CÂT CÂNTĂREȘTE UN PĂCAT?

Un preot abia terminase o predică despre convertire, când unul dintre credincioși alergă la el, spunându-i: „Dumneavoastră ați vorbiți de greutatea păcatelor, dar eu, sincer să vă spun, nu simt nici o greutate atunci când păcătuiesc. Cât cântărește un păcat? Douăzeci, o sută de kilograme?”.

„Spuneți-mi, dacă dumneavoastră ați așeza o greutate de o sută de kilograme pe pieptul unui mort, acesta ar simți ceva?”

„Nu, pentru că este mort”, răspunse credinciosul. 

Preotul reluă: „Ei bine, omul care nu simte greutatea propriului păcat este mort din punct de vedere moral și spiritual”. 

Nu înțelegi Providența?

De ce Dumnezeu conduce lucrurile mai bine decât noi, chiar și atunci când nouă ni se pare că sunt greșite?

Un tânăr, pe nume Serafim cerea cu insistență lui Isus să poată lua locul lui pe cruce, pentru că voia să împărtășească întru totul rolul lui Cristos. Într-una din zile, Răstignitul ascultă cererea lui, dar cu o condiție. Isus îi spuse: „Cu condiția ca tu să taci orice s-ar întâmpla!” Fiind călugăr și obișnuit cu tăcerea și posturile lungi, Serafim îi promise imediat că va observa tăcerea. Atunci Cristos coborî de pe crucea care se afla în biserică, și urcă în locul lui Serafim.

Intră un bogat să se roage și, în timp ce se ruga, din buzunarul pantalonilor îi căzu portofelul. Se ridică să plece, iar Serafim, care văzuse totul, încercă să-i spună că îi căzuse portofelul, însă își aminti că îi promisese lui Isus că va tăcea orice s-ar întâmpla, și tăcu. 

Imediat după bogat intră în biserică un sărac. Și acesta începu să se roage, dar imediat îi căzură ochii pe acel portofel; privi în jurul lui, și cum nu văzu pe nimeni, luă portofelul, se ridică și plecă imediat. Serafim ar fi vrut să-i spună că nu e bine ce face, pentru că nu era portofelul lui, dar își aminti că îi promisese lui Isus că va tăcea orice s-ar întâmpla, și tăcu.

Apoi intră un tânăr în biserică care, la rândul lui, începu să se roage, invocând protecția lui Isus, deoarece peste câteva ore trebuia să plece într-o călătorie pe mare. În timp ce se ruga, intră bogatul cu un polițai după el, spunându-i că își lăsase în biserică portofelul. Cum unica persoană prezentă în biserică era acel tânăr, îl arestă imediat. La acest punct, Serafim nu mai rezistă și strigă: „este inocent!”.

Ce se întâmplă după aceea este și mai interesant. Răstignitul vorbitor salvă pe acel tânăr de pușcărie, pentru că datorită acelei voci, poliția cercetă mai bine furtul, îl eliberară pe tânăr, îl găsiră pe sărac și-l puseră în pușcărie, iar portofelul a fost restituit bogatului. 

Seara următoare Cristos intră în biserică, cu fața neagră de nervi, și-l certă sever pe Serafim. „Așa nu merge, dragă Serafim!”. „Dar ce-am făcut, Doamne, greșit?” „Îți spusesem să taci!” „Dar am făcut ordine; am făcut dreptate!”.

Îi spuse atunci Cristos: „Nu, Serafim, tu ai greșit totul; tu te angajasei să taci; îmi promisesei că vei tăcea. În schimb, ai stricat planurile mele. Acel bogat voia să facă ceva rău cu banii din portofel, iar eu am făcut ca el să-i piardă; acel sărac avea nevoie de bani, iar eu l-am făcut să găsească acel portofel; acel tânăr acum a naufragiat pe mare, și îmi ceruse ajutorul: dacă ar fi stat în pușcărie câteva ceasuri ar fi pierdut vaporul, iar acum ar fi în viață. Ai stricat totul, și de aceea nu te mai las să stai în locul meu pe cruce. Chiar dacă ești un călugăr, și te consideri avansat în viața spirituală, Providența mea conduce lucrurile mai bine decât voi, oamenii, chiar și atunci când pare că toate merg spre rău. 

Morala poveștii: deseori am vrea răspunsuri de la Dumnezeu, și ne luăm de Răstignit pentru că nu ne răspunde, nu ne vorbește! El nu vorbește, dar cu siguranță totdeauna acționează după binele nostru cel mai mare. Să fim siguri că nici o rugăciune nu rămâne fără răspuns. Nici una, pentru că Domnul ne ascultă întotdeauna, dar ne răspunde așa cum consideră El că avem noi nevoie. 

Slujitorii lui Dumnezeu, Iosif și Victoria Ulma, împreună cu cei şase copii. Familie de martiri

de Gianpiero Pettiti

Iosif Ulma şi soţia lui, Victoria Niemczak, au fost supranumiţi "samaritenii din Markowa", de la numele satului lor polonez, dar şi pentru că în Biblia găsită în casa lor erau subliniate cu roşu câteva versete din pilda Bunului Samaritean, din Evanghelia după Luca.

Cu toate acestea, apare nedrept sau cel puţin reductiv să fie numiţi astfel, pentru că, în vreme ce personajul de evanghelică amintire, în afară de faptul de a fi depăşit seculara prejudecată şi de a fi coborât de pe animalul său, a dat din partea lui, în afară de timp, numai uleiul şi vinul folosite pentru pansare, şi doi bănuţi, pe care i-a predat hangiului, "samaritenii" polonezi şi-au pus în joc însăşi viaţa lor.

Înainte de al II-lea Război Mondial, localitatea Markowa era un sătuc agricol foarte vivace, cu ţărani profund catolici şi întreprinzători, acolo trăind şi circa o sută de evrei. Aici se experimentau noi culturi şi tehnici agrare, lucru în care excela Iosif Ulma, născut în anul 1900, un abil pomicultor şi pasionat apicultor, care cultiva şi interese culturale, fiind foarte activ şi în asociaţia "Tinerii Catolici". Devora cărţile şi avea hobby-ul fotografiei, graţie căreia noi posedăm astăzi o frumoasă colecţie fotografică cu cei din familia lui.

O va cunoaşte şi se va îndrăgosti de Victoria Niemczak (născută în anul 1912), pe care o va lua în căsătorie în anul 1935, imediat sosind şi cei şase copii ai lor: Stanisława (alintată Stasia), născută în 18 iulie 1936; Barbara (alintată Basia), în 6 octombrie 1937; Władysław (Wladzio), născut în 5 decembrie 1938; Franciszek (Franuœ), născut în 3 aprilie 1940; Antoni (Antoœ), născut în 6 iunie 1941; Maria (Marysia), născută în 16 septembrie 1942.

În momentul în care va începe deportarea sistematică în câmpurile de concentrare a evreilor prezenţi pe teritoriul polonez, aceştia vor reuşi să se salveze numai ascunzându-se în casele celor care acceptau să-i primească. Cercetările din ultimii ani au scos la lumină foarte multe episoade de eroism autentic a cel puţin şase mii de polonezi care, cu riscul vieţii lor au ascuns şi salvat astfel evrei, în ciuda nemţilor care ameninţau cu uciderea oricui ar fi făcut acest lucru.

Şi în satul Markowa mulţi polonezi au primit şi ascuns evrei în casele lor. Soţii Ulma au ascuns în casa lor. Nu unul, ci opt evrei, profitând de faptul că locuiau departe de centrul satului şi, cel puţin în aparenţă, ar fi fost mai feriţi de percheziţiile naziştilor. Se crede că "Iuda" ar fi fost poliţaiul de origine ucraineană, pe nume Włodzimierz Leœ, care de multă vreme le cerea bani, astfel că, în puţină vreme, aceştia trebuiseră să vândă toate proprietăţile familiei. În momentul în care nu au mai avut ce să-i dea poliţaiului, acesta i-ar fi denunţat autorităţilor.

Astfel, în dimineaţa zilei de 24 martie 1944, naziştii au încercuit casa familiei Ulma şi i-au capturat pe cei opt evrei ascunşi acolo, împuşcându-i imediat pe toţi cu un glonţ în ceafă. Apoi a sosit rândul stăpânilor casei, vinovaţi de a-i fi ascuns pe evrei la ei: Iosif şi Victoria au fost ciuruiţi în pragul uşii, în faţa copiilor lor şi a multor altor martori, aduşi anume ca să asiste la execuţie, ca să nu facă şi ei la fel ca soţii Ulma.

Plânsul disperat al celor şase copii, cel mai mare având opt ani, în vreme ce cel mai mic avea numai un an şi jumătate i-a supărat pe soldaţii nazişti. Imediat, cuprinşi de o mânie de nedescris, au deschis focul asupra lor, exterminând astfel întreaga familie. "V-am scutit de greutatea de a fi trebuit să vă gândiţi la ei", spun aceştia în batjocură celor prezenţi care, în mai puţin de zece minute a trebuit să asiste la uciderea a 16 persoane; ba nu, a 17 persoane, deoarece Victoria era gravidă în luna a şaptea. Îngropaţi în grădina casei de către concetăţeni, constrânşi să sape gropile lor, zece luni mai târziu vor fi deshumaţi pe ascuns şi, cu riscul represaliilor, i-au dus şi i-au înmormântat în cimitirul parohial din Markowa. Atunci se va descoperi că creatura din sânul femeii mai avea puţin şi ar fi ieşit la lumină.

Iosif şi Victoria Ulma, în anul 1995, au fost recunoscuţi "Drepţi între naţiuni". În anul 2003, Dieceza de Przemyœl a deschis cauza lor de beatificare, incluzându-i iniţial în grupul alcătuit din 122 de martiri polonezi din al Doilea Război Mondial, în frunte stând preotul Henryk Szuman. În cursul fazei diecezane s-a decis să fie adăugaţi acestui grup şi cei şase copii, datorită credinţei părinţilor lor. Procesul s-a încheiat în ziua de 24 mai 2011 în dieceza de Pelplin.

În anul 2017, Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor a acceptat cererea Mons. Adam Szal, arhiepiscop de Przemyœl, ca procesul familiei Ulma să continue separat de ceilalţi din grup.

Drumul lor spre cinstea altarelor a devenit, deci, autonom, în aşteptarea ca ceea ce mulţi deja cred să fie recunoscută de Biserică: adică să fie recunoscut că această familie a mărturisit iubirea într-un mod excepţional, până la martiriu.

Sursa: http://www.santiebeati.it/dettaglio/92819

Foto: www.yadvashem.org/righteous/stories/ulma.html

Traducere de pr. Damian Pătraşcu, OFMConv.

Cât de mare este Legea lui Dumnezeu?

Un tânăr a mers odată la un rabin pentru a fi iluminat: „Învățătorule, cât de mare este Legea lui Dumnezeu! Cum aș putea să o pun în practică pe toată?” Rabinul i-a povestit următoarea pildă: „un om bogat avea în grădina lui o groapă foarte adâncă. era atât de adâncă încât cu ochiul nu reușea să-i vadă capătul. Într-una din zile chemă o echipă de muncitori, cerându-le

să umple groapa aceea. Apropiindu-se de groapă, unii dintre ei, văzând profunzimea gropii, au refuzat să se apuce de muncă, judecând ca fiind ceva imposibil de realizat. Alții, mai înțelepți, se gândiră: „Ce ne interesează pe noi cât este de adâncă groapa? Noi am fost luați cu ziua, și suntem norocoși, pentru că vom avea multe zile de muncă de aici încolo; o să ne facem datoria, iar groapa, mai degrabă sau mai târziu se va umple cumva”.

La fel, nu este înțelept pentru om să spună: „Cât de mare este Legea lui Dumnezeu! Cum voi putea pune în practică toată Legea?„ Dumnezeu răspunde: „Fă ceea ce poți în fiecare zi, și nu te mai gândi la altceva.

Credință sau devoționalism? Problematica credinței în actualul context cultural

Text biblic: Mt 7, 21-29

Nu oricine îmi zice „Doamne! Doamne!” va intra în împărăția cerurilor, ci acela care împlinește voința Tatălui meu, care este în ceruri. Mulți vor spune în ziua aceea: „Doamne! Doamne! Nu am profețit în numele tău, nu am alungat diavoli în numele tău și nu am făcut atâtea minuni în numele tău?”. Atunci le voi declara: „Niciodată nu v-am cunoscut. Îndepărtați-vă de mine, voi care săvârșiți nelegiuirea!”.

Casa construită pe stâncă 

Așadar, oricine ascultă aceste cuvinte ale mele și le împlinește va fi asemenea cu bărbatul înțelept care și-a construit casa pe stâncă. A căzut ploaia, au venit șuvoaiele, au suflat vânturile, au năvălit peste casa aceea, dar ea n-a căzut, pentru că fusese construită pe stâncă. Însă oricine ascultă aceste cuvinte ale mele și nu le împlinește va fi asemenea cu bărbatul necugetat care și-a construit casa pe nisip. A căzut ploaia, au venit șuvoaiele, au suflat vânturile, auizbit în casa aceea și ea s-a prăbușit. Iar prăbușirea ei a fost mare.  Când a terminat Isus aceste cuvântări, mulțimile au fost cuprinse de uimire pentru învățătura lui, deoarece el învăța ca unul care are autoritate, și nu în felul cărturarilor lor.

În anul 1989 , într-un articol, filozoful N. Bobbio scria niște expresii emblematice care ne fac să ne gândim. Spunea acestea: Am avut totdeauna un mare respect față de cei credincioși, dar nu sunt un om care crede. Credința, atunci când nu este un dar, este o obișnuință; atunci când nu este nici dar, nici obișnuință, își are originea într-o puternică voință de a crede. Dar voința începe acolo unde rațiunea încetează: eu m-am oprit până acuma la prima. 

Ceea ce N. Bobbio vrea să afirme aici este caracterul consolator, și, deci, iluzoriu, al unei credințe capabile numai să liniștească sufletul celor care vor, în mod disperat doresc, dar nu sunt capabili să satisfacă o inteligență care caută să înțeleagă. Pentru Bobbio, încă, credința iluminează, dar deseori, datorită faptului că iluminează prea mult, orbește. De unde se nasc – se întreabă Bobbio – dacă nu din această orbire aspectele perverse ale religiei? Intoleranța, coerciția credinței, persecuția necredincioșilor, spiritul de cruciadă?

După câteva luni, în paginile unui alt important ziar, filosoful E. Severino, comentând câteva texte ale Sf. Toma de Aquino care tratează despre raportul dintre inteligență și voință în actul de credință, scria: în comparație cu rațiunea naturală, intelectul celui care crede face… un salt infinit: acceptă non evidența, invizibilul, dubitabilul; și cea care o ajută să facă acest salt, adaugă Sf. Toma, este voința. Despre revelația creștină rațiunea naturală spune: nu văd; poate este așa, poate nu. Voința în schimb spune: Este astfel pentru că eu vreau ca să fie astfel… Prizonierul voinței, intelectul celui credincios asumă ca incontrovertibil controvertibilul, ca indubitabil dubitabilul, ca cert incertul, ca vizibil invizibilul, ca și clar obscurul. Și din acest motiv în scrierile mele se susține că credința… este violență și că esența violenței este voința care vrea imposibilul, contradicția . 

Ambii filosofi, Bobbio și Severino, chiar dacă pleacă din puncte diferite de vedere, afirmă existența unei cezuri (fracturi, rupturi) între credință și rațiune și a unei alianțe între credință și intoleranță (violență).

Chiar așa stau lucrurile? Întrebarea necesită răspunsuri foarte diferențiate, așa cum se va vedea pe parcursul acestei conferințe. Este adevărat că, în limbajul comun, se spune adeseori, atunci când raționatorii și argumentele nu mai funcționează, că este vorba de o chestiune de credință, lăsând să se înțeleagă astfel că credința este un sector față de care rațiunea este total străină. Mai există și întreaga greutate a conflictualității dintre credință și rațiune care caracterizează epoca modernă începând cu iluminismul, și care a aruncat o umbră de suspiciune asupra religiei în general și asupra credinței creștine în particular, ca fiind izvoarele obscurantismului și al intoleranței, chiar dacă la început iluminismul nu era deloc antireligios sau ateu. Iluminismul voia numai controlul religiei de către rațiunea iluminată și emancipată . Totuși, iluminismul a pregătit calea ateismului și a criticii radicale a oricărei credințe religioase, care și-a găsit corifeii săi în cei trei maeștrii ai suspectului: Marx, Nietzsche, Freud. Astăzi situația este profund schimbată, dar nu este mai puțin problematică. Nu mai este timpul pasionalelor ateisme ale epocii moderne. Cu acestea creștinii puteau împărtăși, argumentând, pasiunea pentru chestiunea lui Dumnezeu și a credinței. Astăzi în schimb este timpul indiferenței religioase, cel puțin față de religiile oficiale și instituționalizate, chiar dacă acestea se mai pot bucura încă în unele locuri de o stimă socială și politică relevantă . În particular, indiferența față de credința creștină nu este decât un caz simptomatic al unei indiferențe mai generalizate față de programele diferitelor umanisme .

Acestei masive indiferențe religioase i se contrapune actuala reîntoarcere a religiei, care semnează, cel puțin parțial, tendința fenomenului secularizării. Această reîntoarcere ne obligă să revedem unele judecăți prea grăbite asupra religiei ca fiind expresie de alienare socială și economică, ca manifestare a unei nesiguranțe existențiale și a unei anxietăți arhaice . După urmele ultimului Bonhoeffer au fost pronunțate, poate, judecăți prea grăbite asupra religiei și asupra contrapoziției dintre credință și religie. Se pare că în realitate, omul, așa cum spunea N. Berdjajew, este nevendicabil religios. Teologul german H. Zahrnt a caracterizat cu o frumoasă expresie situația timpului nostru spunând: Un ateism devenit obosit și o totală indiferență religioasă, pe de o parte, cererea unei proaspete experiențe religioase și o conștientă și nouă religiozitate, pe de altă parte, și între acestea două credința creștină: aceasta este situația în care se găsește astăzi creștinismul . Actuala reîntoarcere a religiei, despre care se pot vedea ici și colo urmele, nu are loc totuși fără probleme. Reîntoarcerea religiei înseamnă înainte de toate că în viitor va trebui să trăim într-un ambient multireligios foarte diferit, inserat într-un context din ce în ce mai secularizat din cauza ideologiei transversale hedonisto-consumistică post-modernă . În acest ceas magnific și dramatic al istoriei , se profilează la orizont posibilitatea derivei nihiliste datorită primatului tehnicului asupra eticului, a necesității asupra valorilor, a avea asupra ființei. Reîntoarcerea religiei mai este problematică pentru că deseori nu este vorba de o religie prietenă a rațiunii, nici a credinței creștine și, deci, nici al lui Dumnezeu. Cineva vorbește de o enormă dorință religioasă haotică . Dacă se constată o reîntoarcere a religiei, trebuie să fim foarte atenți să vorbim de o reîntoarcere a religiei creștine, chiar dacă și despre aceasta se pot vedea semne în unele locuri. Desigur, și aici sunt obligatorii judecăți diferențiate și care să nu fie definitive dată fiind posibilitatea de interpretări diferite a fenomenului, cum rezultă, de exemplu, din evaluarea sociologilor contemporani . În orice ca însă, este necesar să fim atenți, deoarece actuala retrezire religioasă, atât de temătoare de rațiunea care naște monștrii (G. Bataille), ar putea plăti un tribut prea mare epocii noastre narcisiste și neoromantice în care iraționalul se află în luptă cu raționalul, intuiția cu logica, iar lumea ideologiilor este abandonată în favoarea sferei emoțiilor și al experiențelor care gratifică imediat. Poate prea unilaterale, ne fac totuși să ne gândim aceste contrapoziții ce caracterizează timpurile noastre: sentimentul în locul rațiunii, instinctul în locul intelectului, intuiția în locul reflecției, emoționalitatea în locul raționalității .

Un acut observator al timpului nostru, teologul din Münster, J. B. Metz, a hazardat nu de mult acest dialog al timpului nostru: Dacă eu ar trebui să fac un diagnostic timpului nostru, al ultimului deceniu al secolului nostru, desigur dintr-un punct de vedere teologic, nu numai pentru Biserică, dar și pentru societatea contemporană, aș spune astfel: religie, da – Dumnezeu, nu . Metz continuă spunând: Se răspândește un nou bucuros interes pentru religie, care, mai prudent ar trebui caracterizat ca un nou entuziasm pentru mituri. Se răspândește mai ales printre intelectuali, dar și printre manageri și printre cei care caută mituri compensatorii într-o lume puternic tehnicizată. Profetul acestei religii nu este Isus, și nici Marx, dar, pentru a aminti numai un nume emblematic, Nietzsche, Nietzsche cel care îl celebrează pe Dionis și bucuria de a trăi în lumea veșnicei reîntoarceri. Se dă religie – continuă Metz – numai în sens dionisiac, ca și căutare a fericirii prin ocolirea durerii și a tristeții, și ca tranchilizatoare de anxietăți rătăcitoare, religie ca mitică incantare a sufletului, ca prezumție estetico-psihologică de inocență pentru oamenii care au potolit orice preocupare escatologică cu ajutorului visului eternei reîntoarceri a identicului, sau ca și, într-un fel și mai aproape de religie, în noi fantezii privitoare la transmigrarea sufletelor și reîncarnarea: religia în acest sens este salutată cu mare entuziasm. 

Dacă diagnosticul lui Metz este exact, distanța dintre credință și rațiune este destinată să se adâncească ulterior pentru că religia este așezată numai în ambientul emoționalității care puțin sau deloc are a vedea cu rațiunea. Acest lucru este destinat să devină mai degrabă sau mai târziu ca fiind foarte problematică. O credință religioasă care nu se interoghează asupra propriului fundament și nu știe să de-a cont de propriile rațiuni nu mi se pare demnă de om, nici un poate avea un viitor. Un text biblic neotestamentar invită creștinii să fie gata să dea totdeauna un răspuns celor care vă vor întreba despre motivul speranței voastre (1 Pt 3, 15); în mod semnificativ acest vechi document continuă spunând: dar cu blândețe și respect…

În căutarea raționalității credinței

Creștinii, pentru că despre credința creștină vorbim aici, cred că credința lor este un obsequium rationi consentaneum, un omagiu dat lui Dumnezeu conform cu rațiunea (Vatican I, DS 3009). Sunt convins că o credință adevărată, autentică și profundă nu se poate afirma nici să dureze grație somnului rațiunii. Este bine de spus imediat și clar că, atunci când vorbim de rațiune/i, nu ne gândim la rațiunea raționalismului orgolios și autosuficient, ci la rațiunea umilă și fragilă cu care omul este înzestrat, o rațiune deschisă spre integralitatea ființei și, deci, metafizic fondată și prietenă a revelației. Rațiunea umilă nu pretinde să știe totul, este prietenă a sentimentului și a frumuseții, socratic știe că nu știe, și totuși nu renunță să recunoască acel puțin care îi este dată să cunoască și să exercite un sens critic vigilent asupra atât a prevaricaților cât și a abdicărilor rațiunii atunci când în joc este credința creștină.  Dată fiind cultura prezentă astăzi în Europa, se situează aici pentru Bisericile creștine una din problemele cele mai urgente. Ea, pentru a o spune cu cuvintele P. Rossano, nu este atât conflictul dintre știință și credință, cât mai ales eclipsa rațiunii și a adevărului, este golul pe care scientismul tehnologic îl lasă în ordinea etică, metafizică și religioasă . Tocmai în acest gol ar putea să se așeze tendințele bolnave descrise cu atâta ușurință ca reîntoarcerea religiei.

Îmi propun în acest pagini nu atât să demonstrez credința creștină, care în acest caz nu ar mai fi credință, dar să arăt că este rațional să se creadă în Cristos pentru că această credință se bazează pe fundamente solide. Sintetic s-ar putea exprima acest lucru cu ajutorul cuvintelor lui A. Manaranche: noi nu credem datorită motivelor, dar avem motive pentru a crede .

Interogativul cu care suntem în mod necesar confruntați este deci următorul: există rațiuni suficient de valide și solide pentru a crede în Isus Cristos? Sau că credința creștină este o alegere care nu poate fi motivată, nu poate fi verificată, o opțiune voluntaristă și emoțională având graniță cu ceea ce englezii numesc question of taste (chestiune de gusturi)? Pentru un răspuns corect este necesar să identificăm cele pe care P. Rossano le numește presupozițiile  epistemologice pentru actul credinței: valoarea subiectului uman ca individ și ca persoană capabilă dă de-a un răspuns liber și personal unui altuia și Altuia care-l interpelează; capacitatea de transcendență și de infinit sădite în om; capacitatea de a cunoaște adevărul ființei dincolo de sensibil; cunoașterea istorică și obiectivă a lui Isus Cristos în baza izvoarelor care vorbesc despre El; deschiderea spre marile interogative care apar în inima omului și care privesc realitățile ultime (escatologice). Sunt acestea, cel puțin în parte, chestiunile pe care un timp teologia fundamentală le trata mai ales în capitolul preambul afidei, un capitol care insista mai ales pe semnele externe (perspectivă extrinsecistă) ale creștinismului (miracolele și împlinirea profețiilor), cărora le era încredințată sarcina de a face plauzibil actul de credință și să fondeze obligația morală a credinței. Așa cum vom vedea într-o altă meditație, actuala teologie fundamentală caută să legitimeze credința plecând de la însuși centrul a ceea ce credința crede, după o perspectivă intrinsecistă: credința demonstrează adevărul său plecând de la propriul conținut, pentru că logosul creștin este dotat cu sens și cu rațiune. Din acest motiv, credinciosul are posibilitatea să se asigure de consistența și plauzibilitatea umană a credinței numai în însuși sânul credinței înseși. Teologia fundamentală contemporană, în funcțiunea strict apologetică a creștinismului, se îngrijește mai ales să expliciteze sensul și legitimitatea antropologică a ceea ce înțelege prin revelație creștină, promovând un schimb fecund între creștinism și proiectele diferitelor antropologii și explicitând trăirea experienței creștine. 

În loc să se ocupe prea mult de chestiuni organizative sau să se interogheze cu neliniște de propriul viitor în termeni numerici, creștinii ar trebui să aibă mai multă încredere în adevărul propriului mesaj (care evident ar trebui să fie cunoscut în profunzime), în capacitatea pe care acesta îl are să interpreteze situația umană și să-i ofere acesteia mântuire și răscumpărare în cazul în care se reușește să se perceapă corelarea, nu totdeauna pacifică, uneori critică, existentă între logica creștinismului și logica existenței umane. Celui care nu împărtășește credința creștină i se va cere să nu respingă a priori raționalitatea înnăscută în conținutul însuși al credinței, acuzând prea repede această credință ca fugă spre mit și în voluntarism, sau ca sacrificiu a inteligenței și suicid intelectual. Celui care crede îi este cerut să întreprindă un drum lung în tovărășia celui care crede sau a celui care se îndoiește. Teren fecund de întâlnire ar putea fi chiar teologia fundamentală în care, rațiunea nu introduce formal valențele credinței în propriul discurs, însă lucrează sub exigența productivă a acestor valențe. Aceasta necesită colaborare și respect între diferitele forme de cunoaștere și de apropiere de realitate. Se impune, deci, o corectă epistemologie a cunoașterilor și o clară distincție a gradelor și a sferelor de gândire, fiecare cu obiectul său, metodologia și limitele sale. Cunoașterea științifică, filosofică, teologică, poetică și mistică au proprii parametrii, un mod particular de a se raporta la realitate, și o capacitate euristică și un limbaj propriu, care trebuie respectate… Dar distincția gradelor de cunoaștere se află în funcție a convergerea și integrarea lor în concretul existenței, în slujba creșterii omului în subiectivitatea sa integrală, materială și spirituală.

Cel puțin în trei sectoare ale cunoașterii umane se poate verifica o confruntare și un control asupra plauzibilității și fundamentării credinței creștine: istoria, care cercetează despre Isus și originile creștine; filosofia, care reflectează asupra interogativelor fundamentale ale omului; științele umane, uneori caracterizate de o tendință reductivă în a evalua religia ca iluzie, proiecție, etc, rodul dorinței sau al fricii. Credința creștină trimite la un Cuvânt și la un Eveniment care nu se găsește la sfârșitul unei experiențe cosmice a sacrului, și nici la sfârșitul unui efort al rațiunii, dar provine din mărturia dată de alți credincioși în urma unei manifestări (revelații) istorice a lui Dumnezeu (și, deci, în unele aspecte chiar controlabilă), care este percepută ca plauzibilă grație unei cercetări omenești a ceva mai mult decât el. Două verificări sunt deci posibile: verificarea istorică care se referă la evenimentul fondator (concret: istoria lui Isus) și verificarea interioară (concret: întâlnirea dintre experiența creștină și dorința/dinamismul uman ca o întrebare nelimitată în căutarea plenitudinii și a integrării). Cuvântul care vine din altă parte, din exterior, cum se spune de obicei, și deci pe care nu-l găsim noi singuri, ci mai degrabă suntem găsiți și aflați de el (credința depinde de vestire, spune Sf. Paul în Rom 10, 17) și cuvântul care găsește în noi o rezonanță mântuitoare: iată cele două poluri de verificabilitate a credinței asupra cărora, alternant, a insistat apologetica creștină. Creștinismul se numește și vestea cea bună, frumoasa veste care constă în a ne descoperi absolut iubiți și iertați, în a putea învăța bunătatea posibilă și suferința împărtășită, în a spera că din strâmbăturile istoriei să se poată nască un sens și să se poată scăpa de caducitatea întregii lumi.

Da, se poate trăi, uneori destul de bine, fără credința creștină. Dar există o bucurie care se naște dintr-însa și o mulțumire care conduce să o dorești multora, care ar putea fi și ei fericiți.

Un istoric francez contemporan, autor al unei cărți în care încearcă să facă apologia lui Dumnezeu, a Dumnezeului creștin, a scris: Există ceva mai mult decât apologetica, este evanghelizarea, și ceva mai eficace, sfințenia. Una nu o exclude pe cealaltă. Sfințenia și martiriul sunt cele mai bune lucruri, dar nu la îndemâna tuturor. Atunci este nevoie să avem umilința de a întreprinde ceva mult mai puțin prețios și mult mai puțin eficace: să eliberăm terenul de prejudecăți, să oferim stimule și cunoștințe care să fie de ajutor pentru o corectă punere a problemei; este ceea ce vom face în paginile care urmează, cu conștiința că fiecare persoană are întrebările sale, deseori condiționate de evenimentele personale și sociale. 

Înainte de naștere, unde mă aflam?

Într-una din zile, micuțul Tarciziu o întrebă pe mama lui:

- Înainte de naștere, unde mă aflam?

- În mintea lui Dumnezeu, răspunse mama.

Iar Tarciziu adăugă: înseamnă că dacă înainte de naștere mă aflam în mintea lui Dumnezeu, acum că m-am născut, Dumnezeu trebuie să fie totdeauna în mintea mea. 

„Părinte, tu mi-l oferi pe Fiul tău, iar eu ți-l ofer pe al meu!”

Mons. Lemaitre povestește o scenă emoționantă văzută de el în Sudan. Toți credincioșii mergeau în fiecare dimineață la biserică, ducând cu ei pe copii lor. La momentul Ofertoriului, un preot sau un catehet explicau semnificația darurilor sfinte care se aflau pe altar: Veșnicul Părinte îl oferă tuturor pe propriul său Fiul, pentru ca toți să meargă să-L primească; în schimb, și credincioșii trebuie să-i ofere lui Dumnezeu ce au ei mai de preț. Au înțeles cu toții; iar la momentul ridicării Ostiei sfinte, mamele prezente ridicau copii lor și murmurau această rugăciune: „Părinte, tu mi-l oferi pe Fiul tău, iar eu ți-l ofer pe al meu!

După câtăva vreme, vrând să mângâie o femeie săracă care îl pierduse pe fiul său, Monseniorul îi spuse:  - Sper ca în marea ta durere să nu te fi răzvrătit împotriva lui Dumnezeu...

- Pentru ce îmi vorbești așa? Cum ar fi putut ca inima mea să se fi răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, dacă în fiecare zi, împreună cu femeile din sat, în momentul oferirii darurilor sfinte, am spus totdeauna și eu: „Părinte, tu mi

-l oferi pe Fiul tău, iar eu ți-l ofer pe al meu!”. La Sfânta Liturghie eu l-am luat în serios pe Dumnezeu, și sper ca astăzi să i-a și el în serios cuvântul meu. Cum ai vrea să mă răzvrătesc? Crezi oare că darul meu a fost lipsit de sinceritate? 

Iată o săracă femeie care înțelesese ce vrea să spună să trăiești propria Liturghie.  (G. Baeteman)

Trebuie să-l ucidem pe omul vechi din noi

Venerabilul Gian Giacomo Olier, fondatorul Seminarului Sf. Sulpiciu din Paris invitase un predicator să țină un curs de exerciții spirituale propriilor seminariști. Într-una din conferințe, acesta se dezlănțui cu multă vehemență împotriva patimilor omenești, insistând asupra absolutei necesități de a combate împotriva omului vechi din noi. „Nu trebuie să-l lăsăm să supraviețuiască, exclama el, bătând puternic cu pumnul în masă. Existența lui este foarte dăunătoare. Trebuie să scăpăm cu orice preț de el. Trebuie să-l ucidem. 

În timp ce urla el, bătrânul grădinar al Seminarului tocmai trecea pe sub ferestrele clasei unde se ținea conferința. Se opri, și ascultând înflăcăratul discurs al predicatorului înlemni de frică, și alergă repede la rector. 

- Părinte, ajutați-mă: vor să mă omoare!

- Cine ar vrea să facă acest lucru oribil?

- Predicatorul.

- Cum poate fi posibil așa ceva? 

- Da!, Predicatorul ăla nebun vrea să-i pună pe seminariști împotriva mea. El, în clasă, le spune: „Trebuie să dispară; trebuie să-l ucidem pe omul vechi; nu trebuie în nici un caz să supraviețuiască.

După un moment de gândire, rectorul izbucni în râs. 

- Fiți liniștit; nimeni nu vrea să vă ucidă. Omul vechi împotriva căruia predică părintele nu sunteți dumneavoastră. Acela este un mod de a vorbi despre patimile omenești, care se află în inima fiecărui om.

În sfârșit, bătrânelul se liniști, și plecă la munca lui. 

Refaceți omul, iar lumea va fi din nou la locul ei