificat.

Benedict al XVI-lea

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

*

Note ¹ Omilia pentru începutul slujirii petrine a episcopului de Roma (24 aprilie 2005): AAS 97 (2005), 710.
² Cf. Benedict al XVI-lea, Omilia la sfânta Liturghie de la Terreiro do Paço, Lisabona (11 mai 2010): Insegnamenti VI,1 (2010), 673.
³ Cf. Ioan Paul al II-lea, Constituţia apostolică Fidei depositum (11 octombrie 1992): AAS 86 (1994), 113-118.
⁴ Cf. Raport final al celui de-al Doilea Sinod extraordinar al Episcopilor (7 decembrie 1985), II, B, a, 4, în: Enchiridion Vaticanum, vol. 9, nr. 1797.
⁵ Paul al VI-lea, Exortaţia apostolică Petrum et Paulum apostolos, la al XIX-lea centenar al martiriului sfinţilor apostoli Petru şi Paul (22 februarie 1967): AAS 59 (1967), 196.
⁶ Ibid., 198.
⁷ Paul al VI-lea, Solemnă mărturisire de credinţă, Omilie pentru celebrarea celui de-al XIX-lea centenar al martiriului sfinţilor apostoli Petru şi Paul, la încheierea Anului Credinţei (30 iunie 1968): AAS 60 (1968), 433-445.
⁸ ID., Audienţa generală (14 iunie 1967): Insegnamenti V (1967), 801.
⁹ Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte (6 ianuarie 2001), 57: AAS 93 (2001), 308.
¹⁰ Discurs adresat Curiei Romane (22 decembrie 2005): AAS 98 (2006), 52.
¹¹ Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 8.
¹² De utilitate credendi, 1,2.
¹³ Cf. Augustin de Hippona, Confesiuni, I,1.
¹⁴ Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţia despre liturgia sacră Sacrosanctum concilium, 10.
¹⁵ Cf. Ioan Paul al II-lea, Constituţia apostolică Fidei depositum (11 octombrie 1992): AAS 86 (1994), 116.
¹⁶ Sermo 215,1.
¹⁷ Catehismul Bisericii Catolice, 167.
¹⁸ Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţia dogmatică despre credinţa catolică Dei Filius, cap. III: DS 3008-3009; Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţia dogmatică despre revelaţia divină Dei Verbum, 5. ¹⁹ Benedict al XVI-lea, Discurs la Coll?ge des Bernardins, Paris (12 septembrie 2008): AAS 100 (2008), 722.
²⁰ Cf. Augustin de Hippona, Confesiuni, XIII, 1.
²¹ Ioan Paul al II-lea, Constituţia apostolică Fidei depositum (11 octombrie 1992): AAS 86 (1994), 115 şi 117.
²² Cf. ID., Scrisoarea enciclică Fides et ratio (14 septembrie 1998), nr. 34 şi 106: AAS 91 (1999), 31-32, 86-87.